Capitolul zece.

LA ÎNTÂLNIREA MARISULUI CU APELE SURORI, DE ACUMA unite, într-un singur vad, ne aşteptau, gata de drum, Dacis şi Ortis, cu detaşamentele alcătuite în tabăra de pe Pârâul Cerbului. Nu am făcut popas decât doar atât cât să îl îmbrăţişez pe Dacis şi să cercetăm împreună alcătuirea trupei. Oameni unul şi unul, vânjoşi şi căliţi, dedaţi cu greul şi deprinşi cu mânuirea armelor de tot felul, după cum bine se vedea: săbii scurte şi încovoiate, completate cu arcurile din rădăcină de corni, suliţe, lănci, ghioage, securi de luptă, platoşe şi scuturi, multe dintre ele de provenienţă romană. Nu departe de Potaissa, la locul unde Arieşul se întâlneşte cu Valea Florilor, formând o luncă înconjurată de dealuri ca un amfiteatru, am întâlnit tabăra cea mare. Căpeteniile, a căror ierarhie se stabilise până la venirea noastră, ne-au întâmpinat cu osebită bucurie, îndemnând cetele de oşteni călări ori pedeştri să lovească scuturile îndrăcit, după obiceiul romanilor, şi grăbindu-se să ne dea onorul. Pe unii îi cunoşteam, pe alţii ba. Dintre cei vârstnici, însemnaţi cu rănile şi cu anii, mulţi mă însoţiseră la vânătoare ori în bătălii pe viaţă şi pe moarte cu neamurile prădalnice, ca să ne apărăm liniştea bordeielor. Niciunul dintre ei, însă, nu număra anii mei. Iată că venise vremea ca o generaţie să lase locul alteia, poate mai vrednică ori mai puţin vrednică. Să fi trecut oare timpul când în fiecare zi te puteai acoperi de glorie, vărsând fără zăbavă sângele pentru ai tăi, pentru glia strămoşilor şi altarele Zeilor? De bună seamă că nu, iar că era aşa şi nu altfel se putea vedea pe feţele tuturor. Dintre mai vechii tovarăşi de arme i-am recunoscut pe Maros, conducătorul dacilor de pe Uissio, pe Dius Ursanu, mai marele peste cei ce îşi pasc turmele pe văile răcoroase ale Muntelui Pietros, pe Duras, ridicat de mulţi ani în fruntea falnicilor luptători de la Apa Issiei, pe Gerula, Dates şi Rigozi, căpetenii de faimă ale Dacilor Mari şi ai Ossenilor dinspre vărsarea Samusului în Tisia. Erau şi mulţi tineri, ridicaţi în fruntea neamurilor în ultimii ani, care, vezi bine, s-au bucurat mai cu seamă de sosirea gemenilor, numele meu neavând a le spune mai nimic de când au trecut de vârsta poveştilor.

Aflasem că între timp ei nu au stat degeaba, dedându-se jocurilor şi lenei. Zi de zi au făcut exerciţii, au înscenat urmăriri şi atacuri, au trimis iscoade şi au ţinut sub straşnică supraveghere cetele mai mici sau mai mari ale prădalnicilor, trecute dincoace de limes, în partea de sus a Samusului. De aceea cu toţii erau de părere că ar trebui să ne grăbim şi să-l lovim pe duşman acum, când ne ştie departe, şi când luptătorii săi s-au împrăştiat care încotro după pradă. I-am invitat la înţelepciune şi răbdare, fiindcă mai aveam şi altele de isprăvit. Ştirea despre înţelegerile noastre cu fruntaşii provinciei Dacia a fost primită de unii cu entuziasm, de alţii cu neîncredere. Erula, un fel de oracol de înţelepciune, iubit, preţuit şi ascultat de toţi, deşi la trup era un pitic nevolnic, m-a şi întrebat cu acel glas fără asemuire de melodios pe care i-l dăruiseră Zeii în compensaţie, dacă nu cumva prietenia romanului va ţine numai atât cât au nevoie de noi, ca apoi să înceapă iarăşi nedreptăţile şi prigoana. „Mă ştii de mult, Erula, de aceea mă miră să te aud punând la îndoială vorbele şi faptele mele. Macrinus Flavius Sirus nu e dintre aceia care seara au un cuvânt, iar dimineaţa altul. Chiar de-ar fi aşa, îndrăzni-va cineva să treacă peste porunca împăratului cel nou, Antoninus Pius, care ne trimite prin această scrisoare prietenia şi ocrotirea sa augustală? E timpul, prietene, să lăsăm la o parte dihoniile de tot felul şi mai ales ura cea veche. Vremurile s-au schimbat, semnele ce se arată dinspre miazănoapte şi răsărit vorbesc despre nestatornicie şi vânzolire de neamuri care, astăzi îşi pasc turmele dincolo de Thanai, iar mâine pot să calce ierburile păşunilor noastre. Mâine, prietene, va să fie o zi mare. Însuşi Macrinus Flavius, locţiitorul împăratului pentru Provincia Dacia, ni se va alătura în fruntea unor ale şi cohorte ale Legiunii a XIII-a Gemina.” Ştirea, pe care dinadins o păstrasem la urmă, a produs un prelung murmur de mirare. După pilda celor trei căpetenii tinere, care ne-au însoţit, iar acum s-au pus iarăşi în fruntea cetelor ce le-au fost încredinţate de către fruntaşii lor, au izbucnit urale şi bătăi ritmice în scuturi. Ştiam că de acum erau cu toţii câştigaţi cauzei pentru care eu şi fiii lui Ortis ne-am primejduit viaţa. Că puteam să ne ocupăm numai de cele ostăşeşti.

