Capitolul trei

— SE-NŢELEGE CA TINERII V-AU FOST RECUNOSCĂTORI. CRED şi eu! Cu ştreangul la gât. Îşi dădu cu părerea Teofana, în vreme ce Toader Berian se pregătea să-şi aprindă pipa.

— Care tineri? Se miră, surprins, bătrânul. A! Gemenii. Da de unde! Sau vor fi fost, numai că nu aveam de unde să ştiu.

— Te pomeneşti că iarăşi s-au făcut nevăzuţi! Interveni şi Cosmin, spre exasperarea lui Bogdan, temător că, sâcâit mereu, bătrânul va întrerupe istorisirea pentru care câţi n-ar fi dat multul cu pământul s-o asculte.

— Întocmai! Confirmă bătrânul, pufăind din pipa de lut ars. Mă înflăcărasem, cred că le ţinusem celor adunaţi în poiană o cuvântare în toată regula, în care nu m-aş mira să aflu că am încurcat niscai amintiri şi din viaţa pe care începusem s-o uit, după sfatul Omului-Şerpe. Când m-am întors să-i îmbrăţişez, ia-i de unde nu-s! Obişnuit de-acuma, mă aşteptam să aud şi tropotul alergării de cai, dar se vede că s-au furişat pe tăcutelea prin pădure. Acum chiar că nu puteam înţelege care era pricina. Destul că, oricât bine le-aş fi făcut, nu voiau în ruptul capului să dea ochi cu mine şi, mai ales, să schimbe vorbe.

Teofana mai încercă să intervină cu o întrebare ori o părere, numai că Bogdan o pişcă atât cât să ţină minte mai multă vreme. Curios li se părea că omul poreclit Şerpele Roş nu putea povesti dacă nu privea intens flăcările. Bogdan sesiză aceasta şi avu grijă să înteţească focul. Bătrânul tuşi aşa, ca un fel de semn, de chemare a amintirilor, şi reîncepu cu un oftat:

— Vedeţi voi, ceva, cu mine, cu acea altă viaţă a mea, în care mă simţeam ca în hainele altuia, nu mi se părea în regulă. Totul se desfăşura ca însăilatul unei pânze care a mai fost ţesută ori, cum aţi zice voi, ca după un scenariu de film. Feliile mele de viaţă păreau alese de altcineva, fiindcă nu ştiu cum am părăsit adunarea înţelepţilor, nici la ce hotărâri au ajuns, nici cum ne-am trezit în curtea hanului cu porţile ferecate. Mă simţeam ca după un somn de amiază, la vreme de ploaie, cu cerul de tot întunecat, când, trezindu-te brusc, îţi trebuie timp până să-ţi dai seama dacă e dimineaţă ori seară, deşi te afli în crucea amiezii. Mai mulţi slujitori tineri ne-au ieşit înainte şi păreau tare înfricoşaţi. Încercau, fără a-şi da rând, să povestească ceva ce se întâmplase în lipsa noastră, însă nu înţelegeam nimic. Zebal se încruntă, iar atunci când se încrunta, omul cu faţa blajină devenea înfiorător, şi se adresă cu glas poruncitor unei slujitoare mai în vârstă, dar încă foc de frumoasă, semn că aceasta ţinea, în lipsa-i, locul stăpânului:

— Izidora Domo, ce s-a întâmplat, încă nu mai ştiţi de buna cuviinţă şi de respectul ce-mi datoraţi?!

— O, prea bunule stăpâne, Zeii să ne ocrotească pentru multele noastre greşeli, iată, ţi-oi spune, dar nu mi-i crede. Din ocoalele oilor s-a ridicat o stafie plină de sânge, a încălecat şargul acestui distins oaspe, cal pe care bătrânul Rahoza tocmai îl adăpa, poarta o lăsase neprocopsita de roabă marcomană deschisă în urma unor băieţi dalmaţi aflaţi în drum către Baia de Grissia, iar stafia s-a făcut nevăzută. Oare, bunule stăpân, să fi greşit noi cu ceva Zeilor, în lipsa domniei-tale?

Hangiul Zebal prinse a râde, îmi făcu semn cu ochiul, amintindu-mi de ce am lăsat prin ocoale în pripa plecării, ne îndreptarăm într-acolo, nu înainte ca hangiul să-şi trimită oamenii la treburi, zicându-le cu toată seriozitatea că stafia aceea însângerată n-a fost alta decât vâlva lucrului, care dă târcoale şi-i năpăstuieşte pe cei leneşi. Mă pufni râsul, ca o răbufnire ceastălaltă viaţă, însă mi l-am stăpânit fără să vreau dând cu ochii de trupurile tâlharilor ucişi. Cel al lui Botdecâine, duşmanul meu de moarte lipsea. Deci el fusese stafia ce se făcuse nevăzută cu propriu-mi cal.

— Uite ce-i, vânătorule, îmi zise hangiul, văzându-mă de tot răvăşit: mai întâi ar trebui să te mustru pentru nesocotinţa de a lăsa trupul unui astfel de tâlhar şi duşman necercetat; a doua, credinţa mea este că în alcătuirea trupească a acestui Iazig sălăşluieşte un spirit al răului, căci numai aşa se înţelege cum învie mereu din morţi. Ziceai, pare-mi-se, că l-ai mai răpus o dată, la Peştera Zeilor sau în Muntele Retezat, nu-mi mai aduc bine aminte, ca nu mai departe decât ieri să te trezeşti prinsul lui. De ţi-o mai cădea în mână, şi de bună seamă că o să-ţi cadă, fiindcă nu-i omul să uite şi să ierte, zic să-l răpui de-a binelea, străpungându-l cu o ţepuşe de lemn de alun, ca pe şerpe, şi îngropându-l cu faţa în jos, ca pe strigoi.

— Cinstite Zebal, i-am zis eu, străduindu-mă să nu zâmbesc ascultându-i sfaturile, mulţămesc domniei-tale pentru ceste înţelepte învăţături, însă eu cred altceva despre cele întâmplate. Nu cumva Ortis şi Dacis au răpit trupul tâlharului din cine ştie ce pricină şi cu cine ştie ce folos, iar slujitorii, având capetele doldora de stafii, au năzărit bazaconii?

— Ei, nici chiar aşa, cinstite taraboste al vânătorilor. Eu zic să crezi ce vezi şi să te păzeşti, chit că şi despre domnia-ta se zice c-ai avea mai multe vieţi.

Auzind asta am tresărit. Oare nu cumva. Nu, n-avea cum şi de unde şi, ca să nu-mi mai bat capul şi cu altele, am zâmbit a râde şi am schimbat vorba.

— Despre oameni bătrâni şi umblaţi prin felurite întâmplări, ca mine, se zic multe; numele sporeşte şi el zisele lumii. Domnia-ta ai dreptate, asta se vede, asta voi crede, ce-o fi vom afla de-om trăi, iar acum aminteşte-ţi, rogu-te, că eşti stăpânul ăstui îmbelşugat han şi porunceşte de-ale gurii, că-mi chiorăie maţele de foame şi mi s-a uscat grumazul de năpraznică sete.

La ceasul acela din zi hanul nu avea muşterii, cu toate că era nu numai han, ci şi loc de afaceri, de conspiraţii şi întâlniri. Izidora Domo a întins masă bogată într-un separeu alăturat sălii de ospeţe şi trimise doua sclave oacheşe cu cele de trebuinţă: o gustare din pastramă de căprioară, cârnaţi afumaţi în teci din scoarţă de salcie, brânză frământată, slăninuţă luată de la fumul podului şi păstrată doi ani în oale de pământ, lipii nedospite şi abia scoase de la cuptor, unde s-au fost pârguit pe foi de varză, ca să ademenească şi ochii, nu numai gura; a urmat, ca romani, prânzul propriu-zis, cu care l-ai fi ademenit pe împăratul aflat în drum cu grabă pentru o campanie în Azia: ciorbă din măruntaie de ied, fiartă în zer acrişor de oaie şi dreasă cu tarhon şi leuştean; tocană de mistreţ tânăr cu mirodenii de Siria şi multă verdeaţă, ca să nu ţi se aplece, caltaboşi mustind de grăsime, fierţi în moare de varză acră, nişte sărmăluţe în foi de podbal, cu afumătură şi smântână, lângă care aburea mămăliga alb-gălbuie de mei, doi claponi cu untura ca mierea de salcâm, umpluţi cu măruntaie şi verdeţuri, dintre care nu lipseau cimbrul, mărarul şi busuiocul, după moda grecească, înăbuşiţi în cuptorul de copt pâinea, rosturi prea plăcute unor burduhanuri de tot flămânde şi a toate ştiutoare, de lângă care n-au lipsit un cidru aromat din pere pădureţe, coarne şi cireşe, vinul uleios de Apulum şi miedul negru şi greu din afine şi strugureii ursului; era cât p-aci să mă întind pe pat, după obiceiul romanilor la ospeţe, moleşit foarte de atâta mestecătură şi înghiţitură, dacă n-ar fi apărut cele două roabe, care mi se păreau şi mai nurlii, aducând pe platouri late, din lemn de paltin, mizilicul: plăcinte cu brânză şi ouă, la cuptor, o alcătuire din aluat, miere, brânză dulce de vacă şi gălbenuşe de ou, de-i zice zămăchişă, fel prea ales prin partea locului, ce ţi se topea în gură, nu alta, măsline de Grecia, murate la butoiaşe mici ca nişte căuşe pentru băut apă, faguri de miere amirosind a toate florile plaiului şi câte şi mai câte. Dedat în totului tot la obiceiurile Romei, hangiul folosea drept instrumente de adunat, ridicat şi împins, de la platouri la gură, degetele, când răşchirate, când adunate, pe care le spăla arare într-un vas de lemn cu apă în care s-au fost mursecat din vreme muguri de pin; eu m-am folosit o vreme de pumnal şi, cu stângăcie, de degete, apoi, de teamă ca nu cumva să mi-o ia înainte şi să rămân flămând, numai de degete, rar şi măsurat, ca să nu ostenesc. Laudele hangiului, pentru felul cum i-am preţuit bucatele, m-au ajutat să şi îmi priască. O altă slujitoare ne-a aşternut culcuş uşor sub umbrar de viţă sălbatică, şi cred că nu m-am lăsat mai prejos ca cinstita gazdă nici la sforăit. Am dormit puţin şi am visat frumos. Se făcea că ospăţul pe care abia îl sfârşisem fusese dat în cinstea mea de însuşi Procuratorul Imperial, mulţămit fiind el de serviciile şi foloasele pe care, în calitatea-mi de sol, le-am făcut. La un capăt şi la celălalt al mesei se găseau fiii lui Ortis, care mâncau în tăcere şi cu demnitatea unor prinţi ce şi erau. Pe la jumătatea ospăţului apăru Ortis în persoană, mirat că petrecem cu duşmanul, căruia îi arăta rănile, sângerânde încă, reproşându-i: „Este lucrarea haină a oamenilor tăi, procuratorule. Deghizaţi în Iazigi, ne-au atacat mişeleşte, în vreme ce mă îndreptam încoace cu gânduri de pace. Totuşi, romanule, după cum vezi, ţi-am trimis bună solie: pe fiii mei şi pe prietenul Viezure. Dacis, romanule, a murit, iată că eu trăiesc aşa cum chiar Dacia rănită şi ciuntită trăieşte”. Am vrut să-i adresez cuvânt, să-l întreb ceva în legătură cu misia încredinţată, să-i redau sceptrul, dar s-a prefăcut în flacără albastră, apoi în fum, iar în locul său apăru Botdecâine însângerat, arătând cu mâna către gemeni şi pregătindu-se să-i lovească. Atunci m-am trezit înspăimântat, leoarcă de sudoare. Hangiul se găsea lângă fântână unde un slujitor îl răcorea turnându-i ciutură după ciutură cu apă rece în cap în vreme ce el fornăia de plăcere ca un armăsar. Ca să scap de vedenii, de moleşeala vinului şi a mâncării, de gânduri rele, i-am urmat pildă. Imediat după asta eram alt om. Altul, dar încă niţel îngândurat. Mă căzneam să înţeleg semnele visului, pe care, mai apoi, mi le-a întărit şi înţeleptul Zebal: Ortis trăia, dar nu se vindecase pe deplin, Botdecâine e în drumurile noastre, purtându-mi sâmbetele şi mie şi gemenilor în Procuratorul Imperial nu trebuie să am prea multă încredere, chiar de-o fi să mă aşeze la masa lui.

Credeam în vise. Mai cred şi acum. Unii oameni n-au vise închegate, cu cap, cu coadă, cu înţeles, ci frânturi de vise, pe care nu le pot lega într-o istorie, într-o povestire, semn că viaţa lor e săracă, supusă întâmplării, obişnuitului zilnic; alţii visează stropi de întâmplări trăite, un fel de zaţ al amintirilor, dar şi le amintesc, şi asta înseamnă că viaţa lor e cu ceva mai bogată decât a altora; sunt şi oameni ca mine, care visează bogat şi colorat, întâmplări şi fapte închegate, dar pe care nu le-au trăit în viaţa lor conştientă, ci în alta, care abia se întâmplă, ori s-a întâmplat cândva, iar acuma numai se repetă, ca o umbră şi o amintire a celeilalte. Acestea sunt vise cu tâlcuri şi nenumărate semne, ştiute de înţelepţi şi de cei dăruiţi cu ştiinţa viselor. Oamenii cu darul acesta, puţini, e drept, sunt şi cei mai fericiţi, dar şi cei mai nefericiţi muritori, ei sortiţi fiind cu o viaţă dublă. În familia noastră, prin spiţă bărbătească înspre stră-străbuni, suntem dăruiţi cu datul acesta. Deşi nu mai fusesem la Apulum de când devenise colonie romană şi sediu de legiune, deşi nu îl văzusem nicicând pe procuratorul imperial Vinicius Lizinius Procus, ci şi una şi alta mi se arătară în visul de acum, eu ştiam că voi cunoaşte colonia şi pe mai marii ei, ca şi când de o viaţă am fi fost împreună la ospeţe şi am stat de taclale la terme.

Pregătirile de călătorie au durat o bună bucată de vreme. Pe atunci nu se pornea la cale lungă oricum. Drumurile erau nesigure, cu excepţia celor imperiale pe care, din doi în doi kilometri, adică din miliariu în miliariu erau orânduite pichete cu străji care ţineau drumul în îngrijire şi locurile în straşnică supraveghere. Noi, pentru a ocoli nenumăratele controale, mai dese şi mai aspre ca oriunde aici, în munţii aurului, dar şi o nedorită întâlnire cu Botdecâine şi ortacii săi, n-aveam să mergem pe drumul imperial, ci pe acela al mocanilor, mai scurt, e drept, dar cu atât mai greu şi mai primejdios. Izidora Domo s-a îngrijit de toate, în vreme ce noi, la umbra unui cireş doldora de floare, depănam amintiri de demult, mai închinând ulcelele dolofeie de pământ, pe care un fecioraş le tot umplea cu mied vechi, dulceag-amărui, din miere şi mai multe fructe de pădure, uşor însă şi potrivit să-ţi creeze bună dispoziţie şi sămânţă de vorbă la drum. Pe lângă cei doi cai de călărie ne mai însoţeau şi încă unsprezece cai de povară, mânaţi de un fost sclav de neam roxolan, căruia nemilosul stăpân de neam hispan îi tăiase din cine ştie ce pricină limba, şi pe care Zebal îl cumpărase cu aur curat la un târg de peste Donaris. Înarmat cu ghioagă de fier şi cu paloşul lung, germanic, având două tăişe, slujitorul, înalt de şase coţi şi lat în spete precum un zimbru, părea să ţină loc de zece, cum, de fapt, şi aveam să mă conving. Samarele cailor de povară erau grele încât încovoiau spinările bietelor animale, nişte cai ciolănoşi de rin, prăsiţi prin hergheliile din Panonia. Nu vrusei să par curios, meteahnă prea urâtă la oameni de anii mei, dar hangiul s-a simţit dator să-mi spună că, dacă tot face drumul acesta la târguri mari precum Apulum, Aquae şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s-a gândit să-l facă şi cu un alt folos, ducând într-acolo butoiaşe cu miere, puţine cu pastramă, cidru de poame pădureţe, piei şi răşină, ca să se înapoieze cu cele trebuincioase unui han aşezat la răscruce de drumuri împărăteşti: vin, mirodenii, aşternuturi de in, grâu şi mei, uleiuri de tot felul. Îmi trecu prin gând să-mi ascund denarii într-o tainiţă, dar m-am socotit că cine ştie când aveam să mă mai înapoiez prin aceste locuri, unde se aşezase atâta suflare de om prin vicusuri şi pagusuri care până mai ieri, alaltăieri nu existau, încât chiar avui impresia că mă aflu nu în Munţii Agatyrsilor, ci în Cogaiononul cetăţilor regeşti de dinaintea războaielor cu Roma. La o adică muntele părea un iugăr de pământ scormonit de o turmă de mistreţi, într-atâtea erau minele împărăteşti, cele particulare, gropniţele şi galeriile lotrilor şi ale localnicilor, păstrate în mare taină, amenajările de pe râuri şi pâraie unde se cerneau nisipurile şi se zlătărea aurul cel curgător. Într-un astfel de ţinut era firesc să dai la tot pasul peste oşteni ai alelor şi cohortelor de auxiliari însărcinaţi cu paza minelor, preparaţiilor şi drumurilor, cum tot atât de firesc era să-ţi iasă în cale când îţi era lumea mai dragă cete de lotri obişnuiţi să trăiască uşor după munca grea a altora. Uneori urmăririle erau cu folos, mai ales, atunci când erau chemaţi în ajutor oştenii legiunilor cartiruite în Dacia, de cele mai multe ori, însă, sfârşeau ca zdroaba acelui neprocopsit care caută acul în carul cu fân, fiindcă certaţii cu legea se pierdeau prin pustele şi pădurile nesfârşite din prelungirea munţilor către Panonii. Dacă tâlharii de drumuri ar fi fost o pacoste numai pentru oamenii şi bunurile Imperiului, mai treacă-meargă, numai că nelegiuiţii ceia atacau deseori pe cei neajutoraţi, pe mocanul care a colindat vara ţara în negoaţe sărace ca să-şi scoată familia din iarnă, ori pe băieşul care a râcâit pământul ori a cernut nisipul unui pârâu, muncă mai grea decât robia la galere, ca să agonisească o mână de grăunţe de aur. Gândind la toate astea, în vreme ce Zebal se despărţea de numeroşii săi servitori, cu care convieţuia ca într-o familie, mă cercetă o idee privitoare la stârpirea acestui rău păstrând-o ca pe o greutate de pus în balanţa negocierilor cu Procuratorul Imperial aflat pentru o vreme la Apulum.

