IX – Švejk la garnizoana.

Supremul refugiu al celor care nu voiau să meargă la război era garnizoana. Am cunoscut un profesor suplinitor de matematici, care nu voia să facă serviciul la artilerie. În acest scop, şi ca să ajungă în arestul garnizoanei, a furat ceasornicul unui locotenent. A comis fapta, după o matură chibzuinţă. Războiul nu-i inspira respect şi nu-l încânta. I se părea o dobitocie să tragă în inamic şi să ucidă de partea cealaltă, cu şrapnele şi granate, nişte bieţi suplinitori, matematicieni ca şi el.

„Nu vreau să-mi atrag antipatii prin violenţa mea”, îşi zise, şi cu sânge rece fură ceasornicul. I-au cercetat mai întâi starea psihică, iar după ce declară că voise să se îmbogăţească, îl duseră în arestul garnizoanei. De altfel au fost mulţi cei arestaţi pentru furturi şi înşelăciuni. Idealişti şi neidealişti. Oameni care considerau războiul drept un izvor de venituri, diverşi subofiţeri de administraţie din spatele frontului, sau de pe front, care săvârşiseră tot felul de matrapazlâcuri cu raţiile şi cu soldele, şi hoţi mărunţi, de o mie de ori mai cinstiţi decât cei care îi trimiseseră acolo. În arestul garnizoanei mai erau închişi soldaţi, pentru tot felul de alte infracţiuni cu caracter pur militar, ca încălcarea disciplinei, tentativă de revoltă, dezertare. Un tip special de arestaţi îl alcătuiau „politicii”, din care optzeci la sută erau cu totul nevinovaţi, iar din aceştia nouăzeci şi nouă la sută erau condamnaţi.

Aparatul anchetatorilor militari era grandios. Un astfel de aparat judecătoresc precede în orice stat totala decădere politică, economică şi morală. Strălucirea puterii şi a gloriei trecute conservă judecătoriile, poliţia, jandarmeria şi banda de delatori venali.

În fiecare unitate militară Austria avea agenţi provocatori, care îşi denunţau camarazii cu care dormeau într-un pat şi îşi împărţeau pâinea în timpul marşurilor.

Se înţelege că şi poliţia statului furniza material arestului garnizoanei, prin domnii Klima, Slavicek et Co. Cenzura militară trimitea aici pe autorii corespondenţei dintre cei de pe front şi cei rămaşi acasă pradă disperării. Tot aici îi aduceau jandarmii şi pe bătrânii care trăiau de pe urma copiilor şi care trimiteau scrisori pe front. Tribunalul militar le dădea câte doisprezece ani pentru cuvintele lor de mângâiere şi pentru descrierea mizeriei de acasă.

De la închisoarea garnizoanei, de pe Hradcany, era un drum care ducea prin Brevnov, spre câmpul de exerciţii de la Motol. Pe acest drum se putea vedea adeseori trecând câte un om cu cătuşe la mâini, însoţit de santinele, iar în urma lui căruţa care transporta coşciugul. Pe câmpul de exerciţii de la Motol se auzea ordinul scurt: „An Feuer!31Şi apoi pe la toate regimentele şi batalioanele se mai citea un ordin de zi despre împuşcarea unui răzvrătit, care se prezentase la cazarmă şi domnul căpitan îi croise cu sabia nevasta care nu se putea despărţi de el.

La închisoarea garnizoanei, triumviratul compus din gardianul-şef Slavik, căpitanul Linhart şi sergentul Repa, poreclit şi „gâdele”, îşi îndeplinea cu zel misiunea. Câţi deţinuţi n-au fost ucişi în bătaie în celule! Nu-i exclus ca domnul căpitan Linhart să fie şi astăzi căpitan sub regimul republican. Aş dori să i se socotească şi anii de serviciu la închisoarea garnizoanei. În ce-i priveşte pe Slavicek şi Klima, lor le sunt socotiţi aceşti ani de către poliţia statutului. Repa a ieşit din armată şi îşi vede de meseria lui de meşter zidar. Se prea poate să fie membru în vreo societate patriotică din republică.

Gardianul-şef Slavik şi-a ales, în republică, meseria de hoţ şi acum stă la răcoare. Sărmanul, n-a ştiut să se strecoare, aşa cum au ştiut s-o facă alţi militari de teapa lui.

Se înţelege că, luându-l în primire pe Švejk, gardianul-şef Slavik îi aruncă o privire plină de reproşuri:

— Aha, care va să zică şi tu ai o faimă proastă, dacă ai ajuns până aici? Las' pe noi, băiatule, că-ţi îndulcim noi viaţa, ca la toţi cei care ne-au picat în mână, şi să ştii, flăcăule, că mâinile noastre nu-s mânuşiţe de damă.

Apoi, ca să dea şi mai multă greutate privirii sale, îşi vârî pumnul vânjos sub nasul lui Švejk şi spuse:

— Ia miroase, tâlharule!

Švejk mirosi şi remarcă:

— Nu prea am chef să-l simt pe la nas, că miroase a cimitir.

Vorba aceasta liniştită şi cumpănită avu darul să placă gardianului-şef.

— Ehei, zise el, aplicându-i lui Švejk un pumn în burtă, stai drept. Ce-ai prin buzunare? Dacă ai ţigări, poţi să le păstrezi, banii însă dă-i încoace, ca să nu ţi-i fure. Numai atâta ai? Zău? Nu minţi, minciuna se pedepseşte!

— Unde-l băgăm? întrebă sergentul Repa.

— Să-l băgăm la număra şaişpe, hotărî gardianul-şef printre cei în izmene; ce dracu, nu vedeţi ce scrie domnul căpitan Linhart: „Streng behuten, beobachten!” 32

— Da, da, se adresă el solemn lui Švejk. Pe netrebnici îi tratăm ca pe netrebnici. Dacă se revoltă careva, îl ducem la secret, îi rupem toate coastele şi-l lăsăm să zacă până crapă. Avem dreptul s-o facem. Cum am făcut cu măcelarul, nu-i aşa, Repa?

— Da, ne-a dat de furcă, domnule şef! răspunse visător sergentul Repa. Ăla trup, nu glumă! L-am călcat mai bine de cinci minute până să-i pârâie coastele şi să-i dea sângele pe bot. Şi a mai trăit încă zece zile. Ca piatra, nu alta!