Fără nici o reţinere am fost ales căpetenie peste toate cetele strânse în tabără, ca şi peste cele ce urmau să ni se alăture pe drum. A doua zi dimineaţa am alcătuit după neamuri şi arme, după numărul călărilor şi pedeştrilor, trei detaşamente puternice, numărând fiecare aproape două mii de oameni şi le-am dat căpetenii de care s-au bucurat: Ortis, Dacis şi Duras, secundaţi de oşteni bătrâni şi înţelepţi, căliţi în focul nenumăratelor bătălii. Am mai alcătuit două ale de urmărire şi împresurare, pe cai indigeni în stare să alerge fără contenire o jumătate de zi. I-am lăsat să îşi aleagă singuri căpeteniile şi nu m-am mirat auzindu-i scandând numele tinerilor Zoltes şi Bituva, deja oşteni cu faimă, care se remarcaseră la jocurile şi în expediţiile confreriei Tinerilor Lupi. Pe tânărul Dadas şi l-ar fi disputat odată cu ceilalţi dacă nu l-aş fi trimis în misiune dincolo de limes. De înţelepciunea lui Erula aveam nevoie şi l-am păstrat pe lângă mine. Ştiam că va fi o surpriză plăcută pentru Macrinus Flavius Sirus, un rafinat trăitor în tainele bibliotecilor de la Roma şi mare degustător al vorbelor de duh.

Cu două ceasuri înaintea amiezii, în ritmul tobelor şi în sunetul surlelor, şi-au făcut apariţia romanii. Legatusul Imperial călărea în fruntea trupei, flancat de generalii Statius Priscus şi Aurelius Redux. După ei se urmau cele trei cohorte, cu efectivele completate, având în frunte ofiţerii numiţi: aquilifer, imaginifer, signifer, vexillarius, şi armorum custos, care purtau însemnele legiunii, imaginea împăratului, insignele sacre şi vexilla legiunii; în aceeaşi alcătuire veneau cele două ale pe cai de Siria, nervoşi şi jucăuşi, cu armele îndelung lustruite şi cu ţinuta falnică. După cum de cu seara ne fusese înţelegerea, mândrii noştri luptători i-au întâmpinat pe făloşii oşteni ai Romei cu pâine şi vin. Fără a ne îngădui odihna, am strâns la sfat toate căpeteniile. Macrinus Flavius Sirus, sub ordinele căruia ne-am pus, dintr-o anume strategie, iar el a refuzat, din înţelepciune, a vorbit simplu şi pe placul tuturor. Nu a uitat să amintească faptul că ziua aceea era o zi mare pentru toţi dacii şi romanii din această parte de imperiu, ce avea să însemne primul pas paşnic către revenirea la Dacia Mare, gând drag cezarului Antoninus Pius ca şi urmaşilor acelui mare rege ce s-a numit Decebalus. Am aplaudat şi cu greu mi-am putut stăpâni izvorul lacrimilor, care din cine ştie ce pricină tot încerca să susure de la o vreme. I-am înfăţişat planurile noastre, mişcările inamicului, urmărite prin iscoade, părţile tari şi părţile slabe ale unui vrăjmaş pe care îl ştiam prea bine. Guvernatorul întregii Dacii a cerut mai întâi părerea generalilor săi. Ei gândeau că ar fi potrivit şi destul să-i lovim pe vrăjmaşi cu toate forţele deodată, să-i împrăştiem şi să-i aruncăm dincolo de limes. Macrinus Flavius nu le-a răspuns, ci numai o umbră de îngândurare i-a şters obrazul. „Aş vrea să ştiu ce gândeşti domnia-ta, ce gândesc celelalte căpetenii”, m-a îndemnat el. Mi-am potrivit îndelung vorbele. Pe fiecare aş fi vrut-o pentru lungă ţinere de minte. „Auguste obraze şi fraţi ai mei, de la primul război în Dacia al marelui cezar, Ulpius Nerva Traianus, gândesc şi trăiesc numai şi numai ca un oştean. Tot de atunci visez şi iar visez la ziua când va să-mi desprind de la şold daca, va să pun în cui arcul şi să mă odihnesc şi eu în plăcuta pace a Romei. Simt că se apropie ceasul acela, că chiar noi acuma îl pregătim. V-aş ruga, însă chiar dacă timpul ne grăbeşte, să mă ascultaţi câteva clipe. Lupul care pradă la stână şi este alungat după ce a luat mielul, se mai întoarce; şarpele ieşit la drum, de nu îi striveşti capul, iarăşi va să iasă; vulpea învăţată la coteţul găinilor, de nu îi pui laţul, nu-şi uită învăţul. A venit timpul ca toate jivinele astea, ce ne dau târcoale, ne pradă şi ne ucid, ne răpesc liniştea şi plăcerea vieţii să fie nimicite şi risipite până hăt, la fruntarii de lume. Avem ştire că acei ce râvnesc la sânge şi pradă nu au trecut cu toţii limesul de răsărit şi de miazănoapte. Drumurile care conduc încoace sunt pline de ei. O zi, două să mai avem răbdare. Apoi să lovim când ici, când colo cetele răzleţite şi să-i facem să se strângă toţi la un loc, iar locul acela de noi, nu de ei să fie ales. Am trimis ştire fraţilor noştri din munţi şi de dincolo de munţi să închidă văile; tot într-acolo se îndreaptă căpetenia Dadas în fruntea unor pâlcuri ale Dacilor Mari, ca să le taie retragerea. Când totul va fi pregătit, înaintăm prin învăluire şi strângem mereu cercul, până ce-i vom avea ca într-un sac sub Vârful Muncelul, lângă Vicusul Cer Mare, unde apa Alunis se varsă în Samus. De la Napoca să ia domnia-ta detaşamentele cu baliste şi catapulte, cu focuri greceşti şi aruncătoare de suliţe, căci fiarele strâmtorate se bat pe viaţă şi pe moarte, iară noi va trebui să cruţăm vieţile luptătorilor noştri. Cu îngăduinţa domniilor voastre, ambuscada aceea va să le-o pregătim noi; alele şi cohortele legiunii nimerit ar fi să închidă valea de jos a Samusului. Acestea ar fi plănuirile noastre, pe care le vom mai ajusta după caz. De izbândim, ar fi păcat să ne oprim aci. Înţelepciunea ne îndeamnă să trecem munţii, să-i lovim şi să-i pustiim până la distanţă de zece zile de mers călare pe cal odihnit, aşa cum obişnuia să facă în vremi mai vechi bătrânul rege Burebista, care se zice că din aceleaşi motive cu ale noastre, pe Boii şi Taurişcii cei prădalnici i-a spulberat de pe faţa pământului.” „Îndrăzneţe, dar şi înţelepte planuri ne-a înfăţişat domnia-ta, s-a minunat, vădit impresionat, legatusul imperial. Le accept din toată inima şi fie ca Zeii să înlesnească izbândirea lor”. După-amiaza aceea am rezervat-o jertfelor, obişnuite înaintea oricărei campanii. Le-am oficiat în comun, fapt care a spulberat orice urmă de neîncredere şi bănuială în rândul luptătorilor şi a căpeteniilor. Noi am jertfit zeilor noştri un viţel de bour şi două junei albe; romanii au pus pe altarul de jertfe un taur alb şi doi ţapi negri. Augurii lor au citit în măruntaie izbândă sub bunele auspicii ale Belonei şi Zeului Marte; Erula a văzut în dreapta înălţare a fumului şi în înseninarea cerului bunăvoinţa lui Zalmoxis. La sfatul acestui înţelept am mai jertfit un tăuraş pe altarul Zeilor Romei, iar Macrinus Flavius Sirus ne-a urmat pilda, jertfind cel mai frumos taur din turma pentru hrana trupei. Petrecerea cu cântece şi vin, la focuri înalte, a încheiat ziua aceea şi şederea în tabără. Aveam să ne urnim odată cu zorii, pe drumul imperial până la Napoca, de aici grosul trupei urma să ţină către izvoare neabătut cursul Samusului, pâlcurile de călări destinate încercuirii desprinzându-se pe parcurs, aşa după cum se plănuise. La vicusul numit Nimigea, unde Samusul Mare se întâlneşte cu Apa Cerbilor, ne-am despărţit şi noi. Eu, cu pâlcurile din subordine aveam să trec limesul şi să înaintez la distanţă de zece milliarii, paralel cu Samusul Mare; Zoltes, cam la aceeaşi distanţă străbătea dealurile şi munţii pe malul stâng; Bituva avea de făcut un ocol şi mai mare, ca să cadă în spatele inamicului, către izvoarele râului. Romanii urcau fără grabă pe drumul de limes, fără măsuri de precauţie, ca să-i înşele pe inamici şi să-i convingă de faptul că ei singuri va să-i înfrunte.

