X – Švejk ordonanţă la preotul de campanie.

Odiseea lui Švejk îşi relua firul, sub privegherea a doi soldaţi cu baioneta la armă, însărcinaţi să-l însoţească până la preotul de campanie.

Însoţitorii lui erau doi bărbaţi, care se întregeau bine. Unul era lung şi deşirat, celălalt scund şi gras. Lungul şchiopăta de piciorul drept, scundul, de piciorul stâng. Amândoi slujeau în spatele frontului pe temeiul că, înainte de război, fuseseră reformaţi.

Mergeau grav pe lângă trotuar, trăgând din când în când cu coada ochiului la Švejk, care păşea în mijloc şi saluta în dreapta şi în stânga pe cine îi ieşea în cale. Hainele lui civile se pierduseră în magazia comenduirii, o dată cu capela militară, cu care plecase la încorporare. La ieşirea din arest, îi dădură o tunică cazonă veche, care aparţinuse unui burtos, cu un cap mai înalt decât el.

În pantalonii pe care îi purta ar fi încăput încă trei ca Švejk. Faldurile nesfârşite de la călcâie la piept, până unde îi ajungeau pantalonii, stârneau involuntar ilaritatea şi mirarea trecătorilor. Bluza imensă, peticită în coate, murdară şi soioasă, fâlfâia pe el, ca haina de pe sperietorile de păsări. Pantalonii îi atârnau ca la clovnii de circ. Capela militară, pe care de asemenea i-o schimbaseră la comenduire, îi cădea peste urechi.

La zâmbetele trecătorilor, Švejk răspundea cu blajinu-i surâs prietenesc şi cu blândeţea privirii sale naive.

Şi aşa se îndreptau spre cartierul Karlin, unde era locuinţa preotului de campanie.

Cel dintâi care i se adresă lui Švejk fu însoţitorul cel scund şi gras. Treceau tocmai pe sub arcadele de jos, din Mala Strana.

— De unde eşti de fel? întrebă grăsunul.

— Din Praga.

— Şi n-ai să dai bir cu fugiţii?

Lunganul se amestecă şi el în vorbă. E un fenomen ciudat: oamenii mărunţi şi graşi sunt de obicei optimişti, pe când cei lungi şi uscaţi sunt, dimpotrivă, sceptici.

De aceea lunganul îi spuse mărunţelului:

— Ce-ar mai lua-o el la sănătoasa, dac-ar putea!

— Dar de ce s-o ia? grăi burtosul. Acum e ca şi liber, a scăpat de comenduire. Uite în plicul ăsta scrie tot.

— Şi ce zice, mă rog, în plicul pe care-l duci părintelui? întrebă lunganul.

— Asta n-o ştiu.

— Păi vezi, nu ştii nimic, da de trăncănit trăncăneşti.

Trecură podul Carol într-o tăcere desăvârşită. În strada Carol, grăsunul se adresă iar lui Švejk:

— Nu ştii cumva de ce te ducem la părinte?

— La spovedanie, răspunse Švejk într-o doară. Mâine au să mă spânzure. Aşa se face întotdeauna şi asta se numeşte mângâiere duhovnicească.

— Şi, mă rog, de ce vor să te… cum zici… întrebă cu prudenţă lunganul, în vreme ce grăsunul se uita cu compătimire la Švejk.

Amândoi erau meşteşugari de la ţară şi capi de familie.

— Nu ştiu, răspunse Švejk, zâmbind blajin. Nu ştiu nimic. Se vede că aşa mi-a fost scris.

— Pesemne că te-ai născut într-o zodie nenorocită, observă mărunţelul, compătimindu-l cu un aer de cunoscător. La noi, la Jasenna, lângă Josefov, tot aşa l-au spânzurat pe unul pe vremea războiului cu Prusia. L-au ridicat şi, fără să-i spună o vorbă, l-au spânzurat.

— Eu socot, observă sceptic lunganul, că nu se spânzură omul numai aşa, de florile mărului; trebuie să fie totdeauna ceva la mijloc, ca să se poată întemeia pedeapsa.

— Pedepsele nu se motivează decât în timp de pace; în război nu se mai ţine seama de viaţa omului. Ce mi-e dacă moare pe front, ori îl spânzură acasă? Ori pe jos, ori în urma căruţei, tot aia-i…

— Ia ascultă, nu cumva eşti din ăia politici? întrebă lunganul. După tonul întrebării sale, se vedea că începuse să-l îndrăgească pe Švejk.

— Politic? Sunt, şi încă ce politic! râse Švejk.

— Nu cumva eşti socialist-naţional?

Burtosul începuse la rându-i să fie prudent. Se amestecă în vorbă:

— Ce ne pasă nouă de asta! zise el. Uite, ne vede lumea. Cel puţin dac-am putea intra în vreun gang, să scoatem baionetele, să nu mai bată la ochi. Nu-i aşa că n-ai să-ţi iei câmpii? Am avea necazuri din pricina asta. Nu-i aşa, Tonik? se întoarse el către lungan, care zise încet:

— Baionetele le-am putea scoate. E doar de-ai noştri.

Încetă să mai fie sceptic şi sufletul i se umplu de milă pentru Švejk. Căutară aşadar un gang, unde-şi scoaseră baionetele, şi grăsunul îi îngădui lui Švejk să meargă alături de el.

— Ai fuma o ţigară, nu? întrebă el. Numai dacă ţi-ar… Ar fi vrut să zică: „Numai dacă ţi-ar da să fumezi înainte de a te spânzură”, nu isprăvi însă fraza, reproşându-şi că ar însemna o lipsă de delicateţe.

Fumau câteştrei, şi însoţitorii lui Švejk începură să-i vorbească de familiile lor, de la Hradec Kralove, de neveste, de copii, de peticul de pământ, de singura vacă.

— Mi-e sete, făcu deodată Švejk.

Lunganul şi scundul se uitară unul la altul.

— Şi noi am merge la o bere, răspunse mărunţelul, simţind încuviinţarea lunganului, dar undeva unde să nu bată la ochi.

— Să mergem la „Kuklik”, propuse Švejk. Armele puteţi să le lăsaţi la bucătărie; cârciumarul Serabona e sokol, nu trebuie să vă temeţi de el. Acolo se cântă din vioară şi din armonică, continuă Švejk, şi apoi vin şi fete de stradă şi fel de fel de oameni din lumea bună, care nu au voie să pună piciorul prin localurile de lux.

Lunganul şi mărunţelul schimbară o privire, apoi lunganul zise:

— Atunci, să mergem acolo; până la Karlin e cale lungă.