Porneam la drum cu oarecare strângere de inimă, a cărei pricină nu mi-aş fi putut-o explica imediat. Ori că mă dedulcisem cu viaţa tihnită de la curţile acestui vechi prieten, ori presimţiri tulburi mă cumpăneau înaintea plecării la drum. L-am sfătuit pe hangiu să ia cu sine mai mulţi slujitori înarmaţi, dat fiind numărul mare de cai de povară cu încărcătură preţioasă, mai ales pentru cei obişnuiţi să trăiască din pradă, însă el s-a justificat cu două pricini: una, că luând cu sine mai mulţi oameni, nu va avea în seama cui să lase paza hanului; alta, că mulţi însoţitori înarmaţi mai lesne ar atrage atenţia lotrilor.

Ne-am pornit la drum atunci când astrul ceresc se găsea exact la jumătatea drumului dintre zenit şi asfinţit, cu gândul să înnoptăm la Casa Drumeţilor, un fel de han-cârciumă de la Vadul Moţilor. M-a mişcat adânc duioşia scenei de despărţire dintre hangiu şi credincioasa Izidora Domo. Nicicând nu avusesem parte de asemenea despărţiri, pentru care, iată, acum, la bătrâneţe, îl invidiam şi îl fericeam pe Zebal. Poate veţi râde, poate nu, însă e bine să ştiţi că pe nici o treaptă a vârstelor omul nu are atâta nevoie de înţelegere şi de duioşie ca pe aceea din pragul urâtelor bătrâneţe, şi să mai ştiţi, dragii mei, că dragostea dintre oameni nu are vârste, vreme, cum ar fi, să zicem, vremea cireşelor, vremea fânului, vremea culesului, nu; ea ne însoţeşte pe toate treptele anilor, numai că se arată mai aprinsă ori mai molcomă, mai aprigă sau mai duioasă. Pe drum avea să mi se confirme că, în urmă cu ani, cu femeia aceasta pornise Zebal, hangiul de la întâlnirea Sargetiei cu Râul Mare, către vestita şi îndepărtata Alexandrie, la un vestit şi binecuvântat vraci, care să dezlege femeii şi bărbatului harul de a zămisli. Istoria acelei nemaipomenite călătorii peste ţări şi mări mi-a depănat-o hangiul, la rugămintea mea, cât a ţinut drumul până la prima Vila Rustica, un fel de conac-cetăţuie în care locuia cu familia sa un roman de omenie, la care Zebal s-a oprit după datină, să întrebe de sănătate şi de ce anume are trebuinţă să-i aducă de la Apulum.

Cei trei ascultători şi-au dat seama că moş Toader Berian pregăteşte o scurtă pauză ca să aprindă iarăşi pipa, din care pufăia de două, trei ori, apoi o lăsa uitării, vâslaş împătimit pe firul povestirii. Bogdan spori focul, iar Teofana, profitând de neatenţia acestuia, îl rugă pe bătrân, cu un glas parfumat şi unduitor căruia nu i te puteai împotrivi:

Cred, moş Toader, că e o poveste cum nu mi-a mai fost dat să ascult. Tare, zău, moşule, tare aş vrea s-o aud şi eu.

Bătrânul o învălui sub cetina genelor şi spicul sprâncenelor, căutând, pesemne, asemuiri, scormonind aduceri aminte ori numai ostoind părerea de rău de-a nu fi avut urmaşi. Abia acum, în jocul flăcărilor, îşi dădu seama fata cât fusese, cât încă mai era de frumos. Sprâncenele adumbreau doi ochi albaştri de o neasemuită limpezime, obrazul, fără urmă de rid, era alb-maroniu şi aducea imediat în memorie chipul lui Moş Gerilă de pe cărţile poştale ilustrate realizate în exigenţele bunului gust, gura, frumos arcuită, părea făcută să cânte doar sau să spună înţelepciuni. Părul, numai părul alb ca prima zăpadă, uşor ondulat, destăinuia anii.

Rugămintea fetei îi făcu plăcere şi nu prididi să-i asculte îndemnul. O luă însă pe ocolite, justificând şi acuma, după atâţia ani, ba chiar sute de ani, gestul şi hotărârea hangiului.

A plecat la drum într-o primăvară timpurie. Până la Tomis a însoţit o caravană de neguţători greci, al căror drum pe ape ducea până la Rhodos, patria vinurilor celor bune şi uleioase, cu mare trecere la romani, de care nici hanurile şi tabernele din Dacia Felix nu duceau lipsă. Din Rhodos s-a îmbarcat într-o triremă pentru Egipet, aparţinând unei case de comerţ din Roma. Nu s-au îndepărtat bine de ţărmuri, când au fost atacaţi de piraţii apelor, care pe atunci colindau şi jefuiau mările, având cetăţui întărite pe ţărmurile stâncoase ale Africii. Corabia a fost scufundată, iar prinşii îndreptaţi către ţărmurile Aziei, unde urmau să fie vânduţi într-un vestit târg de sclavi al Siriei. S-a întâmplat ca pe corabia piraţilor să robească la galere şi câţiva traci, cu care înţeleptul hangiu s-a înţeles repede din priviri, dându-şi seama de ce neam sunt după cântecele lor. În timpul unei furtuni, pe o noapte întunecată, când erau aruncaţi dintr-o parte în alta ca în jocul cu mingi al romanilor, s-a apropiat de partea triremei unde erau îmbelciugaţi cei trei traci, cu un drug de fier a rupt belciugele, după care a pornit în căutarea Izidorei. Fata, însă, nu era de găsit. O parte din piraţi părăsiră corabia în bărcile lor lungi şi înalte. Cu ajutorul tracilor le-a făcut de petrecanie vătafilor peste trăgătorii la galere, i-a eliberat pe toţi condamnaţii şi apoi s-au făcut stăpâni pe corabie. Furtuna îi împinsese pe ţărmul fenician fără prea mari stricăciuni şi nu departe de un important port, cunoscut pentru comerţul cu sclavi. Aici a reîntâlnit-o pe Izidora şi a răscumpărat-o pe o pungă cu grăunţe de aur şi partea ce-i revenise lui din vânzarea acelei corăbii. Drumul către îndepărtatul Egipet nu şi l-a mai putut continua în toată provincia Antiochia izbucnise ciuma, porturile şi porţile oraşelor s-au fost închis, drumurile erau păzite straşnic de ale şi cohorte auxiliare. Cât a ţinut vara aceea, Izidora s-a zbătut între viaţă şi moarte. Când vara se arăta pe sfârşite şi pungile fuseseră golite, hangiul Zebal s-a hotărât să recurgă la un medicament sacru şi pe cât de sacru, pe atât de periculos: baia cu aburi de zdreţe, după care suferindul ori murea ori se întrema văzând cu ochii. Numai că, medicamentul zeilor, la care dacii apelau rar şi cu nebiruită teamă, avea urmări care în balanţa sufletului bătrânului hangiu cântăreau cât dragostea de viaţă: femeia trecută prin aburii sacri pierdea harul sfânt al rodirii şi, cum ştiut ne este, Zebal nu-şi dorea nimic pe lume mai mult decât un urmaş. A întrebat din casă în casă expunându-se tuturor primejdiilor, s-a strecurat ca un fur dincolo de ziduri, a colindat împrejurimile, a făcut totul până ce într-o vale cu izvoare calde a găsit acea buruiană rară. În cruda tinereţe slujise preoţilor ctişti de la Peştera Zeilor, unde printre alte multe învăţături deprinsese câte ceva şi din multele taine ale grecului Esculap şi dacului Vezina. Ştia, prin urmare, şi cum se culeg zdreţele, şi de către cine, şi la ce ceas anume, şi cum se prepară, dar, din pricina urmărilor nedorite, nu se putea încă hotărî să recurgă la magia lor. Zilele Izidorei erau numărate chinurile ei ar fi putut mişca şi nesimţitoarele pietre. I-a vorbit atunci despre miraculosul leac şi despre zădărnicia continuării călătoriei în Egipet la priceputul vraci, iară ea, cu lacrimi în ochi, singurii rămaşi la fel din ceea ce fusese neasemuita fată, se hotărî să-l folosească şi să se aleagă: ori, ori!

Într-un oraş de pe străine meleaguri, cu porţile ferecate şi străji veşnic treze, cu mormane de morţi şi convoaie de suferinzi, care se târau precum un uriaş vierme bubos, gemând şi urlând, căutând alinarea, nu-i era uşor să înfăptuiască ce îşi pusese în gând. Unde, oare, unde să găsească fecioara neprihănită care să culeagă buruiana sacră pe rouă, la răsăritul soarelui, rostind formula magică şi punând câte un bănuţ, ca despăgubire, la rădăcina firelor culese? Iată, însă, că atunci când îşi luase orice nădejde, providenţa i-o aduse la uşa hanului în care se adăpostiseră cu zecile şi tot aşa se duseseră seceraţi de cumplita boală. Era o fătucă numai piele şi os, a cărei vârstă greu i-ai fi putut-o ghici, care prin cine ştie ce minune scăpase neatinsă de boală. Cu glas sfârşit cerşea o bucată de pâine pentru frăţiorii mai mici pe care îi adăpostise, ferindu-i de necruţătoarea boală, sub dărâmăturile unui templu ce, în închipuirea localnicilor, era bântuit de stafii. Părinţii fetei, rămaşi în casa cu mezanin şi etaj de bambus, de peste drum, îşi numărau, bieţii, zilele.

Pentru un blid de orez şi promisiunea că lecuirea Izidorei se va face în camera unde zăceau părinţii ei, fata se învoi să-şi pună în primejdie viaţa, trecând zidurile şi centurile de carantină, pentru a culege, după datina din Dacia Veche, un mănunchi de zdreţe. Culegând, pe rouă, buruiana de leac, rostea pentru fiecare fir în parte, în limba părinţilor ei, cuvinte de implorare, de mulţumire şi alinare: „Ini, inioară, /Zdreaţă surioară, /Buruiană rară/Nu fi supărată/Că te duc la vatră/Abur să devii, /Leac slăvit să fii, /Şi s-alegi prin soarte/Viaţa de moarte. /Eu mi te-oi cinsti/Şi te-oi răsplăti/Cu bănuţi de aur/De la meşter faur, /Cu gândul curat, /Cu trupul curat/Prin rouă purtat/La crăpat de zori/Zdreţelor surori.” Vorbele fetei au fost bine primite, zdreţele nu s-au ofilit, semn că trăise până atunci în deplina curăţenie a trupului şi cugetului. Au făcut trei mănunchiuri, pentru cei trei bolnavi, şi le-au aruncat în cazanul cu apă clocotită. Aburul femeilor s-a înălţat drept în sus, semn că mai au viaţă, că se vor tămădui; al bărbatului s-a prelins pe sub uşă, aşa cum până în seară viaţa s-a dus de la el. La puţină vreme după aceea Izidora şi străina aceea s-au făcut bine şi s-au întremat ca ocrotite de zei, iară Zebal, hangiul, s-a hotărât să întoarcă drumul spre casă. Dacă Zeii au dăruit-o pe Izidora cu încă o viaţă, printr-o minune în care nimenea nu ar fi crezut, îi luaseră, în schimb, darul de a mai zămisli viaţă şi, deci, drumul la vraciul acela din Egipet ar fi fost zadarnic. Femeia lecuită şi fecioara cea pură s-au hotărât să-l urmeze oriunde îl va fi purtat paşii. Cu toate că erau o grea povară pentru el, prin cele străinătăţi bântuite de ciumă, cu drumuri lungi date în vrerea cerşetorilor şi tâlharilor, pe Zebal nu 1-a lăsat inima să le părăsească în voia sorţii, ştiind că întâmplările viitoare sunt în seama Zeilor. Cu trei măgăruşi de pripas, dintre cei mulţi rămaşi fără stăpâni, şi cu doi catâri care supravieţuiseră cu te miri ce în grajdurile hanului, Zebal dacul a răzbit până la Capadochia şi de aici la cel mai apropiat port, răbdând foamea şi setea, arşiţa cumplită, înfruntând, cu sufletul uşor şi cu gândul la meleagurile natale, în de toate din prisos dăruite de zei, primejdiile de tot felul. Un neguţător grec, care poposise cândva, cu mulţi ani în urmă, pentru negoţul cu miere şi blănuri, la hanul lui Zebal de pe Valea Sargetiei, i-a călătorit cu plată puţină până la Olbia. De aici, înfruntând alte primejdii, printre neamurile peucinilor şi sarmaţilor dedaţi prin fire la nestatornicie şi jaf, ţinând către stânga ţărmul Pontului Euxin şi în faţă Carpatul cu creştetul albit de prima nea, la sfârşit de toamnă au ajuns acolo de unde plecaseră într-o primăvară timpurie, înflorată şi parfumată ca mai toate primăverile de pe la noi. Hanul, pe care îl lăsase bogat ca un târg oriental şi tare ca o cetate grecească, era ruine, bălării şi cenuşe. Hadrian, ocrotitorul dacilor, statornicind fără de preget în voia marelui Traian, murise, şi până ce noul împărat, blândul şi cumpătatul Antoninus, să ia în mâini vrednice întinsul Imperiu, colonii şi administratorii corupţi s-au năpustit cu patima Bellonei şi cu încrâncenarea Furiilor asupra fruntaşilor daci, cu ura de multă vreme mocnită. Cum hangiul Zebal era cunoscut pentru cerbicia cu care se statornicise peste vremi în vechile datini, ca şi pentru averea sa, fu pedepsit cu jaful, focul şi pribegia. Iată că fusese atâta vreme pribeag ca să constate că era cu adevărat pribeag, la vatra casei sale, în ţara părinţilor săi. Un om ca dânsul rămâne până la capătul zilelor stejarul verde, care nu se apleacă şi nu se frânge sub nici o furtună. Cu un catâr, trei măgăruşi şi două femei, pentru care el însemna mai mult decât împăratul pentru Cetatea Eternă, a trecut Marisul, a urcat, pe la Valişoara şi Ruda, Zarandul, a întâlnit la Baia Grisiei apa cu grăunţe de aur, a mai mers o vreme până ce a lăsat în stânga creştetul cărunt al Vulcanului şi, la o întretăiere de drumuri ale ţării cu drumul aurului, din te miri ce, a întemeiat han cu toporul în dreapta şi cântarul în stânga, cu inima veselă şi fruntea senină ca în dalba tinereţe. Izidora Domo e femeia care şi de data asta i-a pregătit cu duioşie merindea de drum, rămânând cu toate grijile hanului, pe fata fecioară, culegătoarea de zdreţe, au adoptat-o, nemaisimţind de acuma lipsa acelui vraci din Egipet. La Apulum, unde fata, pe nume Arcia Candida, îşi desăvârşea educaţia în casa unei matroane de bun nume, soaţa celui ales în fruntea colegiului aurarilor, urmau s-o întâlnească, aceasta fiind explicaţia la graba cu care bătrânul hangiu se pornise la drum. Întâlnirea avea să aibă loc în împrejurări nedorite şi mult mai curând decât ar fi putut el să bănuiască, dar, despre aceasta, la locul şi la timpul potrivit.

Să ne întoarcem, dară, la Hanul lui Zebal, pe care tocmai îl părăseam, lăsând în poartă pe Izidora Domo cu ochii plânşi, de parcă s-ar fi despărţit de vechiul ei tovarăş de viaţă pentru totdeauna. Dacă aş fi ştiut povestea pe care v-am depănat-o, scurtând-o cât mi-a fost îngăduit, desigur că aş fi privit-o cu mai multă atenţie. Destul să vă spun că şi dintr-o singură ochire îţi dădeai seama că a fost şi a rămas neasemuit de frumoasă, că măcar şi numai pentru atâta ar fi meritat să aibă urmaşi.