A doua zi, cu toată zăpuşeala, am înaintat spornic. Din pricina unui munte prăpăstios schimbarăm şi direcţia de mers, cotind mult spre dreapta, ca să întâlnim albia unui pârâu nărăvaş, izvoarele căruia fiind în apropierea locului unde se strângeau în tabără Iazigii şi Marcomanii. Valea pârâului se lărgea şi de acum erau tot mai dese urmele trecerii prădalnicilor peste aceste pământuri. Câmpuri nelucrate, lanuri năpădite de buruiană, cătune părăsite. Aproape se înserase atunci când ajunserăm la marginea unui vicus păstoresc părăsit. Era aşezat sub o chiceră de deal, la confluenţa râuleţului nărăvaş cu un pârâiaş leneş ce îşi croia drumul dinspre miazănoapte printre dealuri lutoase, cenuşiu-gălbui, care curgeau şi ele către vale lăsând în urmă râpe şi falii adânci. Satul era pustiit aşa cum numai focul şi ciuma îşi pot lăsa urmele trecerii: câini de pripas, sălbăticiţi, care urlau fioros la apropierea noastră, a fiară, a strigoi şi a mort; bordeie săpate în coasta lutoasă, cu un cat de bârne deasupra, intrate parcă în panică, pornite la drum şi înlemnite locului de spaimă. Pe unele mai atârna încă acoperişul de papură sau şindrilă, altele intraseră cu totul în circuitul naturii: zăvorite pe dinafară, se prăbuşiseră pe dinăuntru sub persistenţa ploilor şi dinţii rozătoarelor. Câteva, cu pereţii de paiantă şi acoperişul din brazde, se încăpăţânau să înfrunte de-a-n picioarele moartea, mândre, dârze, aşa cum vor fi fost şi stăpânii lor, fruntaşii aşezării aceleia dintre muncele. Până şi copacii de la porţi, pomii din grădină, ulmii sacri din piaţa satului păreau intraţi în paragină, se uscau, agonizau de dor de oameni şi de teama pustietăţii. Pe fostele uliţe, înguste şi întortocheate, amenajate în pantă, năpădiseră mărăcinii, rugii de mure, troscotul, iedera, nalba şi alte asemenea plante, care par a migra ca să se aşeze în orice loc părăsit. Unele îşi înfipseseră rădăcinile tari sub praguri, altele se căţăraseră pe acoperişuri, prin crăpăturile paiantei frământată cu lut şi bălegar; cele mai multe se lăfăiau şi se lăbărţau prin bătături, stăpâne pentru cine ştie câtă vreme. Linişte, dar nu liniştea aceea molcomă, vegetală, de loc al morţilor, ci una agresivă, terifiantă, care face omul să ocolească şi pasărea să zboare înfricoşată mai departe. Ici-colo, printre ierburi, oase de om şi de animale, de-a valma albite de vânturi şi ploi, întărind convingerea că ne aflam pe un tărâm al umbrelor. Am fost nevoiţi să ridicăm popasul şi să căutăm loc de odihnă pentru noapte mai departe. Până să asfintă soarele mai rămâneau vreo trei ceasuri bune. Odată îndepărtaţi de sat, peisajul avea altă înfăţişare. În afara aşezăilor şi ogoarelor părăsite la guri de văi, totul era plin de viaţă şi de mişcare: pădurile tremurau frunză reavănă şi aşterneau umbră groasă, florile se orânduiau în covoare de un colorit viu, albinele nu se sinchiseau de nestatornicia vremurilor şi agoniseau de zor. Curând furăm nevoiţi să părăsim drumul din vale, drum pe care se înmulţiseră semnele trecerii cetelor de năvălitori. Când soarele scăpăta către asfinţit era mai, mai să dăm buzna peste o tabără formată din vreo sută de care cu coviltir şi tot cam atâtea corturi cenuşii, zdrenţuite, cârpite, flendurite de prea multă folosinţă, de vânturi şi ploi. Într-un zăvoi, la malul apei, femeile spălau rufe, semn că nechemaţii veniseră ca la pomană, cu căţel, cu purcel. Ceran se strecură printre tufişurile de arini până în apropierea lor şi trase cu urechea. Iată că bănuiala mea se adeverea: veneau din spaţiul panonic, erau iazigi metanaşi şi ţinteau să ajungă a doua zi la locul de întâlnire stabilit de Logan Lăţosul, sub ascultarea căruia se puseseră cu toţii. Am trimis iscoade ca să mă conving că nici o altă tabără nu se mai aşezase prin apropiere. Oamenii mei erau nerăbdători. Aşteptau cam de mult ceasul răfuielii şi aveau destule datorii de sânge de plătit. Le-am cerut să cruţe femeile şi copiii, pe care, după înţelegerea cu legatusul imperial, aveam să-i îndreptăm către cel mai apropiat castru. Am înconjurat în desăvârşită tăcere tabăra, la un ceas după lăsarea întunericului. Nu se aşteptau să fie loviţi. Niciunul nu ne-a scăpat. O singură căpetenie am lăsat cu viaţă, ca să-l descoasem despre tot ce ştia că s-a pus la cale.