Pe drum, Švejk le povesti tot felul de snoave, astfel că intrară bine dispuşi la „Kuklik” şi făcură aşa cum îi sfătuise Švejk. Carabinele le ascunseră în bucătărie şi intrară în local, unde vioara şi armonica umpleau încăperea, cu sunetele cântecului la modă: „La Pankrac, sus pe deal, sunt alei frumoase…”

O fată, care şedea în braţele unui tânăr blazat, cu părul lins pieptănat cu cărare, cânta cu glas răguşit: „Vorbeam şi eu cu o fetiţă şi altul merge-acum cu ea”.

La o masă dormea, beat, un negustor de sardele. Din când în când se trezea, lovea cu pumnul în masă şi bolborosea: „Nu se poate” şi iar adormea. În dosul biliardului, sub oglindă, şedeau alte trei fete, care strigau unui conductor de la calea ferată: „Tinere, fă-ne şi nouă cinste cu un vermut”. Lângă muzică doi inşi nu se învoiau dacă o oarecare Mafka a fost sau nu ridicată de patrulă. Unul susţinea că o văzuse cu ochii lui, iar celălalt pretindea că s-a dus să se culce cu un soldat, la hotelul „Vales”.

Lângă uşă un soldat povestea unor civili cum a fost rănit în Serbia. Avea mâna bandajată şi buzunarele pline cu ţigări, pe care le căpătase de la dânşii. Zicea că nu mai poate să bea, iar unul dintre ei, un bătrânel chelbos, îl îmbia mereu: „Bea, bea, ostaşule, cine ştie dacă ne-om mai întâlni vreodată. Să poruncesc să-ţi cânte ceva? Îţi place Orfanul?”

Era cântecul preferat al bătrânelului cu chelie şi într-adevăr, după scurt timp, vioara şi armonica începură să sune, în vreme ce bătrânelul, cu lacrimi în ochi, cânta cu glas tremurat: „Când prinse a îngăima, pe mama o chema, pe mama o chema”…

De la masa vecină se auzi: „Ia mai slăbeşte-ne cu asta! Du-te şi te culcă. Spânzură-te de cuiul de colo. Cară-te cu orfanul dumitale!”

Şi, ca o ultimă lovitură, cei de la masa vrăjmaşă începură să cânte: „Despărţirea, vai, despărţirea inima mi-o frânge, inima mi-o frânge…”

— Franto! îl strigară pe ostaşul rănit, după ce reuşiră să-i astupe gura Orfanului. Lasă-i în plata Domnului, şi vino să stai cu noi. Dă-i dracului şi trimite încoa ţigările. Altă treabă n-ai, decât să-i distrezi pe bobocii ăia?

Švejk şi însoţitorii săi priveau cu interes tot ce se petrecea în jurul lor.

Pe Švejk îl năpădiră amintirile, din vremea când adeseori, înainte de război, venea şi el pe acolo. Îşi aminti cum trecea în inspecţie comisarul de poliţie Drasner şi cum prostituatele, care se temeau de el, îi făcuseră un cântec, cu textul schimbat; cum într-un rând, cântau cu toatele în cor:

Cu Drasner fu să fie Ce n-a fost niciodată:

Ciupindu-se, o fată Îi tot scuipa-n chelie.

În clipa aceea, ca la comandă, intrase Drasner cu suita lui, vânăt de mânie şi fioros. Parcă ar fi tras cineva într-un stol de potârnichi. Agenţii secreţi îi strânseră pe toţi grămadă. Şi el, Švejk, era în gloata aceea, dar ghinionist cum e, îndrăznise să-i spună comisarului, pe când acesta îl soma să se legitimeze: „Aveţi autorizaţia Direcţiei poliţiei?” Švejk îşi mai aduse aminte de un poet care şedea întotdeauna acolo, sub oglindă, şi în hărmălaia aceea generală de la „Kuklik”, în sunetele de armonică, scria versuri şi le citea prostituatelor.

Însoţitorii lui Švejk n-aveau astfel de amintiri. Pentru ei totul era nou. Le plăcea şi începură să se simtă bine. Cel dintâi care îşi găsi mulţumirea deplină fu grăsunul, pentru că oamenii ca el, în afara optimismului, mai au şi o mare înclinaţie spre epicureism. Lunganul luptă un răstimp cu sine însuşi. Dar o dată cu scepticismul, îşi pierdu încetul cu încetul şi cumpătarea, precum şi restul de judecată ce-i mai rămăsese.

— Eu mă duc să dansez, zise el, după a cincea bere, când văzu perechile dansând slapak43.

Grăsunul se lăsă cu totul pradă plăcerilor şi-i jucau ochii în cap. Lângă el o femeie spunea anecdote pornografice.

Švejk bea. Lunganul dansă, apoi se înapoie cu dansatoarea la masă. După care cântară, dansară şi băură fără încetare, giugiulindu-şi tovarăşele de petrecere. Şi în această atmosferă de dragoste venală, de nicotină şi alcool părea că pluteşte vechea zicală: „După noi, potopul!”

Pe la amiază luă loc la masa lor un soldat care se oferi, pentru o băncuţă, să le facă rost de un flegmon şi o infecţie a sângelui. Zicea că are seringa la el şi că le injectează în picior sau în mână o doză de petrol lampant44. Asta i-ar face să zacă cel puţin două luni la spital, iar dacă ar alimenta bine rana cu scuipat poate chiar şi jumătate de an, aşa că cei în drept vor fi siliţi să-i scutească cu totul de militărie.

Lunganul, care îşi pierduse cu desăvârşire echilibrul sufletesc, se duse cu soldatul la latrină, unde lăsă să-i administreze în picior, sub piele, o injecţie cu petrol.

În amurg, Švejk propuse să-şi urmeze drumul spre locuinţa preotului de campanie. Grăsunul, căruia i se împleticea limba în gură, îl ademenea să mai stea… Lunganul fu şi el de aceeaşi părere, zicând că părintele putea să mai aştepte. Lui Švejk însă nu-i mai plăcea la „Kuklik” şi de aceea îi ameninţă că pleacă singur.

Numai aşa porniră la drum, dar Švejk fu silit să le făgăduiască că vor mai face un popas undeva.

Se opriră dincolo de strada Florenţa, într-o mică cafenea, unde grăsunul îşi vându ceasornicul de argint, ca să se poată veseli în continuare.