După ce a lăsat-o în poartă cu ochii plânşi, poruncind însărcinări slugilor ieşite să-şi petreacă stăpânul, am dat zor. Ţineam drept înainte drumul cel mare al aurarilor, din care aveam să ne abatem imediat după asfinţitul soarelui, cam la trei ceasuri bune de mers, ca să căutăm linişte şi odihnă între zidurile de la Vadul Moţilor, loc de popas pe vechea cale a mocanilor având ca stăpân un localnic căruia Zebal, ca om cu stare şi fală prin împrejurimi, îi botezase şi cununase pe rând cei nouă copii, zburătăciţi care încotro de cum le-au crescut penele. Biet omul mai rămăsese cu fata mezină, o codană care abia aştepta flăcăul potrivit să le ceară sălaş de o noapte şi apoi s-o ducă în lume pentru o viaţă. Alegând drumul acesta, Zebal o făcuse cu chibzuinţă. Locurile de popas, puţine şi aproape necunoscute, ofereau linişte şi siguranţă, iar calea către Apulum se scurta cu mai bine de o zi bună de mers. Nu se putea să nu fie şi destule greutăţi: când era drum de negoaţe, când potecă îngustă de care mocăneşti, când urca pante abrupte, când cobora văi abia cercetate de soare; când şi când între şleahurile sale întâlneai câte un drumeţ grăbit sau câte o caravană de care pornite în sărace târgueli cu fructe, miere, doniţe şi oale, însă puteai fi sigur că de după stâncile golaşe şi dintre târşurile întunecoase te privesc lacomi şi hicleni ochii lotrilor, proveniţi din oşteni, sclavi şi băieşi certaţi cu legile ori cu stăpânii. Şi, totuşi! Faţă de drumul mare, zis al ţării sau al aurului, acesta era întotdeauna pe placul unor oameni de cinste şi curaj de felul bătrânului Zebal. Dacă pe Drumul Moţilor pândeau lotri, pe Drumul Ţării puzderia de oşteni ai cohortelor auxiliare însărcinate cu paza drumurilor se simţeau datori să te uşureze şi de o parte din marfă ori din mărunţişul pungii. Deşi Zebal, care nu era prin aceste ţinuturi un fitecine, era scutit de năravurile străjerilor de drumuri, prefera să-i ocolească. Firea lui aprinsă, simţul de dreptate, ura încă neostoită împotriva nepoftiţilor care se făcuseră stăpâni pe ţară, nu-i recomandau asemenea întâlniri, fiindcă rar se întâmpla să nu sară în sprijinul unui semen năpăstuit. Încumetându-se el pe drumuri nesigure şi atât de puţin umblate, se bizuia pe aceea că îl cunoşteau mai toţi cei certaţi cu liniştea, cum la rândul său bine îi ştia. Dacă se mai nimereau dintre aceia mai noi dedaţi cu lotria, era de ajuns să-i afle numele ca să se dea la o parte din cale, mulţumindu-se cu pâinea şi pastrama, başca fedeleşul cu mied, pe care anume pentru aceşti necăjiţi le pregătea de acasă.

La Popasul Moţilor am fost întâmpinaţi ca nişte prieteni, cu bucuria omului trăitor în pustietăţi, dornic să ştie ce se mai petrece dincolo de palisada ogrăzilor sale şi să-şi mai însenineze fruntea cu o vorbă de duh. Dinspre Zebal prietenie era destulă, iar dinspre noi amândoi vorbe de duh atât cât să facă trebuinţă şi să prisosească la clăcile şi la şezătorile pentru tors cânepa şi scărmănat fuiorul unui pagus de gospodari aşezaţi. Cu toate că înainte de a ne urni la drum ospătasem cât să ne ajungă până la Apulum, nu ne-am dat în lături şi n-am mai prididit să lăudăm plăcinta cu carne de iepure, cârnaţii fierţi în zeamă de varză murată, fiertura de miel neînţărcat şi guşiţa din măruntaie cu verdeţuri, îndetoatelea stropite cu miedul acrişor de afine, vărsat dintr-un ulcior pântecos şi aburit, atunci scos din fântână. Bitus Bricenus, domnul prea cinstit al popasului, gospodar înstărit, stăpân peste mai multe iugăre de pădure, fâneaţă şi curătură, peste câteva ocoale de vite şi oi, ajuns cu anii pe cealaltă pantă a vieţii, dar încă nalt şi drept precum bradul, nu prea era în apele lui, cum s-ar zice, la vreme senină îi ploua şi-i ningea. Motivul îngrijorării sale aduse negură şi pe chipul hangiului Zebal. Salda, mezina lui Bricenus, trebuia să se înapoieze de la Ampelum, unde petrecuse câteva săptămâni la o verişoară a ei, proaspăt căsătorită cu un bogat proprietar de pământuri şi stăpân al unei vila rustica ce putea face concurenţă multora din cele presărate pe colinele Romei. Deşi primise vestea plecării prin stegarul unei alae de grăniceri care se înapoia din permisie, fata încă nu ajunsese acasă. Acelaşi stegar confirma că din caravana Colegiului Fabrilor de la Alburnus fără oşteni de pază, care din motive de el neînţelese luase drumul cel scurt şi nesigur care trece pe la Vicusul cu narcise, coteşte către Mogoş, pe sub Negrileasa, apoi se îndreaptă spre Vadul Moţilor şi Alburnus, mai făcea parte o fetişcană, nu mai puţin frumoasă, a cărei ţintă era tocmai hanul bătrânului Zebal. Odată cu înserarea, la câteva ceasuri după ce stegarul purtător de veşti bune plecase, au bătut la poartă trei oameni cu îmbrăcămintea zdrenţuită şi însângerată, care nu s-au oprit decât pentru a-şi astâmpăra din grabă foamea şi setea, şi au pornit mai departe, către Alburnus, cu ştirea că acea caravană cu merinde, unelte de minerit şi arme pentru garnizoana oraşului, a fost atacată sub Vârful Negrileasa de o puternică bandă de tâlhari. Ei trei scăpaseră, mai reuşiseră şi alţii să se facă nevăzuţi, dar despre fetele acelea nu aveau ştire. Aceasta era pricina îngrijorării lui Bitus Bricenus şi a lui Zebal Hangiul, care avea presimţirea că cealaltă fată putea fi tocmai Arcia Candida, fiica lui cea adoptivă. Cum ştirile acestea neplăcute ne-au fost cunoscute la sfârşitul ospăţului, din care bine se vedea că gazda noastră era un om înţelept, iar calea până aicea a fost o nimica toată, Zebal hotărî să ne aşternem fără preget la drum, urmând ca, odată cu zorii, să atingem Valea Negrilesei şi Vicusul Mogoşenilor, unde, după spusele stegarului, fusese atacată şi jefuită caravana Colegiului Fabrilor de la Alburnus.

În pieptul bătrânului hangiu se deşteptase viforul celui ce fusese un cumplit oştean. După ce pe furiş a şters cu mâneca aspră a cămăşii o lacrimă de părinte, a ridicat ghioaga, a scrâşnit din dinţi cu zgomotul unui copac doborât de furtună şi s-a înălţat în deplină măreţie, împlântând pumnalul oriental în grinda casei. Ştiam că nimeni şi nimic nu-i va putea amâna plecarea. De vreo jumătate de ceas începuse a cerne o ploaie rnăruntă, mocănească, în vreme ce întunericul se făcea din ce în ce mai greu. Acestea, însă, nu erau motive de îngrijorare pentru doi munteni căliţi, care cunoşteau muntele cum îşi cunoşteau palmele, şi pentru doi părinţi loviţi în nădejdea şi bucuria bătrâneţelor. Drept să spun, eram alături de ei cu simţămintele, dar nu-mi prea venea la socoteală să iau drumul în tălpi pe o vreme ca aceea. Anii trecuseră şi peste mine, mulţi şi neiertători, căci nu puţine au fost nopţile în care acoperiş n-am avut decât cerul, aşternut fânul ori cetina, pernă şaua sau piatra întâlnită în cale. Aventura îmi clocotea tot mai arare în sânge, iară sângele se înfierbânta cam greu de la o vreme, cum tot aşa de greu se lăsa stins. Ghes îmi dădea şi curiozitatea. Fata hangiului se numea Arcia Candida, ca şi aceea de demult, care uimise cu frumuseţea şi ascuţimea minţii pe însuşi Nerva Traianus la Sărbătoarea Colisaliilor din Ulpia Traiana, iar eu aş fi vrut să ştiu dacă cele ce se spuneau despre ea se vor adeveri ori nu. Un gând tăinuit mă făcea să nădăjduiesc că văzând un chip aidoma celui de demult voi reuşi să mă aşez mai temeinic în făgaşul acestei noi vieţi a mele, fiindcă trebuie să vă zic, dragii mei, că încă nu mă desprinsesem în totului-tot de cel ce fusesem mai pe urmă, adică de Toader Berian, care mă mai căuta arare cu câte o sclipire de amintire, cu câte un crâmpei de dor aburit sau cu câte o nălucire de spaimă. Da, da! De spaimă. Noi, ăştia, oamenii de acum, ne-am cam fost îndepărtat binişor de leagănul ce ne-a născut pe mine, pe tine, pe fitecine, natura adică, şi de aceea ne sperie liniştea ei, întunericul ei, tainele ei, vorba fiind mai ales de munte şi pădure, pe care eu o asemuiesc cu noaptea acelui început din care purcedem cu toţii. La slujitorii hangiului Zebal s-a mai adăugat gornicul peste pădurile gazdei noastre, un găligan de om zămislit de stejari parcă, tăcut şi întunecat precum pădurea. Se credea, cum aveam să aflu pe drum, că vinovaţi de venirea pe lume a acestui urieş, pe numele său Ceran, ar fi fost Fata Pădurii şi Vâlva Pietrelor. Că era aşa şi nu altfel nu te mai îndoiai după ce-i cercetai cât de cât chipul. Pe tâmplele ce mărgineau fruntea înaltă, de centaur, jucau două vene ca rădăcinile copacilor, sprâncenele arătau ca şi cucuruzii brazilor; un ochi, cel dăruit de Vâlva Pădurii, era verde, iar despre acesta se spunea că vede şi noaptea; celălalt, moştenitul de la Spiritul Pietrelor, era cenuşiu ca granitul şi se pare că sfredelea până în miezul pământului. Pieptul lat şi bombat, tencuit cu platoşe de muşchi, se desfăcea în părţi, către umerii grei, ca o poartă de cetate prinsă între doi stâlpi de ulm; picioarele nervoase, pe care jucau felii şi hălci de muşchi ca aceia de pe crupele armăsarilor de povară, erau strânse în iţari din piele de bou ca într-o armură menită să le mai ostoiască neastâmpărul. Drept arme purta sub chimir, lipit de şoldul stâng, un topor din care un meşter fierar ar fi făcut cu plăcere şi în bune foloase cinci, iar din teaca scobită chiar în tureatca încălţărilor croite dintr-o întreagă piele de mistreţ, ieşea plăseaua de os a unui cuţit folosit pare-se, ca armă de străpungere, unealtă de săpat gropi şi secure de retezat tufişurile. Obrazul, părelnic liniştit şi mulţumit, ca apele adânci de la şes, deşi aspru, întunecat, era frumos din cale-afară, tocmai prin lipsa de armonie: un nas scurt, cu nări tremurânde, buze mari şi rumene care abia acopereau şiraguri de dinţi în stare să sfâşie pielea mistreţului, bărbie pătrată, cu gropiţă adâncă, sugerând tărie de caracter şi dârzenie. Pletele negre, unse cu seu de oaie, atârnau în şuviţe, ca nişte funii muiate în păcură, până la rădăcina grumazului. „Aşa o fi arătat Spartacus Tracul, spaima Imperiului”, mi-am zis, iar gândul acesta mi 1-a făcut dintr-o dată drag. I-am cântărit din ochi şi pe ceilalţi. Oameni unul şi unul, cu care m-aş fi încumetat până la capătul pământului: o adunătură, la prima vedere, ce-ar fi stârnit râsul ca să-l îngheţe imediat pe buzele îndrăzneţului, niciunul de tot tânăr, dar niciunul nevolnic sau să-i găseşti la îndemână egal, cu arme felurite, ce mai! Un mănunchi de cohortă dacică din acelea cu prea bun nume care făcea de mult faima Imperiului prin Siria şi Britania. Cu oameni ca ei nu pridideam să înfrunt o ceată de lotri panonici şi chiar o decurie de oşteni, la o adică. Însă una e să-ţi aperi pielea şi viaţa cu viaţă, când altă cale nu ai de ales, şi alta, cu totul alta să aperi şi să slujeşti vieţii cu înţelepciune, fiind vorba de nişte biete fiinţe lipsite de apărare, în cumpănă grea şi la bunul plac al unor tâlhari la care omenesc mai rămăsese doar darul vorbirii. Găsisem potrivit să opresc avântul năpăstuiţilor părinţi cu vorbe cumpănite: „Prieteni, rogu-mă la domniile-voastre să nu mi-o luaţi în nume de rău, însă aşa cum v-aţi pornit mi-e teamă că nu isprăviţi nimica. Eu zic să stăm oleacă şi să chibzuim întru folosul încercării noastre, nu lipsită de mari primejdii. Stegarul care a adus ştirea a poposit aicea, dacă bine am auzit eu, pe la ceasul avecerniei. De la locul unde s-a petrecut jefuirea şi răpirea – între vicusul Mogosanilor şi Pârâul Negrilesei – cam cât drum măsurat în timp poate să fie?” „Două ceasuri, pentru călăreţul grăbit, cu cal odihnit şi cale cunoscută, cinci ceasuri bune de străbătut pentru un pedestru dedat cu muntele”, a chibzuit şi a dat răspuns gornicul Ceran. I-am mulţumit îndatorat, ca unuia pe care puneam preţ, simţind că pricepe ce vreau. Mi-am continuat firul gândurilor neţinând seama de nerăbdarea celor doi părinţi: „Să zicem că lovirea s-a petrecut la ceasul despre care vorbea oşteanul. De atunci s-au scurs trei şi încă trei. Deşi acum, la sfârşit de florar, înnoptează târziu, dacă n-ar burniţa din nori ca pâsla udă, la ceasul acesta am fi putut vedea înălţat Luceafărul deasupra capetelor noastre. Gândesc cum că nici cei lotri nu vor fi fiind nişte începători cu toţii ca să poposească la strunga stânii cu prada, ba chitesc că acum odihnesc sau benchetuiesc la un loc sigur, pe unde le-o fi scunzişul, şi de bună seamă nu prea aproape de locul faptei. Urme pe întuneric am nevoie vom găsi şi, puţini câţi suntem, ca să ne despărţim, iarăşi nu ne vine la socoteală. Ceata, dacă bine am reţinut, numără mai bine de douăzeci de lotri, de unde gândul că pot fi nişte hoţi de strânsură, adunaţi şi plătiţi de cineva numai pentru o anume treabă ce lesne şi noi o putem bănui. Caravana nu ducea nici aur, nici grâne, nici sare, alte bunuri, aflate la mare preţ, ci unelte, numai unelte trebuitoare pentru meşteşugul aurului: vraniţe, ciocane, târnăcoape, lopeţi, pâslă pentru slătărit şi tot ce va mai fi făcând folos aurarilor, treabă la care eu nu mă pricep nici cât la nălbitul pânzelor. Pricep însă că avem de-a face cu tâlhari din aceia care practică aurăritul oprit de Imperiu, pe la vaduri îndepărtate şi în gropniţe tăinuite tocmai din vremurile când au fost venit romanii. Dacă fetele au fost răpite de către cei scoşi din lege numai fiindcă s-a nimerit să se însoţească la drum cu acea nevolnică şi slab păzită caravană a Colegiului aurarilor, dacă răpirea lor are drept temei răscumpărarea ori răzbunarea, bine ne-ar prinde să ştim. Ce putem şti e că pe o vreme ca asta au lăsat, vrând, nevrând, urme ca o turmă de mistreţi prin ogorul gospodarului şi că, nefiind prea plăcut să aştepţi ziua în murătura cerului, şi-au căutat şi ei un adăpost, de unde în zori, pot fi luaţi ca nişte melci din oala cu apă clocotită.” Pe măsură ce vorbeam şi alcătuiam din bucăţi de păreri gânduri, judecăţi şi planuri, obrazul frumos al gornicului se deschidea ca cerul către senin. Cine ştie din ce pricină mă privea şi mă asculta cu adânc respect, aşa încât m-am oprit şi i-am poftit sfat şi vorbă: „De nu mă înşel, un gând bun îşi cere dezlegare prin vorbire, cinstite gornice?” „întocmai, taraboste, însă poate să mai aştepte dacă domnia-ta nu a terminat ce avea de zis. Sunt destule semne că după miezul nopţii cerul va să se însenine. Iar noi vom mai prinde cel puţin un ceas de lună plină. Zicea stegarul, ce nu părea oştean prost, din multele amănunte cu care ne-a învrednicit, cum că tâlharii călăresc cai de la şes ale căror urme chiar şi noaptea pot fi luate, oricât ai fi de nepriceput. Se întâmplă ca eu să cunosc toate cotloanele de prin acele locuri, de unde mă şi trag cu neamul, aşa cum le cunosc pe ale sufletului meu. Trei adăposturi pot da sălaş sigur, şi împotriva vremii şi a oamenilor stăpânirii: Grota Urşilor de sub coama Negrilesei, Peştera Ulcelelor din Pădurea Spiriduşilor, aflată tocmai în partea opusă şi cam la aceeaşi depărtare de locul faptei, şi stâna de pe Chicera Muierii, loc tare şi cuib de hoţi de când stăpânii au părăsit sălaşul pentru un blestem al casei. De s-au adăpostit în grotă ori în peşteră, atunci norocul nostru e un noroc bun, căci, liniştind cumva străjile cu tăcerea cea de pe urmă, îi chinuim şi-i scoatem ca pe bursuci, cu fumul; la stână de şi-au găsit adăpostul, puţini câţi suntem ne va fi greu să-i dovedim, căci cinci oameni sunt totuşi numai cinci, domnia-ta, vânătorule.” I-am spus că-i dau mtru totul dreptate. Judeca limpede, ascuţit şi cu răbdarea acelora care de mulţi ani au singuratica şi primejdioasa îndeletnicire de gornic. Mă convinsese. Zebal şi prietenul său, hangiul, erau prea tulburaţi ca să le mai cer cu vreun folos părerea, deşi nimic poate, în afară de împrejurare şi renume, nu mă îndrituia să hotărăsc în locul lor. Cu toate că aici, în munte, oamenii se socotesc vecini chiar dacă unul locuieşte în deal şi altul în vale, nădăjduiam să mai găsim câţiva oameni de bine, săritori la nevoie, cum, de fapt, s-a şi întâmplat. Am pornit la drum imediat după miezul nopţii când, după sorocirile gornicului, într-adevăr contenise ploaia şi se înseninase cerul. Am tăiat muntele de-a curmezişul, pe potecile călcate din ani în paşte de către îndepărtaţii vecini, ca să se întrebe arare de nevoi şi sănătate şi să-şi dea cu împrumut, până ce va să se coboare către târgurile de la şes: un drob de sare, câteva măsuri de grâu sau de mălai, grăsime pentru opaiţ, buruieni de leac sau altele ca acestea, fără de care viaţa mergea greu înainte. Cam la jumătatea drumului, pe care îl tot urcasem, ne-au întâmpinat hămăituri de câini harnici şi stăpânul casei cu zid de piatră şi palancă, o casă înconjurată de acareturi, răsărită pe neaşteptate din noapte, scăldată în razele lunii între două coame înguste de deal, pe malul unui pârâu năbădăios care cânta de mama focului într-un iaz de moară. Omul, sculat în puterea nopţii, a ridicat glas de poruncă şi îngrijorare, o dată cu întrebarea chemându-şi slugile, despre care singur ştia de le are ori ba: „Cine eşti, mă, de umbli în puterea nopţii?! De-i fi lotru, rău ai nimerit-o într-acilea, om bun de-i fi, care ţi-i păsul?” Bitus Bricenus, obraz cunoscut şi ascultat prin partea locului, mai făcu vreo câţiva paşi către haita de câini îndrăciţi, şi se încredinţă cu tot numele: „Bitus Bricenus, omule, hangiul de la Vadul Moţilor. Iaca, vecine Axente, că mă lovi năpasta, pricină din care îţi tulbur liniştea şi somnul.” „Te cunosc şi te cred, hangiule”, zise omul cu glas neîncrezător. „De-i fi cu adevărat cel ce spui că eşti de bună seamă, şi nu cumva un tâlhar cu glas prefăcut, ia zi-mi sub care grindă a casei îmi ţin răbojul şi cum le cheamă pe cele cotarle care te latră!” „Grinda a doua de la intrare, vecine, iară cei câini de care ascultă haita răspund şi se ogoiesc la numele de Ursan, Lupa şi Negra.” „Dară pofteşte, casa mea e şi a ta, vecine Bricenus, şi te rog să ierţi cercetărilor mele. Ştii prea bine cum sunt vremurile şi oamenii pe aici, pe la noi.”