Cu cât înaintam, cu atât ne apropiam de munţii prin care vânasem în toţi anii din urmă şi îi cunoşteam la fel de bine cum îmi cunoşteam năravurile. Dacă nici o piedică nu ne mai sta în cale, a doua zi, pe înserat, răzbeam la poalele Muncelului, în apropierea taberei vrăjmaşe. La un moment dat ajunserăm într-o zarişte de pădure, în căutarea unui vad de trecere peste râul învolburat. Aici se întretăiau trei drumuri: unul o lua la stânga, ţinând către munţii verzui-albăstrii ce se profilau în zare, altul ţinea cursul apei, cotind uşor către nord-est, al treilea, bătătorit şi bine întreţinut, făcea unghi drept cu al doilea, luând-o spre dreapta, pe lângă liziera unei păduri de stejar. „Când se întâlnesc trei drumuri în apropierea unui vad de trecere, acolo trebuie să fie şi un altar de jertfă şi de închinat. Ceea ce eu nu prea văd, iar lucrul acesta nu-mi prea place. O faptă bună e întotdeauna o faptă bună şi când o să mă înfăţişez Zeilor, pentru cealaltă viaţă hărăzită de ei, poate voi fi întrebat: Erula, bicisnice, tu care ai vânat vietăţile semănate de noi pe pământ şi ai hiclenit, şi ai minţit, şi ne-ai ieşit deseori din poruncă, chiar de vei zice că ai săvârşit toate astea pentru binele neamului tău, făcut-ai tu la viaţa ta vreo faptă cu adevărat plăcută nouă? Atunci eu, punând opinca între uşă şi stâlpul porţii acelui tărâm, ca să nu mi-o dea în nas şi să rămân pe dinafară, voi zice spăşit: Făcut-am, mărite Zeu! În ţara tătânilor mei, la o năpraznică năvălire de tâlhari prădalnici, aşa nemernic cum mă vezi, ridicat cu mâna mea altar la margine de drum, am pus piatră de jertfă şi de închinat şi ţi-am scrijelit slăvitul nume, ca ei toţi să-l rostească şi să nu le dai cu uşa în nas cum mi-ai făcut-o mie.” Glumind, s-a pus pe treabă, mânuind cu pricepere barda şi arătând o forţă a braţelor scurte pe care nu i-o bănuiam. A jertfit apoi întru norocul luptătorilor un berbec şi i-a îndemnat să ridice imn de laudă zeilor Zalmoxis, Silvanus şi Muma cea Mare. A încheiat zicând: „Aceasta e o faptă bună, care dă voioşie inimii şi tărie braţului. Iară voi, fraţilor mai tineri, nu uitaţi ca la răscruce de drumuri să încropiţi altar, pentru ca omul rătăcit să gândească şi să se întărească în cuget gândind că nu e singur pe lume.”

