III – Švejk în faţa medicilor legişti.
Odăiţele confortabile şi curate ale tribunalului, pereţii văruiţi, zăbrelele date cu lac negru, precum şi rotofeiul domn Demartini, paznicul-şef al arestului preventiv, cu reveruri violete şi galon de aceeaşi culoare la chipiu, îi făcură cea mai bună impresie lui Švejk. Culoarea violetă nu e de rigoare numai aci, ci şi la ceremoniile religioase, de miercurea morţilor şi vinerea mare.
Se repeta glorioasa istorie a stăpânirii Ierusalimului de către romani. Arestaţii erau scoşi şi înfăţişaţi Pilaţilor anului 1914, jos, la parter. Judecătorii de instrucţie, Pilaţi ai vremurilor moderne, în loc să-şi spele mâinile cu ostentaţie, trimit să li se aducă de la restaurantul Teissig papricaş şi bere de Plzen înaintând procuraturii, unul după altul, actele de acuzare.
Aici, în majoritatea cazurilor, logica dispare: paragraful cutare achită, paragraful cutare te spânzură, paragraful cutare spune tâmpenii, paragraful cutare îşi râde de tine, paragraful cutare ucide şi nu iartă.
Excepţie făceau câţiva domni (întocmai ca la Direcţia poliţiei) care nu prea luau legile în serios, căci pretutindeni se mai găseşte şi grâu printre neghină.
În faţa unuia din aceştia fu adus Švejk. Era un domn mai în vârstă, cu înfăţişare blândă, care, interogându-l pe vremuri pe faimosul ucigaş Vales, nu uitase niciodată să-i spună: „Poftim, luaţi loc, domnule Vales, uitaţi, un scaun liber”.
Când Švejk fu adus în faţa lui, îl pofti, cu înnăscuta-i amabilitate, să ia loc, adresându-i-se:
— Care va să zică, dumneavoastră sunteţi domnul Švejk?
— Dacă socot bine sunt chiar el, replică Švejk, dat fiind că şi tata a fost Švejk, iar mama doamna Švejkova. Nu pot să-i fac de ruşine tăgăduindu-mi numele.
Un zâmbet prietenos flutură pe buzele judecătorului de instrucţie.
— Văd că dumneata ai făcut isprăvi, nu glumă! Ai multe pe conştiinţă!
— Eu am întotdeauna multe pe conştiinţă, zise Švejk zâmbind şi mai amabil decât domnul consilier de tribunal, poate chiar mai multe decât dumneavoastră, domnule judecător.
— Asta se vede din procesul-verbal pe care l-ai iscălit, zise judecătorul de instrucţie, cu un ton nu mai puţin amabil; nu s-a exercitat nici o presiune asupra dumitale la poliţie?
— Da de unde, onorate domn! Chiar eu i-am întrebat dacă trebuie să iscălesc şi, când mi-au spus să iscălesc, am iscălit. Că doar nu era să mă bat cu ei, din pricina propriei mele iscălituri! La ce mi-ar fi folosit? O rânduială trebuie să existe.
— Te simţi deplin sănătos, domnule Švejk?
— Deplin, n-aş putea zice, domnule judecător. Am reumatism şi mă ung cu alifie camforată. Bătrânul funcţionar zâmbi iarăşi cu bunătate.
— Ce-ai zice, dacă am pune să te examineze medicii legişti?
— De, eu zic că nu-s chiar aşa rău bolnav şi-i păcat să-şi piardă domnii vremea cu mine fără rost. M-a examinat şi doctorul de la Direcţia poliţiei, care voia să constate dacă nu cumva am blenoragie.
— Ştii ce, domnule Švejk? Să încercăm totuşi şi cu medicii legişti. O să întocmim o comisie: pe dumneata te trimitem, până una-alta, la arestul preventiv. În vremea asta te mai odihneşti puţin. Deocamdată, încă o întrebare: din procesul-verbal reiese că dumneata ai fi declarat, ba ai şi răspândit zvonul că în curând o să izbucnească războiul.
— Războiul, domnule judecător, o să izbucnească foarte curând.
— Nu te apucă aşa, din când în când, un fel de crize…?
— Asta, mă rog, nu: doar o dată era să mă apuce roata unui automobil în Piaţa Carol, dar de atunci au trecut ani mulţi.
Cu aceasta interogatoriul luă sfârşit. Švejk îi întinse mâna judecătorului de instrucţie şi, întorcându-se în odăiţa lui, se adresă vecinilor:
— Va să zică, din pricina asasinării arhiducelui Ferdinand, voi fi examinat de medicii legişti.
