VIII – Švejk simulant.

În aceste zile înălţătoare, medicii militari îşi dădeau toată osteneala să alunge demonul înşelăciunii din sufletul simulanţilor, pentru a-i readuce în sânul oştirii.

Fură introduse câteva noi mijloace de torturare a simulanţilor şi a celor bănuiţi că simulează ca, de pildă ofticoşii, reumaticii, bolnavii de hernie, rinichi, tifos, diabet, congestie pulmonară şi de alte maladii.

Tortura la care erau supuşi simulanţii era sistematizată, iar gradele de torturare erau următoarele:

Dietă absolută: dimineaţa şi seara câte o ceaşcă de ceai, timp de trei zile, administrându-li-se totodată tuturora, indiferent de boala de care se plângeau, o doză de aspirină pentru sudaţie.

Pentru a nu-şi închipui că în armată se linge miere, li se aplică aşa-numitul tratament: „linsul chininei”, care consta dintr-o serioasă doză de chinină în prafuri.

Spălături stomacale de două ori pe zi, cu un litru de apă caldă.

Clistir cu apă săpunită şi glicerină.

Împachetaj în cearşafuri muiate în apă rece.

S-au găsit oameni curajoşi, care au suportat cele cinci grade de tortură, după care au fost transportaţi într-un simplu coşciug, la cimitirul militar. Au fost însă şi din cei slabi, care ajunşi la clistir declarară că se simt bine şi că nu doresc altceva decât să plece în tranşee, cu cel dintâi batalion de marş.

Pe Švejk îl vârâră la restul diviziei, în baraca bolnavilor, printre simulanţii slabi de înger.

— Nu mai pot răbda, îi spuse vecinul de pat, pe care îl aduseseră de la infirmerie, unde îi făcuseră a doua spălătură stomacală.

Omul simula miopia.

— Mâine mă duc la regiment, hotărî al doilea vecin, din stânga, căruia tocmai i se făcuse clistirul. Acesta simula că e surd ca un butuc.

În patul de lângă uşă, zăcea un ofticos, înfăşurat într-un cearşaf muiat în apă rece.

— Asta e al treilea în săptămâna asta, îi atrase atenţia vecinul din dreapta. Dar ţie ce-ţi lipseşte?

— Eu am reumatism, răspunse Švejk, stârnind un sincer hohot de râs în toată asistenţa. Râdea până şi muribundul, care simula tuberculoza.

— Cu reumatismul nu te băga între noi, îi atrase cu seriozitate atenţia un bărbat gras. Reumatismul nu-i socotit aici mai mult decât o bătătură; eu sunt anemic, îmi lipsesc o jumătate de stomac şi cinci coaste şi nimeni nu mă crede. A fost aici şi un surdomut; paisprezece zile în şir, la fiecare jumătate de ceas, l-au împachetat într-un cearşaf muiat în apă rece şi în fiecare zi i-au făcut clistir şi i-au pompat stomacul. Sanitarii erau gata să creadă că a izbutit şi că va pleca acasă, când uite că doctorul îi prescrie un vomitiv. Să-şi verse maţele pe gură, nu altceva, şi deodată şi-a pierdut tăria. „Nu mai pot s-o fac pe surdomutul, ne zice el, mi-a revenit graiul şi auzul.” Bolnavii l-au îmbărbătat cu toţii, încercând să-l convingă să nu se prostească, dar el o ţinea morţiş că aude şi vorbeşte la fel ca toată lumea. Şi aşa a şi declarat a doua zi la vizită.