De acolo, Švejk trebui să-i ducă de subsuori. Noua misiune îi dădu serios de furcă. Li se muiau mereu genunchii şi mereu voiau să mai intre undeva, într-un local. Grăsunul era cât pe ce să piardă plicul destinat preotului de campanie, aşa că Švejk fu silit să-1 ducă el.

Švejk trebuia să le atragă mereu atenţia când prin preajma lor trecea vreun ofiţer ori vreun gradat. După eforturi şi strădanii supraomeneşti, reuşi să-i târască până la casa din strada Kralovska, unde locuia preotul de campanie.

Le puse baionetele la carabină şi-i sili, dându-le câteva ghionturi în coaste, să-l escorteze ei pe el şi nu invers. La etajul întâi, la uşa apartamentului pe care se afla o carte de vizită: Otto Katz, Feldkurat, veni să le deschidă un soldat. Din odaie se auzeau glasuri şi clinchete de pahare şi sticle.

— Wir… melden… gehorsam… Herr… Feldkurat… abia reuşi să îngaime lunganul, salutând pe soldat, ein… Paket… und ein Mann gebracht! 45

— Intraţi, îi pofti soldatul. Unde v-aţi aranjat aşa de bine? Şi domnul feldkurat e… Scuipă cu scârbă.

Soldatul dispăru cu plicul. Aşteptară mult pe coridor, până se deschise uşa, pe unde apăru, nu păşind, ci zburând, preotul de campanie. Era numai în vestă şi cu un trabuc în mână.

— Va să zică, ai şi sosit? se adresă el lui Švejk. Aha, ai venit însoţit? Îi… n-ai un chibrit?

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că nu am.

— Îi… şi de ce n-ai chibrituri? Orice soldat trebuie să aibă chibrituri, ca să poată să-şi aprindă ţigara. Soldatul care n-are chibrituri este… Ce este?

— Este, raportez cu respect, fără chibrituri, răspunse Švejk.

— Foarte bine, este fără chibrituri şi nu poate da nimănui un foc. Aşadar, asta ar fi una la mână, şi acum s-o vedem şi pe cealaltă. Nu-ţi put cumva picioarele, Švejkule?

— Cu respect vă raportez că nu-mi put.

— Asta ar fi deci a doua chestiune. Şi acum a treia. Bei rachiu?

— Cu respect vă raportez supus că rachiu nu beau, numai rom.

— Bine! Uită-te la soldatul ăsta. Pe ăsta l-am împrumutat pentru o zi de la locotenentul Feldhuber; e ordonanţa lui. Da nu bea nimic, e ab… ab… ab…stinent şi de aceea are să plece cu batalionul de marş pe front. Pen… pentru că eu n-am ce face cu un astfel de om. Asta nu e ordonanţă, e o vacă. Şi vaca bea numai apă şi rage ca un bou. Eşti abstinent, se adresă el soldatului. Mă… mă… mmm-mir că n-nu… ţi-e ruşine, netotule. Meriţi o pereche de palme.

Preotul de campanie îşi îndreptă apoi atenţia asupra celor care îl aduseseră pe Švejk şi care, tot căznindu-se să stea drepţi, se clătinau, sprijinindu-se zadarnic în carabinele lor.

— Voi v-aţi îm… îmbătat, zise părintele. V-aţi îmbătat, în exerciţiul funcţiunii, şi de aceea am să pu… pun să vă în… închidă. Švejkule, ia-le puştile şi du-i în bucătărie, şi păzeşte-i, până vine patrula, ca să-i ducă. Am să tele… telefonez îndată la ca… ca…cazarmă.

Şi astfel cuvintele lui Napoleon: „În război situaţia se schimbă în fiecare clipă”, îşi găsiră şi aci cea mai deplină confirmare.

De dimineaţă, cei doi îl escortaseră cu baioneta la armă temându-se să nu le scape, pentru ca pe urmă el să fie acela care-i condusese, trebuind pe deasupra să-i şi păzească.

La început, nu-şi dădură prea bine seama de această schimbare, dar după ce stătură la bucătărie şi-l văzură pe Švejk la uşă, cu baioneta la armă, se dumeriră.

— Aş bea ceva, oftă micuţul optimist, în vreme ce lunganul fu din nou cuprins de o criză de scepticism şi spuse că totul e o trădare mizerabilă. Apoi începu să-l acuze în gura mare pe Švejk că i-a băgat în încurcătura asta şi-i reproşă că le făgăduise, chipurile, că mâine va fi spânzurat, şi că acum se vede că totul n-a fost decât bătaie de joc, şi cu spoveditul, şi cu spânzurătoarea.

Švejk tăcea şi se plimba pe dinaintea uşii.

— Ce boi am fost! strigă lunganul.

În cele din urmă, după ce ascultă toate învinuirile, Švejk declară:

— Acum vedeţi şi voi că milităria nu e jucărie. Eu îmi fac datoria. Şi eu am intrat în beleaua asta ca şi voi, dar, vorba ăluia, mie mi-a surâs norocul.

— Aş bea ceva, repeta desperat optimistul.

Lunganul se sculă şi porni spre uşă, împleticindu-se.

— Hai, lasă-ne să plecăm acasă, prietene, se rugă el de Švejk. Nu fă pe nebunu cu noi!

— Pleacă de lângă mine, răspunse Švejk. Trebuie să va păzesc. Acuma nu ne cunoaştem.

În uşă se ivi chipul preotului de campanie:

— Nu ştiu cum se face, dar nu pot prinde legătura cu cazarma, aşa că duceţi-vă acasă şi ţi… ţineţi minte că în timpul serviciului nu e voie să be… beţi. Marş!

Spre cinstea preotului de campanie, trebuie să spunem că nici nu telefonase la cazarmă, neavând telefon în casă, şi că vorbise într-un picior de lampă.

De trei zile Švejk era ordonanţa la preotul de campanie Otto Katz şi în acest răstimp nu-l văzuse decât o singură dată. A treia zi, veni ordonanţa locotenentului Helmich, să-i comunice lui Švejk că trebuie să vie să-l ia pe părinte acasă.

Pe drum îi povesti că preotul de campanie se certase cu locotenentul, că spărsese pianina, că e beat-criţă şi nu vrea să plece. Că locotenentul e şi el beat şi l-a zvârlit pe popă pe coridor: zace lângă uşă pe podea şi moţăie.

Sosind la faţa locului, Švejk îl zgâlţâi pe preot, iar când acesta începu să bolborosească şi deschise ochii, Švejk salută şi zise:

— Cu respect vă raportez supus, domnule feldkurat, că sunt aici…

— Şi ce… ca… cauţi aici?