Ştiam că drumul cel umblat duce la vicusul Cerul Mare. De fapt într-acolo duceau mai toate drumurile de prin acest ţinut, din două pricini: una, că satul era aşezat într-un fel de matcă a apelor şi, deci, a văilor locuite, a doua privea importanţa lui din mai multe privinţe: tocmai aici ieşea Samusul Mare din cheile muntelui la loc larg, tot aici se ţineau două mari târguri peste an, de aici pornea drumul cel pietruit, numit Al Limesului, pe care la vremuri de pace urcau cei ce îşi căutau leacul la vestitele izvoare cu apă tămăduitoare. Iazigii şi marcomanii rătăcitori, obişnuiţi cu şesurile şi văile largi, prin care din veac îşi duceau traiul, preferaseră acest loc înconjurat de muncele, gândind numai când şi cum vor da năvală către ţinuturile mănoase ale provinciei, nu şi la alternativa că vor putea fi atacaţi şi încă tocmai aici. Ca punct de întâlnire pentru o tabără paşnică locul era ideal. Îmi închipuisem că năvălitorii îşi aşezaseră aici tabăra vremelnică tocmai pentru că înlesnea sosirea nestingherită a cetelor lor prin trecătorile munţilor de la miazănoapte şi soare-răsare.

Locuitorii satelor părăsite, pripăşiţi prin adâncuri de codri şi văgăuni de munte împreună cu familiile şi avutul lor, au dat veste din unul într-altul despre apropierea noastră şi au început sa ni se alăture. La început m-am codit, socotindu-i un fel de povară, mai apoi i-am primit cu dragă inimă. Acum erau de mare folos. Puşi sub ascultarea unei căpetenii de nădejde, le-am poruncit să închidă drumul şi valea cu palisade de lemn şi de bolovani, încât nici un tâlhar să nu găsească scăpare pe aici. Apoi, am părăsit valea şi am luat sub tălpi un drum de coştişă, care urca în serpentine plaiul pentru a ajunge la stânile de pe culmea muncelului ce străjuia Samusul dinspre miazănoapte. Pe platoul despădurit am răzbit abia după ceasul înserării. Tabăra vrăjmaşilor cuprindea tot şesul dintre ape, atât cam cât ar dura, în lung şi în lat, galopul unui cal odihnit. Focurile alcătuiau un fel de insule aşezate la o oarecare depărtare unele de altele, după triburi şi neamuri, cum avea să-şi dea cu părerea prinsul pe care îl purtam cu noi. Dacă spusele sale se adevereau, însemna că avem de-a face cu cel puţin trei seminţii şi vreo şaptesprezece cete. Dacă fiecare ar fi fost numai de mărimea celeia pe care o spulbeasem noi cu o seară înainte, tot însemna că aveam de înfruntat mai multe mii de duşmani nevoiţi să îşi vândă scump pielea. Socoteala mea fusese greşită. Cei strânşi, ca într-o imensă căldare, în văgăuna dintre muncele, numărau peste şapte mii de oşteni aparţinând unor triburi războinice şi crude. Deocamdată mă orientam după numărul focurilor, abia dimineaţa aveam să mă mir de mărimea furnicarului din vale. De pe platoul unde ne găseam, şi care domina împrejurimile, ar fi trebuit să văd şi taberele unde poposeau ai noştri. Uitasem că aşa cum noi nu ne îngăduiserăm să aprindem focuri, nu o făcură nici ei. Mă îngrijorasem degeaba că nu au ajuns la ziua hotărâtă, care era tocmai cea următoare. Atacul fusese plănuit la răsăritul soarelui, ca să lucrăm cu chibzuinţă şi să nu ne tăiem între noi. Semnalul cuvenit avea să-l dea balistele. Până la răsăritul soarelui aveam destulă vreme să ne furişăm în vale, unde să aşteptăm să-şi săvârşească lucrarea catapultele şi focurile greceşti. Cu gândul la măcelul de a doua zi de teama ca nu cumva pâlcurile noastre destinate încercuirii să întârzie, zădărnicind planurile aşa de migălos puse la cale, în noaptea aceea m-am frământat cât într-o viaţă.