— S-a ţinut el bine destul timp, îşi dădu părerea un om, care susţinea că are un picior mai scurt cu un decimetru întreg. Nu ca ăla care s-a prefăcut că l-a lovit damblaua şi după trei chinine, un clistir şi o zi de post s-a lăsat păgubaş. A mărturisit tot, şi până să ajungă să-i pompeze stomacul, n-a mai rămas nici pomeneală de dambla. Cel mai bine s-a ţinut un muşcat de un câine turbat. A muşcat şi el, a lătrat şi, ce-i drept, se pricepea s-o facă de minune, numai spume la gură nu putea face. L-am ajutat şi noi cât am putut. De câte ori nu l-am gâdilat ceasuri întregi înainte de vizită, de-l apucau cârceii şi se făcea vânăt, dar zadarnic, spumă la gură tot nu-i venea. Era îngrozitor. Ne-a părut rău, tare rău de el când într-o bună zi, la vizită, s-a dat bătut. S-a sculat deodată în faţa patului, drept ca o lumânare, a salutat şi a zis: „Raportez supus, domnule doctor-şef, că probabil câinele care m-a muşcat n-a fost turbat”. Medicul-şef l-a privit atât de ciudat, încât săracul a început să tremure din tot corpul şi a continuat: „Raportez supus, domnule doctor-şef, că nu m-a muşcat nici un câine, eu singur m-am muşcat de mână”. După această mărturisire, l-au judecat pentru automutilare, fiindcă şi-a muşcat mâna ca să nu plece pe front.

— Bolile astea la care e nevoie de spumă la gură, interveni simulantul gras, e greu să le imiţi. Aşa, de pildă, boala copiilor. A fost şi pe aici unul cu boala copiilor, care ne spunea că la el nu are importanţă o criză în plus, aşa că făcea uneori şi câte zece pe zi. Se zvârcolea în spasme, strângea pumnii, holba ochii, de-i ieşeau ca cepele, se lovea, scotea limba, ce să vă mai spun, epilepsie curată, calitatea întâi! Dar uite că într-o bună zi se trezeşte cu nişte buboaie, două pe gât şi două pe spate, şi s-a isprăvit cu spasmele şi zvârcolelile pe duşumea, că nu mai putea să mişte capul, nici să şază, nici să stea culcat. A făcut febră şi la vizită, în delir, a dat totul în vileag. Ce-am mai pătimit şi noi cu buboaiele lui, fiindcă a trebuit din pricina lor să mai zacă aici trei zile şi i-au dat dieta a doua; dimineaţa cafea cu chifle, la prânz supă şi găluşte cu sos, seara „puree” sau supă, în timp ce noi eram siliţi să privim flămânzi, cu stomacurile pompate şi cu dietă totală, cum dumnealui înfuleca, plescăia şi râgâia, de sătul ce era. Trei inşi s-au înmuiat din pricina lui şi s-au dat de gol. Ăştia zăceau de o boală de inimă.

— Cel mai uşor se poate simula nebunia, fu de părere, unul din simulanţi. În odaia de alături sunt doi din corpul nostru didactic. Unul din ei ţipă într-una, zi şi noapte: „Rugul lui Giordano Bruno fumegă încă, reluaţi procesul lui Galileu!”, iar al doilea latră, întâi de trei ori, rar: ham… ham… ham… apoi repede de cinci ori în şir ham, ham, ham, ham, ham, apoi iarăşi rar şi aşa o ţine mereu. Rezistă aşa, de mai bine de trei săptămâni. De fapt şi eu am vrut, la început să fac pe nebunul, pe fanaticul religios şi să predic infailibilitatea papei, dar până la urmă mi-am făcut rost de un cancer la stomac de la un frizer din Mala Strana, pentru cincisprezece coroane.

— Eu cunosc un coşar de la Brevnov, intră în vorbă un alt pacient, care pentru zece coroane îţi aranjează o temperatură, de-ţi vine să sari pe fereastră.

— Asta nu-i nimic, spuse altul, la Vrsovice e o moaşă care pentru douăzeci de coroane îţi scrânteşte aşa de binişor piciorul, că rămâi schilod pe toată viaţa.

— Eu am piciorul scrântit numai pe cinci coroane, se auzi un glas din rândul de paturi de lângă fereastră. Pe cinci coroane şi trei halbe de bere.