— Aşa că vezi, tâlharule, cum merge la noi, dacă cineva se răscoală sau încearcă să evadeze, îşi încheie pedagogica-i expunere gardianul-şef Slavik. Asta însemnează de fapt sinucidere, care la noi se şi pedepseşte ca atare. Sau să te păzească Dumnezeu, neisprăvitule, să te plângi de ceva, la vreo inspecţie. Când o veni inspecţia şi te-o întreba: „Ai vreo reclamaţie?” ţine minte, putoare, că trebuie să stai drepţi, să saluţi şi să răspunzi: „Raportez supus că n-am nici o reclamaţie, sunt foarte mulţumit”. Ce-ai să spui, împuţitule? Ia repetă!

— Raportez supus că n-am nici o reclamaţie, sunt foarte mulţumit, repetă Švejk, cu o figură atât de blajină, încât gardianul-şef se înşelă, luând-o drept o dovadă de cinste şi sinceritate.

— Ei, şi-acum dezbracă-te până la izmene şi treci la număru şaişpe, îi spuse binevoitor, fără să mai adauge neisprăvitule, ori împuţitule, sau putoare, cum îi era obiceiul.

La numărul şaisprezece, Švejk se întâlni cu nouăsprezece oameni fără pantaloni. Erau cei pe actele cărora fusese înscrisă observaţia: „Streng behuten, beobachten!” şi care erau supravegheaţi ca nu cumva să fugă.

Dacă izmenele lor ar fi fost curate şi dacă n-ar fi fost zăbrele la ferestre, ai fi putut crede, la prima vedere, că te afli în vestiarul unei băi.

De la sergentul Repa, Švejk fu luat în primire de zimmerkommandant33, un individ bărbos, cu cămaşa desfăcută la piept. Acesta îi trecu numele pe o bucată de hârtie care atârna pe perete şi îi zise:

— Mâine avem teatru. Ne duce la capelă să ascultăm predica. Noi, ăştia în izmene, stăm sub amvon. Să vezi ce bazaconie are să fie!

Ca la toate închisorile şi aresturile preventive şi la închisoarea garnizoanei capela se bucura de o mare popularitate. Se înţelege de la sine că frecventarea silită a capelei nu întărea întru credinţă vizitatorii şi nici nu le sporea moralitatea. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva.

Serviciul divin şi predicile erau însă o plăcută evadare din plictiseala închisorii. Oamenii nu se gândeau de loc să se apropie de Dumnezeu, dar nădăjduiau că pe coridoare sau prin curte vor găsi vreun muc de ţigară sau de trabuc aruncat. Dumnezeu era uitat cu desăvârşire în faţa unui chiştoc care zăcea stingher prin scuipătoare sau undeva pe pământ, în praf. Acest ciuruc puturos era mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului.

Ei, şi pe urmă predica, ce minunat prilej de petrecere, ce comedie! Preotul de campanie, Otto Katz, era un om foarte simpatic. Predicile sale, atât de atrăgătoare şi de distractive, aduceau o înviorare în plictiseala garnizoanei. Se pricepea să pălăvrăgească atât de frumos despre nemărginita bunătate a domnului şi să ridice moralul arestaţilor desfrânaţi şi necinstiţi! Se pricepea atât de bine să înjure de pe amvon şi de la altar! Şi ce minunat ştia să răcnească „ite missa est” 34, să oficieze serviciul divin într-un fel atât de original şi să încurce toată rânduiala sfintei slujbe, iar când era bine cherchelit, să scornească rugăciuni noi şi o nouă sfântă slujbă, un rit al său, ceva nemaiauzit pe aceste meleaguri!

Şi ce spectacol era când se întâmpla câteodată să alunece şi să cadă cu potirul, cu sfintele taine, ori cu Evanghelia, învinuindu-l cu glas tare pe ministrantul de la compania arestaţilor că i-a pus piedică intenţionat, şi luând măsuri pe loc, în faţa sfintelor taine, trimiţându-l la carceră şi băgându-l în fiare.

Năpăstuitul era bucuros căci treaba asta făcea parte din reprezentaţia de la capela deţinuţilor. Juca doar un rol mare în piesă şi era cinstit cum se cuvine.

Preotul de campanie Otto Katz, cel mai desăvârşit preot militar, era evreu. Lucrul nu trebuie de altfel să ne surprindă. Arhiepiscopul Kohn a fost şi el evreu şi pe deasupra prietenul lui Machar.

Preotul de campanie Katz avea un trecut şi mai pitoresc decât vestitul arhiepiscop Kohn.

Absolvise Academia comercială şi făcuse armata cu termen redus. Se pricepea atât de bine în codul comercial şi la tranzacţiile de bursă, încât într-un singur an a dus firma Katz et Co. la un filament atât de glorios şi de reuşit, că bătrânul Katz a plecat în America de Nord, după ce a pus la cale un fel de lichidare cu creditorii săi, fără ştirea acestora şi a tovarăşului său care plecase în Argentina.

Aşadar, după ce a pricopsit, în mod dezinteresat, America de Nord şi de Sud cu firma Katz et Co., tânărul Otto Katz se văzu în situaţia unui om fără speranţă în vreo moştenire, fără adăpost, silit deci de împrejurări să reintre în cadrele active ale armatei.

Dar mai înainte de a-şi realiza proiectul, voluntarul Otto Katz avu o idee genială. Se boteză. Se converti întru Cristos, pentru ca acesta să-l sprijine în carieră. Se converti cu credinţa fermă că fapta lui nu-i decât o tranzacţie comercială între el şi fiul Domnului.

Fu botezat cu mare solemnitate la mănăstirea Emaus. Însuşi părintele Alban îl cufundase în cristelniţă. A fost o privelişte minunată, la care au ţinut să fie de faţă un maior pios de la regimentul unde făcea armata Otto Katz, o domnişoară bătrână, de la institutul de domnişoare nobile de la Hradcany şi un reprezentant al consistoriului, cu faţa turtită, care îi fu naş.

Termină cu bine examenul de ofiţer, şi noul creştin Otto Katz rămase în armată. La început i se păru că toate merg bine, ba avusese chiar de gând să urmeze cursurile pentru ofiţerii de stat-major.