Am poposit numai cât să se gătească de drum gospodarul şi feciorul său cel mare, un flăcău tăcut, trecut de prima tinereţe, care şchiopăta vizibil, în urma unei încăierări cu ursul în prisaca din dosul casei, la vârsta la care încă nu fusese purtat prin lume la târgurile şi horele de pe Găina, Negrileasa, Vulcan şi Dealul Mare. Ni s-au alăturat în primejdioasa plănuire fără să pună vreo întrebare, trecând din mână în mână, ca pentru întâmpinare, o ploscă pântecoasă, tot aşa cum ar fi procedat Bricenus ori Zebal dacă omul acesta izolat în munte le-ar fi cerut lor ajutorul. Din vorbele lor am înţeles că până la locul de unde aveam să începem cercetările o altă casă nu mai era, aşadar grupul nostru nu număra decât şapte oameni, iar şapte, oricum, însemna ceva mai mult decât cinci. Bătrânul părea el, nu-i vorbă, cam petrecut cu anii, însă cel tânăr, cu toată meteahna căpătată într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, făcea cât doi, dacă nu cumva chiar mai mult, văzându-l înarmat cu o ghioagă la ridicatul căreia un oarecine s-ar fi opintit din greu, şi cu o dacă lucrată la un fierar localnic, din care ai fi putut face măcar două rafuri de car. Cum mai aveam cel puţin două ceasuri bune de drum, fiindcă cei ce ne însoţiseră cu atâta bunăvoinţă sau nu consideraseră potrivit să-şi mai încalece caii pentru atâta lucru, ori că nu-i prea aveau, mergeau pe jos voiniceşte, mai bun altceva neavând de făcut, m-am alăturat gornicului, care, de ce să nu recunosc, îmi câştigase încrederea şi chiar admiraţia, poate şi pentru aceea că amândoi ne-am trăit viaţa sub cerul liber, ca împreună să alcătuim un plan pentru cele trei situaţii în care aveam să ne întâlnim cu duşmanul: la grotă, la stână sau la peşteră. Locul cel mai tare şi mai cu primejdie era la stâna de pe Chicera Muierii, situat mult în afara potecilor şi drumurilor umblate, pricină întemeiată de a-l ruga pe gornic să mi-l înfăţişeze în toate amănuntele pe care le ştia. Am aflat imediat că ceea ce fusese cândva o stână de păcurari bogaţi era acum o îngrăditură din piatră de var întărită de vreme, atât în partea de sus cât şi în cea de jos a chicerei, peste care se prăvălea un pârâu, alcătuind două cascade şi un lac de mărimea unor ocoale de oi. O potecă de picior urca printre stânci, pe deasupra primei cascade, trecea pârâul peste un pin prăvălit din munte, ca mai apoi să tot urce printr-o bătrână pădure de fagi. În partea de jos a chicerei aflai o alcătuire de grohotişuri şi stânci prăvălite, din pricina cărora se credea că în vremi depărtate pe aici ar fi băieşit urieşii în căutare de aur. Printre ele oamenii harnici, curăţind locul cu târnăcopul şi cangea, au croit drum îngust pentru turmă. Adăpostul propriu-zis era durat pentru vecie tot din piatră de var nestins, cimentat mai apoi de zăpezi şi de ploi, taman sub o urieşească stâncă, încovoiată către vale precum o copaie de frământat pâinea. „Trebuie să ai minte puţină ca, ştiindu-te urmărit, să te închizi de bună voie într-un loc ca acesta!” mi-am dat cu părerea mai mult ca să o aflu pe cea a ortacului meu. Însă acesta nu mi-a dat dreptate, dimpotrivă. A încercat să mă convingă că acolo mai lesne te poţi apăra, decât ai putea ataca, stâna în totului-totul fiind durată ca o cetate împrejurul căreia fiecare copac, groapă ori stâncă e o capcană. „Să afli domnia-ta, a mai adăugat tânărul, ca aici moşu-meu cu încă zece daci din oastea măritului Decebal au dat de furcă până târziu către iarnă unei centurii de oşteni ai trupelor de curăţire şi pacificare. Atunci romanii, săgetaţi, răriţi şi înfometaţi, i-au fost lăsat în pace. Mult mai târziu şi numai prin haină vânzare au putut fi clintiţi de acolo”. Nu i-am răspuns. Nu cunoşteam locul şi nu-mi sta în fire să vorbesc cu trufie în necunoştinţă de cauză. Mi-am închipuit ceva asemănător turnurilor de apărare de pe Valea Sargetiei la venirea romanilor şi nu am mai cerut alte lămuriri. De bună seamă că Ceran, om al locurilor şi nu un fitecine, ştia prea bine ce spune. Doar atât că lotrii cu pricina s-ar fi putut adăposti şi în unul din cele două locuri tari bănuite de noi, ca şi în multe altele, necunoscute nouă, poate mai la îndemână pentru ei. Şi aici, ca şi în jocul copiilor de-a v-aţi ascuns, avantajat era cel ce se ascundea şi nu cel nevoit să caute. Deocamdată luai hotărârea să intru binişor în pielea celui dintâi şi, mai liniştit de-acuma, grăbii pasul pentru a-i ajunge pe tovarăşii mei de drum, care aveau motive şi mai temeinice să se grăbească. Timpul curgea neiertător şi câte nu se mai puteau întâmpla unor fiinţe plăpânde şi lipsite de apărare, aflate în stăpânirea unora care nu mai aveau omenesc decât darul înăsprit al vorbirii!

Neliniştită dintr-o nebănuită pricină, Teofana îşi schimbă locul. Trăgea pe furiş cu ochiul când la Cosmin când la Bogdan, semn că punea ceva la cale şi se temea de reacţiile lor. Privi şiret cerul pe care clipeau, precum şperla din jarul răscolit, miriade de stele. Cercetă mai apoi pădurea, care se contura în apropiere ca o pată neagră, densă, unduitoare, şi păru că se înfiorează, strângând cu gest de jivină mică umerii abia rotunjiţi către împlinire, de frig sau de frică poate. Toader Berian observă gestul fetei de a se chinci în sine, părăsi istorisirea, cu părere de rău acum, ca şi când te-ai despărţi în pustiul nopţii de un plăcut tovarăş de drum, şi o întrebă cu neobişnuită căldură în glas:

— Te-o fi prins pe nesimţite frigul, Teofano. Ai putea lua zeghea mea, că eu şi aşa trăiesc dincolo de cald şi de frig. La ceasul acesta cade roua, hrana sufletelor rătăcitoare, zice-se.

— Nu, nu! Nu-i nevoie! Se apără ea, vădit iritată că nu s-a putut stăpâni. Mă gândeam, iaca. Mă gândeam la pădure şi nu ştiu ce m-am înfiorat. Oare cum vor fi fost pădurile în timpurile de demult pe care le-ai trăit? Vezi matale, moş Berian, măcar şi pentru aceea că dumneata ştii, că le-ai văzut, cum ai văzut atâtea ce nu vor mai fi. Bouri adăpându-se în ape ca lacrima, ţara de codri, neamuri de oameni pierdute demult prin neamuri. Eu cred că ar trebui să fii tare fericit.

O vreme bătrânul nu-i răspunse. Tăcu îndelung fiind iarăşi departe, în alte locuri ori în alte vremi. Se înfioră şi el la un gând, tresărind, ori poate la o imagine sau la o pală de vânt. Răspunse pe neaşteptate, interogativ:

— Pădurile. Pădurile de demult zici? Ce şi cum erau? Îm! Ele erau totul, şi adăpost şi capcană, şi viaţa şi moartea. Dar ca să-ţi răspund ar trebui să ştiu ce ştii tu, ce ştiţi voi despre pădure, despre ţara asta a noastră de-i zice România.

— Păi. Ştiu! Se grăbi, oarecum derutată, fata. Ştiu şi eu atâta cât am învăţat şi din puţinul cât am văzut până la anii mei.

— Ce ai văzut tu, fătucă, e coltuc de pădure din vechea noastră pădure. Pământul lucrat, adică arătura, pârloaga şi fâneaţa era puţin, însă ajungea tuturora. Într-un an semănai aici, la o gură de vale, în celălalt, dincolo, un rât de deal, nu prea departe de casă şi mai ales nu peste ape mari fiindcă podurile. Unde şi unde un brod sau un vad. Murăşul, Murăşul nostru spre o pildă, îl treceai pe brod la Germisara, cam pe unde face cot la Gelmarul de-acuma, apoi la Vadul Zânelor, de lângă Deva, puţin mai jos Piatra Uroiului. Numai la Apulum şi la Ocna de Murăş erau întinse poduri de vase. Dar pădurea! Înstăpânea. Cât vedeai cu ochii, cât băteai cu pasul. Mai mult la şesuri decât la munte. Zile de-a rândul de-o cercetai, nu-i găseai capăt. De-a stânga şi de-a dreapta drumurilor, ori încotro te-ai fi îndreptat, pădure şi iar pădure. Când se întemeia sat nou, prin roire sau schimbare de vatră, mai întâi şi mai întâi se făcea jarişte. Procuratorul Imperial, împuterniciţii lui, consilierii coloniilor sau ai municipiilor hotărniceau de la apa cutare la apa cutare, ori de la muntele cutare la valea cutare loc de vatră, de arătură, de cosit şi păşunat. Apoi se păstra cât era de păstrat pădure pentru multele nevoi, se tăia ce şi unde era de tăiat pentru cele trebuinţe ale obştei şi ale imperialilor, după care se punea foc. În urmă rămânea jariştea, jariştea fumegândă hăăăt şi săptămâni de-a rândul. Se aştepta un an, doi, trei, până după ce prin arderi repetate putrezeau butucii şi începea desţelenirea, semănatul, cositul sau păşunatul. Şi ce pământ! Gras ca untura, glie odihnită din veci; lanurile de grâu, de secară şi orz, de mei şi de cânepă cât trestia. Ăst an, ogor îngrădit cu leţe şi spini, ca să nu dea turmele de sălbătăciuni, în celălalt, pârloagă. Se mai odihnea glia o vreme şi, pe când s-o înghită iarăşi pădurea, ale cărei tufişuri înaintau ca nişte armate, iarăşi gospodarul ara şi semăna ogorul, ogor cu nume împrumutat tot de la pădure: în Alunei, în Cărpiniş, în Făget, la Scoruşi, la Ghindari, la Arini. Ehei, pădurea! Trei sfert din ţară, asta pădure! Iar apele! Ce mai ape! Şi cum mai curgeau! Când mă gândesc, privind rătăcirile şi băltirile Murăşului de acum, îmi vine a crede că pe vremea aceea pământul o fi fost de bună seamă mai înclinat către Dunăre, matca apelor din totdeauna.

— Îmi închipui, cu aşa păduri, ce mai de lupi! Se entuziasmă deodată Cosmin. Şi câţi oameni sfâşiaţi, măiculiţăăă!

Bătrânul zâmbi zgârcit. Sentenţios. Aşa, cu poftă, ca mai toţi oamenii, nimenea nu l-a mai văzut râzând. Acum, dacă a zâmbit, mai puţin ca un mort vesel, era de ştiut că cineva urma să fie luat în derâdere. Asta era părerea lui Cosmin şi nu prea se înşela.

— Lupi zici? Erau şi lupi. Mulţi, desigur, căci multe erau şi turmele de bouri, de zimbri, de cerbi şi căprioare, de mistreţi şi cai sălbatici şi de tot ce s-a mai urcat pe pluta lui Noe la potop. Dar cu oamenii n-aveau ei treabă, decât atunci când omul îi tulbura fără să vrea la sorocul zămislirii. Pe om, lupul dintotdeauna şi l-a ştiut de stăpân. Poate şi pentru aceea că-i seamănă. Pe-atunci, băiete, ca şi acum, lupul mânca oi şi boi, nu mânca feciori ca voi. Animal mândru, răzbătător, singuratic, tare singur şi trist! Cei vechi credeau că din lup se trage şi neamul acesta, al nostru, şi sub semnul lupului stă el sub zodii. Care va să zică, neam de lup, supus de neam de lupoaică, înţelegeţi ce vreau să zic, cu câtă carte aţi învăţat şi voi, nu?

— Păi cum! Se grăbi Bogdan. Aşa trebuie să fie, numai că ne cam abăturăm, iar pe noi povestea cealaltă, cu răpirea fetelor şi urmărirea lotrilor, ne interesează. Moş Berian, Teofana, ca fetele, cu ale ei. Nu vă mai abateţi din vad chiar de-a fi să întrebe cum se albeau pânzele, care era moda şi pe unde se plimbau seara domnişoarele dacilor, fiindcă altfel n-o mai termini niciodată.

Fata se făcu de parcă nici n-ar fi auzit, iar asta îi oţărî pe băieţi. Ar fi vrut s-o zândărească mai abitir, însă Toader Berian, zis Şerpele Roş, trase cele două fumuri de cuviinţă din pipa de lut şi se reaşeză temeinic în matca povestirii, trecând peste această meandră ca şi când n-ar fi fost, şi hotărât că, iată, se afla iarăşi foarte departe.

