IV – Švejk e dat afară din balamuc.

Mai târziu, Švejk nu găsea destule cuvinte de laudă, vorbind de viaţa din balamuc:

— Zău dacă înţeleg de ce se supără nebunii, când îi opreşte acolo. Acolo poate omul să se tăvălească în pielea goală pe podea, să urle ca un şacal, să se înfurie şi să muşte. Dacă ar face una ca asta pe promenadă, s-ar cruci lumea; acolo însă e un lucru firesc! Libertate cum n-au visat-o nicicând socialiştii. Omul se poate da drept Dumnezeu ori Maica Domnului, drept regele Angliei, ori papa de la Roma, sau drept împăratul Austriei, sau sfântul Vaclav, cu toate că ăsta a fost întotdeauna legat şi despuiat şi a zăcut într-o chilie uitată. Era acolo unul care striga în gura mare că e arhiepiscop; şi ce credeţi că făcea? Se ghiftuia! Şi mai ceva, ceva prea-prea, nu-mi vine să spun, că-i de ruşine, dar nimeni nu se ruşina. Unul a mers până acolo că se dădea drept sfinţii Ciril şi Metodiu, ca să i se dea porţie dublă. Nu lipsea nici domnul însărcinat care ne poftea pe toţi la botez. Mai erau închişi acolo o droaie de şahişti, politicieni, pescari şi cercetaşi, colecţionari de mărci, fotografi amatori. Era şi un colecţionar de ulcele vechi pe care le numea scrumiere. Unul stătea mereu în cămaşă de forţă, ca să nu poată socoti când o să fie sfârşitul lumii. M-am mai întâlnit acolo cu nişte profesori. Unul din ei s-a ţinut tot timpul după mine şi mi-a spus că leagănul ţiganilor a fost în munţii Krkonose, iar altul m-a încredinţat că înăuntrul globului pământesc mai este un glob mult mai mare ca cel de deasupra.

Fiecare spunea ce-i place şi tot ce îi venea la gură, întocmai ca în Parlament. Uneori îşi spuneau basme şi, dacă se întâmpla ca prinţesa din poveste s-o sfârşească rău, se încăierau. Cel mai furios era un domn, care se dădea drept al 16-lea volum al dicţionarului ştiinţific al lui Otto şi ruga pe toţi să-l deschidă şi să găsească expresia „cusătoare de cartonaje”, pentru că altfel – zicea el – e pierdut. Se liniştea abia după ce îl băgau în cămaşa de forţă. Atunci se bucura că a intrat în presa legătorului de cărţi şi se ruga să-l taie modern. Ce să vă mai spun, trăiam ca-n sânul lui Avraam. Poţi să răcneşti, să urli, să cânţi, să plângi, să behăi, să munceşti, să ţopăi, să te închini, să te dai de-a berbeleacul, să umbli în patru labe, să sari într-un picior, să alergi roată împrejur, să joci, să te zbengui, să stai toată ziua pe vine, ori să te caţări pe pereţi. Nimeni nu vine să-ţi spună: „N-aveţi voie să faceţi una ca asta, nu-i frumos, domnule, ar trebui să vă fie ruşine; şi mai ziceţi că sunteţi om cult”. E adevărat că sunt şi nebuni liniştiţi de tot. Aşa era un inventator, care se scobea într-una în nas şi numai o dată pe zi zicea: „Uite, chiar acum am inventat electricitatea!” Cum vă spun, era foarte frumos pe acolo şi cele câteva zile, pe care le-am petrecut în balamuc, au fost clipele cele mai fericite din viaţa mea.

Şi într-adevăr, chiar primirea ce i s-a făcut lui Švejk la balamuc, unde a fost dus de la tribunalul teritorial ca să fie pus sub observaţie, a întrecut toate aşteptările lui. Mai întâi, l-au dezbrăcat în pielea goală, i-au pus un fel de halat şi l-au condus la baie, luându-l discret de subsuori, în vreme ce unul dintre îngrijitori îi ţinea de urât povestindu-i anecdote despre evrei. La baie l-au băgat într-o cadă cu apă caldă, apoi l-au scos şi l-au pus sub un duş rece. Aşa i-au făcut de trei ori la rând, întrebându-l dacă îi place. Švejk răspunse că e mai bine decât în baia de lângă podul Carol şi că lui personal îi place grozav să facă baie. „Dacă mi-aţi tăia şi unghiile şi m-aţi tunde, atunci nu mi-ar mai lipsi nimic pentru a fi cu totul fericit”, adăugă el zâmbind binevoitor.

Şi această dorinţă îi fu îndeplinită. După ce l-au frecat bine cu buretele, l-au înfăşurat într-un cearşaf şi l-au dus la secţia întâi, unde l-au întins în pat, l-au acoperit cu plăpumi şi l-au rugat să doarmă.

Şi azi vorbeşte Švejk cu multă plăcere despre clipele acelea. „Închipuiţi-vă că m-au dus pe braţe. Pot spune: eram pe deplin fericit.”