Într-o bună zi însă se chercheli şi se duse la mănăstire, îşi descinse sabia şi îmbrăcă rasa. Fusese pe la arhiepiscopul de la Hradcany de unde ajunse la seminarul teologic. Înainte de hirotonisire, se îmbătă criţă într-un local faimos unde serveau femei, pe o stradă dincolo de Vejvodovice, şi astfel, din braţele voluptăţii şi ale petrecerii, trecu de-a dreptul la hirotonie. După hirotonie se duse la regimentul lui căutându-şi un protector şi, după ce fu numit preot militar, îşi cumpără cai, se plimbă prin Praga şi luă parte la toate chiolhanurile ofiţerilor din regimentul său.

Pe coridorul locuinţei sale răsunau adesea înjurăturile creditorilor nemulţumiţi. Aducea în casă şi fete de stradă, sau trimitea ordonanţa să i le aducă. Îi plăcea grozav să joace ferbel şi existau anumite bănuieli că trişa, dar nimeni nu 1-a prins ţinând asul ascuns în mâneca largă a sutanei: în cercurile ofiţereşti i se spunea „sfântul părinte”.

Nu-şi pregătea niciodată predica deosebindu-se astfel de predecesorul său, care vizitase şi el arestul garnizoanei. Acesta suferise de ideea fixă că ostaşii aflaţi în arestul garnizoanei puteau fi aduşi pe calea cea bună de pe amvon. În momentele lui de exaltare religioasă venerabilul prelat dădea ochii peste cap, căutând să convingă deţinuţii că se impune o reformă a prostituţiei, o reformă a protecţiei mamelor nemăritate, vorbindu-le totodată şi despre educarea copiilor din flori. Predicile sale cu caracter abstract erau inactuale,şi plicticoase.

Dimpotrivă, preotul de campanie Otto Katz ţinea predici pe care toţi le aşteptau cu bucurie.

Erau clipe de adevărată sărbătoare când erau duşi la capelă cei de la „numărul şaisprezece”, în izmene. Îmbrăcaţi, ar fi putut evada mai uşor.

Cei douăzeci de deţinuţi, în izmene albe, ca toţi atâţia îngeri nevinovaţi, erau postaţi sub amvon. Unii din ei, cărora le zâmbise norocul, ascundeau în gură câte un muc de ţigară, găsit pe drum, pentru că – fireşte – neavând buzunare, n-aveau alt loc unde să-l ascundă.

În jurul lor stăteau ceilalţi deţinuţi ai închisorii, care făceau haz de cele douăzeci de perechi de izmene de sub amvonul pe care urca pastorul, zornăind din pinteni.

— Habhacht!35 striga slujitorul Domnului. Pentru rugăciune, toţi după mine! Şi tu de colo din fund, tâlharule, nu-ţi sufla nasul cu degetele, că eşti în lăcaşul Domnului, şi-acu te bag la răcoare! Ia să vedem, păcătoşilor, dacă n-aţi uitat Tatăl nostru? Haide, să încercăm!… Poftim. Ştiam eu că n-o să meargă! De Tatăl nostru vă arde vouă? Vă umflaţi cu câte două porţii de carne cu salată de fasole şi vă tolăniţi cu burta în jos pe laviţă, vă scobiţi în nas, da la Dumnezeu nu vă mai gândiţi… Am, sau n-am dreptate?

Se uita de pe amvon în jos, spre cei douăzeci de heruvimi în izmene albe, care se veseleau de minune, ca toţi ceilalţi, în vremea asta, în fund se juca „maso”36.

— E grozav aici, îi şopti Švejk vecinului său, bănuit că ar fi retezat unui camarad, în schimbul sumei de trei coroane, toate degetele de la mână, ca să scape de armată.

— Stai că mai este, sosi imediat răspunsul celuilalt. Azi e iarăşi bine făcut şi are să pălăvrăgească despre căile pierzaniei.

Şi într-adevăr, preotul de campanie era într-o dispoziţie de zile mari. Nici el nu ştia de ce, dar se apleca mereu peste amvon, încât la un moment dat era cât pe ce să-şi piardă echilibrul şi să se dea de-a berbeleacul.

— Ia cântaţi ceva, băieţi, strigă el de sus, ori vreţi să vă învăţ eu un cântecel nou? Ei, atunci cântaţi după mine: „Dintre toate cea mai dragă Mi-e iubita mea, Singur nu mă duc la ea.

Se mai duc şi alţii, Se mai duc cu miile, De-i pupă călcâile.

Cine-i cea mai dragă oare…?

E preasfânta născătoare…”

— Voi n-o să-l învăţaţi niciodată, trântorilor, continuă preotul de campanie. După mine ar trebui să vă împuşte pe toţi, pricepeţi? Da, da, v-o spun asta din înălţimea acestui loc sfânt, netrebnicilor, pentru că Dumnezeu este ceva care nu se teme de voi şi care o să vă întoarcă pe dos până v-o năuci de cap, căci voi şovăiţi să vă apropiaţi de Cristos şi mergeţi mai bucuros pe calea spinoasă a păcatului.

— Asta voiam, îi şopti vecinul lui Švejk cu satisfacţie. E beat turtă.

— Calea spinoasă a păcatului, tâmpiţilor, e calea luptei cu metehnele. Sunteţi fiii rătăciţi, care preferaţi să trândăviţi în celulă decât să vă întoarceţi faţa către tatăl nostru din ceruri. Ridicaţi-vă ochii sus, în slăvi; vă veţi mântui, şi liniştea va pogorî în sufletele voastre, derbedeilor. Aş dori să încetaţi cu nechezatul acolo în fund, că doar nu sunteţi armăsari şi nu vă treziţi în grajd, ci în lăcaşul Domnului. Ţineţi minte asta, dragii mei. Aşadar… unde m-am oprit? Ah, ja, uber den Seelenfrieden, sehr gut.37 Gândiţi-vă, vitelor, că nu sunteţi decât oameni, că trebuie să priviţi şi prin întunecimea norilor cât mai departe, la orizont, şi să ştiţi că aici, pe lumea asta, toate trecătoare sunt şi că veşnic e numai Dumnezeu. Sehr gut, nicht wahr, meine Herren?38 Ar trebui să mă rog ziua şi noaptea pentru voi, pentru ca bunul Dumnezeu, tâmpiţilor, să-şi pogoare duhul în inimile voastre de gheaţă, să vă spele păcatele cu sfântul său har, ca să fiţi pe veci ai lui, lichelelor, şi în vecii vecilor să vă iubească. Dar vă-nşelaţi. Eu unul nu vă bag în rai. Preotul de campanie sughiţă. Nu şi nu, repetă el cu înverşunare, nu fac nimic pentru voi, nici prin gând nu-mi trece, pentru că sunteţi nişte netrebnici, fără putinţă de-ndreptare. Pe căile pe care le bateţi, milosârdia cerească nu vă ajunge; nici suflarea dragostei divine nu vă binecuvântă, căci bunului Dumnezeu nici prin gând nu-i trece să se ostenească cu nişte tâlhari ca voi.