— Cu respect vă raportez supus că am venit să vă iau, domnule feldkurat.

— Dumneata ai venit să mă iei… şi unde mergem?

— Acasă la dumneavoastră, domnule feldkurat.

— Şi de ce să mă duc acasă la mine? Ce, aici nu sunt la mine acasă?

— Cu respect vă raportez supus, domnule feldkurat, că vă aflaţi pe coridor, într-o casă străină.

— Şi cum… cum… am… ajuns aci?

— Cu respect vă raportez că aţi fost în vizită.

— În… în… vizită n-am… fost. Du… dumneata te… în… şeli…

Švejk îl ridică în picioare şi-l propti de perete. Preotul de campanie se bălăbănea când într-o parte, când într-alta, când venea peste el, şi în acest timp bolborosea: „Eu… cad”.

— Cad, repetă el încă o dată, râzând prosteşte. În sfârşit, Švejk reuşi să-l lipească de perete, poziţie în care începu iar să moţăie.

Švejk îl trezi.

— Ce doriţi? zise părintele, încercând zadarnic să lunece pe perete în jos, ca să se aşeze pe duşumea. Cine sunteţi, la urma urmei?

— Cu respect vă raportez, răspunse Švejk, proptindu-l din nou de perete, că sunt ordonanţa dumneavoastră, domnule feldkurat.

— N-am nici o ordonanţă, spuse cu greu preotul de campanie, făcând o nouă încercare de a se agăţa de Švejk. Eu nu sunt feldkurat. Sunt un porc, adăugă el, cu sinceritatea beţivului. Dă-mi drumul, domnule, nu te cunosc.

Mica bătălie se sfârşi cu victoria absolută a lui Švejk, care folosi biruinţa spre a-şi târî stăpânul pe scări până în gang, unde preotul opuse rezistenţă spre a nu fi scos în stradă.

— Nu te cunosc, domnule, îi spunea într-una lui Švejk privindu-l drept în ochi, în timpul luptei. Îl cunoşti pe Otto Katz? Eu sunt. Eu am fost la episcop, zbieră el, agăţându-se de poarta gangului. Vaticanul se interesează de mine, pricepi?

Švejk lăsă la o parte convenţionalul „cu respect vă raportez” şi vorbi cu preotul de campanie pe un ton mai familiar:

— Dă drumul la uşă, că de nu, te ating peste bot. Mergem acasă, şi basta! Gura!

Preotul îşi descleştă mâinile de pe uşă şi se prăbuşi în braţele lui Švejk.

— Bine, să mergem undeva, dar la „Suhu” nu merg, acolo sunt dator.

Švejk îl îmbrânci şi-l scoase din gang, târându-l apoi cu el pe trotuar, spre casă.

— Cine-i domnul ăsta? întrebă unul din trecători.

— Frate-meu, răspunse Švejk. A căpătat concediu şi a venit să mă vadă şi de bucurie s-a îmbătat: credea că am murit.

Preotul, care în acest timp mormăia o arie dintr-o operetă pe care nimeni n-ar fi recunoscut-o, auzind ultimele cuvinte rostite de Švejk, se îndreptă din şale, adresându-se trecătorilor:

— Care din voi e mort să se prezinte în termen de trei zile la comandamentul corpului, pentru ca trupul lui să poată fi prohodit.

Apoi amuţi de-a binelea, dând mereu să cadă cu nasul în trotuar, în vreme ce Švejk, ţinându-l de subsuori, îl trăgea spre casă.

Cu capul înainte şi picioarele înapoi, încurcându-se în ele ca o pisică deşelată, preotul mormăia în surdină: „Dominus vobiscum… et cum spiritu tuo. Dominus vobiscum „46

La staţia de trăsuri, Švejk propti părintele lângă un perete şi se duse să tocmească o birjă.

Unul din birjari spuse că-l cunoaşte foarte bine pe domnul acesta, că l-a dus o dată şi-i ajunge.

— Mi-a borât în trăsură, spuse el, fără ocol, şi nici cursa nu mi-a plătit-o. L-am plimbat mai bine de două ceasuri, până să-şi găsească locuinţa. Abia peste o săptămână, după ce am fost pe la el de vreo trei ori, mi-a dat cinci coroane pentru tot pocinogul pe care mi l-a făcut.

După lungi tratative, unul din birjari se hotărî să-i ducă acasă.

Švejk se înapoie la preotul de campanie care dormea. Pălăria neagră, tare (pentru că de obicei umbla în civil) i-o luase cineva din cap şi plecase cu ea.

Švejk îl trezi şi cu ajutorul birjarului îl urcă în trăsură, unde părintele căzu într-o stare de apatie totală. Îl confundă pe Švejk cu colonelul Just, de la Regimentul 75 infanterie, şi repetă de câteva ori la rând: „Nu te supăra, camarade, că te tutuiesc. Sunt un porc.”

La un moment dat, părea că hurducăturile birjei îl vor face să-şi vină în fire. Se îndreptă din şale şi începu să cânte un crâmpei dintr-un cântec necunoscut. S-ar putea să fi fost numai o fantezie a lui.

V-aţi dus, frumoase vremi ferice!

Eram de soartă răsfăţat, Iubit şi domiciliat La Merklin lângă Domazlice.

Curând însă căzu din nou într-o stare de apatie totală şi, întorcându-se către Švejk, îi zise, făcându-i cu ochiul:

— Ei, cum o mai duceţi astăzi, stimată doamnă? Plecaţi undeva în vilegiatură? întrebă din nou, după o scurtă pauză; şi, văzând toate dublu, întrebă: Aveţi un băiat aşa de mare? şi-l arată cu degetul pe Švejk.

— Stai jos! se răsti la el Švejk, când părintele voi să se caţere pe capră. Te-nvăţ eu să fii om de treabă!

Preotul amuţi, privind în juru-i cu ochişori de godac, fără să-şi dea seama ce-i cu el.

De altfel, nu-şi mai dădea seama de nimic şi, adresându-se lui Švejk, îi spuse neliniştit:

— Doamnă, daţi-mi vă rog clasa întâi. Apoi încercă să-şi lase pantalonii în jos.

— Încheie-te imediat, porcule! zbieră la el Švejk. Toţi birjarii te cunosc! Nu-i destul c-ai borât o dată, ce mai vrei să faci? Crezi că iar ai să rămâi dator ca data trecută?

Preotul îşi sprijini melancolic capul în palme şi începu să cânte: „Nu mă mai iubeşte nimeni…” Lăsă baltă însă cântecul şi începu: „Entschuldigen Sie, lieber Kamerad, Sie sind ein Trottel, ich kann singen was ich will” 47.