— De când părăsiserăm hanul lui Bricenus şi până la primul şi singurul lui vecin, cei doi părinţi aproape că nu şoptiseră vreun cuvânt. Acum, după ce luna ieşise complet dintre nori, devenind un opaiţ de nădejde al drumeţilor, tăcerea se înstăpânise cu totul. Locurile erau cu primejdie, lucru pe care mi-l confirmase după cum se comporta iscusitul Ceran, şi, ca unul ce mai păstra toate simţurile şi învăţămintele unui vestit vânător, am trecut înaintea celorlalţi, avându-l pe gornic lângă mine. De oriunde putea răsări o capcană, şuiera o suliţă sau o săgeată. Mergeam încet, cu pasul uşor şi cu multă prudenţă, şi pentru că nu cunoşteam locurile, dar şi pentru că de la o vreme ne cufundaserăm în pădure. La o scurtă haltă, cerută de bătrânul Alexis pentru a-şi potrivi tureaca încălţărilor, dar mai mult ca să-şi tragă răsuflarea, gornicul a făcut cunoscută părerea că duşmanii căutaţi de noi pot tot atât de bine să fie prin apropiere şi, deci, ne adresă tuturor rugămintea să călcăm mai cu grijă şi să fim atenţi la orice zgomot, fie el ţipăt de pasăre, susur de izvor ori prăvălire de piatră. Pădurea necuprinsă părea un mormânt al liniştii veşnice. Animale, păsări şi oameni de s-ar mai fi aflat în afară de noi în această pustietate, îmbrăţişaseră de bună seamă, odată cu răsăritul lunii, somnul cel mai adânc. După încă vreo câteva verste de mers furişat pe poteca abia ghicită, auzii susurul unei ape, susur care răzbătea uniform dinspre dreapta, ca ţârâitul unei colonii de greieri în preajma schimbării vremii. E pârâul Negrilesei, îmi şopti gornicul. Puţin mai în jos se află drumul şi locul de popas unde s-a făcut răpirea. Cei doi hangii păreau că se deşteaptă din letargie. Au încercat s-o ia grabnic din loc, însă i-am invitat la un scurt popas, şi cu gândul să ne ajungă din urmă fiul cel şchiop al gospodarului săritor, care se oferise să coboare caii pe un alt drum, mai ocolit, dar mai larg. Călare, poteca pe care noi scurtasem binişor distanţa, nu putea fi străbătută. Parcă ne-am fost înţeles, fiindcă nici nu ne-am aşezat bine când am desluşit drept în faţă zgomot de copite târşite pe drum înclinat, de piatră. Era slujitorul lui Zebal cu caii de povară. Ca să nu dea de bănuit unor eventuale străji lăsate de tâlhari prin apropiere, l-am sfătuit să caute o poieniţă ascunsă mai în jos de locul unde s-a făcut jaful. Bietul om şi-a făcut înţeleasă prin semne dorinţa de a ne da o mână de ajutor, mână care în situaţia noastră nu prisosea, ci dimpotrivă, aşa că l-am sfătuit, fără a mai cere părerea hangiului, să priponească animalele şi să ni se alăture. Lăsându-i pe ceilalţi sub coroana întunecoasă a unui lemn de corn, m-am slobozit cu Ceran gornicul la răscrucea unde fusese lovită caravana. Deşi plouase, nu ne-a fost greu să refacem ceea ce se întâmplase. Lotrii însoţiseră caravana militară pe o potecă paralelă, părăsită din pricina şuvoaielor care o făcuseră impracticabilă. Probabil că tocmai de la poala muntelui, unde se resfiră pe văi vicusul Cărpiniş, lotrii au luat urma caravanei. Se vedea clar că nu se aşteptau să fie prea curând urmăriţi, fiindcă nu se străduiseră nici măcar cât de cât să-şi şteargă urmele, în afara urmelor celor câţiva oşteni care nu scăpaseră, ci, de bună seamă, dăduseră bir cu fugiţii, pe drumul ţării către Alburnum Maior, toţi ceilalţi se îndreptaseră către stâna de la Chicera Muierii. Către stână o apucaseră cel puţin trei grupuri de oameni, e drept că mai puţin numeroase. Cele mai multe urme se imprimaseră pe drumul cel vechi, oameni călări şi pe jos, purtând încălţări felurite. Că în fruntea lor se găsea un conducător se înţelegea din intenţia de a mai şterge din urme, bizuindu-se şi pe ploaie, printr-o grapă uşoară făcută dintr-un spine de porumbar. Puţin mai jos, pe o potecă folosită cândva de vechii oieri pentru a scurta drumul către cel al ţării, am găsit urmele unui grup mai puţin numeros. Din loc în loc terenul era bătătorit, semn că pe aici au fost duşi prinşii care s-au împotrivit. Din aceasta se putea trage concluzia că fetele se bizuiseră pe ajutorul cuiva, că nu erau singure. Spre nedumerirea noastră, am întâlnit urme şi către liziera pădurii, urme care, aşa cum aveam să constatăm puţin mai târziu, se desprinseseră din cele de pe poteca părăsită, încolţind în noi îngrijorarea că prinşii, sau numai cele două fete şi însoţitorii, au urmat alt drum şi au căutat altă ascunzătoare. Ne-am înţeles din priviri să nu sporim grija celor doi taţi cu presupunerile noastre. Neclar pentru noi era unde anume duseseră ei caii, ştiind că nu pot fi urcate potecile către stână, numai dacă cumva vor fi avut aripi. I-am împărtăşit nedumerirea mea destoinicului Ceran care, după ce a stat puţin pe gânduri, a făcut o presupunere de a cărei chibzuinţă nu mă îndoiam şi anume că sub chiceră, unde mai multe pâraie formează Apa Negrilesei, se mai găseşte o stână, care ţine tot de cea căutată de noi, durată temeinic din trunchiuri de brad şi locuită arare de câteva familii de iliri care fac mangan pentru colegiile fabrilor de la Apulum şi Alburnum. Aici, credea Ceran, şi eu mă declarasem de acord cu presupunerea sa, au dus lotrii caii şi eventualii răniţi pe care îi vor fi având.

Cu destule îndoieli ne-am înapoiat la tovarăşii noştri care ne aşteptau cu mare îngrijorare. Odată cu noi se înapoia şi Lupul cel Şchiop care, negăsindu-şi starea, a urmărit semnele lăsate de tâlhari pe cele două poteci până când a desluşit zgomotul apelor ce se prăvăleau peste pietrele chicerei. Era şi el convins că numai o parte din ceată, cea mai numeroasă, se îndreptase către stâna de la cascadă, nebănuind, însă, ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Ne mira faptul că cei urmăriţi nu lăsaseră nici o strajă, de unde chiteam că: ori erau prea siguri pe puterea lor şi pe taina locului, ori nici prin gând nu le trecuse că ar fi putut fi urmăriţi atât de curând. Cerul se limpezise ca un iezer de munte la un ceas după furtună. Întrucât terenul era tot mai accidentat, iar luna născocea cu pietrele şi copacii umbre şi năluci înşelătoare, i-am sfătuit pe însoţitorii mei că ar fi înţelept să prelungim popasul până la ivirea zorilor. Şi noi şi caii, pe care hotărâsem să-i ducem mai la îndemână, în amonte de Chicera Muierii, cai care numai datorită unei înzestrări nemaipomenite nu-şi rupseseră încă picioarele şi nu se prăvăliseră de pe buzele înşelătoare ale prăpăstiilor, aveam nevoie de odihnă. La acest gând destul de chibzuit mi s-au asociat doar Ceran şi tânărul aparent nevolnic, pe care, neştiind cum îl cheamă, l-am poreclit Lupul cel Şchiop. Alexis, om care pătimise şi el prea destul de pe urma călcărilor făcute de tâlhari, se încerbise în hotărârea celorlalţi doi bătrâni de a ne continua fără zăbavă urmărirea. Dacă au văzut că nu îi urmăm, câine câineşte s-au înduplecat să stea locului, însă degeaba le-am mai căutat vorba. Erau cătrăniţi de parcă noi, ceilalţi, le-am făcut tot răul.

Somnul din zori e un fur înşelător pentru cea mai destoinică strajă. Amintiţi-vă că Făt-Frumos rămas strajă merelor de aur cade sub vraja lui. Nici un leac nu cunosc mai bun pentru îndepărtarea acestuia decât povestirea, istorisirea. Ştiind că pentru lucrarea noastră mai cu folos este odihna trupului când nu lipeşti geană de geană, i-am dat cep cum m-am priceput mai bine. Mai întâi l-am cercetat furiş pe Lupul cel Şchiop. O anume împietrire a trăsăturilor feţei şi lucirea de gheaţă străvezie a ochilor îl urâţeau într-un anume fel pe care nu ţi-l puteai explica. Altfel ar fi fost un om frumos cum erau mai toţi bărbaţii prăsiţi din moşi-strămoşi prin munţii aceştia. „Domnia-ta ai fost cândva un brad falnic şi un flăcău tare frumos, i-am zis, privindu-l cu neprefăcută prietenie. Ai fi şi azi, dacă nu te-ar roade pe dinlăuntru o crâncenă boală de suflet.” Nu mi-a răspuns. A oftat doar, însă mi-a fost de ajuns. Găsisem poteca, de acum trebuia să nu o pierd din nesăbuinţă. Ceran îmi făcuse semn să-l las într-ale lui, că tot degeaba. Eu mă îndârjisem să răscolesc acolo unde de cine ştie când nu mai răscolise nimeni. Tatăl flăcăului, însă, prinsese a mă urmări cu interes, făcându-mă să cred că încercarea de a tăia şi curăţa o rană veche îi este şi lui pe voie. Celui suferind e bine să-i aminteşti mereu că suferinţa lui nu-i singura şi nici cea mai mare de pe lume. Asta hotărâsem să fac eu acum, aşteptând împlinirea din întuneric a zorilor. „Tatăl meu, flăcăule, a fost un prea vestit vânător, gornic peste şapte munţi. Cam la anii tăi l-a năpăstuit un rău fără de leac. Din momentul acela pentru el viaţa n-a mai fost viaţă, ci numai scârbă şi numai durere. De mai multe ori se hotărâse să pună singur capăt unor zile fără de noimă, dar s-a temut că păcătuieşte faţă de Zeii care l-au hărăzit cu această trecere prin lume. Iată, dar, pe scurt, povestea durerii lui. În muntele Surianul, pe Valea Frumoasei, o ursoaică bătrână se nărăvise la carne şi prinse a face pagubă printre vite şi oameni. El, celălalt Viezure tatăl meu, tocmai se afla prin acele locuri, pregătind o vânătoare pentru rege şi curtenii săi. Doi copii, un băiat şi o fată, fraţi, plecaţi de la stâna din vale după zmeură, au nimerit prin preajma bârlogului, o grotă afurisită unde dihania îşi avea şi puii. Fata a scăpat prin cine ştie ce minune, băiatul fusese târât de namila care în zori tocmai se îndopase dintr-un juncan, în grota aceea, nevătămat, păstrându-l, pesemne, pentru un alt prânz. S-a întâmplat ca fetiţa, alergând către sat, să-l întâlnească în drumul ei tocmai pe Viezure, vânătorul cel vestit şi netemător de fiarele pădurii. El n-a prididit să alerge într-acolo. De grija copilului uitase că o ursoaică dedată la carne, având şi pui, e mai periculoasă decât o turmă de mistreţi sau o haită de lupi. A ajuns în muntele acela la ceasul când namila înfuleca în zmeuriş din ceea ce mai rămăsese după ospăţul din zori. Vulturii, care niciodată nu se aşează pe pământ când vreun răpitor mai puternic se găseşte prin preajmă, de data această, cine ştie din ce pricină, şi-au uitat obiceiul, înşelând cu totul vigilenţa împătimatului vânător. O lovitură năpraznică de labă a fost destulă ca să-l lase în nesimţire mai multă vreme. Între timp ursoaica îl târâse şi pe el în bârlog. Copilul se trezise din leşinul de spaimă, cât lipsise ursoaica, şi se căţărase pe o teşitură a grotei, unde nădăjduia că fiara nu va ajunge. Ce s-a întâmplat eu nu vă voi povesti cu amănuntul, însă domniile-voastre puteţi să vă închipuiţi. Când tata se trezise, fiara îşi făcea somnul tocmai la intrare, nu mai departe de trei paşi de locul unde zăcea fără simţire prada. Somnul dihaniei, însă, era doar somnul Cerberului. La cel mai uşor zgomot deschidea ochii şi cerceta cu luare aminte victima. Copilul întinsese între timp tatii cureaua cu care se încingea peste mijloc şi îl îndemnase să se caţere lângă el. El, însă, era sleit de puteri. Efortul de a se căţăra i se părea prea mare. Între timp se strânse puţin câte puţin, ca un arc gata să sloboadă săgeata, şi când i se păru că ursoaica este furată de somnul cel mai adânc, ţâşni cu un salt către peretele înalt al grotei. Se înşelase. Fiara nu dormea. Cu un răget înfiorător se aruncă asupra lui. Vânătorul avusese totuşi vreme să prindă cureaua şi să se căţăre pe jumătate distanţa, dar nu îndeajuns. Namila sărise a doua oară şi odată cu mormăitul ei înciudat tata simţi cum i se desprinde carnea de pe piciorul cu care căuta un sprijin pe stâncă. Cu piciorul sfârtecat de la şold până la gleznă a mai avut totuşi puterea să se caţere până pe pragul unde se aciuase băiatul. Până să vină oamenii pierduse mult sânge, iar rana se infectase. Cu aceleaşi labe fiara sfâşiase şi carnea de pe hoitul din zmeuriş. Rana, oblojită de cea mai vestită doftoroaie de prin acele locuri, nu s-a mai închis niciodată. Ani de-a rândul a tot supurat, împrăştiind mirosul morţilor, care îl silea să se ţină departe de oameni. Rana de dinafară născuse alta, mai dureroasă, pe dinlăuntru, şi aceasta fără de leac. O pierduse pe fata care îi era dragă, pierduse tovărăşia semenilor, pierduse faima de neîntrecut vânător. Bolea, de câţiva ani bolea cu trupul şi cu sufletul la o şură a noastră din munte, atunci când au poposit în pagusul nostru de oieri câteva familii de carpi rătăcitori. Ei ţinteau să ajungă la vadul tuturor apelor, Danubiul, unde se zicea că pământul răsplăteşte cu două recolte pe omul harnic. Printre aceşti carpi care colindau lumea se găsea şi o bătrână meşteră în leacuri şi cunoscătoare de dureri omeneşti, care, cât era ziua de lungă, căuta răşini de copaci, rădăcini şi ierburi de leac. Pe atunci nu eram pe lume, însă mi-a fost dat să o cunosc şi eu, când am trecut Danubiul ca să-i lovim pe romani la Pontul Euxin, în cel de al doilea război cu Traian. Numărase de mult suta. Mintea îi rămăsese tânără. Un alt om într-atâta cunoscător de oameni nu am mai întâlnit în lunga mea viaţă. Te cerceta o dată, o singură dată, scurt, şi te pătrundea până în tainiţele adâncate ale sufletului, unde tu însuţi nu ai cutezat să pătrunzi. Atunci te cutreiera un fior, te goleai de tine şi de gânduri, cădeai răpus de o povarnică osteneală. Dacă îţi mai şi punea mâna pe frunte, aveai încredinţarea că roiuri de furnici şi albine ţi-au ales-o drept sălaş sau cărare. Om mândru, tatăl meu nici acelei vâlve a sufletului şi vrăjitoare a celor trupeşti nu a vrut să se arate. La rugămintea moşului meu, Mavida, căci aşa o chema pe femeia aceea, l-a căutat pe suferind în pustietatea unde se pribegise, l-a săgetat cu privirea şi l-a certat cu toată asprimea. I-a cerut ca singur şi pe îndelete să-i depene firul urât al acelei întâmplări. L-a ascultat în tăcere şi a rămas o vreme adâncată în gânduri. Apoi i-a zis: „Leacurile mele, vânătorule, nu-ţi mai fac trebuinţă. Răul care te scurmă e înlăuntru şi el îl aţâţă pe cel de dinafară. De vei face întocmai cum te-oi învăţa, bine va fi; de nu vei face, poartă-ţi ca şi până acum, cu trufia neplăcută zeilor, chinul şi veninul! Pune, începând de astăzi, pe rana cea urâtă, aceste frunze, călite la foc mic şi date cu unsoare de urs, ca să se ostoiască durerea şi să se închidă pentru o vreme. Împlineşte-ţi apoi voinţa şi ura ca să lecuieşti sufletul rănit. Ucide fiara ce ţi-a pricinuit tot răul. Pe ea, sau prăsila ei, care de bună seamă sălăşluieşte în grota aceea. Arde fire de păr de pe botul ei şi presară-le pe rana deschisă. Tolănit pe blana fiarei răpuse arată-te soarelui, cu piciorul beteag, cât e vara de lungă. Din când în când spală răul cu rouă adunată în cupa de frunză a Spinelui Mare. De va fi să fie după gândul meu, la anul, pe vremea aceasta, încarcă pe trei cai povară de piei, răşină, brânză şi miere, încalecă, treci muntele pe oricare drum spre Danubiu şi întreabă de mine ca să te plăteşti, după datină, de tot binele ce ţi-l fac acum. De nu voi fi la Turnu, îndreaptă-te spre Daphne şi, dacă nici aici nu-mi afli urma, voi fi de bună seamă la Vicus Carporum, pe Apa Naparis". Tătânele meu a ascultat-o dar nu a învrednicit-o nici măcar cu un cuvânt. Era, totuşi, primul om pe care l-a îngăduit să-i vorbească de atâta vreme de când se pustiise pe coclauri.

Înstrăinat de tot şi de toate, împietrit în blestemul durerii sale. Ba, să nu mint! Acelei femei i-a zâmbit cu neîncredere, ca unui copil care se apucă să depene bătrânilor basme.

Asta a fost primăvara pe la începutul lui prier. Când a dat în florar el nu a mai fost văzut în coliba din care îşi făcuse refugiul suferinţei. S-a fost înapoiat tocmai în celălalt an, prin luna lui răpciune, teafăr şi voinic precum fusese odată. Doar că piciorul drept îl aducea puţin dintr-o lăture, ceea ce nu l-a împiedicat să colinde până la adânci bătrâneţe munţii şi pădurile după vânat ales, să poarte la sărbători horele, de-ţi era mai mare dragul, şi să se însoare cu cea mai mândră fată din tribul dacilor saldenses.