De bună seamă un Zeu bun a făcut ca somnul să nu mă mai caute. Odată cu răcoarea nopţii cerul s-a acoperit de nori împovăraţi de noian de apă. Zăpuşeala zilei se descărca abia acum. De nu eram treaz, atacul de a doua zi ar fi fost zădărnicit, surpriza dusă pe apa sâmbetei. Fulgere scurte şi groase prinseră a brăzda cerul, ale cărui ugere pline erau gata, gata să se reverse. Am dat alarma şi am poruncit oamenilor să ocrotească corzile arcurilor, hotărâtoare într-o bătălie ca aceea pe care cu migală o pregătisem. Profitând de furtuna dezlănţuită, un fel de răbufnire a mâniei Zeilor, l-am luat pe Ceran cu mine, lăsând tabăra în grija lui Erula şi am coborât costişa lină a muncelului, ferindu-ne numai de lumina fulgerelor. Am ajuns mai curând decât nădăjduisem la ţinta călătoriei noastre – tabăra inamicului. Aici am găsit atâta larmă şi alergătură încât, pentru început, crezusem că ai noştri au dat atacul, profitând de dezlănţuirea furtunii. Pricina frământării era cu totul alta. Ploaia aici nu fusese ploaie, ci rupere de nori; şuvoaiele s-au prefăcut într-o clipită în viituri, viiturile în năvală de ape, năvala aceasta fără oprelişte umpluse lunca întinsă pe care lotrii îşi aşezaseră tabăra. Aproape un ceas, cât a ţinut potopul, ne-am plimbat ca prin ţara nimănui, cercetând, trăgând cu urechea, luând seama. Erau mulţi, de două ori mai mulţi decât bănuisem eu, orientându-mă după numărul focurilor. Cel puţin un sfert, dacă nu cumva mai mulţi, erau strânsură, ori balast, adică femei, copii, bătrâni nevolnici, pe care altfel nu îmi puteam explica de ce fuseseră luaţi într-o astfel de expediţie, decât punând nesocotinţa pe încredinţarea că cel puţin o bună bucată de vreme nu vor întâmpina nici o împotrivire. Curând mă convinsesem şi de o altă slăbiciune a taberei: toate căpeteniile se adunaseră în clădirile pichetului de graniţă, din mijlocul aşezării, care coincidea şi cu mijlocul platoului. Dacă ar fi fost atacaţi prin surprindere, le-ar fi trebuit o groază de vreme până să ajungă în rândul celora pe care îi comandau. Intervalul de o clipită, cât fulgerele luminau ca ziua, mi-a fost de ajuns să constat şi o altă slăbiciune a prostănacilor de sarmaţi: majoritatea dintre ei erau temuţi luptători cu arcul, arc pe care la gândul că mâine va fi iarăşi soare, nimenea nu îl ferea de umezeală. Fusesem norocos, ba mai mult decât norocos, ci inspirat de Zei, fiindcă de atâta vreme nu mă mai lăsasem cuprins în mrejele somnului. Acum altfel, cu totul altfel trebuia să se pornească şi să se desfăşoare atacul. Inspirat fusesem şi atunci când mă hotărâsem să îl iau pe Ceran cu mine. Regretam, amarnic regretam că nu l-am luat şi pe Ariort, ca să-l trimit solie la pâlcurile conduse de Zoltes şi Bituva. Am comunicat regretul acesta destoinicului Ceran: „Tu, prietene, cu orice risc trebuie să ajungi în tabăra lui Macrinus Flavius Sirus înainte de a se lumina de ziuă. Balistele şi focurile greceşti nu ne mai fac trebuinţă decât atât cât să dea semnalul pentru atac. Îmi pare rău că nu l-am chemat şi pe Ariort, pe care l-aş fi putut trimite cu sfaturi la căpeteniile de dincolo de Samus.” Un glas din apropiere m-a făcut să tresar de spaimă. Noroc că la anii mei aveam inima unui flăcăiandru. „Păi, sunt aici, domnia-ta, cinstite vânător. Nice cum nu se apropia de mine somnul. Atunci ce am zis: ia să mai ţinem de vorbă străjile, că, pe o vreme hicleană ca asta, cine mai ştie ce se poate întâmpla. Aşa v-am văzut strecurându-vă din tabără şi v-am recunoscut la lumina unui fulger. Avuserăţi noroc, zău aşa, căci tocmai mă pregăteam să arunc suliţa. Am chitit repede ce planuri aveţi, bănuiam ce primejdii vă aşteaptă şi, cu riscul de a vă supăra, m-am ţinut pe aproape. Ba, mai mult. Am făcut rost şi de trei bidivii, ca la o adică să nu pierdem vreme. Porunceşte, domnia-ta!”

