Capitolul unsprezece.

DINSPRE SURIANU ŞI VÂRFUL LUI PĂTRU SE DESCHIDEA ZAREA şi creştea la orizont un imens voal străveziu suflat cu galbenul holdelor în pârg şi cu roşul florilor de munte. De mii şi milioane de ani, de la începuturile lumii de acolo răsărea pentru locuitorii de pe Valea Grădiştei soarele. Dintr-acolo se revărsa şi acum ziua, mai întâi furişată apoi tot mai grăbită să-şi intre în rosturi. Când bulgărele de foc a săltat, ca aruncat de o mână urieşească, peste Culmea Luncanilor, moş Toader Berian a tresărit. Aşa cum se zice că tresar strigoii, spiriduşii, duhurile şi vâlvele la cântatul cocoşilor. Însemna că trecuse timpul istorisirii, se spulberase noaptea, felia de taină din timpul lumii, când totul este îngăduit şi totul e posibil.

Cei trei, roată în jurul lui Toader Berian, zis Şerpele Roş, încă mai erau ochi şi urechi. Ochii urmăreau fascinaţi jocul negului-antenă de pe vârful nasului, urechilor nu le venea să creadă ceea ce auzeau. Bătrânul obosise. Istorisirea se depăna cu poticniri tot mai dese, lipsită de vlagă. Uneori, cât viaţa unui fulger pe cer, bătrânul încremenea, părând a fi o statuie cioplită în piatră de tuf. Copiii, alarmaţi, se grăbeau să alunge hameşa uitare. Cum făcea acum Teofana: „Moş Toader, matale poţi grăbi, mai poţi şi sări peste ce crezi că are mai puţină importanţă, însă încheie povestirea cum se cuvine rugămu-te!” „Ei, fire-ar să fie! Răbufni Bogdan, ce, parcă ziua aceasta nu ar mai fi putut întârzia măcar un ceas?!” Bătrânul nu îşi mai aprinse pipa. O scutură numai, lovind-o de buturuga de pe care nu se mai clintise de cu seara. Închise ochii o clipă, dar care copiilor li se păru fără sfârşit, îi deschise de parcă pleoapele i-ar fi fost de piatră, şi schimbă tonul. Schimbă şi ritmul zicerii. Nu îţi mai puteai da seama dacă vorbeşte în somn ori în trezie.

Era sfârşit de vară secetoasă. Mă găseam pe prispa casei mele de la Izvorul Alunului şi însăilam cu cerneală de bozii cuvinte pe o pielicică albă de căprioară. Un fel de cronică pentru viitorime. Pe care aveam s-o pun într-o raclă de piatră, alături de tăbliţele cerate şi de alte dovezi ale trecerii mele prin acea clipă de viaţă.

Viaţa mi-am trăit-o cum se cuvine. Chiar de-i supăr pe cei ce mi-au dat-o, trebuia să recunosc că mor împăcat. Ce rost ar fi avut trecerea mea prin grăuntele de lumină ce îl numim viaţă, dacă nu aş fi făcut nici un bine şi nu aş fi lăsat nici o urmă? Iată că eu, printre cei puţini din neamul meu, care şi somnul şi l-au petrecut cu capul pe scut şi cu mâna pe arme, m-am încumetat, după pilda scribilor de la Roma şi din Elada, să las urmaşilor înscrisuri cu mărturie pentru vremi ce chiar mâine vor fi cenuşă, pulbere şi uitare. De când fusesem numit păstorul cel mare al dacilor de peste limes, aşezaţi pe văile şi platourile Cetăţilor Sacre şi peste tot unde pământul aştepta să fie arat şi semănat, zilele de răgaz întru migala scrisului au fost puţine, cele de risipire pentru obşte şi neam îndestule. Cinci ani i-am păstorit cum se cuvine, până ce s-au aşezat temeinic în rosturi, Am legănat copiii lui Ortis şi Dacis, depănând gheme de amintiri cu Ortis bătrânul, vlăstarul de rege; l-am deprins cu tainele vânatului pe feciorul lui Ariort, care s-a mutat cu rosturile şi gospodăria mai aproape de mine, am sporovăit nopţile despre câte în lună şi stele cu şugubăţul Erula care, la fel ca mine, nu cunoştea somnul în anii aceia; l-am ajutat pe Zebal să-şi redeschidă hanul de la întâlnirea Râului Mare cu Sargetia şi am sărutat fruntea Arciei Candida, căreia Ortis cel tânăr îi pusese coroniţă de mireasă; împreună cu Macrinus Flavius Sirus am mai petrecut clipe frumoase la termele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi am jucat bani buni la zaruri, până ce dintr-o necunoscută pricină a căzut în dizgraţia augustului blajin, Antoninus Pius. Mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Tiberius Maximus, cel tânăr, cerşetor la porţile Ulpiei, devenit beţiv şi nevolnic, şi să-i asigur o pâine la curţile mele. Despre toate astea şi despre atâtea altele ce merită neuitarea m-am hotărât să scriu, ca să rămână ceva din aceste vremi adânc tulburate, când murea cu generaţia mea o lume şi se năştea alta, aşa cum sub stratul arămiu de frunze ghinda, încolţind, se pregăteşte să ia locul pădurii. Macrinus Flavius Sirus, fie-i numele slăvit, îmi zicea adeseori: „La judecată, martorul bun îţi apropie partea dreptăţii; deci, fără martor nu ai dreptate, aşa cum fără istorii nu ai trecut.” Dar multele semne cioplite în piatră, nemurite în ziduri, veşnicite în datini?! Ele? Oare numai ele?! Mâna tremură, cuvântul nu vine, litera fuge, mintea zăuită.

