V – Švejk la comisariatul din strada Salmova.
După frumoasele zile însorite, petrecute în balamuc, urmară pentru Švejk ceasuri de adevărată persecuţie. Inspectorul de poliţie Braun aranjă scena întâlnirii cu Švejk cu o cruzime demnă de călăii romani de pe vremea drăgălaşului împărat Nero. Aspru, ca pe atunci când se zicea: „Aruncaţi-l pe tâlharul ăsta de creştin în gura leilor”, inspectorul Braun ordonă: „Băgaţi-l la zdup!”
Nici o vorbuliţă mai mult sau mai puţin. Numai ochii domnului inspector Braun luceau în acest timp cu o perversă voluptate.
Švejk făcu o temenea şi rosti mândru:
— Sunt gata domnilor. Cred că „zdup” înseamnă celulă, ceea ce nu e tocmai aşa de rău.
— Aici să nu faci pe nebunul, îi răspunse poliţaiul. La care Švejk replică:
— Eu n-am pretenţii şi vă sunt cât se poate de recunoscător pentru tot ce faceţi pentru mine.
În celulă, pe laviţă, şedea un om abătut. Părea nepăsător, şi înfăţişarea lui trăda limpede că scârţâitul cheii în broască nu-i trezea speranţa că uşa i se va deschide spre libertate.
— Am onoarea, i se adresă Švejk, aşezându-se lângă el, pe laviţă. Cât o fi ceasul?
— De ceas îmi arde mie? răspunse omul.
— Nu-i chiar aşa de rău aici, urmă Švejk. Laviţa e făcută din scânduri date la rindea.
Bărbatul cel grav nu-i dădu nici un răspuns; se sculă şi începu să măsoare cu paşi repezi micul spaţiu dintre uşă şi laviţă, de parcă s-ar fi grăbit să salveze ceva.
Între timp Švejk se uita cu interes la mâzgăliturile de pe pereţi. Văzu o inscripţie, în care un arestat necunoscut jura poliţiei ură pe viaţă şi pe moarte. Textul suna aşa: „Vă vin eu de hac!” Alt arestat scrisese: Pupaţi-mă în c., curcanilor!” Altul făcea pur şi simplu constatarea: „Am stat aici de la 5 iunie 1913 şi s-au purtat frumos cu mine. Josef Marecek, negustor din Vrsovice.” Mai era şi o inscripţie, care te înduioşa prin profunzimea ei: „Îndurare, Dumnezeule mare…” şi sub ea: „Pupaţi-mă în c.” Litera „c” era însă tăiată şi pe margine era scris cu litere mari: „pulpană”. Alături, un suflet poetic scrisese versurile:
Soarele apune, iată, Dar privirea-mi luneca Spre colina luminată, Unde şade mândra mea.
Bărbatul care alerga între uşă şi laviţă, de parcă ar fi vrut să câştige cursa maratonului, se opri deodată obosit şi, aşezându-se din nou la locul lui, îşi sprijini capul în mâini şi izbucni:
— Daţi-mi drumul! Nu, nu-mi dau drumul! rosti apoi ca pentru sine. Nu-mi dau drumul, nu şi nu. Sunt aici de la şase dimineaţa. Îi venise chef de vorbă. Se îndreptă din şale şi îl întrebă pe Švejk:
— N-ai cumva o curea la dumneata, ca s-o isprăvesc odată?
— Ba vă pot servi, cu cea mai mare plăcere, răspunse Švejk, desfăcându-şi cureaua. Eu n-am văzut niciodată cum se spânzură oamenii cu cureaua în celulă. Partea proastă e, reluă Švejk, rotindu-şi ochii împrejur, că nu se vede nici un cârlig pe aci. Ivărul de la fereastră n-are să vă ţie. Doar să vă spânzuraţi în genunchi, de laviţă, cum a făcut un călugăr de la mănăstirea Emausy; s-a spânzurat de crucifix pentru o tânără evreică. Eu unul mă prăpădesc după sinucigaşi, aşa că nu te sfii, dă-i drumu.
Amărâtul, căruia Švejk îi strecură în mână cureaua, se uită la ea, o zvârli într-un colţ şi se porni apoi pe plâns, ştergându-şi lacrimile, cu mâinile-i negre, în vreme ce se tânguia:
— Am copilaşi, m-au adus aici pentru beţie şi viaţă imorală, oh, Dumnezeule, sărmana nevastă-mea! Ce o să zică de mine la birou? Am copilaşi, m-au arestat pentru beţie şi viaţă imorală – şi tot aşa mereu.