Voia de bună seamă să fredoneze ceva, dar, în loc de fluierat, din gura lui izbucni un „prrr” atât de puternic, că opri trăsura în loc.

Când, la îndemnul lui Švejk, porniră din nou la drum, preotul încercă să-şi aprindă ţigareta.

— Nu arde, constată el disperat, după ce stricase o cutie de chibrituri, dumneata îmi sufli în chibrit.

Îşi pierdu însă pe moment firul gândurilor şi începu să râdă cu hohote:

— Asta-i bună, suntem singuri în tramvai, nu-i aşa domnule coleg? şi începu să se scotocească prin buzunare. Mi-am pierdut biletul, ţipă el. Opriţi, trebuie găsit biletul.

Resemnat, făcu un semn cu mâna:

— N-au decât, să meargă mai departe…

După asta bolborosi: „În cazurile cele mai frecvente… Da, e în ordine… În toate cazurile… Dumneata te înşeli… Etajul al doilea?… Asta-i o scuză… Nu e vorba de mine, ci de dumneavoastră, stimată doamnă… Socoteala… Am de plată o cafea neagră…”

Începu ca prin vis să se certe cu un duşman imaginar, care îi contesta dreptul de a sta în restaurant lângă fereastră. Apoi confundă birja cu trenul şi, plecându-se în afară, strigă în stradă în germană şi în cehă: „Nimburg, schimbaţi trenul!”

Švejk îl trase spre el, şi părintele uită de tren şi începu să imite tot felul de glasuri de animale. Se opri mai mult la cocoş şi cucurigul lui răsună din birjă ca un semnal al victoriei.

O bună parte din timp fu foarte activ, agitat, şi încercă să sară din trăsură, adresându-se oamenilor care treceau prin preajmă cu epitetul „haimana”. Apoi aruncă batista în stradă şi ţipă la birjar să oprească trăsura, că şi-a pierdut bagajele. După aceea începu să istorisească: „La Budejovice a fost odată un toboşar… S-a însurat… Peste un an a murit… Se porni pe râs. Frumoasă anecdotă, nu-i aşa?”

În tot timpul ăsta, Švejk avu o atitudine foarte severă faţă de el.

La nenumăratele încercări ale părintelui de a face câte o boroboaţă ca, de pildă, să se arunce din trăsură, ori să rupă scaunul, Švejk îi îndesă câţiva ghionţi sub coaste, pe care părintele îi încasă cu mult calm.

O singură dată încercă să se răzvrătească şi să sară din trăsură, zicând că nu vrea să meargă mai departe, că ştie el că în loc de Budejovice călătoresc spre Podmokly. Dar într-o clipă Švejk potoli această revoltă şi-l sili pe preot să revină în poziţia iniţială, pe scaun, având totodată grija ca nu cumva să adoarmă. Dintre expresiile pe care le folosea, cea mai aleasă era: „Nu dormi, scârnăvie!”

Apoi preotul fu cuprins subit de o criză de melancolie, îl podidiră lacrimile şi-l întrebă pe Švejk dacă avea mamă.

— Eu, oameni buni, sunt singur pe lumea asta, ţipă el din trăsură. Fie-vă milă de mine!

— Nu mă face de ruşine, îi atrase atenţia Švejk. Potoleşte-te; o să spună toată lumea că te-ai cherchelit.

— Eu n-am băut nimic, camarade, răspunse părintele. Nu-s beat, sunt treaz…

Deodată însă se ridică în picioare şi salută: Ich melde gehorsam, Herr Oberst, ich bin besoffen48.

— Sunt un porc, repetă el de zece ori în şir, cu sinceră deznădejde.

Şi, adresându-se lui Švejk, se rugă şi se milogi cu încăpăţânare:

— Aruncă-mă din automobil. De ce mă duci cu dumneata?

Se aşeză din nou şi mormăi:

— În jurul lunii se formează cercuri… Dumneata, domnule căpitan, crezi în nemurirea sufletului? Un cal poate ajunge în cer?

Izbucni apoi într-un râs zgomotos, dar peste puţin timp se întristă şi, privindu-l pe Švejk, zise apatic:

— Nu vă supăraţi, domnule, parcă v-am mai văzut eu pe undeva! N-aţi fost cumva la Viena? Mi-aduc aminte de dumneavoastră, de la seminar.

Un timp se amuză, declamând versuri latineşti: „Aurea prima sata est, aetas, quae vindice nullo”… 49

— Mai departe nu ştiu, zise el. Aruncaţi-mă, vă rog! De ce nu vreţi să mă aruncaţi? Nu mi se întâmplă nimic. Vreau să cad în nas, declară el cu hotărâre. Domnule, continuă el cu glas rugător, scumpe prietene, trage-mi o palmă.

— Una sau mai multe? întrebă Švejk.

— Două.

— Poftim…

Preotul de campanie numără cu glas tare palmele pe care le căpătă, făcând în acelaşi timp o mutră fericită.

— Asta face foarte bine la stomac, zise el. Ajută digestia. Mai trage-mi una şi peste bot. Mulţumesc din inimă, strigă el, după ce Švejk îi satisfăcuse foarte prompt dorinţa, sunt mulţumit. Rupeţi-mi, vă rog, vesta.

Manifesta dorinţele cele mai diferite. Îl rugă pe Švejk să-i răsucească un picior, să-l sugrume o clipă, să-i taie unghiile, să-i scoată dinţii din faţă.

Avea dorinţe de martir, cerând lui Švejk să-i taie capul, să-l bage într-un sac şi să-l arunce în Vltava.

— Mie mi-ar sta de minune steluţele în jurul capului, spuse el cu entuziasm. Mi-ar trebui vreo zece.

Începu apoi să vorbească despre concursurile hipice de la care trecu repede la balet, fără să insiste însă prea mult.

— Dansezi ceardaş? îl întrebă pe Švejk. Cunoşti dansul ursului? Uite aşa…

Vru să sară în sus şi căzu peste Švejk, care începu să-l boxeze, aşezându-l înapoi pe canapea.

— Vreau ceva, strigă preotul de campanie, dar nici eu nu ştiu ce. Dumneata nu ştii ce vreau? şi lăsă capul în jos, într-o resemnare totală.

— Ce-mi pasă mie ce vreau, zise grav. Şi nici dumitale, domnule, n-are ce să-ţi pese. Nu te cunosc. Cum îndrăzneşti să mă fixezi? Ştii să lupţi cu spada?