Împovărat de ani, iată-mă iarăşi pregătit de drum. Picioarele greu mă mai ţin, calul, îmbătrânit şi el, anevoie mă poartă, toate mă trag spre pământ şi pe toate le uit când neamul mă cheamă. În Poiana Omului de pe Platoul Luncanilor, aproape de Peştera Zeilor, va să aibă loc întâlnirea neamurilor la Solstiţiul de vară. Oare dintre cei vechi câţi îmi vor mai întinde plosca şi câţi îmi vor mai da bineţe? Datina, rămasă din vechi, e ca o dată la cinci ani, în dricul verii, neamurile vecine, din marele neam, să se strângă în Poiana Sacră, unde au loc sfaturile şi judeţele înţelepţilor, pentru pricini de pace şi război, rătăciri de turme, călcări de hotare, vărsare de sânge, răpiri de muieri. Aceasta e a doua mare sărbătoare a neamurilor, care cuprind în acea zi a păcii şi judecăţii un platou întins cât vezi cu ochii, ridică adăposturi, întind coviltire, încropesc colibe, în care adăpostesc pe timpul cât ţin serbările rudeniile împrăştiate prin depărtate locuri, majoritatea veniţi mai mult cu treburi de negoţ sau cumetrie decât cu pricini de judecată. Unii cumpără, alţii vând, unii pârăsc, alţii se apără, unii înceluie, alţii se lasă înceluiţi, încât evenimentul depăşeşte interesele unei familii şi ale unor neamuri învecinate. Lumea curge, ştirile aleargă, poveştile se ţin lanţ, rapsozii au trecere, eroii, noroc, şarlatanii, destui sărăcuţi cu duhul, saltimbancii şi dresorii, destui gură-cască. Veneau la întâlnirea din Poiana Omului, după cum le îngăduiau drumurile şi depărtările, oameni de rând, flăcăi tomnatici, fete bogate şi cam trecute alături de cele frumoase şi sărace ca pustiul, veneau bogătanii ori săracii şi toţi erau mânaţi de gândul că la sărbătoarea Solstiţiului de bună seamă se vor căpătui. Uite aşa, sub ochii mei la fel de miraţi ca şi la prima serbare, se întemeiau căsătorii, neamul se amesteca şi creştea ca în vremurile bune ale tinereţilor mele. Judecata înţelepţilor, îndătinată din moşi-strămoşi pentru ziua aceea, avea acum, ca şi altă dată, mai mult rostul de a aşeza în temelii durabile asemenea daturi. Dacă fata, singura într-o familie în care părinţii aveau feciori, ieşea dintr-o căsătorie în care mama îşi luase soţ, cu averea şi cu zestrea de la părinţii ei, adică îl câştigase la târg de vară, cum se mai spunea, ea singură moştenea averea, hotărând, după bunătatea inimii, dacă se cuvenea să lase ceva ori nu şi fraţilor săi. De cele mai multe ori ei se alegeau cu sfatul de a-şi câştiga pâinea în lumea largă. Tocmai pe dos se petreceau lucrurile în familiile unde bărbatul fusese cel ce adusese mireasă săracă în casa părinţilor săi. Aici, dacă mezinul nu era cumva dezmoştenit din pricina unor ruşinoase năravuri, dar numai cu voia Sfatului înţelepţilor, el singur rămânea cu agoniseala. Aceasta era pricina din care, deşi întemeiau familii şi aveau la rândul lor copii, fraţii şi surorile nu se despărţeau, averea rămânând, în cazul acesta, bătrânilor, până când şi copiii lor îmbătrâneau: doi, trei, şase, nouă, treisprezece, câţi erau ridicau casă de piatră, ori de bârne, ori săpau bordeie, gospodărind bunurile îndeolaltă şi trăind în aceeaşi ogradă străbunici, bunici, nepoţi, strănepoţi şi străstrănepoţi, în bună înţelegere, câte trei, patru şi chiar cinci generaţii.

Veneau la serbările din Poiana Omului oameni de rând, taraboşti şi oşteni, păcurari, agricultori şi negustori, meseriaşi de tot felul de prin văile şi munţii apropiaţi, veneau chiar şi alte seminţii, împestriţând întinsul Platou al Luncanilor cu fel de fel de adăposturi, fiindcă sărbătorile ţineau trei zile. Către vestita Poiană a Omului duceau felurite drumuri, în majoritate sigure şi bine întreţinute de auxiliari şi de hangiii care, în numai trei zile, câştigau cât pentru întreg anul. Un drum, numit şi drumul ţării, venea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, se unea cu cel al Hategenilor la confluenţa Sargetiei cu Râul Mare, le însoţea o vreme cursul pe malul drept şi, înainte de Aquae, o cotea spre munte, ţinând Valea Veteranilor şi lăsând în stânga cetăţile de la Piatra Roşie şi Feţele Albe; altul, după ce lăsa la dreapta apa înşelătoare a Marisului, o ţinea în sus pe malul Sargetiei, ca să verse tot pe Drumul Veteranilor puhoi de oameni veniţi de la Germisara, Blandiana, chiar Apulum şi Munţii cu Aur; două drumuri mai puţin importante, dar nu şi cu prilejul sărbătorilor de pe platou, străbăteau culmile domoale dinspre Apa Frumoasei şi Munţii Delarilor; mult mai importante erau de data asta potecile, ce puteau fi numărate cu zecile, cu sutele, cu miile, luate în copitele cailor ori în tălpile opincilor, căci nici un drum către Poiana Omului nu era prea greu sau prea lung cu un prilej ca acela.