— Hei, ăia de jos, în izmene, mă auziţi?

Cele douăzeci de izmene se uitară în sus şi răspunseră într-un glas:

— Cu respect vă raportăm că auzim!

— Nu-i destul să auziţi, urmă preotul de campanie. Trebuie să simţiţi norul întunecat al vieţii în care zâmbetul lui Dumnezeu nu vă izbăveşte de durere, tâmpiţilor, căci şi bunătatea Domnului are margini; iar tu, catârule de colo din fund, nu te rânji, că te bag la zdup, până te-o lua dracu. Şi voi, de colo de jos, să nu vă închipuiţi că sunteţi la cârciumă. Dumnezeu e cel mai milostiv, dar numai cu oamenii cumsecade, nu şi cu drojdia societăţii omeneşti, care nu respectă legile şi nici măcar „dienstreglama”39. Asta am vrut să vă spun. De rugat nu ştiţi să vă rugaţi şi vă închipuiţi că la biserică se vine de florile mărului, că aici e teatru sau cinematograf. Vă scot eu trăsnăile astea din cap, ca să nu credeţi cumva că am venit aici să vă distrez şi să vă fac viaţa plăcută. O să vă bag pe toţi la carceră, asta am să fac, derbedeilor. Îmi pierd vremea cu voi şi văd că tot ce fac e de pomană. Nici feldmareşalul ori arhiepiscopul n-ar fi în stare să vă îndrepte şi să vă aducă pe calea cea bună. Şi totuşi o să vă amintiţi odată de mine, că v-am vrut binele.

Printre cele douăzeci de izmene se auzi un hohot. Švejk izbucnise în plâns.

Preotul se uită în jos. Švejk îşi ştergea ochii cu palmele. Feţele vesele ale celor dimprejur exprimau aprobarea.

Preotul de campanie continuă, arătând spre Švejk.

— Luaţi cu toţii pildă de la omul ăsta. Ce face? Plânge. Să nu plângi, îţi spun, să nu plângi! Vrei să te îndrepţi? Asta, flăcăule, nu-i aşa uşor, cum crezi. Acuma plângi, dar înainte chiar de a te înapoia la locul tău, ai să fii iar derbedeul de mai înainte. Ehei, trebuie să mai cugeţi mult asupra milei şi bunătăţii nemărginite a lui Dumnezeu, să te frămânţi mult, ca sufletul tău să poată găsi drumul drept pe care trebuie să păşească. Vedem cu toţii cum a bocit un om care vrea să se întoarcă pe calea cea bună, dar voi, ceilalţi, ce faceţi? Nimic! Absolut nimic! Ăla de colo mozoleşte ceva în gură, de parcă s-ar trage din rumegători, iar ceilalţi, dincolo, îşi caută păduchii pe cămaşă, în lăcaşul Domnului. Ce dracu! Nu puteţi să vă scărpinaţi acasă, trebuie să aşteptaţi pentru asta slujba bisericească? Şi dumneata, domnule gardian-şef, nu observi nimic? Sunteţi doar cu toţii soldaţi, şi nu civili tâmpiţi. S-ar cuveni deci să vă purtaţi soldăţeşte, măcar cât vă aflaţi în biserică. Porniţi odată, crucea mamei voastre, în căutarea Domnului, iar păduchii să vi-i căutaţi acasă. Şi cu asta am isprăvit, golanilor, şi vă cer ca la slujbă să vă purtaţi cuviincios, să nu se mai întâmple ca ultima oară când cei din fund au vândut rufăria statului pe pâine şi au crăpat-o pe când ieşeam cu sfintele daruri.

Preotul coborî din amvon şi intră în sacristie, urmat de gardianul-şef. Peste puţin, acesta se întoarse şi se duse întins la Švejk, îl scoase din grupul celor douăzeci de izmenari şi-l duse în sacristie.

Preotul stătea foarte comod pe masă şi îşi răsucea o ţigară.

Când intră Švejk, îi spuse:

— Care va să zică, eşti aici. M-am gândit la toate şi cred că te-am dibuit cum se cuvine, mă-nţelegi, drăguţule? E prima oară când îmi boceşte cineva în capelă.

Sări de pe masă şi, zgâlţâindu-l pe Švejk de umeri, strigă sub chipul melancolic al sfântului Francisc de Sales40:

— Recunoaşte, derbedeule, că ai plâns numai aşa, de florile mărului.

Din icoana lui, sfântul Francisc din Sales se uita, nedumerit, la Švejk. Din altă icoană, de pe peretele opus, se uita la el, cu ochi miraţi, un martir în al cărui şezut erau înfipţi dinţii unui ferăstrău, cu care îl tăiaseră nişte mercenari romani. Faţa martirului nu arăta nici suferinţă, nici bucurie, nici iluminarea mucenicului. Chipul lui nedumerit voia să spună parcă: „Ce o mai fi şi asta, ce v-aţi apucat să faceţi cu mine, domnilor?”

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, răspunse Švejk, cu seriozitate, mizând totul pe o singură carte, că mărturisesc atotputernicului Dumnezeu şi domniei-voastre, preacinstite părinte, care sunteţi locţiitorul lui, că într-adevăr am plâns numai aşa, de florile mărului. Am văzut că la predica dumneavoastră lipsea un păcătos pocăit, pe care în zadar l-aţi fi căutat în timpul predicii. Aşa că am vrut într-adins să vă fac o bucurie, ca să nu credeţi că nu se mai găsesc şi oameni cinstiţi şi am vrut să mă mai înveselesc şi eu, ca să-mi mai uşurez inima.

Preotul de campanie privi cu atenţie faţa sinceră a lui Švejk. O rază de soare juca pe icoana întunecată a sfântului Francisc, luminând chipul martirului cu ochi miraţi de pe peretele opus.

— Dumneata începi să-mi placi, făcu preotul de campanie, aşezându-se din nou pe masă. Din ce regiment faci parte? Şi începu să sughiţă.

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că fac şi nu fac parte din Regimentul 91, că la drept vorbind nici nu ştiu bine care e situaţia mea militară.

— Şi de ce eşti închis aici? întrebă preotul, continuând să sughiţă.