O clipă se arătă mai agresiv şi încercă să-1 doboare pe Švejk de pe scaun.

Apoi, după ce Švejk îl linişti, făcându-l, fără sfială, să-i cunoască superioritatea fizică, preotul întrebă:

— În ce zi suntem astăzi, luni sau vineri?

Era curios să mai afle dacă erau în decembrie sau în iunie şi vădi un deosebit talent de a pune întrebările cele mai variate:

— Sunteţi căsătorit? Vă place să mâncaţi gorgonzola? Aţi avut ploşniţe acasă? O duceţi bine? Câinele dumitale a avut rapăn?

Mai târziu deveni şi mai comunicativ, mărturisind că a rămas dator pentru cizmele de călărie, pentru cravaşă şi pentru şa, că în urmă cu trei ani a avut blenoragie şi s-a tratat cu hipermanganat.

— Pentru altceva nu era vreme, nici vorbă, zise el râgâind. S-ar putea să vi se pară destul de amar. Dar spune şi dumneata, ce să fac, îi? Trebuie să mă ierţi şi dumneata. Autoterme, continuă el, uitând despre ce vorbise cu o clipă înainte, se numesc vasele care menţin băuturile şi mâncărurile la temperatura iniţială. Ce părere ai, domnule coleg, care joc e mai cinstit: ferbel sau douăzeci şi unu?

— Zău, te-am mai văzut eu undeva, strigă, încercând să-1 îmbrăţişeze pe Švejk şi să-l sărute cu buzele pline de bale. Am învăţat la aceeaşi şcoală! Bunul meu prieten, rosti duios, mângâindu-şi piciorul, ce mare te-ai făcut de când nu te-am văzut! Bucuria că te văd răscumpără orice suferinţă.

Deveni poetic şi începu să vorbească despre reîntoarcerea la lumina soarelui a feţelor fericite şi a inimilor fierbinţi.

Apoi îngenunche, începu să cânte Ave Maria, iar după aceea să râdă în gura mare.

Când ajunseră în faţa locuinţei lui, nu izbutiră să-1 dea jos din trăsură.

— N-am ajuns încă la destinaţie! striga el. Ajutor! Vor să mă răpească! Eu vreau să călătoresc mai departe!

Fu smuls din trăsură, în adevăratul înţeles al cuvântului, ca o midie fiartă din scoica ei. În primul moment, părea că-l vor rupe în două, aşa îşi agăţase picioarele de dosul scaunului.

Râse însă cu hohote, declarând că i-a păcălit:

— Mă rupeţi, domnilor!

Fu târât apoi prin gang, pe scară în sus, spre locuinţa lui şi acolo azvârlit pe canapea, ca un balot. Declară că el nu plăteşte cursa de automobil pe care nu o comandase şi trecu mai bine de un sfert de ceas până să se lămurească că era vorba de o birjă.

Dar de acord nu se declară în nici un chip, pretinzând că el nu călătoreşte decât cu cupeul.

— Vreţi să mă înşelaţi, continuă să se apere preotul, făcând cu înţeles din ochi lui Švejk şi birjarului. Noi am venit pe jos.

Şi deodată, într-un acces de mărinimie, aruncă birjarului punga:

— Ia tot. Ich kann bezahlen.50 La mine nu contează creiţarii.

Mai corect ar fi fost însă să spună că la el nu contează treizeci şi şase de creiţari, adică exact câţi avea în pungă. Noroc că birjarul îl supuse unei percheziţii amănunţite, amintindu-i în acelaşi timp de câteva perechi de palme.

— N-ai decât să mi le tragi, răspunse părintele. Ce, crezi că nu le-aş suporta? Suport şi cinci de la unu ca tine!

În vesta preotului birjarul găsi o piesă de cinci coroane. Plecă, blestemându-şi soarta şi pe preot, că l-a făcut să-şi piardă o groază de timp şi i-a stricat socotelile.

Otto Katz adormi greu, frământat de tot soiul de planuri. Voia să întreprindă câte şi mai câte, să cânte la pian, să ia lecţii de dans şi să-şi prăjească peşte.

După asta i-o făgădui lui Švejk pe soră-sa, pe care n-o avea. Îsşi exprimă de asemenea dorinţa de a fi transportat în pat şi, în cele din urmă, aţipi declarând că nu-i decât un porc.

A doua zi dimineaţa, când Švejk intră în odaia preotului, îl găsi lungit pe divan, frământându-şi creierul să desluşească cine şi cum l-a udat în asemenea hal, încât să i se lipească pantalonii de canapeaua de piele.

— Cu respect raportez, domnule feldkurat, zise Švejk, că azi noapte v-aţi…

În câteva cuvinte îl lămuri că se înşală dacă îşi închipuie că a fost udat. Preotul îşi simţea capul greu, ca de plumb, şi era prost dispus.

— Nu-mi amintesc, zise el, cum de am ajuns din pat pe canapea.

Nici n-aţi fost în pat; cum am sosit v-am aşezat pe canapea; de acolo nu v-am mai putut clinti.

— Şi ce boroboaţe am făcut, dac-am făcut? Nu care cumva m-am îmbătat?

— Criţă, răspunse Švejk. Beat turtă, domnule feldkurat. aiuraţi. Socot că v-ar face bine dacă v-aţi primeni şi v-aţi spăla.

— Mă simt ca după o chelfăneală zdravănă, se vaită preotul, şi mi-e sete. Nu cumva m-am bătut ieri?

— N-aţi ajuns până acolo, domnule feldkurat. Setea de azi urmează pe cea de ieri. De asta nu scapă omul aşa de uşor. Eu am cunoscut un tâmplar care s-a îmbătat pentru întâia oară în 1910, în seara de Anul Nou, şi a doua zi, la întâi ianuarie, i-a fost aşa de sete şi atât de rău, încât şi-a cumpărat o scrumbie şi s-a pus din nou pe băut şi aşa o ţine într-una, de patru ani, în fiecare zi, fără ca nimeni să-l poată ajuta, căci de cu sâmbătă îşi cumpără o scrumbie pentru toată săptămâna. Asta-i aşa, ca un fel de morişcă, cum zicea un bătrân sergent-major din regimentul 91.

Preotul era mahmur şi deprimat. Dacă cineva ar fi stat să-l asculte ar fi putut fără doar şi poate să creadă că se află la conferinţele doctorului Alexandr Batek: „Să declarăm război, pe viaţă şi pe moarte, demonului alcoolului, care ne ucide cei mai buni bărbaţi” şi că este un cititor al lucrării O sută de scântei etice.