După prima zi, a Marelui Sfat, în care se aduceau în faţa bătrânilor înţelepţi pricini de tot felul, urma a doua, ce era zi de târg, la care se vindea tot ce avea sau nu avea preţ, de la sare la sclavi, de la soţii şi soţi la miere şi mied, de la boii mocăneşti cu coarnele întoarse, la caii de rasă şi măscăricii de duzină. Nimenea nu îşi amintea ca aici să se fi furat vreodată măcar o potcoavă, ori negustor să înşele la cântărit şi numărat, căci asemenea fărădelegi se pedepseau cu moartea. Judecăţile erau drepte sau, mai bine zis, atât de drepte cât pot fi judecăţile făcute de om pentru semenul său. Mărturisesc sub greu blestem că în acele vremi nevoiaşul îl chema la judecată pe bogatul ce l-a nedreptăţit, slujitorul, pe stăpân şi, dacă a avut de partea sa dreptatea cel slab, i s-a dat, fiindcă legea părinţilor noştri era una şi acceaşi pentru rob şi împărat. Ai mei, cei de pe Valea Veteranilor, s-au pregătit pentru plecare din vreme: mărfurile au fost alese cu grijă, pricinile de judecată cu unii şi cu alţii au fost întoarse pe toate feţele de mai multe ori, fetele au făcut ordine în lăzile cu zestre şi prin acelea cu straiele de sărbătoare, flăcăii şi-au ferecat fluierele, au uns cimpoaiele şi au prins zdrăngănei de argint la opinci; voinicii şi-au lustruit armele pentru întrecerile ce aveau loc a treia zi, măscăricii, zodiecarii şi saltimbancii născoceau drăcovenii şi parasconii ca să te lase cu gura căscată, cerşetorii, ologii, leproşii cucereau din vreme răscrucile de drumuri şi locurile cu altare pentru jertfe şi închinat, iar copiii renunţau la somn ca nu cumva cei vârstnici să plece fără ei. Cu o zi înainte, în zori, de ziua închinată lui Venus, cei din satele păstorite de mine s-au urnit cu căţel, cu purcel, femei şi bărbaţi, bătrâni şi copii şi, după datină, mi-au bătut la poartă. Boleam de vreo săptămână. O slăbiciune hicleană mi se cuibărise pe la închieturi, suflarea se poticnea şi hârşâia ca un cimpoi aruncat în pod, demâncarea o înghiţeam mai mult în silă, pana de scrijelit tăbliţe cerate şi cea pentru pergamente devenise grea pentru degetele numai zgâlciuri, şi noduri, şi tremur pe la încheieturi. Noaptea se întâmpla să visez că trăiesc în viaţa mea de dinainte, adică în aceasta, şi atunci când mă trezeam îmi era tare greu să aleg între una, de care îmi era dor, şi alta, de care ştiam că o să-mi fie. Visul pe care vi l-am povestit înainte a fost ultimul dintr-un şir care începuse să-mi dea de gândit.

Din pridvorul împodobit cu ţesături înflorate am adulmecat zumzet de stup tânăr şi zvon de sărbătoare. Inima mi-a tresăltat ca o gloabă bătrână în faţa tainului de ovăz şi a prins a bate ca în vremuri mai bune. Comisul Pieporus, în ascultarea căruia se găseau pagusurile de pe valea de jos a Sargetiei, în mare strai de sărbătoare şi cu armele de război, mi-a întins plosca întâmpinării şi a chemării la nunţi şi botezuri, învelită în vâsc desprins de pe stejarul sacru şi, ca prin farmec, puterile mi-au revenit îndată. Bucuroasă peste poate că mă vede iarăşi pe picioare şi înclinat spre ale vieţii, Drilgisa, soaţa lui Ariort, cu care mă învecinam, l-a înhămat pe Debar la cotigă, a încărcat merindea şi am pornit la drum, în fruntea unui vesel convoi de care şi călăreţi. După un scurt popas la hanul de la Valea Peşterii, unde am gustat cu plăcere vinul aburit de răcoarea dimineţii am pornit iarăşi şi, hai, hai, hai, mai la drum, mai la odihnă, căci vremea nu ne mâna cu anasâna de la spate. Până să încline soarele dincolo de Culmea Luncanilor, ajunsesem unde nu mai nădăjduisem să ajung altfel decât abur de amintire. Platoul peşterii şi Poiana Omului roiau de atâta omenime. Numai de-ai noştri, adică dintre aceia ce ne consideram oameni ai locului, coborâsem de pe culmi şi urcasem din văi mai bine de trei mii de toate vârstele. Străbătusem drumurile mai gustând din ploştile cu mied, mai îndemnând boulenii şi caii la deal, mai strunindu-i la vale, cântând şi chiuind cu voie bună, cu muzici din vreme tocmite, mergătoare în fruntea fiecărui alai. Imediat după ele hălăduiau flăcăii şi fetele, culegând florile câmpului, stropindu-se cu apa cristalină a pâraielor, furându-şi sărutări şăgalnice ori arzătoare sub streaşini de pădure. Bătrânii înţelepţi, fruntaşii satelor, capii de familie şi slujitorii altarelor se aţineau pe la mijloc, mai îmbiindu-se cu ploştile înnegrite de vreme, depănând amintirile altor sărbători de Solstiţiu şi răscolind praful uitării. În carele cu două roţi înalte, făcute după modelul celor romane, trase de bouleni sprinteni, ori în carele cu loitrele lungi, aşezate pe patru roţi răfuite, veneau femeile, cocoţate pe lăzile de zestre ori pe lobdele aşternute cu pricoiţe înflorate, uşoare ca puful, după ce toată primăvara fuseseră învălmăşite prin văioagele apelor de munte. În pagusul Peştera, de unde mai aveam cam un ceas de mers liniştit, ne-au întâmpinat cetaşi călări pe armăsari negri, fala Confreriei Lupilor Hategeni. Ei ne-au uşurat de armele tăioase, de uneltele vărsătoare de sânge, pe care le-au stivuit în câteva care mocăneşti cu coviltir şi, în numele neamului nostru de pe Valea Veteranilor şi a Sargetiei de Jos, ne-au pus, pe mine şi pe comisul Pieporus, să jurăm pe cer şi pe pământ că atâta vreme cât va ţine Sărbătoarea Mumei Mari şi Sfatul înţelepţilor, înţelegerea şi pacea vor să domnească în inimile celor aflaţi sub a noastră ascultare. Tot aici s-au făcut înscrierile feciorilor noştri la întrecerile bărbăteşti din ultima zi a serbărilor. Intrarea în Poiana Omului se făcea la asemenea ocazii numai pe patru drumuri, pe care încă din zori curgeau şiruri, şiruri poporenii. La capătul lor erau înălţate patru porţi urieşeşti, din trunchiuri de ulmi, împodobite fiind cu ghirlande de flori, cu cetină şi vâsc. Patru vase, cioplite din trunchiuri de arin, în care, pe scocuri de lemn măiestrit cioplite, se scurgea şipotind apa din Izvorul Sacru, erau pregătite pentru datina spălării de colb şi de gânduri viclene. Cu barba lui colilie, atârnând până la brâu, împuţinat de ani, dar încă sprinten, ne-a ieşit în întâmpinare înţeleptul Troes, însoţit de un flăcău şi de o fată care purtau pâinea, sarea, ulciorul de vin şi crenguţa de popelnic, ale cărui frunze nu cunosc ofilirea şi moartea. Când păşeam în poiană se însera într-o atmosferă de pace şi linişte, sub cer înalt şi senin. Un zumzuit ca al stupilor la vremea roitului cuprinsese firea. Mirozna acrişor-înţepătoare a focurilor aprinse pentru noapte, peste care femeile aruncau din când în când cetină şi semineţele ce făceau inima voioasă, împresura întinsul platou. Grupuri, grupuri de flăcăi şi fete, de copii şi copile, doritori să deprindă mai curând câte ceva din tainele şi rosturile celor vârstnici băteau poteci către pădurile ce înconjurau poiana, cărând trunchiuri şi vreascuri, ori numai prefăcându-se prinşi cu aceste trebi. Pentru bătrâni şi fruntaşii obştelor fuseseră ridicate din vreme adăposturi largi, din lemn de mesteacăn, acoperite cu frunzare verzi. Cât puteai cuprinde cu privirea, focuri, focuri la care fierbeau ceaune pe vetre de piatră ori pe pirostrii, clocoteau căldări, sfârâiau hălcile de carne, se perpelea vânatul cu coarne, ori cu colţi, ori cu pene; oamenii se chemau unii pe alţii, poftindu-se la ospătat, fetele măritate prin străini plângeau ostoindu-şi dorul la pieptul mamelor, tovarăşii de arme ori vânătorii vestiţi depănau istorii despre întâmplări năpraznice.