În cele din urmă se mai linişti puţin, se duse spre uşă şi începu să bată în ea cu picioarele şi cu pumnii. De afară se auziră paşi şi un glas tună: „Ce vrei?”
— Daţi-mi drumul! spuse domnul cu un glas jalnic, de parcă ar fi dispărut şi ultima picătură de viaţă din el.
— Unde vrei să mergi? fu întrebat din partea cealaltă.
— La slujbă! răspunse nefericitul părinte, soţ, slujbaş, beţiv şi desfrânat.
Un hohot de râs, de râs diabolic, răsună în tăcerea coridorului, şi paşii se depărtară iar.
— Pare-mi-se că domnul ăla vă urăşte, dacă râde aşa de dumneavoastră, zise Švejk, în timp ce bărbatul desperat îşi reluă locul de lângă el. Când un gardian are necaz pe careva, e în stare de orice. Şezi mata liniştit, dacă tot nu vrei să te spânzuri, şi aşteaptă să vezi cum se vor desfăşura lucrurile. Dacă eşti slujbaş, însurat şi cu copii, trebuie să ţi-o spun, e rău de dumneata. Dacă nu mă înşel, te aştepţi sa te dea afară din slujbă.
— Asta n-aş putea spune, oftă omul, pentru că nici eu nu-mi amintesc ce-am făcut; ştiu doar atât că m-au dat afară de undeva, pe când voiam să intru iar, ca să-mi aprind trabucul. Şi începusem aşa de frumos! Şeful biroului nostru îşi sărbătorea onomastica şi ne-a poftit la vinărie; de-acolo ne-am dus la alta, în a treia, în a patra, în a cincea, în a şaptea, în a opta, în a noua…
— Doriţi poate să vă ajut la numărat? zise Švejk. Eu mă pricep la treaba asta; am fost într-o noapte în douăzeci şi opt de localuri. Dar, îţi spun pe cinste, în niciunul n-am băut mai mult de trei halbe.
— Ce să-ţi mai spun continuă nefericitul subaltern al şefului care îşi serbase cu atâta tămbălău onomastica. După ce am colindat cam o duzină de cârciumi, am băgat de seamă că şeful se rătăcise – măcar că-l legasem cu o sfoară şi-l duceam după noi, ca un căţeluş. Şi aşa am pornit să-l căutăm peste tot, şi până la urmă ne-am pierdut unul de altul, până ce m-am pomenit singur, singurel, într-o cafenea de noapte de pe Vinohrady, un local foarte serios, unde am băut lichior de-a dreptul din sticlă. Pe urmă, nu mai ţiu minte ce-am făcut; atâta ştiu că aci la comisariat, când m-au adus, cei doi domni gardieni au dat declaraţii că m-am îmbătat şi că m-am purtat necuviincios, că am bătut o damă, că am tăiat cu briceagul o pălărie străină pe care o luasem din cuier, că am gonit apoi capela de dame, că am învinuit în faţa lumii pe oberchelner că mi-a furat o hârtie de douăzeci de coroane, că am spart placa de marmură de la masa la care am stat şi am scuipat intenţionat în cafeaua neagră a unui domn necunoscut de la o masă alăturată. Mai mult n-am făcut, cel puţin nu-mi pot aduce aminte să mai fi săvârşit şi altceva. Şi, crede-mă, sunt un om cumsecade, inteligent şi care nu se gândeşte decât la familia lui. Ce spui de toate astea? Eu nu-s cârcotaş de felul meu.
— Te-ai căznit mult până ai spart placa de marmură? întrebă Švejk cu interes, în loc să-i răspundă. Ori ai spart-o dintr-o lovitură?
— Dintr-o lovitură, răspunse domnul inteligent.
— Atunci eşti pierdut, zise Švejk îngândurat. Au să-ţi dovedească că ai făcut exerciţii anume pentru treaba asta. Dar cafeaua domnului necunoscut în care ai scuipat era cu sau fără rom? Şi, fără să aştepte răspunsul, se simţi dator să dea câteva explicaţii: Dacă era cu rom, are să fie mai rău, pentru că e mai scumpă. La tribunal se adună toate ca să iasă la socoteală cel puţin o crimă.