E drept că le mai modifica el, pe ici pe colo.

— Dacă omul ar bea cel puţin nişte băuturi mai acătării, zicea el, cum sunt: aracul, maraschino, coniacul; da eu am băut borovicka51. Mă mir că pot bea aşa ceva. Are un gust scârbos. Dacă ar fi fost cel puţin griotka52. Oamenii născocesc fel de fel de porcării şi le beau ca apa. Borovicka asta nu e nici măcar gustoasă, n-are nici culoare şi te arde pe gât. Şi dacă ar fi măcar veritabilă, ienupăr distilat, cum am băut eu odată în Moravia. Dar poşirca de aseară era făcută dintr-un fel de spirt de surcele şi ulei. Uite cum am răguşit. Ce mai tura-vura, rachiul e otravă, hotărî el. Altceva-i o băutură naturală. Nu-i făcută la fabrică, negustoreşte, de ovrei. Aşa-i şi cu romul. Rar găseşti rom bun. Dacă aş avea acum un rachiu de nuci veritabil, oftă el după o scurtă pauză, mi-ar drege stomacul. Cum are căpitanul Snabl, la Bruska.

Începu să scotocească prin buzunare şi să caute prin pungă.

Toată averea mea e de treizeci şi şase de creiţari. Ce-ar fi dacă aş vinde canapeaua – hai, ce zici? Crezi c-ar cumpăra-o cineva? Proprietarului îi spun că am împrumutat-o, sau că ne-a furat-o cineva. Nu, canapeaua o păstrez. Te trimit mai bine la domnul căpitan Snabl, să-ţi împrumute o sută de coroane. A câştigat alaltăieri la cărţi. Dacă nu faci nimic acolo, te duci la Vrsovice, la cazarmă, şi încerci cu locotenentul Mahler. Dacă nu izbuteşti nici acolo, te duci la Hradcany, la căpitanul Fiser. Ăstuia îi spui că am băut banii cu care trebuia să plătesc nutreţul calului. Şi dacă nici acolo n-o nimereşti, amanetăm pianul, fie ce-o fi. Am să-ţi scriu pentru fiecare câteva rânduri. Să nu te dai bătut. Spune-le că am nevoie, că sunt pe drojdie… Scorneşte ce te taie capul, dar să nu te întorci cu mâinile goale, că te trimit pe front. Întreabă-l pe căpitanul Snabl de unde ia rachiul acela de nuci şi cumpără-mi două sticle.

Švejk îşi îndeplini de minune misiunea. Sinceritatea naivă şi figura lui cinstită avură darul să inspire încredere, lăsând impresia că ceea ce spune el e numai adevărul adevărat, aşa că toţi îl crezură pe cuvânt.

Švejk găsi că e mai nimerit să nu vorbească nici căpitanului Snabl, nici căpitanului Fiser şi nici locotenentului Mahler despre plata nutreţului pentru cal, ci să-şi întemeieze rugămintea, declarând că preotul de campanie era obligat să plătească o pensie alimentară. Şi aşa căpătă bani peste tot.

Se întoarse din expediţie, acoperit de glorie şi fluturând cele trei sute de coroane primite. Preotul de campanie, care între timp se spălase şi se schimbase, rămase uimit foarte.

— I-am luat o dată, lămuri Švejk, ca să nu fim siliţi, mâine, poimâine, să alergăm iar după bani. A mers destul de uşor, numai în faţa căpitanului Snabl a trebuit să cad în genunchi. Ăsta-i mare javră. Cum i-am spus că avem de plătit pensie alimentară…

— Pensie alimentară? repetă părintele îngrozit.

— Da, pensie alimentară, domnule feldkurat, despăgubire fetelor. Mi-aţi spus să scornesc ce m-o tăia capul şi altceva nu mi-a trecut prin scăfârlie. La noi acasă, un cizmar a plătit pensie alimentară la cinci fete o dată şi era disperat săracu; s-a împrumutat cu bani pentru asta şi toată lumea l-a crezut. Era într-o situaţie îngrozitoare. M-au întrebat de ce fel de fată e vorba, şi eu le-am spus că e foarte frumoasă, că n-are nici cincisprezece ani. Mi-au cerut şi adresa ei.

— Tii, ce pocinog mi-ai făcut, Švejkule! oftă preotul, învârtindu-se nervos prin odaie. Altă boroboaţă! urmă el, apucându-se cu mâinile de cap. Ah, şi cum mă doare capul!

— Le-am dat adresa unei baba surde de pe strada noastră, îl lămuri Švejk. Voiam să execut întocmai ordinul, pentru că ordinul e ordin. Nu m-am dat bătut… trebuia să scornesc ceva. Şi voiam să vă mai spun că pe coridor aşteaptă oamenii pentru pian. I-am chemat să-l ducă la casa de amanet, domnule feldkurat. Nu-i nici o pagubă dacă scoatem pianul din casă. O să fie mai mult loc şi o să avem mai mulţi bani puşi deoparte. O s-avem linişte câteva zile. Şi dacă o întreba domnul proprietar ce vrem să facem cu pianul, îi spun eu că s-au rupt sârmele şi l-am trimis la fabrică, să-l dreagă. Portăresei i-am şi spus-o, ca să nu se mire când l-om încărca. Am găsit şi un cumpărător pentru canapea. E un cunoscut de-al meu, negustor de mobilă veche. Mi-a spus că vine după-prânz. Astăzi canapelele de piele se plătesc bine.

— Altă boroboaţă n-ai mai făcut, Švejk? întrebă preotul ţinându-se mereu cu mâinile de cap şi luând o înfăţişare de om ajuns la disperare.

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că am adus în loc de două sticle cu rachiu de nuci, din cel care cumpără domnul căpitan Snabl, cinci sticle, ca să fie niţică provizie şi să avem ce bea. Pot să mă duc cu pianul ăsta înainte de a închide casa de amanet?

Preotul făcu un gest disperat cu mâna, şi peste puţin, pianul fu urcat în camion.

Când se întoarse de la casa de amanet, Švejk îl găsi pe preot aşezat în faţa unei sticle desfundate de rachiu de nuci şi blestemând că la prânz i se servise un şniţel care nu era destul de bine prăjit.

Părintele se îmbătase iar. Îi declară lui Švejk că de a doua zi va începe o viaţă nouă.

Băutorul de alcool, zicea el, e un materialist vulgar, dar omul trebuie să ducă mai ales o viaţă spirituală.