Câtă vreme am zăbovit cu Troes şi cu alţi înţelepţi pe laviţele de mesteacăn reavăn, pentru a ni se înfăţişa răboajele cu pricinile ce le aveam de judecat a doua zi, ai mei au mas şi au aşezat tabără pentru noapte la locul îndătinat neamurilor Veteranilor din bătrâni, la miazăzi de Peştera Zeilor, în preajma unor stânci de calcare roase de vânturi şi sfredelite de ploi, închipuind un convoi omenesc care urca anevoie muntele. Aici au aprins focul şi l-au lăsat în seama copilandrilor şi a bătrânilor. Niţel mai la dreapta, pe un tăpşan, tinerii au încins jocul de doi, ca la Haţeg, învârtita de trei, ca pe Valea Frumoasei, învârtita de pe Maris şi hora din Munţii Cetăţilor, după zisa îndrăcită a tilincilor, fluierelor şi cimpoaielor. Joc şi veselie se încinsese şi către miazănoapte, de unde se contura buza întunecată a pădurii şi răzbeau ţâpuriturile celor coborâţi din Ţinutul Delarilor ori din Munţii cu Aur, veniţi la târg cu unelte de fier, arme frumos lucrate, ciubere, tulnice, vase de lut şi felurite bijuterii. Partea dinspre răsărit era a jinarilor şi poenarilor, a celor din ţinuturile de margine, cărora li se zicea mărgineni, vestiţi neguţători de brânzeturi, de lână şi piei, neamuri veşnic călătoare cu turmele peste munţi şi şesuri, cu flăcăi tomnatici şi fete îmbătrânite în aşteptare, care în această seară de început jucau încinşi roată jocul numit Al Soarelui, în zvon înalt de fluiere. Luncanii şi haţeganii, sargetenii şi tapeienii, care pretindeau că se ţin toţi de un neam, şi-au ridicat taberele către apus, aproape de Peştera Zeilor, unde, pe lângă focuri, tropoteau cu sârg şi îndeolaltă bătrânii şi tinerii brâul cu strigături, bătut în contratimp de un dubaş ce putea să o ţină tot aşa măcar trei zile. Ce mai! Platoul înalt, presărat cu focuri şi mursecat de bătaia opincilor, arăta ca un imens cuptor în care fierb, se coc, se prăjesc şi se perpelesc felurite mâncăruri: balmuş gras, de stână, fiert în mei măcinat la râşniţă rară, pastramă de berbece ori de capră neagră, dată prin mirodenii şi ţinută la fum de fag, miei înăbuşiţi sub lespezi fierbinţi, umpluţi eu tocătură de pasăre şi cu felurite verdeţuri, vânat cu pene, stropit cu vin şi mujdei de usturoi, caltaboşi şi cârnaţi mustoşi, arămiţi uşor la para jăratecului, ceaune în care cocoloşii de brânză săltau prin terciul de mei adăstând adausul de lapte covăsit şi smântână, păstrăvi în foi de urzică unse cu slănină de urs, plăcinte cât roata carului umplute cu brânzeturi şi cărnuri tocate şi toate astea, dar mai multe altele, stropite migălos cu vin acrişor, mied dulceag-amărui, cidru de mure, afine, cătină, smeură şi soc, bere gulerată de ovăz şi hamei, băută din donicioare înalte de lemn. Vecinii şi rudeniile, cunoscuţii şi prietenii se pofteau când unul, când altul: gustă, rogu-te, şi din asta şi ai să-ţi lingi degetele!; ia, rupe matale numai o bucăţică şi ai să mă pomeneşti!; vecine, nu zice nu, că nu se cade să nu guşti din cele cu care ne-au îndestulat Zeii!; o ciozvârtă, numai una, prietene, şi nu-mi zice mulţam dacă nu ţi-o plăcea!

În Poiana Omului, pacea nopţii şi liniştea somnului s-au lăsat târziu, după asfinţit de lună plină şi la zvon de tulnice dat de membrii frăţiei, sorociţi cu buna ordine în aceste trei zile.