În zori, la ceasul când văzduhul e numai triluri, zumzet şi parfumuri, iar duşmanul se lăsase copleşit de somn după noaptea în care s-a luptat cu viiturile, un chiot prelung sfâşie valea, însoţind prima bătaie a catapultelor şi primele coşniţe cu răşini aprinse, aruncate peste corturi, bordeie şi îngrămădirea de care. Tot cam atunci, patru cete din vreo cinci sute de călăreţi şi-au făcut apariţia din patru zări şi, în galopul îndrăcit al cailor odihniţi, au prins a înconjura tabăra sarmaţilor iazigi şi marcomani, purtând în vânt fiorosul dragon dacic, pe care luceau cele şapte stele, ale destinului şi ale zodiacului, şi din a cărui alcătuire răbufnea înfiorător un urlet prelung de lup turbat, sfârşit într-un fel de larmă care aducea a cutremurare de pământ, viitură de ape şi surpare de ceruri. Era de ajuns să îl auzi, chiar de îţi era cunoscut de când te născuseşi, ca să te cutremuri de spaimă şi, suflet mic de-ai fi fost, să te arunci cu faţa la pământ. Dacă la un atac din partea romanilor, spurcaţii de metanaşi nu se gândeau, la unul din partea dacilor, nici măcar atât! Unii, mai tari de cuget, şi-au regăsit curajul şi au pus mâna pe arme; cei mai mulţi s-au strâns grămadă, ca o turmă de animale atacate de fiare; o parte au prins a căuta scăpare în munte şi în pădurile din jur. Până la adăpostul copacilor ori al stâncilor locul era deschis şi neted ca în palmă, aşa încât săgeţile îi culcau polog la pământ, iar lăncile, suliţele şi ghioagele împlineau ce mai rămânea de la prima săcerătoare. În partea de sus a Samusului Mare, acolo unde pe un platou întins, sub forma unui scut dacic, se orânduiau bordeiele şi acareturile vicusului Cerul Mare, duşmanii se regrupaseră şi opuneau o rezistenţă îndârjită. Tot într-acolo ţinteau să răzbească şi cei ce se convinseseră că în pădure ori în munte nu pot ajunge decât cu preţul vieţii. Mi-am strigat oamenii, am alcătuit un trup de vreo cinci sute de călăreţi după formaţia zborul cocorilor, eu fiind călăuza, şi într-o cavalcadă cum nu cred că s-a mai pomenit vreodată am luat direcţia platoului, am izbit în acea adunătură ca un berbece de dărâmat ziduri şi am despicat în două ceata de vreo două mii de tâlhari, care se apăra sub carapacea scuturilor, retrăgându-se pas cu pas şi ţintind să ajungă la Cheile Samusului, de unde, sub oblăduirea muntelui, s-ar fi făcut nevăzuţi. Pe şleahul deschis de mine s-au avântat călăreţii lui Ortis, venind ca o vijelie dinspre stânga. Culoarul prinsese totuşi a se strânge şi poate că am fi fost copleşiţi dacă din direcţia opusă nu ar fi dat năvală, pe caii lor grei şi împlătoşaţi, călăreţii romani, vreo şapte, opt sute, sub comanda generalului Aurelius Redux. Tot atunci, oblic, au lovit din amonte, ca o viitură de ape, oamenii conduşi de încrâncenatul Datis. Pe lângă urechile mele şuierau ca nişte şerpi întărâtaţi suliţe, săgeţi, lănci, securile de luptă ale prietenilor şi neprietenilor. Toţi ai noştri luptau cu capetele descoperite, ca să nu ne omorâm între noi, şi la un moment dat am avut imaginea unui lan de trestii care, ici se apleacă, ici se ridică, într-o vălătucire de vârtej. Mi-am strigat iarăşi oamenii. I-am făcut semn şi lui Dacis să mă urmeze. Am înconjurat galopând tabăra vrăjmaşă, sau ce mai rămăsese din ea, şi am pornit vânătoarea. Ortis şi Aurelius Redux mi-au înţeles planurile şi au acoperit fâşia de teren neted din partea dreaptă a apei; pe platou şi mai jos, unde fusese ridicată tabăra, luptau acuma cot la cot, umăr la umăr, spate în spate pedeştri. Se auzeau icnite, îndemnuri: loveşte frate, păzea, împunge, fereşte, taie-l mă! Cohortele romane, înarmate până în dinţi, se împărţiseră în mai multe falange, care din alergare se alcătuiau în formă de pinten, şi într-o tăcere încrâncenată, înspăimântătoare, ce prevestea tărâmuri ale morţii, înaintau şi îşi săvârşeau sângeroasa lucrare, împingând totul ca un tăvălug către platoul înconjurat de noi. Eram atât de încrâncenat, de cuprins de beţia luptei, încât o zi, o săptămână, un an nu aş fi simţit oboseala trupului şi slăbiciunea braţului. Un Zeu prielnic mă ocrotea, desigur, fiindcă din atâtea săgeţi, lănci, securi câte îmi fuseseră adresate, niciuna nu mă atingea. Porunca: AJUNGE! Transmisă de Mavrinus Flavius Sirus prin olăcari şi trâmbiţată de oştenii cu alămuri, m-a găsit în partea de răsărit a vicusului, cu mâinile încleştate de grumazul celuia pe care îl bănuiam comandantul vrăjmaşilor, o namilă cu forţă de zimbru, ce m-ar fi dovedit poate, dacă ghioaga lui Ariort, care nu ştiu când şi cum răsărise iar lângă mine, nu l-ar fi doborât ca pe o vită la altarul de sacrificiu. La început nu am priceput rostul poruncilor date de legatusul imperial. Abia după ce mi-am răcorit obrazul în undele reci ale Samusului, pe malul căruia mă încleştasem cu vrăjmaşul ce-şi căuta scăparea peste apă, am înţeles că provincialii au nevoie de sclavi tineri şi puternici, ca să ridice iarăşi în vechea tărie castrele, burgurile şi pichetele de la limesul de răsărit şi de miazănoapte.