— La tribunal… murmură descurajat conştiinciosul tată de familie şi, lăsându-şi capul în piept, căzu în starea aceea neplăcută, în care te mănâncă remuşcările11.
— Şi ştiu cei de-acasă, întrebă Švejk, că eşti închis, ori trebuie să aştepte până va scrie la gazetă?
— Crezi dumneata că va scrie la gazetă? întrebă cu naivitate victima zilei onomastice a superiorului său.
— Mai mult ca sigur, veni răspunsul sincer, pentru că nu era în obiceiul lui Švejk să-şi ascundă gândurile în faţa aproapelui. Să ştii că păţania dumitale are să placă grozav cititorilor. Şi mie îmi place să citesc rubrica despre beţivi şi isprăvile lor. Deunăzi, la „Potirul”, un muşteriu şi-a spart singur capul cu o halbă. A aruncat-o în sus şi-a aşteptat să-i cadă în cap. L-au scos din local şi a doua zi am şi citit cazul în gazete. Tot aşa la Bendlovka, când i-am cârpit o palmă unuia de la pompele funebre şi el mi-a dat-o înapoi. Ca să ne împăcăm a trebuit să ne închidă pe amândoi, şi gata, a şi apărut în gazetele de după-amiază! Şi pe domnul consilier care a spart la cafeneaua „La cadavrul” două farfurioare crezi că l-au iertat? Chiar a doua zi a apărut la gazetă. Dumneata cel mult poţi trimite din închisoare o rectificare gazetelor, cum că ştirea publicată nu te priveşte şi că dumneata nu eşti nici rudă, nici tovarăş cu purtătorul acestui nume, iar acasă poţi cere printr-o scrisoare să taie rectificarea din gazetă şi să o păstreze pentru a o putea citi şi dumneata, după ce-ţi vei fi ispăşit osânda. Nu ţi-e frig? întrebă Švejk compătimitor, văzând că domnului inteligent îi clănţănesc dinţii. Anul ăsta avem un sfârşit de vară cam răcoros.
— Sunt nenorocit, se tângui colegul lui Švejk; adio avansare!
— Asta aşa-i! încuviinţă Švejk, binevoitor. Dacă, după ce-ţi vei fi isprăvit osânda, nu te vor primi înapoi la slujbă, nu ştiu zău dacă vei găsi la repezeală un alt post, pentru că până şi la ecarisaj dacă ai voi să intri, tot îţi vor cere un certificat de bună purtare. De, clipa asta de plăcere pe care ţi-ai îngăduit-o costă cam scump! Dar nevasta şi copiii dumitale au cu ce trăi cât vei fi închis? Ori o să fie silită să cerşească şi să-şi împingă copiii la tot felul de păcate?
Se auzi un hohot.
— Bieţii mei copii, biata mea nevastă!
Nesăbuitul păcătos se sculă şi începu să vorbească de copiii lui. Avea cinci, din care cel mai mare, de doisprezece ani, era cercetaş. Nu bea decât apă şi ar fi trebuit să fie o pildă pentru părintele lui care pentru prima dată în viaţă căzuse în acest păcat.
— E cercetaş? strigă Švejk. Îmi place să aud vorbindu-se de cercetaşi. O dată, la Midlovary, lângă Zlive, în districtul Hluboka, regiunea Budejovice, pe vremea când noi, cei din Regimentul 91, făceam manevre, ţăranii au pornit la o vânătoare de cercetaşi care se cam înmulţiseră în pădurea comunală. Au pus mâna pe trei dintr-înşii. Cel mai mic, în timp ce-l legau fedeleş, atât s-a văicărit şi a plâns sărăcuţul, încât noi, soldaţi încercaţi, n-am putut îndura şi ne-am retras. În timp ce-i legau, cei trei cercetaşi au muşcat opt ţărani. După aceea, la primărie, bătuţi cu bastonul, au mărturisit că n-a fost pajişte prin împrejurimi pe care să nu se fi tăvălit când se încălzeau la soare şi că lanul de secară, de lângă iazul de la Razice, a fost mistuit de foc în preajma secerişului din curată întâmplare, în vreme ce ei frigeau în secară o căprioară, pe care o uciseseră cu cuţitul în pădurea comunală. În bârlogul lor din pădure s-a găsit peste o jumătate chintal de resturi de oase de vânat cu pene şi păr, o cantitate uriaşă de sâmburi de cireşe, o grămadă de cotoare de mere verzi şi alte bunătăţi.