A doua zi ne-am trezit pe când se deschideau în lumina dintâi zările, în triluri de păsări şi glasuri unduite de tulnice. După datina din vechi-străvechi, cei şapte înţelepţi aleşi să judece şi să limpezească pricini, încă de la serbarea cealaltă, s-au recules în tăcere şi smerenie sub cupola înaltă a celei de a treia încăperi a Peşterii Sacre. Mă număram şi eu printre ei. La ieşire ne-am purificat iarăşi, trecând prin cercurile de foc, stropiţi cu apă neîncepută, adusă de fete neprihănite. Apoi am urcat Stâncă Zeului, de deasupra peşterii, şi ne-am aşezat pe laviţele de piatră, tocite de vreme şi de şederea unui nesfârşit şir de juzi înţelepţi, având răboajele şi tăbliţele de plângeri şi pricini la îndemână. Pentru a cincea oară eram ales starostele acestor bărbaţi ninşi de înţelepciune şi aplecaţi de ani. Am rostit cu glas înalt legământul nostru şi pedepsele cuvenite celor ce aveau să ni se înfăţişeze cu mărturie strâmbă sau gândul hiclean. În faţă şi pe cele două laturi ale potcoavei, în care Zei aşezaseră stâncă la începuturile lumii, se înghesuia mulţimea. Nici un alt spectacol, nici măcar întrecerile bărbăteşti nu o atrăgea atât cât Judecata cea Mare. Din dreapta mea, sfrijit şi împuţinat de ani, cu o barbă falnică precum cea a slujitorilor din templele subpământene, s-a ridicat Troes, vestit pentru harul de a întoarce, orândui, şlefui, aşeza şi cânta cuvintele. Îi mersese vestea pentru vorbele înţelepte cu care cândva îl întâmpinase ca sol pe augustul Hadrianus, în trecere prin Provincia Dacia, şi pentru solia purtată în tinereţe tocmai la Roma, Cetatea Lumii. Mângâindu-şi podoaba bărbii a înălţat glas: „Fraţi ai mei întru Zei, sânge şi datini! În ziua dintru începuturi când, în stăpânirea pământului, lumina este biruitoarea întunericului, ne-am adunat după datina din bătrâni ca să cercetăm cu înţelepciune vâlvorile de orice fel şi să nemurim pacea. Prin glasul meu, înţelepţii neamurilor adunate aici, vă spun bun venit şi bună pace! Sunt bătrân. Numai înţeleptul Cerneguras, povăţuitorul de bine al celor de pe Maris şi din Munţii cu Aur, numără peste mine şi peste sută anii. Multe am văzut la noi şi la alte neamuri pe unde m-au purtat paşii, însă tot ce mi s-a părut mai bun şi mai plăcut este pacea, înţelegerea dintre oameni. Au trecut cinci ani de când nu ne-am mai întâlnit la Marele Sfat şi de când pacea nu a mai fost tulburată. Iar eu zic lucru mai plăcut decât acesta nu se mai află. Datina face ca neamul meu, al Luncanilor, să vă fie gazdă. Noi ne-am dat silinţa şi le-am potrivit pe toate cum am putut şi ne-am priceput, aşa încât nimic să nu ştirbească datina, fără de care cele datorate străbunilor se uită şi neamul se destramă. Ca şi în alţi ani, starostele sfatului nostru va să fie cel mai încărcat cu gloria faptelor şi cu mierea înţelepciunii, tarabostele Viezure. Judecata noastră ţine până la asfinţitul soarelui. Cel care nu va fi mulţumit de ea şi crede că nu va putea trăi un an în tăria ei, liber e să-şi ia avutul şi să se strămute peste al şaptelea hotar, numărat de la ultimul semn de hat pus de neamurile aici de faţă. Acum, fraţi ai mei, cei cu pricini ori plângeri demne pentru judecata Marelui Sfat să se înfăţişeze la judecată! Urmăririle pentru vărsări de sânge încetează până la asfinţit, când cei ce se duşmănesc de moarte se pot înfrunta în luptă dreaptă. Dar, vă amintesc că pacea e lucrul cel mai bun.”

Nici de astă dată bătrânul Troes nu şi-a dezminţit faima de neîntrecut meşter la vorbe. După el se ridică, slab şi deşirat, cu nasul coroiat ca de acvilă şi privirile sfredelitoare, Ardalos, povăţuitorul celor din Ţinutul Hategenilor. Era de mirare cum de adunătura de oase se mai ţine laolaltă sub pielea tăbăcită de vreme şi suferinţă, încât semăna cu un preot ctist, străin de toate cele lumeşti. Ucenicise mulţi ani la Peştera Zeilor din Cogaionon înainte de a-şi revărsa prinosul sufletului şi al minţii printre ai săi. Era socotit făcător de minuni: citea mersul astrelor şi prezicea viitorul, da somn dulce şi adânc celor ce urmau să fie vindecaţi prin sângerare, aducea liniştea pentru cei rătăciţi cu duhul, descoperea izvoare şi comori ascunse, fiind în înţelegere cu spiriduşii şi vâlvele, pregătea pentru orice fel de boală ierburi şi alifii de leac. Văzându-l acum, mulţimea prinse a fremăta de bucurie, lauda întâlnirii cu un om ca acesta fiind deasupra celor ce se sumeţeau că au văzut Marea cea Mare ori Donarisul. Cuprinse cu privirea pătrunzătoare mulţimea mişcătoare, iar aceasta se potoli ca un singur om. Făcu gest larg cu braţele, aşternu zâmbet senin pe obrazul ca pergamentul şi prinse a vorbi, părând a întineri pe măsură ce rostea cuvintele: „Toţi Zeii sfătuiesc omul de bine, deci toţi Zeii sunt buni. Zeii la care vă închinaţi să vă ocrotească, să vă dea gând curat şi inimă senină la această zi a Mumei Mari! Zeilor şi părinţilor ce mi-au dat viaţă le mulţumesc că am ajuns şi ziua aceasta, în care şirul anilor mei numără suta. Vă privesc şi inima mea se bucură, fraţilor. Sunteţi încă o dată pe câţi eraţi cu zece ani în urmă; asta înseamnă că neamul sporeşte, ţara e îndestulată, vremurile prielnice şi aşezate în rosturi. Bunul meu, care a trăit o sută douăzeci şi trei de ani zicea: „Măi fecior, ia seamă şi ţine minte ce ţi-oi spune eu! Unui bărbat, decât să trândăvească, ori să caute sfadă vecinului, ori bucurie zilnică în fundul butoiului, îi şade mai bine să crească copii şi să sporească neamul.„ L-am ascultat aşa cum l-am ascultat în toate. Şi am lăsat în urmă nu un neam, ci o pădure falnică de oameni. Iată de ce rog Sfatul să-mi dea stărostia ultimei zile a sărbătorilor, cea a petrecerilor şi căsătoriilor, şi, de nu v-o plăcea, mă leg să mă las de asemenea rosturi!”