— Şi eu am fost examinat o dată de medicii legişti, zise un tânăr. Asta s-a întâmplat când am ajuns în faţa curţii cu juri pentru nişte covoare. M-au declarat slab la minte. Acum am şterpelit o treierătoare cu aburi şi nu pot să-mi facă nimic. Avocatul meu mi-a spus ieri că, o dată declarat nebun, trebuie să trag foloase toată viaţa.
— Eu unul n-am nici o încredere în medicii legişti, interveni un bărbat cu înfăţişare inteligentă. O dată, după ce falsificasem nişte poliţe, am asistat, pentru orice eventualitate, la prelegerile doctorului Heveroch şi, după ce m-au prins, am făcut pe paraliticul, aşa cum l-a descris el. Am muşcat de picior un medic legist din comisie, am băut cerneală din călimară şi, să mă iertaţi, mi-am făcut nevoile într-un colţ, în faţa întregii comisii. Dar pentru că am muşcat pe unul de pulpă m-au declarat perfect sănătos şi asta m-a pierdut.
— Mie nu mi-e frică de domnii ăştia, zise Švejk. Când eram ostaş, m-a examinat un medic veterinar şi am ieşit bine la examen.
— Medicii legişti sunt nişte ticăloşi, glăsui un pipernicit. Mai deunăzi am dezgropat din întâmplare în livada mea un schelet şi medicii legişti au spus că e vorba de un om asasinat cu patruzeci de ani în urmă, lovit în cap cu un obiect neascuţit. Eu n-am decât treizeci şi opt de ani şi totuşi m-au închis, cu toate că le-am arătat actul de botez, extrasul de naştere şi actele de identitate în regulă.
— Eu cred, interveni Švejk, că ar fi bine să privim lucrurile cu mai multă îngăduinţă. Oricine poate şi trebuie greşească, în măsura în care se gândeşte mai mult la un lucru. Medicii legişti sunt şi ei oameni şi oamenii au cusururile lor. Să vedeţi ce s-a întâmplat o dată la Nusle, lângă podul de peste Botici: într-o noapte, pe când mă întorceam acasă de la cârciuma „U Banzetu”, s-a apropiat de mine un domn şi m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a văzut lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupra-mi şi a zis: „M-am înşelat, nu e ăsta”. Şi s-a înfuriat aşa de rău că greşise, încât mi-a mai croit una peste spinare. E în firea omului să greşească, până la moarte. Aşa a fost şi cu domnul acela care, într-o noapte, a dat peste un câine turbat, pe jumătate îngheţat şi l-a luat acasă la el, vârându-l în patul nevestei. Cum s-a încălzit şi şi-a venit în fire, câinele a muşcat toată familia, iar pe copilaşul din leagăn l-a sfâşiat şi l-a mâncat. Şi să vă mai spun şi o păţanie de la noi, cu un strungar care a deschis cu o cheie biserica de la Podoly; crezând că e la el acasă, s-a descălţat în sacristie, încredinţat că e bucătăria lui, s-a culcat în altar, convins că e în patul lui, şi s-a învelit cu nişte odăjdii cu inscripţii sfinte, punându-şi Evanghelia şi alte cărţi sfinte sub cap, ca să i-l ţină sus, în loc de pernă. Dimineaţa, a dat peste el paracliserul. Când şi-a venit în fire, bietul om s-a scuzat zâmbind că a nimerit greşit. „Frumoasă greşeală, n-am ce zice, i-a răspuns paracliserul; pentru o greşeală ca asta trebuie să târnosim din nou biserica.” Strungarul a fost dus apoi în faţa medicilor legişti care au dovedit că era perfect lucid şi treaz, căci – după spusele lor – dacă ar fi fost beat n-ar fi nimerit cu cheia în broasca bisericii. Urmarea a fost că strungarul a murit la Pankrac.
— Să vă mai spun una şi anume cum s-a înşelat la Kladno un câine poliţist —câine lup – al cunoscutului reitmaistru Rotter. Reitmaistrul Rotter dresa câini din ăştia cu care făcea experienţă pe pielea vagabonzilor, până când toţi vagabonzii au început să ocolească districtul Kladno. Văzând cum stau lucrurile, reitmaistrul a ordonat jandarmilor să-i aducă cu orice preţ un om suspect. Şi aşa, i-au adus într-o bună zi un om destul de bine înţolit, pe care l-au găsit şezând pe-o buturugă, în pădurea de la Lany. A pus numaidecât să i se taie o bucată din poala hainei, pe care a dat-o câinilor poliţişti să o miroasă. După asta l-au dus pe omul cu pricina undeva afară din oraş, într-o cărămidărie, şi-au pus pe urmele lui câinii dresaţi, care l-au găsit şi l-au adus înapoi. După asta omul nostru a trebuit să se suie pe o scară în pod, să sară peste un zid, să se arunce într-un eleşteu, cu câinii după el. În cele din urmă s-a dovedit că omul era un deputat radical ceh, care, făcându-i-se lehamite de Parlament, plecase într-o excursie în pădurile le lângă Lany. De aceea spun eu că oamenii sunt supuşi greşelilor, fie ei învăţaţi sau tâmpiţi şi fără carte. Chiar şi miniştrii greşesc.