Filosofă cam vreo jumătate de ceas. Când desfundă a treia sticlă, veni negustorul de mobilă veche şi preotul îi vându canapeaua pe o nimica toată, poftindu-l să ia loc să mai schimbe o vorbă. Se făcu foc când negustorul se scuză că se duce să mai cumpere şi o măsuţă de noapte.

— Păcat că n-am eu una, se tângui preotul, dar de, omul nu se gândeşte la toate.

După plecarea negustorului de mobilă veche, preotul se aşeză la taclale cu Švejk, cu care mai goli o sticlă. O bună parte a convorbirii lor fu consacrată părerilor personale ale părintelui despre femei şi jocul de cărţi.

Stătură de vorbă multă vreme. Amurgul îl surprinse în aceeaşi conversaţie amicală.

Noaptea însă lucrurile luară altă întorsătură. Preotul reveni la starea în care se aflase în ajun, îl confundă pe Švejk cu altcineva şi-i zicea: „Te rog, nu se poate, nu pleca, îţi mai aduci aminte de cadetul ăla cu părul roşu?”

Această idilă dură până în momentul în care Švejk îl luă scurt:

— Gata, m-am săturat. Acu, bagă-te în pat şi dormi! Ai înţeles?

— Mă bag, drăguţule, mă bag… se poate?… cum să nu mă bag! bâigui preotul. Îţi aminteşti când mergeam împreună, în clasa a cincea, şi-ţi făceam temele la limba greacă? Aveţi o vilă la Zbraslav. Şi puteţi să călătoriţi cu vaporul pe Vltava. Ştiţi ce e aia Vltava?

Švejk îl sili să-şi scoată cizmele şi să se dezbrace. Preotul se supuse, protestând, în faţa unor persoane imaginare.

— Vedeţi, domnilor, se adresa el dulapului şi ficusului, cum se poartă cu mine rudele mele? Nu vreau să ştiu de rude, hotărî el deodată, întinzându-se în pat. Nu vreau să ştiu de ele, chiar dacă s-ar uni cerul şi pământul împotriva mea!

În curând odaia răsună de sforăitul sfinţiei-sale.

Între timp Švejk făcu o vizită la el acasă, la bătrâna lui îngrijitoare madam Mullerova. Din păcate nu o găsi acasă decât pe vara doamnei Mullerova, care îl înştiinţă plângând că madam Mullerova fusese arestată chiar în seara în care plecase el la militărie. Bătrâna fusese judecată de tribunalele militare şi, neputându-se dovedi nimic împotriva ei, fusese internată în lagărul de concentrare de la Steinhof, de unde trimisese chiar o carte poştală.

Švejk luă această relicvă de familie şi citi: „Dragă Aninka! O ducem foarte bine aci, suntem cu toţii sănătoşi. Vecina mea de pat mine, are. Încolo toate bune. Mâncare avem destulă, şi strângem cartofi pentru supă. Am auzit că domnul Švejk a murit, cată dar de află unde zace, ca după război să-i putem împrejmui mormântul. Am uitat să-ţi spun că în pod, în colţul întunecos, într-o lădiţă, era un căţeluş mic, un pui de şoricar. Au trecut însă atâtea săptămâni de când nu i s-a dat nimic de mâncare, de atunci de când au venit să mă ridice pentru. Cred că acum e prea târziu şi că bietul căţeluş o fi şi el în Domnului.”

Şi peste întreaga scrisoare stampila trandafirie: „Zensuriert K.u. K. Konzentrationslager Steinbof”.53

— Într-adevăr, căţeluşul era mort, glăsui printre sughiţuri verişoara doamnei Mullerova. Şi casa dumitale e de nerecunoscut. Am chiriaşe nişte croitorese. Şi-au făcut salon de croitorie în odaia dumitale. Unde te-ntorci, numai jurnalle de modă pe pereţi şi flori la ferestre.

Verişoara doamnei Mullerova era neliniştită.

Printre sughiţuri şi văicăreli îşi mărturisi în cele din urmă teama că Švejk fugise din armată şi vrea s-o amărască, nenorocind-o şi pe ea. Până la urmă, ajunse să-i vorbească ca unui aventurier.

— Bună glumă, n-am ce zice, făcu Švejk. Ei bine, află, madam Kejrova, că ai toată dreptatea, am dezertat. Ca să scap a trebuit să ucid cincisprezece vagmiştri şi plutonieri majori. Dar nu cumva să spuneţi cuiva…

Şi Švejk îşi părăsi inospitaliera-i locuinţă, adăugând:

— Madam Kejrova, am câteva gulere şi plastroane la spălătorie, scoate-mi-le ca să am cu ce mă îmbrăca civil când m-oi întoarce din armată. Mai aveţi grijă să nu-mi mănânce moliile hainele din dulap. Iar domnişoarele care dorm în patul meu prezintă-le complimente din parte-mi.

După asta, Švejk se duse la „Potirul”. Când îl văzu, doamna Palivcova declară că nu-i dă de băut, încredinţată fiind că fugise din armată.

— Bărbatul meu, începu ea vechea poveste, era atât de prevăzător şi cu toate astea l-au arestat şi stă închis, fără nici o vină. Şi oameni ca ăştia umblă slobozi prin lume, fug din armată… Noi suntem mai cu băgare de seamă decât dumneata, îşi încheie ea disertaţia, şi cu toate astea suferim. Nu oricine are norocul dumitale.

La această convorbire asistă şi un om în vârstă, un lăcătuş de la Smichov, care se apropie de Švejk spunându-i:

— Domnule, fii te rog bun şi aşteaptă-mă afară; trebuie să vorbesc cu dumneata.

În stradă se înţelese cu Švejk, pe care şi el, după câte auzise de la cârciumăreasa Palivcova, îl credea dezertor.

Îi destăinui că are un fecior, care a fugit din armată şi se află la bunică-sa, la Jasenna, lângă Josefov.

Fără să ţină seama de faptul că Švejk îl asigura că nu e dezertor, îi strecură în mână o monedă de zece coroane.

— Ăsta-i un prim-ajutor, zise el, trăgându-l la vinăria după colţ. Eu te înţeleg, de mine nu trebuie să-ţi fie teamă!

Švejk reveni noaptea târziu la preotul de campanie, care nu se întoarse încă acasă.

Sfinţia-sa sosi abia spre ziuă, îl trezi pe Švejk şi-i spuse:

— Mâine mergem să ţinem sfânta slujbă la garnizoană. Fă cafea cu rom. Sau mai bine fierbe un grog.