O cascadă de râsete şi chiuituri cuprinse poiana. Iată că judecata începea cu veselie şi sub bune auspicii. Eu am vorbit puţin şi cu măsură. Ştiam că oamenii imperialilor sunt cu ochii pe mine. A urmat să rostim pe rând jurământul de dreaptă judecată. S-au înfăţişat pricinile şi împricinaţii. Nestingheriţi ne-am început lucrarea. Mai întâi au fost supuse judecăţii pricinile mărunte: călcări de haturi, răpiri de femei, gâlcevele cauzate de păşunat şi vânat pe locurile şi în pădurile altora. La amiază am stat de mas şi ne-am odihnit un ceas trupurile sub umbrar de pădure. Apoi am trecut la judecarea faptelor grele, care au fost: două omucideri, una pentru răzbunare, cealaltă pentru jaf, o tâlhărie săvârşită la Apa Galbenă asupra unei caravane de neguţători de sare, două pângăriri de altare, toate pedepsite cu moartea. În continuare s-au judecat Luncanii şi Mărginenii pentru strămutarea unor haturi la păşunile din munte, dreptatea fiind de partea mărginenilor, cum s-a dovedit cu răboaje şi hrisoave vechi de dinainte de Traian. S-au mai judecat Delărenii cu Muncelenii pentru locurile de vânătoare şi băile de fier, cum o făcuseră şi în anii trecuţi. Câţiva înţelepţi din celelalte neamuri au fost numiţi să cerceteze şi să hotărască la faţa locului. Nu am avut pricini care să pună la încercare judecata noastră.

Celelalte două zile au curs între malurile lor fireşti. S-au făcut negoaţe bune cu negustori veniţi de departe, s-au legat frăţii de sânge şi prietenii, schimburi de holde, munţi şi păşuni, s-au pecetluit la Peştera Sacră sute de căsătorii, s-au depănat istorii şi poveşti nemaiauzite, s-au întocmit horoscoape, s-au încins hore şi s-au auzit alte cântări. Lăutarii şi măscăricii s-au bucurat de multă trecere. Ai mei au luat drumul către casă a patra zi, înainte de răsăritul soarelui. Plecau mulţumiţi. Judecăţile s-au arătat drepte, târgurile cu noroc, petrecerile cu veselie şi măsură. E drept că pierduseră în ziua a treia unsprezece feciori şi şaptesprezece fete, care întemeiau familii în alte neamuri; aduceau, în schimb, peste douăzeci de flăcăi şi numai cinci fete, întemeiat motiv de fală pentru seminţia Veteranilor. Eu am mai zăbovit cu înţeleptul Ardalos la altarele din Poiana Omului. Luasem cu mine răcliţa cu tăbliţele şi pergamentele cuprinzând truda celor cinci ani în care am însemnat ce mi s-a părut vrednic de ţinut minte despre întâmplări, oameni şi fapte. Mă hotărâsem să le ascund spre păstrare, pentru când voi mai fi ori nu voi mai fi în viaţa din care venisem, şi despre care tot mai des îmi aminteam, aşa cum ai reface din aburii uitării un vis. Până la întoarcerea înţeleptului m-am întins la soare pe laviţa de piatră. Îmi era dor de plăcerea somnului, pe care de atâta vreme nu o mai aveam. Iată că de la un timp începusem a simţi cum clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, trecând, apropiau sfârşitul. Il vream şi îl aşteptam, ca pe ceva de care îţi este dor. Bănuiam că în curând se va împlini şi cu mine lucrarea. Dar, până atunci, mai aveam multe de înfăptuit. Aş fi vrut să îi mai vizitez pe ai mei în Munţii de la Miazănoapte şi să vânăm împreună un cerb pentru jertfă în Ţinutul Codrului; promisesem o vizită la Apulum prietenului meu Macrinus Flavius Sirus, înaintea plecării sale definitive din Dacia; doream să văd venit în lume pe al treilea nepot al hangiului Zebal, care tot fecior avea să fie şi tot Ortis va să se cheme.

Până să se înapoieze Ardalos, plecat după apă la izvorul din vale, aveam vreme să pun la păstrare, în loc tainic, racla de aramă şi o statuetă ce mi-o cioplise cu migală un meşter grec de la curtea lui Macrinus Flavius Sirus. Intrarea în Peştera Zeilor nu era prea departe. În Poiana Omului nu mai rămăsese nimeni. Puteam, deci, împlini gândul care de mult îmi dădea ghes. Soarele se ridicase cam de o suliţă pe cer când m-am apropiat de intrarea folosită de preoţi pentru oficierea jertfelor.