Comisia de medici legişti care avea să hotărască dacă orizontul spiritual al lui Švejk este sau nu pe măsura crimelor de care fusese acuzat era alcătuită din trei domni foarte serioşi. Părerile lor erau diametral opuse.
Se înfruntau trei şcoli ştiinţifice şi trei concepţii psihiatrice diferite.
Dacă în cazul lui Švejk s-a ajuns totuşi la o perfectă înţelegere între aceste tabere ştiinţifice opuse, lucrul se poate explica numai prin impresia de-a dreptul uluitoare pe care Švejk a făcut-o asupra întregii comisii când, intrând în camera unde urma să i se examineze starea psihică şi zărind pe perete portretul monarhului austriac, a strigat: „Domnilor, trăiască împăratul Franz Josef!”
Afacerea era limpede ca lumina zilei. Prin manifestarea spontană a lui Švejk cădeau o serie întreagă de întrebări rămânând în picioare numai câteva din cele mai importante. Din răspunsuri urma să fie confirmată prima impresie despre Švejk, pe baza sistemului doctorului în psihiatrie Kellerson, a doctorului Heveroch şi a englezului Weiking.
— Radiul e mai greu ca plumbul?
— Eu nu l-am cântărit, mă rog, răspunse Švejk cu zâmbetul lui binevoitor.
— Dumneata crezi în sfârşitul lumii?
— Mai întâi ar trebui să-l apuc, dar asta n-o mai cred.
— Ai putea socoti diametrul pământului?
— Nu, vă rog, n-aş fi în stare, răspunse Švejk. Dar v-aş spune şi eu, domnilor, o ghicitoare: Avem o casă cu trei caturi; în casa aceasta la fiecare etaj sunt câte opt ferestre. Pe acoperiş sunt două creste şi două coşuri. În fiecare cat sunt doi chiriaşi. Şi acum, spuneţi-mi, domnilor, în ce an a murit bunica portarului?
Medicii legişti se priviră semnificativ. Cu toate acestea, unul din ei mai puse o întrebare:
— Nu cumva ştii care e adâncimea cea mai mare în Oceanul Pacific?
— Nu, nu ştiu, mă rog, sună răspunsul; dar socot că trebuie să fie mai mare decât aceea de sub stânca Vysehrad, în Vltava.
Preşedintele comisiei întrebă scurt:
— Ajunge?
Dar unul din membri mai puse următoarea întrebare:
— Cât face 12.897 înmulţit cu 13.863?
— 729, răspunse Švejk fără să clipească.
— Cred că ajunge, zise preşedintele comisiei. Puteţi duce acuzatul la locul lui.
— Vă mulţumesc, domnilor, zise Švejk respectuos, şi mie mi-e de ajuns.
După plecarea lui, consiliul celor trei se opri la concluzia că Švejk este un tâmpit şi un idiot învederat, după toate legile naturii descoperite de savanţii psihiatri.
Referatul transmis judecătorului de instrucţie cuprindea printre altele: „Subsemnaţii medici legişti au ajuns la concluzia ca individul Josef Švejk, trimis spre cercetare în faţa sus-numitei comisii, suferă de tâmpenie totală şi cretinism congenital, exprimându-se prin cuvinte ca: «Trăiască împăratul Franz Josef I», manifestare care ajunge cu prisosinţă pentru a lămuri că Josef Švejk este un idiot manifest. De aceea, sub semnata comisie propune:
I. Stingerea acţiunii împotriva lui Josef Švejk.
II. Transportarea şi internarea lui Josef Švejk, spre supraveghere, într-o clinică de psihiatrie, pentru a se constata în ce măsură starea lui mintală este primejdioasă pentru cei din jurul său.”
În timp ce se redacta acest referat, Švejk le povestea colegilor săi de arest:
— L-au dat uitării pe Ferdinand şi s-au distrat cu mine, spunând tâmpenii şi mai mari. în cele din urmă, ne-am zis că ne ajunge câte ne-am povestit şi ne-am despărţit.
— Eu nu mai am încredere în nimeni, zise pipernicitul, în a cărui livadă fusese dezgropat din întâmplare un schelet. Toţi sunt pungaşi.
— Şi pungaşii ăştia îşi au rostul lor, observă Švejk, întinzându-se pe salteaua de paie. Dacă toţi oamenii ar voi numai binele celorlalţi, curând ar ajunge să se omoare între ei.