Din capelă răsunau sunetele armonium-ului care ţinea loc de orgă. Muzicantul, un învăţător închis pentru dezertare, scotea din armonium cele mai jalnice melodii bisericeşti. Sunetele acestea se îmbinau cu sughiţul preotului într-o nouă gamă dorică.

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că nu ştiu de ce stau închis aici şi că nu mă plâng că sunt închis. Am avut ghinion, şi atâta tot. Eu vreau întotdeauna numai binele şi când colo toate îmi ies anapoda, întocmai ca mucenicului din icoana de colo.

Preotul de campanie se uită la icoană, îl pufni râsul şi spuse:

— Ştii că-mi placi cu adevărat? Trebuie să mă interesez de dumneata la domnul judecător, dar acum nu mai avem vreme. Să isprăvesc odată cu sfânta slujbă. Kehrt euch! Abtreten!

Când se întoarse la grupul izmenelor, sub amvon, şi ceilalţi îl întrebară ce voise preotul de la el în sacristie, Švejk răspunse scurt şi răspicat:

— E beat.

Noua performanţă a preotului de campanie, sfânta liturghie, fu urmărită de toţi cu mare atenţie şi cu simpatie făţişă. Unul din cei aflaţi sub amvon făcu chiar prinsoare că preotului o să-i scape chivotul din mână. Puse rămăşag pe toată raţia lui de pâine, contra două palme, şi câştigă.

Dar ceea ce umplea inimile tuturor de bucurie, în timp ce oficia preotul de campanie, nu era de loc misticismul credincioşilor sau evlavia adevăraţilor catolici. Deţinuţii încercau acelaşi sentiment ca la teatru, atunci când nu cunoşti subiectul piesei. Acţiunea se încurcă şi aştepţi cu nerăbdare să vezi cum se va desfăşura mai departe. Arestaţii se cufundau în spectacolul pe care li-l oferea, cu mare sacrificiu, preotul de campanie de lângă altar.

Se lăsară pradă desfătării estetice pe care le-o prilejuiau odăjdiile îmbrăcate de-a-ndoaselea, şi cu o caldă înţelegere şi afecţiune înflăcărată urmăreau tot ce se petrecea în altar. Ministrantul cu păr roşu, un dezertor al bisericii, specializat în mici pungăşii la Regimentul 28, se străduia să încropească pe de rost tot ritualul: tehnica şi textul sfintei liturghii. Era în acelaşi timp şi ministrant şi suflerul oficiantului, care cu o totala indiferenţă încurca fraze întregi şi în locul slujbei obişnuite ajungea până la rugăciunile din postul Crăciunului pe care începea să le cânte, spre satisfacţia generală a publicului.

N-avea nici glas, nici ureche muzicală şi sub bolta capelei răsuna un fel de guiţat şi de grohăială, ca într-o cocină.

— Astăzi e beat tun, nu glumă, spuneau cu bucurie şi deplină mulţumire cei din faţa altarului. E criţă! Iar a făcut-o lată. De bună seamă că s-a îmbătat la niscaiva muieri.

Şi pentru a treia oară poate, se auzi dinspre altar cântarea feldkuratului: „Ite, missa est!” care răsuna ca un strigăt de război al pieilor roşii, de se cutremurau ferestrele.

Părintele se mai uită o dată în potir să vadă dacă nu cumva mai rămăsese vreo picătură de vin, făcu un gest plictisit şi se adresă auditoriului:

— Şi acum puteţi pleca acasă, derbedeilor, slujba s-a isprăvit. Am băgat de seamă că nu arătaţi adevărată smerenie, cum s-ar cuveni, când vă aflaţi în biserică, în faţa sfintelor taine, golani ce sunteţi. În faţa Domnului Dumnezeul vostru, nu vă sfiiţi să râdeţi în gura mare, să tuşiţi şi să vă hliziţi, să vă târşâiţi picioarele, chiar în faţa mea, care ţin aci locul Fecioarei Maria, al lui Isus Cristos şi al lui Dumnezeu tatăl, tâmpiţilor. Dacă pe viitor se mai întâmplă una ca asta, apoi întorc foaia, aşa cum meritaţi, ca să ştiţi că nu există numai un singur iad, acela despre care v-am vorbit nu demult, ci încă unul, pe pământ, şi chiar dacă v-aţi putea izbăvi de cel dintâi, de cel din urmă nu scăpaţi. Abtreten!

Preotul de campanie, care în exerciţiul funcţiunii ştia să-şi îndeplinească atât de frumos această veche îndatorire faţă de arestaţi, se duse în sacristie, îşi schimbă hainele, îşi turnă în cupă vin sfinţit din damigeană şi-l dete pe gât, apoi, cu ajutorul ministrantului roşcovan, încălecă pe calul priponit în curte. Dar, aducându-şi aminte de Švejk, descălecă şi o porni spre biroul judecătorului militar Bernis.

Judecătorul Bernis era un om de lume, dansator de prima mână, cu moralitate dubioasă, care se plictisea grozav şi scria versuri în limba germană pentru albume de amintiri, ca să aibă întotdeauna o rezervă la îndemână. El era elementul cel mai important al întregului corp judecătoresc, căci poseda o cantitate atât de mare de restanţe şi de acte încurcate, încât impunea respect întregului Consiliu de război de la Hradcany. Obişnuia să piardă actele de acuzare şi trebuia să născocească altele noi. Încurca numele, pierdea firele acuzării şi ticluia altele, cum îi trăsnea prin cap. Condamna dezertorii pentru hoţie şi hoţii pentru dezertare. Încurca până şi procesele politice, pe care le născocea. Făcea cele mai variate scamatorii juridice, spre a-i convinge pe inculpaţi că au săvârşit crime pe care nici nu le-au visat vreodată. Inventa acte de lezmajestate şi atribuia expresiile incriminate născocite celor ale căror acte de acuzare sau de denunţ se pierduseră în haosul de acte oficiale şi dosare.

— Servus, i se adresă preotul de campanie, întinzându-i mâna. Cum merge?

— Potrivit, răspunse judecătorul Bernis. Iar mi-au încurcat materialul, de nu-l mai descurcă nici dracu. Ieri am trimis sus dosarul, gata lucrat, în legătură cu un vlăjgan acuzat de răzvrătire şi mi l-au înapoiat cu menţiunea că, în cazul de faţă, nu e vorba de răzvrătire, ci de un furt de conserve. Şi pe deasupra mai pusesem şi un număr aiurea; cum de i-au dat curs, Dumnezeu ştie.