Deşi pacea şi liniştea cea mai desăvârşită domneau împrejur, eu aveam intens sentimentul că sunt urmărit. Mi-am zis că s-ar putea să fie numai o stare de slăbiciune, după trei zile în care mă odihnisem puţin. Până la terasa de calcare, de unde începea intrarea oficierilor, trebuia să urc douăzeci şi una de trepte înalte. Lădiţa pe care o purtam pe umăr era destul de grea şi începusem să mă îndoiesc dacă voi răzbi până sus. Eram aproape de tăpşanul de unde începeau scările. M-am aşezat pe o piatră lucrată de cioplitori, însă părăsită aici, şi am închis pleoapele ca să mă odihnesc. Razele soarelui băteau pieziş, din faţă, şi îmi mângâiau obrazul ca degetele călduţe ale mâinii de mamă. Mi s-a părut că îmi aud numele strigat şi repetat de ecou în spaţiul tăcut al muntelui, până la topirea în depărtări. Am deschis ochii speriat. Pe lespedea înaltă, de la intrarea în Peştera Zeilor, părea a se dezinela din verigile de bronz aurit şi din somnul începuturilor Şerpele Roş, încolăcindu-se şi legănându-se ademenitor, într-un fantastic joc al chemărilor. Da, slăbiciunea aceea ce mă cuprinsese de dimineaţa trebuia să fie de vină! Iarăşi am închis ochii, am îngânat un imn către Zei şi mi-am întărit cugetul. Dacă i-am deschis, de acum şerpele nu mai era decât acea măiestrită alcătuire din bronz pusă de preoţii cei vechi să străjuiască intrarea. Pe poteca şerpuitoare, care urca de la izvorul din vale, am zărit făptura deşirată a înţeleptului Ardalos, cu ulciorul pe umăr. Nu mi-am mai îngăduit nici o clipă de răgaz şi am început a sui treptele năpădite de bălării. Intrarea aceasta nu mai fusese folosită de foarte mulţi ani. Număram treptele, ca să îmi fie mai uşor urcuşul. Pe a douăsprezecea, mai lată decât celelalte, unde meşterii vechi ciopliseră în stâncă laviţă îngustă pentru odihnă, adăsta încolăcită o viperă cu corn, mare şi lucitoare cum nu mai văzusem, care mă privi o clipă şi apoi dispăru printr-o crăpătură în stâncă. M-am odihnit chiar pe locul unde puţin mai înainte se prăjise la soare şerpele. Nu avusesem nici o senzaţie de frică, ori de silă, ori de mirare. Pe a nouăsprezecea treaptă, în aceeaşi poziţie şi cu aceeaşi uitătură, mă mai întâmpină una, la fel. Parcă erau surori. Mai aveam doar două trepte şi tocmai aici se cuibări în mine teama şi îndoiala. Amintiri vagi mi se prefirau pe oglinda minţii, mă scălda sudoarea rece, a fricii pe care de mult nu o mai cunoscusem. Aş fi vrut să fac calea întoarsă, însă ceva mai tare decât voinţa mea mă atrăgea înainte. Lespedea de la intrare, prinsă în puternice ţâţâni de fier ruginit, era întredeschisă numai atât cât să se poată strecura un trup împuţinat ca al meu. Am rostit cu glas încet imnul scurt, cuvenit atunci când păşeai pe locurile sacre. Mi s-a părut că îmi aud iarăşi numele drămuit de ecou şi am intrat. Lespedea s-a închis singură în urma mea cu un scârţâit asurzitor. Tot atunci am simţit durerea unei puternice lovituri în frunte. Înainte de a leşina mi s-a părut că recunosc râsul gros, rău, porcesc al duşmanului meu Botdecâine. Că văd capul jucăuş şi mare cât al unui miel, al Şerpelui Roş. Mă găseam iarăşi în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră, iar bolta închipuia Constelaţia Şarpelui, sau a Dragonului. Am refăcut în sens invers drumul pe care îl mai făcusem cândva, numai că nu îmi aminteam când: sala necuprinsă, boltită în patru clinuri, ca tavanul unui templu; borta din care izvora întunericul, părând a naşte stele; coridorul străjuit de o parte şi de alta de vipere din bronz; cele şapte trepte; butucul strălucitor al roţii pe care o asemuiam cu Soarele de Andezit al Sarmizegetusei; ameţitoarea învârtire a spiţelor, apoi galeriile cu uşi de bronz pe care erau săpate numele strămoşilor; plutirea în gol, eliberat de teamă, de gânduri, ca o fericită pasăre a văzduhului; sala albă şi rotundă, aidoma unui ou uriaş, căptuşit cu table de legi şi imnuri către Zei; omul de piatră, care lua în răstimpuri înfăţişarea înşelătoare a Şerpelui Roş, ce mi-a pipăit rana din frunte şi a constatat mai mult pentru sine: semnul, iată semnul şi împlinirea sorocului; galeria animalelor de piatră şi bronz, care, la trecerea mea, prindeau viaţă şi îmi alinau rănile; iarăşi şapte stele, după şapte trepte, la mijloc, soarele arămiu din inima căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia Mumă, având la picioare ciuta, plugul de bronz şi crenguţa de paltin; ea m-a lovit cu crenguţa pe locul unde simţeam sângerând cald rana şi, deodată, am prins puteri, începusem zborul lin către o altă lume, către o altă viaţă, dar, de fapt cădeam în întunericul acelei fântâni, la capătul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, prefăcută, pe măsură ce mă apropiam, într-o sală cu pereţii bătuţi în foiţă de aur. Aici, pe un tron de piatră, sta Şerpele Roş, care mi-a şoptit: păstrează taina! Şi apoi şi-a întors faţa de la mine, lăsându-mă singur.

Mai întâi şi mai întâi am simţit frigul. Crezusem că adormisem afară, cum mi se mai întâmplase şi altă dată, şi am căutat ceva să mă acopăr, dar nu am întâlnit decât piatra rece. Ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină. După ce i-am obişnuit cu ea, ţinându-i între-deschişi, mi-am dat seama că mă găseam în Valea Rea, pe terasa unde, după părerea celor bătrâni, trebuia căutată intrarea în Peştera Zeilor. Aveam o stare de greaţă, o cumplită durere de cap şi senzaţia că mă înapoiez din altă lume, trunchiată, inconsistentă, din clăbuci de amintire, ca o ieşire din vis. Dar, pe măsură ce mă limpezeam, începeam să-mi amintesc. Ce a mai fost după aceea, cunoaşteţi. Căutările mele, socotite rătăciri ale minţii, dispreţul oamenilor, şirul anilor de chin şi neodihnă.

— Dar arheologii, oamenii de ştiinţă, istoricii, nici ei nu v-au crezut?

Întrebă revoltat Bogdan.

— Ei mai puţin decât alţii. În lumea lor, fiecare adevăr are nevoie de dovadă sigură.