Şi într-adevăr, adormi fericit. Apoi îl treziră ca să-i dea o cană cu lapte şi o chiflă. Chifla era gata tăiată în bucăţele mici şi, în vreme ce unul din îngrijitori îl ţinea de amândouă mâinile, celălalt muia bucăţelele de chiflă în lapte şi-l îndopa cu ele, cum îndopi gâsca cu boţuri de mămăligă. După ce l-au hrănit, l-au luat frumuşel de subsuori şi l-au dus la closet, unde l-au rugat să-şi facă nevoile, atât cea mare cât şi cea mică.

Şi despre această frumoasă clipă povesteşte Švejk cu plăcere şi, desigur, nu e nevoie să reproduc propriile lui cuvinte prin care mărturisea ce au făcut pe urmă cu el. Ţin să amintesc doar una din mărturisirile lui Švejk:

— În timpul ăsta, unul din ei mă ţinea în braţe.

După ce l-au adus înapoi, l-au culcat iar în pat şi l-au rugat din nou să doarmă. După ce adormi, îl treziră şi-l duseră în camera de consultaţii, unde Švejk, stând gol puşcă în faţa a doi medici, îşi aminti de glorioasa vreme a recrutării sale. Fără voie, de pe buze îi scăpă cuvântul:

— Tauglich 9.

— Ce-ai zis? întrebă unul din medici. Fă cinci paşi înainte şi cinci înapoi.

Švejk făcu zece.

— Nu ţi-am spus să faci cinci? zise medicul.

— La mine nu contează câţiva paşi în plus, răspunse Švejk.

După aceea medicii îl poftiră să se aşeze pe scaun şi unul îi ciocăni genunchii. Apoi, adresându-se celuilalt, spuse că reflexele sunt cu totul normale, la care, drept răspuns, celălalt medic clătină din cap şi se apucă şi el să ciocănească genunchii lui Švejk, în timp ce primul îi ridica pleoapele şi-i cerceta pupilele. Apoi plecară la masă şi schimbară câteva expresii latineşti.

— Ascultă, ştii să cânţi? îl întrebă unul din ei. N-ai putea să ne cânţi ceva?

— Cum să nu, domnilor? răspunse Švejk. E drept că nu prea am voce şi nici ureche muzicală, dar o să încerc să vă fac pe plac, dacă vreţi să vă distraţi.

Şi Švejk se porni:

Visând în jilţul monahal, Călugăr mic, în seara calmă, De ce îţi cade fruntea-n palmă şi-o lacrimă pe chipul pal?

— Mai departe nu mai ştiu, continuă Švejk, dar dacă doriţi vă cânt:

Mi-e tristă inima şi grea Dar gândul zhoară-n depărtări, Acolo, în albastre zări, Acolo e nădejdea mea.

— Nici ăsta nu-l ştiu tot, oftă Švejk. Mai ştiu strofa întâi din Kde domov muj, apoi Generalul Windischgratz10 şi ceilalţi comandanţi au început războiul în zorii zilei şi vreo două cântece naţionale ca Ocroteşte-l Doamne şi Când mergem spre Jaromer, apoi Te slăvim de mii de ori…

Medicii se uitară unul la altul şi unul din ei înltrebă:

— A mai fost cercetată vreodată starea dumitale mintală?

— În armată, răspunse Švejk solemn şi mândru. Am fost declarat în mod oficial tâmpit învederat de către domnii medici militari.

— Mie mi se pare că eşti un simulant, se răsti la el un al doilea medic.

— Eu, domnilor, se apără Švejk, nu sunt de ioc simulant, eu sunt un idiot adevărat, puteţi să vă informaţi la cancelaria Regimentului 91, din Ceske Budejovice, ori la comandamentul militar de la Karlin.

Cel mai vârstnic dintre medici făcu un semn de deznădejde şi zise îngrijitorilor, arătând spre Švejk:

— Daţi-i hainele înapoi şi duceţi-l la clasa a treia, pe primul coridor; pe urmă unul din voi să-i ducă la cancelarie toate actele. Şi spuneţi-le să se grăbească, să nu-l mai ţie mult pe capul nostru.

Medicii aruncară încă o privire zdrobitoare lui Švejk, care, reverenţios se retrăgea de-a-ndărătelea spre uşă, ploconindu-se ca un om binecrescut. La întrebarea unuia dintre paznici de ce se ţine de prostii, el răspunse:

— Fiindcă nu sunt îmbrăcat, sunt gol şi nu vreau să le arăt dosul domnilor ăstora, ca să nu creadă că sunt prost crescut sau obraznic.

Din clipa în care primiseră ordinul să-i înapoieze hainele, paznicii nu-i mai dădură nici o atenţie. îi porunciră să se îmbrace şi unul din ei îl duse la clasa a treia unde, în cele câteva zile cât a stat până i s-au făcut formele de dare afară, a avut prilejul să-şi exprime frumoasele lui impresii. Medicii dezamăgiţi îl proclamară „simulant cu mintea redusă” şi, cum îi dădură drumul înainte de masă, Švejk le făcu o mică scenă.

Le spuse că, dacă îl dau afară din balamuc, nu se cade să-l alunge fără să-i dea mai întâi de mâncare.

Conflictul fu curmat de sergentul chemat de portar, care îl conduse la comisariatul de poliţie din strada Salmova.