Judecătorul de instrucţie scuipă scârbit.

— Mai joci cărţi? îl întrebă preotul.

— Am pierdut tot; ultima dată am jucat maca cu colonelul ăla chel şi m-a curăţat. Cunosc în schimb o fetişcană nostimă. Dar tu ce mai faci, preasfinte?

— Am nevoie de o ordonanţă, zise preotul. În ultima vreme am avut un contabil bătrân, fără studii academice, dar o vită clasa una. Toată ziua bocea şi se ruga să-l aibă Dumnezeu în pază, aşa că l-am trimis cu batalionul de marş pe front. Se spune că batalionul a fost făcut harcea-parcea. Pe urmă mi-au trimis un flăcău care toată ziua-mi şedea prin cârciumi şi bea pe socoteala mea. Asta era mai suportabil, dar îi transpirau picioarele. Aşa că l-am expediat şi pe el cu batalionul de marş. Azi, la predică, am găsit un pezevenghi care aşa, de florile mărului, a început să plângă. Aşa unul mi-ar trebui mie. Îl cheamă Švejk, şi e închis la numărul şaişpe. Aş vrea să ştiu de ce l-au arestat şi dacă nu s-ar putea aranja cumva ca să-l iau de aci?

Judecătorul de instrucţie scotoci prin dosare, căutând actele în legătură cu Švejk, dar, ca de obicei, nu găsi nimic.

— Trebuie să fie la căpitanul Linhart, conchise el după o îndelungă căutare. Dracu ştie unde mi se pierd toate actele! Se vede că le-am trimis lui Linhart. Stai că-l chem chiar acum… Alo! Aci locotenentul judecător Bernis, domnule căpitan. V-aş ruga să-mi spuneţi dacă n-aveţi cumva pe acolo actele referitoare la unul Švejk… Cum? Švejk trebuie să fie la mine? Mă mir… Cum? Le-am luat în primire de la dumneavoastră? Mă mir… E la numărul şaişpe… Da, ştiu, domnule căpitan, că numărul şaişpe depinde de mine. Credeam însă că actele lui Švejk zac pe undeva pe-acolo, pe la dumneavoastră… Cum aţi spus? Nu-mi permiteţi să vorbesc aşa cu dumneavoastră?… La dumneavoastră nu zace nimic?… Alo, alo…!

Judecătorul Bernis se propti de masă şi începu să condamne furios dezordinea care domnea în conducerea anchetelor. Între el şi căpitanul Linhart exista de mult o duşmănie, în care amândoi erau foarte consecvenţi. Dacă se întâmpla ca vreun act de al lui Linhart să cadă în mâinile lui Bernis, acesta îl dosea, aşa că nimeni nu-i mai dădea de urmă. Linhart făcea acelaşi lucru cu actele ce-i aparţineau lui Bernis. Îşi pierdeau reciproc anexele actelor 41.

(Actele referitoare la Švejk au fost găsite abia după război, în arhiva tribunalului militar, cu următorul referat: „Intenţiona să arunce masca prefăcătoriei şi să acţioneze public împotriva persoanei împăratului şi a statului nostru”. Actele lui erau rătăcite printre hârtiile privitoare la un oarecare Josef Koudela. Pe coperta dosarului era o cruce şi dedesubt scria: „Rezolvat” şi data.)

— Uite cum l-am pierdut pe Švejk, zise judecătorul Bernis. Am să pun să-l cheme aici şi, dacă nu mărturiseşte nimic, îi dau drumul şi-l trimit la tine; restul aranjezi tu la regiment.

După plecarea feldkurat-ului, judecătorul Bernis trimise după Švejk, dar îl lăsă să aştepte la uşă, deoarece tocmai primise o telefonogramă de la Direcţia poliţiei cum că la biroul nr.1 s-a primit materialul cerut pentru actul de acuzare nr. 7267 cu privire la infanteristul Maixner, cu semnătura căpitanului Linhart.

În acest timp, Švejk cercetă biroul judecătorului de instrucţie.

Nu s-ar putea spune că încăperea şi mai ales fotografiile de pe pereţi îi făcură o impresie prea bună. Erau fotografii de la diferite execuţii, făcute de armată în Galiţia şi în Serbia. Fotografii artistice cu bordeie incendiate şi pomi, ale căror crăci se aplecau sub povara celor spânzuraţi. Foarte reuşită era fotografia unei familii spânzurate din Serbia: un băieţandru, tatăl şi mama. Doi soldaţi cu baioneta la armă păzeau pomul de care atârnau cei executaţi; un ofiţer stătea victorios pe primul plan, fumând o ţigară. De partea cealaltă, în fund, se vedea bucătăria de campanie, în plină activitate.

— Aşadar, cum e cu dumneata, Švejkule? întrebă judecătorul Bernis, după ce clasă telefonograma la dosar. Ce-ai comis? Vrei să mărturiseşti, ori vrei să aştepţi până va fi întocmit actul de acuzare împotriva dumitale? Aşa nu mai poate să meargă. Să nu crezi că te afli în faţa unei judecătorii civile, unde te anchetează nişte civili tâmpiţi. La noi e tribunal militar, K.u. K. Militargericht42. Singura dumitale scăpare de la o pedeapsă severă şi dreaptă este să mărturiseşti.

Judecătorul de instrucţie Bernis avea o metodă aparte, când pierdea materialul împotriva acuzatului. După cum vedeţi însă nu era nimic deosebit şi nici nu trebuie să vă prindă mirarea că rezultatele unei astfel de anchete şi ale unui astfel de interogatoriu erau, în toate cazurile, egale cu zero.

În schimb, judecătorul de instrucţie Bernis se credea grozav de perspicace pentru că fără material împotriva acuzatului, fără să ştie ce vină are, de ce e la închisoarea garnizoanei, reuşea numai prin cercetarea comportării şi a fizionomiei celui adus la interogator să inventeze motivele pentru care fusese arestat.