— Totuşi, există o asemenea dovadă: lăcriţa, cufărul acela în care aţi pus spre păstrare manuscrisul şi statueta, îşi dădu cu părerea Teofana.

Bătrânul zâmbi cu tristeţe.

— Ehei, asta chiar că ar fi fost ceva! Numai că a rămas în peşteră, dacă nu cumva o fi distrus-o duşmanul meu Botdecâine, iar intrarea eu nu am mai găsit-o.

— Şi străinii? Încercă o altă pistă Cosmin. Străinii cu care v-aţi însoţit şi.

— A, străinii! Despre ei mulţi ani nu mai ştiusem nimic. Nici nu mă interesau, crezându-i trăitori numai în visul, în coşmarul meu. După mai multă vreme, când m-am dus la oraş să povestesc şi profesorului Damian întâmplările mele, nădăjduind că dânsul mă va crede, am aflat că el nu mai era. Căzuse pe front, la Volga ori la Cotul Donului. Atunci am făcut greşeala să istorisesc totul unuia de pe la noi, om citit şi pasionat de istorie. M-a privit ca pe o stafie a mea, mi-a şi făcut semn că aş cam fi luat-o razna şi a prins a vorbi prin sat despre nebunia mea. Oamenii au cam uitat cum mă cheamă şi au prins a mă striga Şerpele Roş. De atunci nu am mai trăit decât din dorinţa de a le arăta că am dreptate, că istoriile mele nu sunt jocuri de ape în închipuirea unui smintit. Că Peştera Zeilor nu e născocire şi că, după sute şi sute de ani, eu fusesem primul om care îi călcase pragul, văzând minuni de neînchipuit. Am cumpărat unelte speciale, echipament, exploziv, vânzând bruma de avere lăsată de ai mei, am adus pe cheltuiala mea specialişti de la oraş şi am prins a căuta. Zadarnic. O dată se naşte omul, numai o dată moare, zice o vorbă din bătrâni. Nu am mai găsit intrarea. S-o fi surpat atunci, mecanismul al cărui scârţâit îl mai am şi acum în urechi o fi închis-o definitiv, vreun mare cutremur i-o fi clintit rosturile? Nu ştiu. Dar că mai există şi o altă intrare, pe unde eu m-am înapoiat în această lume, e peste orice îndoială. Altfel aş fi acolo, nu aici. Ce e somnul, ce e bucuria, ce e liniştea şi împăcarea eu nu mai cunosc.

— Dar cu străinii, cu lotrii aceia căutători de comori, ce s-a mai întâmplat? Stărui Teofana.

O vreme au rămas în uitare. Uneori mai apăreau în visurile mele plăsmuite cu ochii deschişi. După vreo cinci ani aveam să mă reîntâlnesc cu amintirea lor. Mi se rătăciseră câteva capre tocmai la stâncile puse sub semnul Şerpelui Roş. De când cu istoriile mele nimenea nu se mai încu metase să urce acolo. Locul primise şi un nume rău: La Strigoi. Am urcat iarăşi pe stâncă suspendată ca o covată. Am găsit două schelete albite de zăpezi şi de ploi. Am păstrat pentru mine secretul, cine m-ar fi crezut! Şi au mai trecut doi ani. Mă dusesem la Orăştie la târg. Isprăvisem ce aveam de târguit şi m-am îndreptat către Biserica Veche, unde în tinereţe mă reculegeam în linişte cu profesorul Damian. Deodată am zărit o caleaşcă trasă de doi cai albi. În galop. Pe jilţul din spate mi părut că zăresc chipul femeii cu ochi de antracit şi fără seamăn de frumoasă. Pe capră, biciuind caii, şedea omul cu fruntea teşită. M-a fulgerat un gând. Primul impuls a fost să mă duc la autorităţi, însă am renunţat imediat. De bună seamă că şi ei m-ar fi considerat nebun. Au mai trecut ani. Eram printre puţinii oameni din sat care citeau ziarele. O ştire de la faptul divers mi-a reţinut atenţia. La Alba Iulia se ţinea procesul public al unor tâlhari de tezaure. M-am dus şi eu. Cu căruţa, peste văi şi dealuri, pe drumul părăsit acum, pe care îl mai străbătusem cândva, cu sute de ani în urmă. Pe alocurea se păstrase destul de bine. Pe marginea lui se întemeiaseră sate, în vechile vetre: Orăştioara, Bucium, Sibişel, Romos, Vinerea, Cioara, Tărtăria, Vinţ, Drâmbar. Am ajuns târziu, dar am mai prins momentul în care completul de judecată rostea sentinţa: Chelemen Arpad şi Roza Walter erau condamnaţi pe viaţă pentru nenumărate crime şi jafuri. Nu încăpea nici o urmă de îndoială că erau ei, omul cu fruntea teşită şi frumoasa cu trupul unduitor, de salcie plângătoare. M-am bucurat să-i revăd. Începusem să cred şi eu că întâmplările mele erau scorneli ale unei minţi prea înfierbântate. Da! Era adevărul adevărat, iar eu, primul şi singurul muritor care după o mie opt sute de ani trecuţi pătrundea în Peştera Zeilor.

Jarul focului mocnea sub spuză. Teofana adormise învelită în cojocul bătrânului, cu capul pe lespedea de piatră. Cosmin moţăia mai la o parte, sprijinit de buturuga care fumega la capătul dinspre foc. Bogdan se auzea mânând vitele către capătul văii. Când s-a înapoiat, pe deplin trezit de răcoarea zorilor, bătrânul Toader Berian, zis Şerpele Roş, nu mai era. Numai cojocul în care se învelise Teofana sta mărturie că fusese. Dispăruse. Odată cu istorisirea lui. Şi nu avea să mai apară vreodată.

Zorile au explodat într-un spectacol de lumină, anunţând rostogolirea bulgărelui de foc peste stâncile albe de la Valea Rea. Dacă s-a arătat astrul peste culmea împădurită, norii Cirus au prins a undui, închipuind un uriaş şarpe roşu.

SFÂRŞIT