Lupul cel Şchiop păru interesat cât de cât de spusele mele abia către sfârşitul istorisirii. Mă întrebă, cu glas de ură mocnită, ce ştiu eu despre rănile şi suferinţele sale. Şi de ce cat să mă strecor nepoftit în sufletul omului. I-am zâmbit cu înţelepciunea anilor. Am dospit răspunsul cu răbdare: „Ca să nu-i superi pe Zei, prietene. Din când în când şi sufletul trebuie să se arate la soare, ca şi rănile cele urâte. Răul nu se taie de la jumătate, ci de la rădăcină”. „Şi dacă pricina răului nu mai este? Ori, dacă, fiind încă, nu ştii unde să o cauţi?!” „Pe întinsul pământului nici o taină nu e fără dezlegare, flăcăule, în afară, poate, de aceea a venirii şi plecării noastre din viaţă. Am trăit mult, Zalmoxis fie slăvit, şi ştiu multe. Am suferit şi mai mult. Nimic, prietene, nu te face mai înţelept şi nu îţi înlesneşte înţelegerea către semeni ca suferinţa”, i-am zis, hotărât de acuma să mă las păgubaş. El a fost cel care a înnodat firul vorbei. „Domnia-ta, înţeleptule taraboste, oare nu cumva cauţi niscai sămânţă de vorbă, ca să nu adormim? Cum ai putea lecui ceea ce nu are leac? Da, se pare că am fost fecior frumos, fala neamului şi a pagusului nostru de sub Negrileasa, nu un lup singuratic şi şchiop, ca acuma. Sufletul meu era ca roua, întâmplările zilelor mele, ca stelele pe cerul senin, ograda, părea a unei vile rustice aparţinând unui colon de pe fertila vale a Marisului, nevasta, ciută şi izvor, lăstun şi privighetoare, lujer de salcie şi floare de colţ. Mânia zeilor, iscată din nimic sau din pricini moştenite, s-a abătut într-o singură noapte asupra mea, taman în noaptea nunţii, având chipul şi năravul unei cete de tâlhari din neamul iazigilor rătăcitori, pe care azi îi afli la apa Tissiei, mâine la cea a Iziei ori a Pyretului. Eu m-am ales, după multe lovituri de lănci, cu beteşugul şi însemnarea pe veci, ei cu nevasta şi cu avutul meu. Asta a fost, domnia-ta, fiara despre care se zice că m-a răpus şi nicidecum urs ori altă sălbăticiune. De atunci, oleacă nevolnic cum par, nu prididesc să mă alătur tuturor celor năpăstuiţi de furi, fie că-mi cer sau nu-mi cer ajutorul.”

N-aş fi bănuit că istorisirea mea îl va tulbura într-atâta. Am tăcut o vreme îngândurat şi îndurerat, chibzuind ce s-ar putea face şi pentru liniştea fraţilor mei din această parte de Dacie. Hotărât lucru! Pe imperiali îi interesează doar aurul, care de aici curge mereu către Roma, nu şi oamenii. O, dragii mei, dacă aţi şti, dacă aţi putea înţelege cât de puţin însemna omul în vremuri ca acelea! Şi cât de nesigură îi era viaţa! Azi erai şi mâine puteai să nu mai fii, fără ca măcar să ţi se simtă lipsa. M-am smuls din şuvoiul unor astfel de gânduri şi i-am vorbit mai mult într-o doară, neştiind ce cuvinte potrivite vor mai răzbate până la inima lui. „Toate semnele arată că suntem în urmărirea unor tâlhari de neam iazig şi marcoman. De unde putem să ştim că lotrii aceştia n-or fi tocmai cei ce ţi-au pricinuit cu câţiva ani în urmă răul fără de leac? Bătrânii zic că hoţul se mai întoarce la locul jafului, criminalul la cel al crimei, păcătosul la mila Zeilor. Ce-ţi spun nu e numai aşa. O vorbă de alinare.” A tresărit. A strâns ca în menghină plăseaua paloşului lucrat rudimentar în casă. „Domnia-ta, vânătorule, îţi faci mare păcat amăgindu-mă. Oare nu îmi este îndeajuns? Am ridicat eu altare de marmoră, am dat pieirii pe închinătorii la alţi zei, mi-am petrecut viaţa abţinându-mă de la toate cele lumeşti, precum preoţii ctişti, încât Zeii străbunilor să se întoarcă iarăşi cu faţa cea bună către mine?!” „S-au petrecut minuni şi mai de necrezut, prietene. Doar v-am spus că neamurile sarmate, iazigii metanaşi şi cei panonici, ne-au lovit şi pe noi la Apa Samusului, pricinuind pieirea celor mai buni dintre daci, lăstare din trunchiul măritului Decebal. De când s-a fost săvârşit Hadrian-împărat, câinii aceştia prădalnici taie şi jefuiesc nepedepsiţi, ca-n codru. Legiunile, în loc să-şi facă datoria la Limes împotriva duşmanilor dintotdeauna, veghează ca nu cumva dacii pribegiţi să se întoarcă la vetrele lor. Bieţi oamenii cată să se înarmeze şi să se strângă laolaltă în calea vrăjmaşului prădalnic, iară domnia-sa, Macrinus Flavius Sirus, legatus imperial, socoate asta nici mai mult nici mai puţin decât răzmeriţă. Dar. Mă luai cu vorba. Ce-am dorit să-ţi zic e că dacă iazigii au îndrăznit să ne lovească mişeleşte la Apa Samusului, între castrele de la Porolissum şi Rurpeia, de ce nu ar îndrăzni să se strecoare iarăşi până aici, atraşi de sclipirea aurului?!” Faţa i s-a luminat atât cât ţine clipirea unui fulger. „Domnia-ta a aruncat în sufletul meu sterp sămânţa nădejdii. O, Zei, numai de n-ar fi amăgire!” „Oracol eu nu sunt, prietene. Datoria ta e să crezi cu toată tăria că aceşti lotri pe care cătăm să-i stârpim sunt cei, sau fraţii celor ce ţi-au pricinuit îndurerare. Oricare drum către izbăvirea de suferinţă e un drum mai bun decât cel al resemnării”. „Şi eu cred la fel, fiule”, a întărit spusele mele bătrânul Alexis. După cum bine ştii, cât sunt de bătrân eu încă nu am pierdut nădejdea că ne vom răzbuna şi o vom smulge pe Drilgisa din mâinile lor. Ţi-am zis doar că bătrâna ta mamă o visează deseori, iară acesta nu poate fi decât semnul că trăieşte şi se gândeşte la noi". L-am cercetat cu privirea pe tânărul Ariort, căruia, neştiindu-i numele, îi dădusem o poreclă de care nu mai eram mulţumit. N-aş fi vrut să-i fiu potrivnic în încleştarea pe care o aştepta. De către fiinţa lui împietrită izvora o forţă urieşească, ce mă făcea să mă cutremur. Se vedea clar că de ani de zile nu mai trăise decât pentru clipa răzbunării.

Nu trecuse ceasul şi ziua se desprinse din noapte. Abia acum, privind în jur mi-a fost de mirare cum de am reuşit să rămânem întregi străbătând pe întuneric aşa neprielnice locuri. La câteva zvârlituri de băţ în faţa noastră locul pădurii îl luau târşurile de măceş, lemnul câinelui, curpen şi porumbar, între care se înstăpâniseră dese ca şi părul porcului sălbatic tufele de muri şi strugurei, de urzici şi de iarba ursului. Simţurile ne-au ajutat să ne oprim la vreme şi să facem popas până la ceasul dintâi al zilei. Oricât de iscusiţi am fi fost, noaptea am fi căzut prinşii acestei vegetaţii întinsă aidoma plaselor unei vrăjitoare, sub care bănuiam că mişună toate lighioanele purtătoare de venin. Direcţia noastră de mers era orientată oblic între cele două versante, ai căror pereţi se prăbuşiseră brusc cândva, la începuturile lumii, lăsând larg şi fioros căscată, un fel de gură uriaşă de lup, care era Chicera Muierii, cerul gurii însemnând cele două cascade cu grota, maxilarele – stâncile ascuţite de calcare, limba – această revărsare haotică de grohotişuri pe care ne pregăteam s-o traversăm noi. Dacă nu mi s-ar fi povestit, cu greu aş fi putut crede că pe această neasemuită năstruşnicie a naturii, croită pe măsura unor fioroase închipuiri din basme, au trăit semeni de-ai mei, având una dintre cele mai paşnice îndeletniciri – oieritul. Tot aşa nu mă puteam dumiri de ce tocmai această văgăună fără ieşire, părând a fi drumul către tărâmul celălalt, a fost aleasă loc de odihnă şi ascunziş de către furii pe care îi urmăream. Probabil că numele rău al locului, împoporit de munteni cu strigoi, vâlve şi spiriduşi, a fost motivul, ori asta însemna că şi lotrii cunoşteau bine locurile sau că un localnic a făcut cârdăşie cu ei.

Gândind la lucruri din astea, cu scopul de a născoci un plan vrednic de mintea celui ce a fost cândva neîntrecutul cercetaş şi oştean Viezure, l-am lăsat pe vrednicul Ceran să meargă înainte. El înainta încet şi cu băgare de seamă, folosindu-se de un cârlig de lemn dintre acelea cu care se trage fânul din claie, ca să împingă, să tragă, să descâlcească şi să deschidă cărare prin buişagul orânduit parcă de o minte vrăjmaşă, cercetând stâncile şi mărăcinişurile, prundul şi culoarea apelor ce se prăvăleau haotic fără matcă, făcând terenul alunecos şi nesigur. Din când în când tânărul gornic se sfătuia cu Lupul cel Şchiop, care ieşise din obişnuita muţenie şi îşi da tot interesul să se facă folositor. Deodată Ceran se opri descumpănit şi înălţă braţele ca semn de neputinţă. „S-a întâmplat ceva, prietene?” l-am întrebat în vreme ce mă străduiam să descâlcesc mâneca sumanului din cursa unor ghimpi de măceş. „Necazul e că nu s-a întâmplat, vânătorule! Îmi răspunse vădit dezorientat. Iată, suntem chiar pe limba chicerei şi nu am mai descoperit măcar o singură urmă, un semn cât de cât precum că cineva a mai călcat în ultimii zece ani pe aici. Gândesc că tâlharii, ale căror urme le căutăm, or fi şi ei dintre acei trecuţi prin ciur şi dârmon, nu nişte ageamii de răzvrătiţi care mai degrabă se descurcă în adâncurile întunecate ale băilor decât pe aici. Mă tem, domnia-ta, că le-am pierdut urmele în vreme ce ei, cine mai ştie pe unde se bucură nestingheriţi de pradă. În munţii aceştia sunt locuri, mărite taraboste, unde poţi trăi o viaţă fără să dai ochi cu vreun semen de-al tău.” „Că am rătăcit urmele ziceai? Zeii să ne ferească de aşa ceva!” îl apostrofă Zebal, hangiul. Ceran nu îi răspunse, ci mă privi, ridicând iarăşi din umeri şi aşteptându-mi sprijinul. Ceva nelămurit mă făcea să cred că suntem pe calea cea bună, deşi îndoielile flăcăului, pe isteţimea şi priceperea căruia pusesem preţ, mi se strecuraseră şi mie în suflet. Ast-timp Lupul cel Şchiop stăruia să tacă, continuându-şi cercetările mai către poala chicerei cu cerbicia şi neastâmpărul unui câine de vânătoare. Tocmai când descumpănirea era să mă ademenească şi pe mine, el se ridică brusc, trăsăturile împietrite i se deschiseră într-un zâmbet de satisfacţie şi ne făcu semn cu mâna să ne apropiem. La picioarele sale, poteca păstorească, sau una din multele poteci cucerite definitiv de vegetaţie, păstra clare urmele unor copite, călcate la rândul lor unde şi unde de încălţările felurite ale mai multor oameni. Pentru întâia oară el vorbi fără să fie îndemnat. „Au trecut înainte sau imediat după începerea ploii, de aceea tufişurile şi iarba au acoperit poteca. Domnia-ta, vânătorule, aveai multă dreptate când mă sfătuiai să nu pierd nădejdea. Încălţările acestea adeveresc că sunt oameni din neamul celor ce m-au călcat cu jaful şi răul. Nu numai încălţările, ci şi copitele cailor. Vă este ştiut că Iazigii metanaşi călăresc îndeobşte cai cu copita rotundă şi încă o dată mai mare ca a unor cai obişnuiţi, care cresc sălbăticiţi prin văile dintre Tiarantos şi Danastru. Aceşti cai niciodată nu se potcovesc, ei având copitele tari ca şi cremenea. Ştiu toate astea, domniile-voastre, fiindcă pe urmele lăsate de aceşti cai puternici şi rezistenţi la drum am alergat atunci, zile şi nopţi fără odihnă, cu rănile sângerânde, până ce i-au fost înghiţit timpul şi depărtările. Ani de-a rândul noapte de noapte, am visat urmele acestea şi n-aş fi crezut că le voi mai întâlni vreodată atât de aproape.” Bietul om era transfigurat de o mare nădejde, încât eu mă cutremuram la gândul că s-ar putea să fie dezamăgit în plăsmuirile sale. Din o sută de sorţi puse în cumpănă în cazul dumisale nici măcar una întreagă nu-i putea fi cu noroc. Numai dacă o minune. Dar, acum important era că pentru întreprinderea noastră câştigasem un om de nădejde, un temerar care singur s-ar fi încumetat fără preget să-i înfrunte pe tâlhari. Pe de altă parte înflăcărarea lui ne molipsise şi pe noi, ori asta era tocmai starea de înflăcărare care prinse să mă îngrijoreze. Hotărâi că venise momentul să strâng frâul, să-mi dovedesc experienţa şi să-mi impun ascultarea fiindcă, la urma urmei, şi viaţa mea era pusă în joc şi când? Tocmai când mă găseam pe urmele gemenilor lui Ortis care, năbădăioşi ca tătânele lor, cine mai ştie ce năzbâtii puneau la cale. Adevărat era că nici pe bătrânul Zebal nu îl puteam lăsa de izbelişte, la o cumpănă ca aceea. Dacă nu o dată mi-au dat ascultare chiar nepoţii marelui rege, de ce n-ar face-o şi muntenii aceştia! Mi-am zis şi am schimbat frumuşel tonul. Fireşte că Lupul cel Şchiop trebuia lăudat pentru agerimea ochiului şi hotărârea ce îl anima. „Flăcăule, i-am zis, strângându-i cu prietenie mâna, puţini sunt cei care se pot lăuda cu o ispravă ca aceasta. Ţi-o spune cel mai priceput şi mai îndărătnic căutător de urme de pe cuprinsul Daciei Mari. Nu te-ai înşelat. Copitele unora dintre caii ce au trecut pe aici adeveresc cum că avem de-a face cu niscai metanaşi ori cu verii lor marcomani. Da, aşa e, animalele acestea niciodată nu au simţit lipsa potcoavelor. O ştiu aşa cum o ştie şi Debar al meu, care nu e numai un sirep nepotcovit, ci şi unul vorbitor”. Laudele mele au căzut drept la inimă ca un balsam. În atât de scurtă vreme, flăcăul care pierduse gustul vieţii, devenise alt om. Dacă i-ai fi zis că la capătul pământului ar putea regăsi pe aceea ce-i fusese soţie o singură noapte, ar fi fost în stare să meargă până acolo, în pofida oricăror piedici ce i-ar fi stat în cale.