Perspicacitatea şi capacitatea lui de a cunoaşte oamenii erau atât de mari, încât o dată a învinovăţit de crimă politică pe un ţigan, trimis de regimentul său la comenduire, pentru că furase câteva duzini de rufărie – (fusese ajutor de magaziner!) – susţinând că ar fi vorbit undeva, într-o cârciumă oarecare, faţă de nişte soldaţi, despre înfiinţarea unui stat naţional independent compus din ţările Coroanei, Boemia şi Slovacia, în frunte cu un rege slav. „Avem dovezi, îi spusese nenorocitului de ţigan, aşa că nu-ţi rămâne decât să mărturiseşti în care cârciumă ai spus asta, din ce regiment erau soldaţii care te ascultau şi când s-a întâmplat faptul.” Nefericitul ţigan născoci şi data şi cârciumă şi regimentul de unde erau ascultătorii lui imaginari şi, ieşind de la interogator, evadă pentru totdeauna de la comenduire.

— Văd că dumneata nu vrei să mărturiseşti nimic, zise judecătorul de instrucţie Bernis, constatând că Švejk tăcea chitic. Va să zică, nu vrei să spui de ce eşti aici, de ce te-au închis? Mie însă ai putea să-mi spui, înainte de a-ţi spune eu. Îţi atrag atenţia încă o dată să mărturiseşti. Va fi mai bine pentru dumneata, pentru că mărturia înlesneşte ancheta şi uşurează pedeapsa, ca la judecăţile civile.

— Cu onoare vă raportez supus, se auzi glasul blajin al lui Švejk, că eu mă aflu aci, la comenduire, ca un prunc găsit.

— Ce vrei să zici cu asta?

— Cu onoare vă raportez supus că vă pot lămuri, foarte simplu. Pe strada noastră era un cărbunar care avea un băieţaş de doi ani, absolut nevinovat. Băieţaşul a ajuns o dată pe jos, de la Vinohrady până la Liben, unde un poliţist l-a găsit şezând pe trotuar. L-a dus la comisariat şi l-a închis. Precum vedeţi, băieţaşul nu avea absolut nici o vină şi cu toate astea a fost arestat. Chiar dacă ar fi ştiut să vorbească şi dacă l-ar fi întrebat cineva de ce a fost închis, tot n-ar fi ştiut. Cam la fel e şi cu mine. Şi eu sunt un copil găsit.

Privirea scrutătoare a judecătorului de instrucţie îl măsură de jos până sus. Surprinzând pe chipul lui Švejk atâta nepăsare şi nevinovăţie, iradiind din întreaga lui fiinţă, Bernia începu să se plimbe nervos prin cancelarie şi, dacă nu i l-ar fi făgăduit preotului de campanie, dracu ştie ce s-ar fi ales de el.

În cele din urmă însă se opri din nou la masa lui de lucru.

— Ascultă, se adresă el lui Švejk, care privea drept înainte, indiferent, dacă te mai întâlnesc o dată, ai să mă pomeneşti! Luaţi-l de aci!

După ce Švejk fu condus înapoi la numărul şaisprezece, judecătorul de instrucţie Bernis trimise să-l cheme pe gardianul-şef Slavik.

— Până la noi ordine, se răsti el scurt, Švejk va fi pus la dispoziţia părintelui Katz. Să se întocmească hârtiile de punere în libertate. Doi oameni să-l ducă la domnul preot.

— Să-l punem în fiare, domnule locotenent?

Judecătorul bătu cu pumnul în masă:

— Eşti un bou! Ţi-am spus doar desluşit: să se întocmească hârtiile de punere în libertate!

Şi tot ce se adunase în cursul zilei în sufletul judecătorului de instrucţie – căpitanul Linhart şi Švejk – se revărsă acum asupra gardianului-şef ca un torent, terminându-se cu vorbele:

— Ei, acum înţelegi că eşti un bou încoronat?

E drept că aşa ceva s-ar cuveni să se spună numai regilor şi împăraţilor, dar nici gardianul-şef, om simplu, cap neîncoronat, nu se declară mulţumit cu asta. Plecând de la judecătorul de instrucţie, Slavik îl lovi cu piciorul pe arestatul de corvoadă care făcea curăţenie pe coridor.

În ce-l priveşte pe Švejk, gardianul-şef fu de părere că trebuia să mai doarmă o noapte la comenduire aşa, ca supliment.

Nopţile petrecute în arestul comenduirii se numără, pe drept cuvânt, printre amintirile cele mai plăcute.

Lângă „numărul şaisprezece” era carcera, o hrubă întunecoasă de unde şi în noaptea aceea se auzeau gemetele unui soldat arestat, căruia sergentul-major Repa, din ordinul gardianului-şef Slavik, îi rupsese coastele pentru un act de indisciplină.

După ce se potoliră gemetele, la numărul şaisprezece se auzea cum pocneau păduchii între unghiile arestaţilor.

Deasupra uşii, într-o spărtură în zid, se zărea o lampă cu petrol, prevăzută cu o sită protectoare, care arunca o lumină slabă şi pâlpâitoare. Mirosul de petrol se amesteca cu emanaţiile fireşti ale trupurilor omeneşti nespălate şi cu duhoarea hârdăului, al cărui conţinut se tulbura de câte ori era folosit, trimiţând un nou val de putoare la „numărul şaisprezece”.

Mâncarea proastă îngreuna tuturor digestia şi cea mai mare parte dintre ei sufereau de gaze, cărora le dădeau drumul în tăcerea nopţii. Cu astfel de semnale îşi răspundeau unii altora, la tot soiul de glume.

Pe coridoare răsunau paşii măsuraţi ai santinelei. Din când în când se deschidea ferestruica de la uşă, prin care se uita gardianul.

Dinspre patul din mijloc se auzea un glas povestind în şoaptă:

— Înainte de a fi încercat să spăl putina şi până să mă bage printre voi eram la numărul doişpe. Acolo, cum s-ar zice, sunt cei cu pricini mai uşoare. Într-o zi, au adus un om de la ţară. Vai de capul lui! I-au dat paişpe zile, pentru că ţinuse nişte soldaţi să doarmă la el. La început s-a crezut că era vorba de un complot, mai târziu s-a lămurit însă că o făcuse pentru bani. S-ar fi cuvenit să-1 închidă printre cei cu vinile cele mai uşoare; acolo fiind însă plin, a ajuns la noi. Câte nu şi-a adus de acasă cu el şi ce i-au mai trimis pe urmă, pentru că îi dăduseră voie să-şi aducă singur hrana ca să-şi mai îndulcească traiul. Şi de fumat avea voie. Avea două şunci, două pâini cât toate zilele, ouă, unt, ţigări, tutun, ce să vă mai spun? Avea în două tăgârţe tot ce-i trebuie. Şi dumnealui socotea că toate îi erau sortite numai lui. Am încercat noi să batem şaua, dar am văzut că iapa nu pricepe c-ar trebui să împartă cu noi, aşa cum făceau şi alţii când căpătau câte ceva. Zgârie-brânză ăsta îi dădea într-una că va sta închis paişpe zile şi că şi-ar strica stomacul cu varza şi cu cartofii mucegăiţi care ni se dădeau. Zicea că ne cedează toată raţia lui de mâncare şi porţia de pâine, că tot nu-s de el şi că noi putem să le împărţim sau să le luăm pe rând, de fiecare dată altul. Trebuie să vă mai spun că dumnealui era o persoană atât de distinsă, încât nici pe hârdău nu-i dădea mâna să se aşeze şi aştepta până a doua zi, la plimbare, să-şi facă nevoile la latrina din curte. Era atât de răsfăţat, că-şi adusese până şi hârtie igienică. Noi i-am răspuns că nu ne interesează porţia lui şi am răbdat aşa o zi, două, trei. Păcătosul înfuleca şunca, îşi ungea pâinea cu unt, îşi cojea ouăle, ce mai tura-vura, trăia ca în rai.

Fuma ţigară după ţigară şi nu dădea nimănui un fum, de leac. Spunea că noi n-avem voie să fumăm şi că, dacă l-ar vedea gardianul că ne dă un fum, l-ar închide. Şi cum vă spun, am răbdat noi preţ de trei zile. Dar în noaptea celei de-a patra, i-am făcut-o! Se scoală dumnealui de dimineaţă – am uitat să vă spun că totdeauna, dimineaţa, la prânz şi seara, înainte de a începe să se îndoape, dumnealui se închina, se închina mult – şi înainte de a se închina, îşi căuta tăgârţele sub laviţă. Tăgârţele erau la locul lor, dar închircite şi creţe, ca nişte prune uscate. Începu să ţipe că a fost jefuit şi că nu i-au lăsat decât hârtia de closet. Pe urmă a rămas vreo cinci minute pe gânduri, zicându-şi că ne ţineam de glume şi că i-am ascuns bunătăţile pe undeva. Apoi ne-a spus vesel: „Vă cunosc eu, hoţomanilor, ştiu că o să-mi daţi totul înapoi, dar ce-i drept, gluma v-a reuşit”. Era între noi unul de la Liben, care i-a zis: „Ştiţi ce, acoperiţi-vă cu pătura şi număraţi până la zece. După asta uitaţi-vă iar în tăgârţele dumneavoastră.” S-a acoperit omul ca un copil cuminte şi a prins a număra: un, doi, trei… Dar cel de la Liben îi spune din nou: „Nu aşa repede, trebuie să număraţi foarte încet”. Şi dumnealui sub pătură a-nceput a număra rar, în răstimpuri: un, doi, trei… Cum a zis zece, a sărit repede de pe laviţă şi s-a uitat în tăgârţe. „Maica ta Cristoase, s-a apucat să ţipe, tot goale sunt!” Văzându-i mutra tâmpită, ne-am tăvălit de râs. Şi numai ce-l auzim pe cel de la Liben spunând: „Mai încercaţi o dată!” Şi credeţi-mă că, de prost ce era, a încercat şi a doua oară şi când a văzut iar că nu era nimic în tăgârţe, afară de hârtia de closet, a început să lovească cu pumnii în uşă şi să ţipe: „M-au furat, m-au furat, ajutor, deschideţi, pentru Dumnezeu, deschideţi!” Gardienii au dat numaidecât năvală, chemând pe şeful lor Slavik şi pe caporalul Repa. Noi, toţi ca unul, ziceam că a înnebunit, că înainte cu o zi se ghiftuise până noaptea târziu şi că înfulecase tot. Dumnealui bocea şi spunea într-una: „Trebuie să se mai găsească pe undeva, măcar fărâmituri”. Puteau să le caute mult şi bine, că atât de deştepţi am fost şi noi. Ce n-am putut hali, am expediat cu o sfoară la etajul doi. Nu ne-au putut dovedi cu nimic, măcar că netotul o ţinea într-una cu „trebuie să mai fie pe undeva nişte fărâmituri!” În ziua aceea n-a pus nimic în gură, pândind dacă nu cumva vreunul dintre noi mănâncă ceva sau fumează. Nici a doua zi la prânz nu s-a atins de mâncarea de la cazan; seara însă cartofii mucegăiţi şi varza stricată au început să-i priască, numai că acum nu s-a mai închinat ca atunci când se desfăta cu şuncă şi ouă. Pe urmă unul dintre noi a căpătat de afară ceva ţigări şi atunci dumnealui a început iar să ne vorbească, rugându-ne să-i dăm şi lui un fum. Dar nu i-am dat nimic.

— Mie îmi era teamă să nu-i fi dat careva să tragă şi el un fum, observă Švejk. Nu de alta, dar ar fi stricat toată povestea. Asemenea mărinimie nu se găseşte decât în romane, dar la comenduire şi în astfel de împrejurări ar fi o tâmpenie.

— Dar pătura i-aţi pus-o în cap, sau nu? se auzi un glas.

— Asta am uitat s-o facem.

Urmă o discuţie în şoaptă, dacă ar fi trebuit ori nu să-i tragă o chelfăneală cu pătura în cap. Majoritatea era pentru. Discuţia amuţi pe nesimţite. Scărpinându-se la subsuori, pe piept, şi pe burtă, unde se strâng mai mult păduchii în rufărie, şi trăgându-şi peste cap păturile pline şi ele de păduchi, ca să nu-i supere lumina lămpii cu petrol, adormiră…

Dimineaţa, la orele opt, Švejk fu poftit la cancelarie.

— În partea stingă, lângă uşa cancelariei, e o scuipătoare în care se aruncă mucuri de ţigări, îl informă pe Švejk unul dintre arestaţi. La etajul întâi, mai treci pe lângă una. Coridoarele se mătură abia pe la nouă, aşa că mai poţi găsi ceva.

Švejk însă îl dezamăgi. Nu se mai înapoie la numărul şaisprezece. Cele nouăsprezece izmene făcură tot felul de presupuneri, gândindu-se la ce i s-ar fi putut întâmpla.

Un soldat pistruiat de la apărarea teritorială, înzestrat cu multă fantezie, lansă zvonul că Švejk îşi împuşcase căpitanul şi că l-au dus să-l execute pe câmpul de exerciţii de la Motol.