De m-aş fi privit în oglinda apei, de bună seamă că m-aş fi înspăimântat. De aceea, când mi-a strâns puternic braţul, locţiitorul împăratului pentru Dacia a exclamat: „Pe toţi Zeii! Domnia-ta, viteazule taraboste, arăţi, fie-mi iertată comparaţia, ca un satâr hărtănit şi însângerat. Arată-te degrabă medicului meu, ca să te mai poţi bucura de această mare birtiinţă!” „Mulţumesc, serenissime, i-am răspuns, abia trăgându-mi sufletul de osteneală, dar nu cred să am vreo rană care să merite osteneală. Mai bine să ne sfătuim ce avem de făcut.” „Ai dreptate, numai că nici vreme de sfaturi şi plănuiri nu prea avem. Am privit totul de pe dâmbul acela, unde de cu noaptea ne-am instalat balistele. De scăpat nu au scăpat mai mult de două, trei sute şi.” „Fii domnia-ta pe pace, că n-au scăpat nici atâţia. Văile şi potecile sunt împânzite de oamenii noştri şi de localnicii care de mult aşteaptă să se plătească faţă de aceşti nemernici.” „Atunci, înseamnă că aici am isprăvit ce aveam de isprăvit şi.” „Domnia-voastră să nu se grăbească! Altfel ne-a fost înţelesul, dacă bine îmi aduc aminte. Cale de şapte zile, la galop, cu cal odihnit, picior de tâlhar din soiul acesta nu va mai rămâne. Îngăduie, dar, să plecăm în treburile noastre.” „Nu îngădui, ci te vom însoţi, taraboste. Deşi nu avem dezlegarea să îi lovim pe Iazigi, Roxolani, Bastarni şi Marcomani în ţările lor, ele fiind, cum bine ştii, neamuri federate…” „Iartă, mărite general, dar îmi vine să râd şi nu e momentul. Neamuri federate, nişte tâlhari care pârjolesc, jefuiesc şi omoară ca în codru prin Provincia Dacia?! Federaţii îşi respectă obligaţiile, nu te lovesc pe la spate, când te simt slab şi neajutorat.” „Ai dreptate. Aşa stau lucrurile. Sunt convins că şi paşnicul cezar Antoninus Pius ar gândi şi ar proceda la fel. Domniile-voastre, generalilor, ce părere aveţi?” Cei trei s-au înţeles repede din priviri. A vorbit Aurelius Redux, despre care mai târziu aveam să aflu că purta în vene sânge de dac: „Prilej ca acesta să ne asigure pentru multă vreme liniştea la hotare cine ştie când se va mai ivi, iscusite Macrinus. Noi zicem să nu mai pierdem vremea şi să alăturăm călăreţilor daci, costoboci şi Daci Mari, alele noastre. Îngăduie să iau însumi comanda lor. O frăţie de arme ca aceea pe care am sacralizat-o astăzi cu sângele nostru, e mai mult decât o faptă a noastră, e o voinţă a Zeilor.”

Ne-am căutat răniţii şi morţii. Ne-am spălat rănile şi le-am oblojit. Am adus jertfă de mulţumire zeilor, îndeolaltă, căci îndeolaltă am luptat şi am sângerat. Am pierdut puţini oameni, însă pe cei mai vrednici şi mai dragi. Ceran, pe care îl îndrăgisem ca pe copilul meu, n-avea să se mai întoarcă în Munţii cu Aur, unde îl aşteptau pădurile şi pâraiele, rosturile bunului gospodar de sub muntele Negrileasa şi, poate, Arcia Candida.

L-am îngropat la rădăcina unui stejar falnic, cu armele duşmanilor lângă care a căzut la acest năpraznic seceriş, şi cu armele sale, care nu şi-ar mai fi găsit un altul pe măsură. Când am încredinţat morţii noştri în grija Zeilor, am rostit printre lacrimi şi numele tinerelor căpetenii Bituva şi Dadas, lujere căzute în primăvara vieţii. Dar, cum în vremi ca acelea, trăiai clipă de clipă cu moartea alături, îngrijorat erai nu că mureai, ci cum mureai. Credinţa în fericita lume de dincolo, pe care ne-o hărăzea Marele Zeu, însenina gândul şi alina despărţirea.

Aurelius Redux, Dacis şi Ortis fuseseră desemnaţi să ducă campania de pedepsire şi pacificare către miazănoapte şi soare-răsare. Generalul Sedatius Severianus, împreună cu căpeteniile mari ale dacilor nordici şi costobocilor: Maros, Dius, Duras, Gerula şi Rigozi, rămânea pentru o vreme la castrul de la Rurpeia, pentru continuarea tractatelor de stabilire în provincie a celor doritori de „viaţa romana”, Procuratorul Imperial lăsându-i în acest scop o întreagă armată de scribi.

Drumul până la Apulum l-am făcut alături de Macrinus Flavius Sirus şi Statius Priscus. Mi-am dat cu uşurinţă seama că, după tot ce înfăptuisem, le stăteam ca un balsam la inimă. Se întreceau să mă gratuleze cu laude, să-mi dea bucatele cele mai bune şi vinul cel mai dulce. Ajunşi la Apulum, prăfuiţi şi osteniţi, dar primiţi în triumf, am adus în aceeaşi zi jertfă Zeilor prielnici: doi tăuraşi albi, două capre negre, o viţeluşă codalbă şi nenumărate păsări, în măruntaiele cărora augurii au citit viitoare întâmplări. Se apropia seara, dar încă nu mi se îngăduia meritata odihnă. Printr-un magistrat încorsetat în galoane şi fireturi, Macrinus Flavius Sirus mă poftea să încheiem împreună acea zi mare la termele municipale. Magistratul era însoţit de sclavii şi sclavele de trebuinţă pentru ceremonialul îmbăierii. M-a pufnit râsul şi mi-am zis: „Te-ai ajuns, Viezure băiete! Bine că nu ţi s-a organizat un triumf la Roma, căci, obosit cum eşti, adormeai pe tine!”

Seara a fost plăcută. Una dintre cele mai plăcute despre care îmi aminteam. Baia de aburi, baia rece, gimnastica, masajul, alifiile, bucatele alese, vinul de Chios, mă făcuseră alt om. Parcă mă născusem a doua oară. Mai cu seamă a cincea cupă, când ceremonios nevoie mare, dar în ţinuta în care venise cu cincizeci de ani în urmă pe lume, Macrinus Flavius Sirus îmi făcea cunoscut că sărbătorim două evenimente: ziua naşterii sale şi cea a numirii mele în rangul de comis peste toate aşezările Dacilor Mari, Costobocilor şi dacilor prigoniţi cândva, pe care începând de astăzi Imperiul îi îngăduia să se aşeze pe pământurile libere din Provincie. Am băut până la fund cupa aceea şi apoi nu mai ştiu câte i-au urmat. Mă temeam că totul nu e decât vis, şi, chiar vis de era, aş fi vrut să dureze.