La cetate Leov, în ţara leşească,
Va tăia calăul pe-un român fugar:
Curge tot poporul, lacom s-o privească -
Lacom s-o privească, că-i un lucru rar.

Solul din Moldova, trimis ca să ceară

Marfa cumpărată: capul cel tăiat,

Stă cu nerăbdare mai curând să piară -

Mai curând să piară omul vinovat.

Mii şi mii de glasuri se pornesc deodată,
Ca şi când oraşul izbucnea de foc;
Vine! Vine! Vine! Şi-n sfârşit se-arată -
Şi-n sfârşit se-arată vornicul Moţoc.

Dânsul alungase pe trei domni din ţară,
Dând apoi cununa unui venetic,

Care-n holda noastră ne-mblânzită fiară
-Ne-mblânzită fiară, nu cruţa nimic.

Învăţat boierul să sufle şi-ndată
A trânti pe-un vodă, fie bun sau rău,
Cugeta să-şi spele fapta-l cea spurcată -
Fapta-i cea spurcată: neamţul nătărău.

Dar sătul românul, mai crescut la minte,
Tot mereu să-ndure baterea de joc,
Nu-l mai amăgeşte, meşter la cuvinte
-Meşter la cuvinte, agerul Moţoc.

Cel ce-nstrăinase ţara prin domnie
în străinătate cată ajutor;
însă chiar străinii sfarmă cu urgie
-Sfarmă cu urgie pe ciocoiul lor.

„Iancule! Îi zice solul din Suceava,
Vezi tu cum păţeşte cel necredincios?
Astfel toţi să moară, cine cuteza-va
-Cine cuteza-va să dea domnii jos!”

„Minţi, lingău de câine, gata să iubească,
Fie chiar murdară, palma de stăpân!
Mulţi tirani zdrobit-au şi-o să mai zdrobească
-Şi-o să mai zdrobească puiul de român.

Nu-i aci blestemul ce mă urmăreşte;
Vai, cu mult mai groaznic e păcatul meu!
Moartea cea mai cruntă nu mă pedepseşte
-Nu mă pedepseşte îndestul de greu!

Când românul nostru e croit să fie
Ramură domnească, viţă de-mpărat,
Eu, nesocotitul, printr-o nebunie
-Printr-o nebunie domn străin i-am dat!”.

Gâdea mişcă barda. Cârca se despică.
Ceafa după trepte zuruind cădea.
Astăzi este timpul ca lumea să zică
-Ca lumea să zică: aşa-i trebuia!