Ne-am înapoiat la locul de popas. Am adăpostit caii într-o grotă peste intrândul căreia se aplecau coroanele unor corni stufoşi. Ne-am reîntors cu grabă la poteca folosită de potrivnicii noştri. Bătrânii Zebal şi Bricenus, încrâncenatul Ariort, păreau atraşi înainte de un duh al speranţelor. Când un hăţiş ce părea de netrecut, o stâncă aidoma unui tăiş de lance, un cuibar de ape înşelător sau un covor des de muşchi ascundea şiragul urmelor, ei se opreau înciudaţi şi cereau din priviri ajutorul. Experienţa mă învăţase unde şi cum să le caut încât le-aş fi descoperit cu ochii închişi dacă nu aş fi considerat că este înţelept să le potolesc cât de cât elanul şi să le trezesc vigilenţa. Le-am făcut semn hotărât să-mi dea ascultare. „Începând de acum, nici un pas, nici o vorbă, nici o faptă fără voia mea, domniile-voastre! Altfel mă simt nevoit să fac calea întoarsă. Oi fi numărând eu ani destui, nimic de zis, dar încă mi-e dragă viaţa şi nu cred să-mi fi împlinit toate misiile pe această lume. Iată! Hălăduim ca nişte copilandri plecaţi după afine, încât am putea fi luaţi ca din oală. Noi suntem şapte, şi nu toţi oşteni de meserie! Ei, cam de trei, patru ori pe atâţia. Aici şi acum numai viclenia ne dă nouă sorţi de izbândă. După cum şi-au ascuns pe ultima parte a drumului urmele şi după felul în care au folosit terenul, după graba cu care s-au făcut nevăzuţi, am încredinţarea că lotrii aceştia sunt sub ascultarea unei căpetenii cu mintea şireată, care cunoaşte şi locurile, dar şi obiceiurile trândavilor oşteni romani. Am încredinţarea că tâlharii nu se aşteaptă să fie urmăriţi decât de către alaele şi decuriile trupelor auxiliare însărcinate cu paza drumurilor, şi ei ştiu, ca şi noi, că aici o formaţiune de cincizeci de oşteni nu preţuieşte zece vânători daci.” „Îţi vom da în toate ascultare şi vom face întocmai precum zici, domnia-ta!” mă întâmpină cu tot respectul şi spre toată mirarea mea bătrânul Zebal. Ceran, flăcăul despre care de la început avuesem încredinţarea că l-am cucerit cu faima care însoţea numele meu, faimă despre care Zebal nu prididise să-i vorbească sporind-o cu închipuite întâmplări, îşi aţinti privirea sub o tufă de mălai dulce, unde se şi strecură imediat. Crezând că am fost descoperiţi şi că ne paşte vreo primejdie, ne-am pitulat şi noi cum am putut mai repede şi mai bine. Numai că omul nostru se ridică imediat ţinând între degete un obiect minuscul, care luci puternic în soare. „E agrafa Saldei! Şopti el cu bucurie, de parcă însăşi fata i s-ar fi înfăţişat privirii. O ştiu bine pentru că chiar eu i-am cumpărat-o mai an de la Alburnus Maior.” „Acum de bună seamă nu mai încape îndoială că suntem pe urmele furilor şi că fetele noastre sunt prinsele lor. Zeii sunt cu noi, fraţilor!” se bucură Bitus Bricenus, care amuţise de atâtea ceasuri. „Da! Am întărit eu, ne găsim aproape de capătul drumului şi poate chiar sub privirea vrăjmaşului nostru. Cerane, m-ai încredinţat decuseară că ştii bine aceste locuri. După ştiinţa dumitale, în momentul acesta cam unde ne aflăm?” „Pe chiceră, domnia-ta. Chicera, înţeleptule taraboste, e o alcătuire din grohotişuri, la poala abruptă a unui munte, având forma labei piciorului, de unde i se şi trage numele. Aşa să-şi închipuie locul acesta domnia-ta. Noi venim dinspre stânga, dacă ne orientăm după cursul apei, şi am ajuns între degetul cel mic şi următorul. Mai sus, pe laba piciorului, de dinafară, în punctul cel mai înalt, a crescut o pădurice deasă de aluni şi arini, un fel de brâu pe care l-am putea asemui cu a doua curea de la sandaua romană; dincolo de ea începe lacul celor două cascade gemene, nu mai mare decât un ocol de stână aparţinând unui vicus înstărit; peste lac e fosta stână, ruină acum, deasupra căreia se înclină precum o copaie răsturnată cu gura în jos stâncă uriaşă ce împarte apele care se prăvale din înălţimi în două loloaie spumegânde. Ca să răzbim până acolo ar trebui să ajungem pe o vale mică, între degetul mare şi vecinul său, pe unde şuvoiul principal şi-a săpat vadul, ori, ocolind mult, să căutăm vechea potecă ciobănească, pe care gândesc că au folosit-o şi tâlharii, potecă ce se întâlneşte cu aceasta aproape de păduricea pe care v-am descris-o. Socot, însă, că n-ar fi un plan prea înţelept, întrucât, temându-se să nu fie urmăriţi, vor fi ţinând-o şi ei sub pază.” „Prietenul şi vecinul nostru are dreptate, interveni neaşteptat Lupul cel Şchiop. Numai că el nu ştie că există şi o a treia cale, pe care eu am descoperit-o căutând urmele acelor furi de demult, care mi-au pricinuit răul. Vedeţi pinul acela singuratic din creştetul unei stânci albe în formă de pajură? Din vârful lui cuprinzi cu privirea ca-n palmă toată Chicera Muierii, iar pe sub el şerpuieşte o potecă de capre pe care cineva, cine ştie când, a săpat peste o sută de trepte în stâncă spongioasă, care se tot încolăceşte, precum o funie, şi conduce direct la vechea stână. Mă gândesc că, dacă nu cumva şi vremea o fi lucrat împotriva noastră, poteca ar mai putea fi folosită şi astăzi.” „Cât timp ne trebuie ca să răzbim până acolo?” l-am întrebat nerăbdător, prinzând din zbor o idee. „Aproape un ceas, domnia-ta.” „Unde ziceai că sfârşeşte scara aceea?” „Exact în latura din dreapta a stânei.” „Dar poteca amintită de domnia-ta gornice, cum sfârşeşte?” „Cam la mijlocul alunişului ce l-am asemuit cu o curea de sanda romană, lingă nişte.” „Cum nu se poate mai bine am exclamat, simţind că ideea pe care o pritoceam se rotunjise şi împlinise neaşteptat de repede. Da, da! Cum nu se putea mai bine, dar. Nu îndeajuns. Deci… două poteci aproape impracticabile, pe care cu siguranţă le cunosc şi ei. Apoi poteca săpată în perete de stâncă, de va mai fi. Mă gândesc şi mă tot gândesc pe unde Zmeii Tartarului scoteau păcurarii aceia turma la păscut! Că doar n-or fi purtat oaie cu oaie în spinare!” „Cu asta să nu îşi mai bată capul domnia-ta, mă linişti Ceran, căci tot păcurarii aceia, ori alţii înaintea lor, au aşternut potecă din trunchiuri de arini şi din lespezi de piatră tocmai pe acolo pe unde, după ce locurile s-au pustiit, apa şi-a săpat vadul.” Am oftat din rărunchi, simţind cum se duce de râpă planul meu. „Hm! Ce păcat!” Păcat de ce, taraboste?„ se grăbi să mă întrebe Ariort, îngrijorat de descumpănirea mea. Am continuat să gândesc cu glas ridicat, sporindu-le îngrijorarea: „Păcat de zăbavă şi zdroabă. Ce oameni! Ce mai oameni puţini la minte mi-au fost şi păcurarii aceia! Ca să duci şi să aduci turma, înţeleg, dar ca să cobori până aici, venind din munte, şi să urci înapoi, asta nu poate pricepe mintea mea de vânător obişnuit să nu facă măcar un pas nechibzuit şi fără vreun folos. Chiar şi poteca din peretele stâncii înseamnă irosire de timp şi efort pentru cel care, coborând creasta de munte, năzuieşte să ajungă cât mai repede la stâna de sub cascadă.„ „Aşa şi este! Îmi dădu dreptate Ariort. Stăpânii acestor locuri au judecat la fel ca domnia-ta. Urmele unei scări alcătuită din trunchiuri de brad mai pot fi văzute şi acum rezimate de stâncă aplecată peste fosta stână.„ „Vezi, flăcăule! Asta e! La asta mă gândeam şi nu-i dibuiam dichisul. Sigur că da. Numai că. Ei, vezi, lipseşte scara. Să nu îţi închipui cumva că lotrii or să ne poftească să slobozim deasupra capetelor lor ditai scara de brazi, ba să ne mai dea şi o mână de ajutor!„ „Dinspre partea asta nu te îngrija, înţelept taraboste! Se simţi el obligat să mă liniştească. Scară mai trainică decât una făcută din funii de curpen nici că se mai află. Iar hăţişurile astea afurisite cu ce altceva or fi împletite dacă nu cu ceea ce ne face trebuinţă nouă?„ La asta mărturisesc că nu mă gândisem. I-am poftit, aşadar, să schimbăm vorba cu fapta. Bitus Bricenus, care înainte de a deveni hangiu se îndeletnicise cu împletitul coşurilor de nuiele şi făcutul ciuberelor, ne-a fost de mare folos. Cu numai trei cârlige de lemn prinse a răsuci o funie bună de tras buştenii, darmite de înjghebat o scară de vreo cincisprezece staturi de om. Între timp am rumegat şi am întors pe toate feţele planul meu, o adevărată nebunie pentru oricine, dar nu şi pentru noi. L-am înfăţişat pe îndelete, ca să mă fac bine înţeles şi nimic să nu rămână neprevăzut. M-am adresat lor cu toată gravitatea momentului: „Prieteni, mă simt obligat să vă mai amintesc încă o dată că noi suntem şapte, iar cei pe care trebuie să-i înfruntăm şi să-i înfigem sunt de câteva ori pe atâţia. În vreme ce ei se apără la loc tare ca o cetate, noi vom fi ţinte pentru săgeţile şi lăncile lor.„ Zebal, războinic vestit în tinereţe, care acum avea destule motive să înfrunte şi singur duşmanii, mă întrerupse cu tot năduful slobozit în vorbe: „Nu pricep la ce bun ne aminteşti mereu câţi suntem şi la ce ţi-o fi trebuind o scară când ştim potecile pe care să ajungem acolo! Timpul nu aşteaptă, domnia-ta, şi când mă gândesc câte se pot întâmpla acelor fiinţe neajutorate în tabăra tâlharilor mă cuprinde groaza. Mă tot mir cum de te lasă inima să tărăgănezi întrebând când de una, când de alta, în vreme ce noi ne perpelim ca pe jar?!„ Suferinţa i se citea pe chip şi în vorbe. Oboseala lăsase urme şi ea. Îmi era milă de vechiul prieten, dar ce puteam face! Era mai întărâtat ca un zimbru închis între ziduri. „Eşti nedrept cu mine, prietene Zebal! I-am răspuns, străduindu-mă să fiu liniştit. Cum crezi că vom putea dovedi noi, o mână de oameni, atâţia ucigaşi înrăiţi, deprinşi cu mânuirea armelor şi hotărâţi să-şi vândă scump pielea?! Cu mintea, numai cu mintea, prietene! Iată de ce plănuiesc şi tot plănuiesc cum poate să fie mai bine. Ca să ştim ce avem de făcut, mai întâi trebuie să ştim cu cine avem de-a face, nu? Ştim noi oare cine şi câţi sunt, ce arme poartă, cum s-au întărit în locul acesta blestemat, ce gânduri au? Ştim sigur dacă aici şi nu în altă parte sunt ţinute fetele şi dacă nu cumva, atacând nechibzuit, chiar noi le primejduim viaţa? Nu ştim mai nimica, iar domnia-ta, ca un băietan aprins la minte, îmi dai şi-mi tot dai zor să ne aruncăm precum orbeţii în braţele lor. Ar fi trebuit să înveţi până la anii aceştia, zău aşa, că drumurile ocolite nu sunt întotdeauna şi cele mai lungi. Ei, care au mai multe motive, nu se grăbesc; de ce, mă rog, ne-am grăbi noi?! Ca să-ţi astâmpăr neastâmpărul, ţi-oi spune ce cred eu că este înţelept să facem încât să ne alegem cu izbânda şi nu cu paguba. Ceran, împreună cu slujitorul domniei-tale, vor acoperi poteca de la pinul singuratic, unde şi un singur om deprins cu mânuirea armelor ar putea dovedi o sută numai adăstând şi secerând pe rând câte un cap de tâlhar; domniile-voastre, Zebal şi Bricenus, fiind pricepuţi mânuitori de arc şi de lance, va trebui să-i fulgeraţi din păduricea de lângă iezer, încât niciunul să nu răzbească pe chiceră în jos; noi, adică eu şi Ariort, va să-i lovim de unde nici prin gând nu le trece şi anume de sus, de pe stâncă de deasupra căreia se prăvale apa. Ca să nu punem cumva în primejdie viaţa domniţelor, va să cutez ce prin minte nu vă trece şi de aceea am mare trebuinţă de scară. Mă voi slobozi ca o vâlvă a văzduhului în mijlocul lor. De nu mă vor simţi, bine va fi; altmintrelea va să joc un rol din acelea pe care comedianţii mascaţi le jucau la curtea măritului Decebal. Acolo, sus, vom avea trebuinţă şi de priceperea domniei-tale, bătrâne Alexis, pentru că în tinereţe ai fost băieş, dară te vei mai pricepe la prăvălirea bolovanilor. De va să nu avem sorţi de izbândă, ne vom strecura fiecare cum vom putea către locul unde am adăpostit caii. Zeii fie cu noi, fraţilor!", le-am mai zis şi am pornit în rosturile mele.