Nefericitul tată de cercetaş era însă de neconsolat.
— Ce-am făcut, ce-am făcut! se văita el. Mi-am distrus reputaţia.
— Asta aşa-i, întări Švejk, cu sinceritatea lui naivă. După cele întâmplate, ţi-ai făcut o reputaţie proastă pentru toată viaţa, pentru că, pe lângă ceea ce o să citească la gazetă, cunoscuţii dumitale au să mai adauge şi ei câte ceva. Aşa se întâmplă întotdeauna, dar să nu-ţi pese de asta. Oamenii cu reputaţie proastă sau ştirbită sunt cel puţin de zece ori mai numeroşi decât cei cu reputaţie bună. Asta-i o nimica toată.
Pe coridor se auziră paşi greoi; cheia scârţâi în broască, uşa se deschise şi un poliţist strigă numele lui Švejk.
— Iertaţi-mă, vă rog, răspunse Švejk cavalereşte, eu n-am fost adus aici decât de la prânz, pe când domnul de-alături aşteaptă de la şase dimineaţa. Eu nu-s grăbit.
Drept răspuns, mâna vânjoasă a poliţistului îl trase pe coridor şi îl duse în tăcere la etajul întâi.
La masa din a doua odaie şedea comisarul, un domn gras, cu o figură binevoitoare, care îi zise:
— Care va să zică, dumneata eşti Švejk ăla? Şi cum de-ai ajuns aici?
— Foarte simplu, răspunse Švejk, am venit însoţit de un domn poliţist, fiindcă nu am înţeles să fiu dat afară din balamuc, înainte de a mi se fi servit prânzul, ca şi cum aş fi fost o lepădătură de fată din alea, de pe stradă.
— Ştii ce, Švejk, zise cu blândeţe domnul comisar, la ce bun să ne mai amărâm cu dumneata în strada Salmova? N-ar fi mai nimerit să te trimitem la Direcţia poliţiei?
— Dumneavoastră sunteţi, ca să zic aşa, stăpân pe situaţie, zise Švejk, mulţumit. Drumul spre Direcţia poliţiei, acum pe seară, e o mică plimbare foarte plăcută.
— Îmi pare bine că ne-am înţeles, zise comisarul vesel. Nu-i aşa că e mai bine când ne înţelegem? Ce zici, Švejk?
— Şi eu mă străduiesc să mă înţeleg cu toată lumea, răspunse Švejk, şi credeţi-mă, domnule comisar, n-am să uit niciodată bunătatea dumneavoastră!
Înclinându-se respectuos, plecă cu poliţistul jos în camera de gardă şi, peste un sfert de ceas, Švejk putea fi văzut pe strada Jecna, colţ cu Piaţa Carol, însoţit de un poliţist, care avea la subsuoară un registru mare, cu titlul: Arrestantenbuch 12.
La colţul străzii Spalena, Švejk şi însoţitorul său dădură peste o mulţime de oameni care se îngrămădeau în jurul unui afiş.
— E manifestul maiestăţii-sale împăratul, privitor la declaraţia de război, zise poliţistul către Švejk.
— Eu am prezis-o, răspunse el, dar la balamuc nu se ştie încă nimic, deşi puteau să o afle de la prima mână.
— Cum aşa? îl întrebă poliţistul.
— Pentru că acolo sunt închişi mulţi domni ofiţeri, lămuri Švejk şi, apropiindu-se de un alt grup, care se îmbulzea în faţa manifestului, strigă: Trăiască împăratul Franz Josef! Războiul ăsta îl câştigăm! Cineva din mulţime îi tufli pălăria peste urechi şi aşa, înghesuit de oameni, bunul soldat Švejk păşi din nou pe poarta Direcţiei poliţiei.
— Războiul ăsta îl câştigăm cu siguranţă, v-o repet, domnilor! cu aceste cuvinte se despărţi Švejk de mulţimea care îl însoţea.
Şi undeva, din zările îndepărtate ale istoriei, se pogorî peste Europa adevărul că ziua de mâine va răsturna socotelile de azi.