— Pe mine boala asta a mea mă costă până acum peste două sutare, zise vecinul său, uscat ca un băţ. Nu-i otravă pe lume pe care să n-o fi folosit. Sunt un depozit ambulant de otrăvuri. Am băut sublimat, am aspirat aburi de argint viu, am mestecat arsenic, am fumat opiu, am băut tinctură de opiu, mi-am presărat morfină pe pâine, am înghiţit stricnină, am băut soluţie de fosfor dizolvat în acid sulfuric şi acid picric. Mi-am distrus ficatul, plămânii, rinichii, fierea, creierii, inima, maţele. Şi nimeni nu ştie ce boală am.

— Cel mai bine, susţinea unul de lângă uşă, e să-ţi faci injecţii subcutanate cu gaz. Vărul meu a avut norocul să-i taie braţul până la cot şi azi nici nu-i pasă de război.

— Toate astea, zise Švejk, trebuie să le îndurăm pentru împăratul nostru. Şi pompatul stomacului şi clistirul. Cu ani în urmă, pe vremea când slujeam la regimentul meu, era şi mai rău. Pe atunci bolnavii erau legaţi cobză şi aruncaţi la zdup să se tămăduiască. De paturi, ca aici, ori de scuipători, nici pomeneală. Bolnavii zăceau pe scânduri goale. O dată, unul avea un tifos adevărat, iar altul, alături de el, vărsat negru. Amândoi au fost legaţi cobză, în timp ce medicul regimentului îi buşea cu piciorul în burtă, zicând că-s simulanţi. După ce au murit amândoi, chestia a ajuns în parlament şi a apărut şi în gazete. Pe noi ne-au oprit sa citim gazetele şi ne-au făcut şi control prin lăzi, să vadă cine are. Şi cum sunt eu ghinionist, din tot regimentul numai la mine s-au găsit ziare. M-au scos la raport şi colonelul nostru, un bou, Dumnezeu să-l ierte, a început să zbiere la mine, să stau drepţi şi să spun cine a scris povestea aia la gazetă, că dacă nu, îmi întinde gura până la urechi şi mă ţine la închisoare, până mi-or putrezi ciolanele. Pe urmă a venit medicul regimentului, mi-a tot vânturat pumnul pe sub nas, şi a răcnit: „Sie verfluchter Hund, sie schabiges Wesen, sie ungluckliches Mistvieh 20, haimana socialistă!” Eu mă uit ţintă în ochii lor, nu clipesc, şi tac chitic, cu mâna dreaptă la chipiu şi cu stânga pe vipuşca pantalonilor. Dumnealor mi-au dat mereu târcoale, au tot hămăit la mine ca câinii, dar eu… nimic. Tac şi dau onorul, cu mâna stângă pe vipuşca pantalonilor. După ce au turbat aşa, cam vreo jumătate de ceas, colonelul se repede la mine şi răcneşte: „Eşti tâmpit, ori nu eşti!” „Cu tot respectul, raportez supus, domnule colonel, că sunt tâmpit.” „Douăzeci şi una de zile carceră pentru tâmpenie, două zile de post pe săptămână, o lună închisoare, patruzeci şi opt de ore în fiare. Închideţi-l, puneţi-l la post negru şi legaţi-l, ca să se înveţe minte că statul n-are nevoie de tâmpiţi. Îţi scoatem noi din cap gazetele, nătărăule!” Aşa a hotărât domnul colonel după o astfel de letargie. În timp ce zăceam la închisoare, la cazarmă s-au întâmplat minuni. Colonelul nostru a interzis cu desăvârşire cititul. Până şi gazeta Prazske uredni noviny era interzisă; la cantină n-aveau voie să împacheteze în ziare nici cârnaţi, nici brânză. De atunci soldaţii au început să citească, şi regimentul nostru a devenit cel mai cult. Citeam toate gazetele şi în fiecare companie se scriau poezioare şi cântecele împotriva domnului colonel. Şi, când se întâmpla câte ceva la regiment, se găsea întotdeauna în trupă câte un binevoitor care să scrie la gazetă, sub titlul Teroare în armată. Dar nu se mulţumeau numai cu atât. Au scris deputaţilor la Viena să le ia apărarea şi domnii s-au pus pe interpelări, una după alta, spunând că domnul colonel al nostru este o bestie şi aşa mai departe. Nu ştiu care ministru a trimis o comisie să facă cercetări, şi unu, Franta Henclu, din Hluboka, a căpătat doi ani de închisoare, fiindcă el a fost acela care trimisese jalba deputaţilor la Viena, pentru palma care i-a ars-o domnului colonel pe câmpul de exerciţiu. După plecarea comisiei, domnul colonel a ordonat să se alinieze tot regimentul şi ne-a spus că soldatul e soldat, că trebuie să-şi ţie fleanca şi să-şi facă datoria şi că, dacă ceva nu-i place, asta înseamnă nesupunere. „Care va să zică, tâlharilor, aţi crezut că comisia o să vă dea dreptate, hai? zicea domnul colonel. V-a dat un rahat. Şi acum, fiecare companie să defileze în faţa mea şi să repete tare ce am spus eu!” Şi aşa am defilat, companie după companie, „pentru onor la dreapta”, unde sta domnul colonel, cu mâna pe cureaua flintei şi am răcnit la el: „Aşa ne-am închipuit noi, tâlharii, că comisia o să ne de-a dreptate, un rahat ne-a dat!” Domnul colonel a râs ţinându-se de burtă, până ce a început să defileze compania a unsprezecea. Aceasta mărşăluieşte, bate talpa, şi când ajunge în dreptul domnului colonel, nimic, tăcere, nici pâs. Colonelul s-a făcut roşu ca un rac, a trimis compania înapoi, să mai repete o dată. Şi iar defilează, şi iar tace şi fiecare şir se uită obraznic în ochii domnului colonel. „Stai zice domnul colonel, pe loc repaus!” Şi începe să se plimbe de colo până colo, prin curtea regimentului, îşi plezneşte cizma cu cravaşa, scuipă, apoi deodată se opreşte şi zbiară: „Abtreten!”21, îşi încalecă gloaba şi pe-aci ţi-e drumul. Am aşteptat să vedem ce o să se întâmple cu compania a unsprezecea, şi când colo, nimic. Aşteptăm o zi, aşteptăm două, o săptămână încheiată, şi tot nimic. Domnul colonel nici nu s-a mai arătat pe la cazarmă; trupa, gradaţii şi ofiţerii nu mai puteau de bucurie. Pe urmă ne-a venit alt colonel, iar despre cel vechi se spunea că era undeva într-un sanatoriu, pentru că scrisese cu mâna lui împăratului că Compania a unsprezecea s-a răzvrătit.