Când am ajuns pe stâncă de unde se prăvăleau apele într-o sălbatică fierbere şi zgomot de furtună care calcă pădurile, se luminase de-a binelea, dar tabăra bandiţilor încă mai era cufundată în somnul dulce al dimineţii. O singură strajă moţăia pe promontoriul acoperit de covorul licheniloir de apă dintre stână şi lac. Din pricina asta planul de a mă slobozi cu funia de liane în mijlocul taberei se ducea pe pustii. Şedeam nehotărâţi toţi trei într-o teşitură a stâncii, uşoară aici, dar pronunţată în dreptul celor două căderi de apă, un fel de trambulină de pe care şuvoiul era zvârlit spre înălţimi, şi-mi sfredeleam mintea, când Ariort îmi arătă straja, cu ochii către noi, vrăjită parcă de căderea înspumată şi de cântarea apelor, ca imediat să-mi arate arcul. Mi-a surâs ideea, însă distanţa mi se părea prea mare chiar şi pentru săgeata unui urieş. Mi-am amintit ce nebănuite forţe clocotesc în acest trup ce părea nevolnic şi i-am zâmbit, lui şi gândului ce-mi încolţise în minte. Gândul avea întâietate. Le-am făcut semn să mă urmeze şi m-au urmat cu nedumerire. Împreună am strâns bolovani mari şi rotunzi din vadul dinspre amonte al Negrilesei şi am alcătuit pe buza semilunei ce acoperea aşa-zisa stână un fel de zid, ţinut să nu-şi înceapă înspăimântătoarea alunecare doar de un lanţ firav de liane. Abia după aceasta m-am hotărât să mă slobod în mijlocul bandei pe scara mea improvizată, riscând să fiu şi eu strivit de bolovani. La semnul meu, Ariort a întins arcul într-atâta încât venele gâtului i se încordaseră precum cele ale unui taur înjugat. Când a slobozit-o s-a auzit numai un fâşâit precum târâşul unui guşter pe covorul uscat de frunze. Strigătul pe care îl aşteptam a murit pe buzele nenorocitului sorocit cu ultima strajă. S-a prăvălit, sub forţa loviturii, pe spate. Acum am slobozit scara pe scocul săpat în stâncă de o mai veche matcă a apelor şi am prins a coborî, având în inimă nu teamă, ci numai senzaţia aceea pe care ţi-o dă necunoscutul, un fel de mâncărime a viscerelor cauzată de graba şi lăcomia de a începe ceea ce ţi-ai propus să isprăveşti. Scara se dovedea trainică, iar coborâtul destul de uşor, întrucât mă puteam sprijini când cu mâinile, când cu picioarele de pereţii acelui burlan al apelor, pe care veacurile au săpat fel de fel de închipuiri din calcare. Prea uşor se înfăptuise tot ce plănuisem până acum şi, deci, nu se putea ca funia norocului să fie de tot fără noduri şi părţi mai slabe. Tocmai mă pregăteam să mă sprijin cu mâna pe un prag al stâncii, unde băteau mănunchi primele raze ale astrului zilei, când inima îmi zvâcni şi toată vlaga nu se scurse prin mădulare, într-o senzaţie de o clipă nesfârşită, vecină cu leşinul. O viperă cu corn, dintre acelea sortite să sfârşească de bătrâneţe, îşi juca înşelător capul şi guşa cu venin în dreptul obrazului meu. Ar fi trebuit să mai întârzii cât durează saltul din apă al unui păstrăv ca sa sfârşească totul aici. Mi-am revenit tocmai la capătul acelei clipe şi am prins a imita sâsâitul acestor lighioane din perioada clocitului, un sunet bizar pe care nimic în natură nu îl poate face, şi pe care îl învăţasem de la străbunicul Berian, în faţa unei alte vipere cu corn, chiar pe Valea Rea, ca să nu mă mai speriu să pasc vitele pe acolo. Observam mirat că la momente hotărâtoare, de grea cumpănă, în ajutorul fiinţei mele veneau experienţele din două vieţi, atât de îndepărtate şi de felurite însă. Vipera şi-a slăbit încordarea. De acum mă ştiam stăpân pe fiinţa ei. Ba chiar m-am gândit că acolo, jos, ar putea să-mi fie de trebuinţă. Am luat-o în mână, nu fără o senzaţie de greaţă la întâlnirea cu pielea umedă şi rece, şi am aşezat-o în buzunarul adânc al surtucului. Fusesem inspirat. Zeii buni mi-o scoseseră în cale, deşi fără acea inspiraţie de moment aş fi fost sorocit unei morţi cumplite, căci muşcătura la gât nu are leac ori amânare. Chiar la picioarele mele îşi făcea paza a doua strajă, pe care nu o putusem vedea de sus, şi care, iată, deja ridicase lancea pregătit s-o azvârle. Am făcut numai schimb, pentru el nefericit, de arme, fiindcă în vreme ce ocoleam lovitura, retrăgându-mă după intrândul jgheabului din stâncă, îi şi aruncam vipera în faţă. Pentru început nu şi-a dat seama despre ce ar putea fi vorba, iar peste o clipă împietrise cu cea mai urâtă înfăţişare de groază întipărită pe chip. Destul, însă, ca să-mi dea răgazul să ajung la el şi să-i scurtez chinurile cu o lovitură de pumnal. Întotdeauna după ce muşcă, viperele se fac nevăzute şi, credeţi-mă, eu de ea mai aveam trebuinţă. Dispăruse, ca să moară, cum i-o fi fost dat, de bătrâneţe, într-o crăpătură de stâncă. Am dispărut şi eu cu straja lipsită de noroc în spatele unui tufiş, unde am făcut schimb de îmbrăcăminte, lăsându-i armele, dar nu şi masca de războinic iazig, lucrată din aramă bătută la rece, şi închipuind capul unei cârtiţe, animal prea plăcut neamului său de nomazi şi principala sursă de hrană prin acele întinse stepe, în anii de secetă cumplită ori de vrăjmaşe prigoniri. Întâlnirea cu vipera mă convinsese că şi astăzi voi fi însoţit de noroc. Mi-am pus pe obraz masca şi m-am apropiat de locul unde fusese vechea stână. Era, de fapt, o grotă peste care se prăvăleau apele, unde puteai întoarce cu uşurinţă câteva care de luptă romane, un fel de semilună a unei arene de circ. Unde şi unde în peretele calcaros natura sau omul săpaseră intrânduri în forma unor chilii, unele mai mari, altele mai mici, în care, la ceasul acesta al dimineţii, banda de tâlhari îşi făcea liniştită somnul. La mijloc mai fumega încă cenuşa unui mare rug care, pesemne, fusese aprins toată noaptea. Lângă el moţăia a treia strajă, care mi se adresă în dialectul iazigilor metanaşi panonici: „Atharan, dacă pe tine nu te doboară încă somnul, fii bun şi ţine ochii pe păsărelele căpeteniei, că, uite, adorm din picioare. Nu uita, însă, să mă trezeşti înaintea celorlalţi!” în aceeaşi limbă aspră, pe care o învăţasem bine în tinereţe, l-am îndemnat să se culce liniştit, încredinţându-l că aici nici o primejdie nu ne paşte. Glumind, l-am întrebat cum au dormit „păsărelele” şefului. A arătat cu mâna o nişă având la intrare o pătură şi mi-a răspuns cu o oarecare părere de rău: „Or şti ele, bietele, ce le aşteaptă, căci au plâns şi-au oftat cât a fost noaptea de lungă. Hei! Mare noroc să fii şef şi să-ţi cadă ţie întotdeauna bucata cea mai bună. Pe fata cea măslinie şi zveltă a hangiului Zebal şi-a sorocit-o Bourul Alb, şi-i plâng de milă sărmanei; cealaltă firava şi bălaia neajutorată ca puiul de ciută, i se cade lui Sapran, marcomanul, care este, oricum, cu mult mai chipeş” „Ce să-i faci! M-am prins în tonul său, aşa au hotărât Zeii, unora mierea, altora ceara, pentru unii miezul, pentru alţii coaja. Tare-mi mai dă inima ghes să le privesc şi eu o clipă măcar, acum, pe lumină. Numai că.” „Să nu ai grijă, ortace Dorm toţi ca scăldaţi în rouă. Fereşte-te numai să le sperii cu această înfăţişare de războinic. Chiar mă miram şi mă gândeam ce îţi veni să pui pe obraz masca tribului tău?!” „Nu e nimic de mirare. Întotdeauna când fac de strajă îmi pun semnele de războinic, fiindcă îmi poartă noroc.” Celălalt mai mormăi ceva, după care se întinse pe o blană de berbece într-un loc unde deja bătea soarele. Eu m-am strecurat uşor ca o pasăre, am dat la o parte pătura de la intrare şi le-am strigat pe nume, ca să le liniştesc: „Arcia Candida şi Salda Bricenus, sunt prietenul vostru. Ascultaţi şi faceţi întocmai ce vă zic eu. Curând va să se ivească aici zarva unui atac. Nu ieşiţi din adăpostul acesta până ce nu încetează a se prăvăli de sus bolovanii. Atunci furişaţi-vă între cele două şuvoaie unde, într-o nişă săpată în stâncă, găsiţi o scară. Sus vă aşteaptă oameni de nădejde.” „Cine eşti dumneata, zeu ori om?!” mă întrebă Arcia Candida, nevenindu-i a crede de-i vis ori nu. Timp să-i răspund nu am avut, căci tâlharii prinseră a se întoarce de pe o parte pe alta, semn că în curând aveau să se trezească. Inima îmi dădea ghes să-i scurtez de capete măcar pe cei doi tâlhari peste tâlhari, însă nu ştiam unde odihnesc şi nici nu era înţelept să forţez zarul. Din cotlonul acesta trebuiau scoşi în vreun fel şi chitisem cum. Am mai zăbovit, dar, cât să târăsc la vedere, cam acolo unde aveau să se prăvălească pietrele, leşurile celor două străji nenorocoase, după care m-am căţărat zâmbitor la tovarăşii mei, ca şi când nu m-ar fi păscut nici o primejdie. Totul era pregătit. Sosise, în sfârşit, momentul. Am scos strigătul de luptă al dacilor Sargeti, fiorosul chelălăit de lup care cheamă, însoţit de îndemnul: taie! Loveşte! Tâlharii, surprinşi, dezorientaţi, cocliţi de băutură şi somn, şi-au luat armele şi au ieşit pe tăpşanul dintre iezer şi cascade, unde zăceau leşurile tovarăşilor lor. La strigătele mele au răspuns din trei părţi Ceran, Zebal, Bitus, Lupul cel Şchiop şi Alexis. Ecoul a purtat însutit acest strigăt de luptă fioros, dintr-o stâncă în alta, amplificându-l. Părea că o mie de războinici străjuiesc din toate părţile Chicera Muierii. S-a auzit apoi strigătul de uimire şi spaimă al tâlharilor; un altul, de surpriză, când din văzduh s-a pornit cu vuiet de ceruri surpate pietrele lăsate de noi, care urneau în calea lor altele, într-o teribilă avalanşă, purtând spaima şi moartea. Bandiţii norocoşi, care au scăpat neterciuiţi de bolovani, şi-au cătat scăparea care încotro: parte pe poteca săpată în stâncă, unde prinse a-i secera vajnic Ceran şi slujitorul uriaş al hangiului, parte pe vechea strungă, unde îi întâmpinau cei doi bătrâni cu tăria şi nemila născute din ură; parte pe o potecă necunoscută nouă, pe aceştia socotindu-i cu părere de rău nişte norocoşi ocrotiţi de zei. Câţiva, dintre cei ce au ştiut să-şi păstreze cumpătul, s-au adăpostit sub stânca pe care ne găseam noi. Fetele ajunseseră sus cu bine. Abia când au dat ochii cu noi şi s-au încredinţat că nu le mai paşte deocamdată primejdia, au căzut sleite de puteri, albe ca varul. Le-am lăsat în grija bătrânului Alexis iar eu m-am pregătit pentru tractate. I-am îndemnat pe Bourul cel Alb şi pe Sapran Marcomanul să se arate la vedere. Mi-au răspuns fără a îndrăzni să iasă din grotă. I-am ameninţat cu nimicirea în chinuri. Ei ne-au întrebat cine şi câţi suntem. I-am minţit zicând că suntem oşteni daci şi romani din trupele auxiliare însărcinate cu paza drumurilor. Tractatele cu romanii le veneau la socoteală, însă puneau condiţii: ne vor da tot ce au jefuit, vor slobozi şi alţi prinşi, pe deasupra câte o pungă de denari fiecărui oştean, dacă le garantăm cu ostateci dintre noi, cinci la număr, că se vor putea întoarce liberi la triburile lor. Nu m-am mulţumit cu atâta şi am ameninţat că vom începe atacul şi nu vom cruţa pe nimeni. Ca ultim argument au pus în preţ libertatea celor două fete. Le-a pierit o vreme piuitul când le-am spus şi s-au convins că păsările preţioase s-au făcut nevăzute. Au sporit oferta cu toţi lotrii proveniţi dintre răsculaţi şi dintre sclavii fugiţi din băile de aur. M-am învoit, convins că fără cei promişi vor rămâne destui de puţini. De sus vedeam totul ca în palmă şi numărasem şapte trupuri strivite de pietre, la care se adăugau cei fugiţi şi cei liniştiţi pentru totdeauna de mine şi de ortacii mei. Chiar dacă de toţi au fost mai mult de treizeci, la o socoteală sumară ar mai fi rămas cel mult zece. Ţineam neapărat să-i prind vii pe cei doi şefi de tâlhari, ca să sfârşească sub roată ori în spânzurătoare. Pentru asta aş fi fost în stare să mă dau şi ostatec, împreună cu Ceran şi cu Lupul cel Şchiop, convins că tot va să născocesc ceva ca să pun mâna pe ei. Eram hotărât să le comunic învoiala mea când bătrânul Alexis îmi sugeră o cale de tot lesnicioasă, fără tărăgănări şi primejdii: să-i îngropăm de vii, ori măcar să-i ameninţăm cu aceasta. Dovada că ne-au crezut a fost strigătul lor de groază. De jos prinse a se auzi larma unei încăierări. Am bănuit că unii acceptă înţelegerea, alţii nu. Se lăsă iarăşi liniştea, după care răzbi acelaşi glas de mai înainte, însă vădit schimbat: „Sunt Bourul cel Alb, vestita căpetenie a Iazigilor rătăcitori. Cine este căpetenia în cuvântul căreia ar trebui să mă încred?” „Tarabostele Viezure, căpetenie a dacilor sargeti, de al cărui nume vei fi auzit.” Răzbi un murmur de surpriză. „Te ştiu, vânătorule, şi cred în cuvântul tău. Niciodată nu l-ai călcat. Jură pe Zalmoxis, marele zeu al neamurilor dace, pe cer şi pe pământ, că ne vei cruţa viaţa!” Am stat în cumpănă. Lupul cel Şchiop mă privea rău, cu sufletul la gură de teamă că mă voi învoi şi îl voi cruţa pe marele său duşman. „Atât pot să jur, Bour Alb, că vă vom cruţa viaţa şi nimic mai mult. Îţi dai şi tu seama că e mai mult decât să mori îngropat de viu.” Lupul cel Şchiop nu avea de unde să-mi cunoască gândul. Uneori e mai bine să mori decât să trăieşti. „Ai încredere în bătrânul Viezure!” i-am zis, apoi le-am poruncit să urce unul câte unul poteca săpată în stâncă, la distanţă de cincizeci de paşi. La capătul ei m-am înfăţişat şi eu cât am putut de repede, de teamă ca nu cumva Ceran să le facă de petrecanie, iar eu să rămân cu povara unui greu jurământ. Aici, Ceran şi slujitorul cel mut deja îi înfăşuraseră bine în curmeie pe trei dintre tâlhari, un al patrulea, care încercase să fugă, zăcea cu trupul descăpăţânat de o cumplită lovitură de paloş aplicată de credinciosul lui Zebal, om însemnat de soartă, pentru care Arcia Candida era mai mult decât o soră. De toţi ieşeau la numărătoare unsprezece. I-am întrebat pe rând de ce neam sunt, ce hram poartă şi cum au apucat pe drumul fărădelegilor. Numărasem şi recunoscusem doi marcomani dintr-un trib de la izvoarele Danastrului, trib amestecat cu iazigii rătăcitori, doi sclavi fugiţi mai demult din minele de la Monte Rossia, pe capul cărora se pusese preţ mare întrucât omorâseră şi jefuiseră pe şeful colegiului aurarilor, cu toată familia acestuia; unul era dalmat înstărit, proprietarul mai multor puţuri şi gropi aurifere din partea de mijloc a Crissiei, omul care pusese la cale jefuirea caravanei pentru a-şi însuşi unelte de băieşit, altul, sclav helvet fugit ca ucigaş de la o vila rustica din jurul Apulumului, de mai multă vreme urmărit de oamenii legiunii a XIII-a Gemina ca fioros hoţ de drumuri; cinci doar erau iazigi, tâlhari de meserie, care îşi recunoscură, imediat ce mă văzură, şi vina atacului asupra noastră la Limesul nordic, atac pus la cale de Tiberius Maximus Priscus, comandantul de la Porolissum şi duşmanul de moarte al dacilor liberi. Nu recunoşteam însă glasul iazigului ce răspundea la numele de Bourul Alb, cu care dusesem tratativele, şi am bănuit că fusesem tras pe sfoară, în locul acestuia prezentându-se căpetenie un sfrijit care, de teamă, tremura din toate mădularele. Cineva îl brobodise că în această calitate va să câştige mai curând iertarea romanilor, cunoscute fiind serviciile pe care le făceau oamenii de teapa căpeteniei de lotri. Între timp, chemaţi de noi, urcară la pinul singuratic Zebal, Bricenus, Alexis şi Ariort, greşeală pentru care zadarnic ne căiam. Urmat de Ariort, care aflase de la cei prinşi că Bourul Alb era tocmai omul ce-i pricinuise răul şi îi răpise nevasta, am coborât cu precauţie poteca de stâncă Şi am cercetat aşa-zisa stână cotlon cu cotlon. Tâlharul se făcuse nevăzut probabil că chiar pe poteca pe care o mai şterseseră în toiul atacului şi alţii. Aceştia, însă, nu fuseseră însoţiţi de noroc, fiindcă din loc în loc zăceau fără suflare cu, de acum, binecunoscutul semn al răzbunării pe frunte: săgeata în cinci colţuri. Eram de-a dreptul răvăşit. Flăcăii mei se jucau de-a v-aţi ascunselea cu mine, arătându-se, e drept, când nu mă aşteptam şi când era necesar sprijinul lor ca şi acela al Zeilor. Dacă mi-am revenit din surpriză, prinsesem să mai nutresc o speranţă. Poate că dreptul destin hotărâse în locul nostru şi Bourul cel Alb îşi primise şi el meritata moarte. De aceea ne-am continuat urmărirea până când am ajuns la locul jafului. Într-adevăr, iazigul nu se bucurase prea mult de viclenia lui. L-am găsit legat de trunchiul unui copac, cu urechile tăiate şi băgate în gură sub formă de căluş. Deasupra capului era scrijelit un semn care ne înştiinţa că îi lăsaseră viaţa pentru a se răzbuna şi alţii, mai îndreptăţiţi decât ei. De-ar fi ştiut că iazigul era unul dintre cei ce au luat viaţa unchiului Dacis! Era mai bine aşa. Nefericitul ieşise de sub pavăza jurământului meu, călcându-şi cuvântul, şi, iată, mai era în viaţă ca să dea seama pentru răul făcut sărmanului Ariort. Între timp au sosit şi ceilalţi. Judecata Bourului Alb s-a făcut, după datină, la locul faptei. Soarta celorlalţi era cunoscută. Unii, urmăriţi pentru fărădelegile lor fuseseră de mult condamnaţi la moartea prin răstignire, dată tâlharilor şi sclavilor răzvrătiţi; alţii, mai puţin împovăraţi de păcate, aveau să ispăşească în întunericul veşnic al ocnelor de sare sau la galere, pe vasele de transport care urcau şi coborau Marisul. Căpeteniei marcomane i s-a lăsat, după înţelegere, viaţa şi libertatea, însă i s-au scos ochii care au poftit şi i s-a tăiat mâna cu care a înfăptuit multele nelegiuiri. Rănile i le-am oblojit însumi, ca să nu se oblintească şi, deci, să nu îmi calc juruinţa. Bourul cel Alb a stat mai multe ceasuri în faţa judecăţii, dându-ne a înţelege cu îndărătnicie şi trufaşă tărie de cuget că vorbim cu copacii şi nu cu el. Soarta marcomanului l-a înmuiat de-a binelea şi i-a descleştat limba. Astfel am aflat că Drilgisa, soaţa nefericitului Ariort, după ce a supravieţuit batjocurii în cortul iazigilor, numai prin mila zeilor, şi adusese pe lume pruncul tatălui legiuit, a fost vândută ca sclavă, împreună cu copilul ei, unui meşter tăbăcar din Apulum. „O, Zei, urla întruna Ariort, ca unul ce şi-a pierdut minţile, Zei blestemaţi, ea era atât de aproape!” După ce Iazigul a destăinuit toate fărădelegile sale, aducând mărturii despre cârdăşia cu unele căpetenii de oaste şi funcţionari corupţi ai Imperiului, de care mărturie în întreprinderea mea pe lângă lega tuşul imperial aveam mare trebuinţă, l-am lăsat în grija lui Ariort, care, sub jurământ, îmi făgăduise că, deşi nu merită, îi va lăsa viaţa. „O viaţă ca o cumplită povară până la capăt!” mai adăugă el cu o ură ce m-a înfiorat. Exista o lege neabrogată de piosul împărat Antoninus, prin care cel năpăstuit de un tâlhar scos în afara legii primeşte drept de viaţă şi moarte asupra lui dacă singur îl prinde, îl dovedeşte cu doi martori, şi plăteşte cohortelor auxiliare însărcinate cu ordinea şi paza un preţ de răscumpărare ca pentru oricare sclav. Atunci m-am convins cât de cumplită poate să fie ura ce cocleşte ani la rând precum veninul în guşă de viperă. Însumi, deşi văzusem grozăvii de nedescris la războiul nostru cu Roma, m-am scârbit şi m-am cutremurat. Mai întâi i-a tăiat dreapta, acolo, în casa de unde furul îi răpise în noaptea sacră a nunţii nevasta, şi i-a introdus-o într-un vas cu răşină clocotită, ca să se usuce şi să se vindece ca un ciot urât la vedere; în cealaltă încăpere noi ne sorbeam ulcica de mied când i-a retezat-o la butuc şi pe stânga; spre seară a urmat ochiul drept; celălalt l-a pierdut odată cu licărul primelor stele pe care Iazigul nu avea să le mai vadă vreodată. Eram scârbit peste măsură în cea dintâi fiinţă a mea, de om civilizat şi obişnuit cu altfel de atrocităţi, a? A-zise morale care, puse într-o dreaptă balanţă, nu ar fi cântărit în ochii acelor oameni mai puţin. Când, dimineaţa, am pornit pe Drumul Aurului către Ampelum şi Apulum, iazigul era ţintuit la oblâncul şeii lui Ariort cu un lanţ gros bătut în nituri pe grumaz şi târât ca o arătare a arţarului. Bietul, ne cerşea moartea din care până atuncea îşi făcuse tovarăşă de petrecere şi viaţă. Aveam inima amară şi din pricina celor petrecute, dar şi fiindcă se abătuseră asupra mea presimţiri tulburi. Pentru prima dată în noaptea aceea mă visasem acasă, la căpătâiul bunicului Todor, care răposase întru Domnul Dumnezeul Creştinilor. Amintirile din viaţa în care mă aflam adăstau ca o spumă străvezie la margine de suflet. Mai apoi, în coşmarul meu, trecusem mereu puntea dintr-o viaţă în alta şi chiar anevoiosul drum prin Peştera Zeilor.