Se apropia vremea vizitei de după-amiază. Medicul militar, Grunstein, trecea de la pat la pat: în urma lui un subofiţer sanitar, cu condica de procese-verbale.

— Macuna?

— Prezent!

— Clistir şi aspirină! Pokorny?

— Prezent!

— Spălătură stomacală şi chinină! Kovarik?

— Prezent!

— Clistir şi aspirină! Kotatko?!

— Prezent!

— Spălătură stomacală şi chinină!

Şi aşa trecea, de la unul la altul, fără milă, maşinal, tăios.

— Švejk?!

— Prezent!

Doctorul Grunstein se uită la noul pacient.

— Ce te doare?

— Am onoarea să vă raportez că am reumatism!

În cursul carierei sale de practician, doctorul Grunstein se obişnuise să vorbească cu o ironie fină, care avea un efect cu mult mai mare decât zbieretele.

— Aha, reumatism, îi zise el lui Švejk. Grea boală, foarte grea. Ce întâmplare, să te apuce reumatismul tocmai în toiul războiului, când omul trebuie să plece la luptă. Nu mă îndoiesc că eşti foarte mâhnit din pricina asta.

— Am onoarea să raportez că sunt foarte mâhnit.

— Închipuiţi-vă, e mâhnit! Frumos din partea dumitale că reumatismul te-a făcut să-ţi aminteşti de noi. În timp de pace nevolnicii umblă lela în haimalâc, dar cum izbucneşte războiul, îi şi apucă reumatismul, şi gata, nu-i mai ţin picioarele. Nu te dor cumva genunchii?

— Mă dor, să trăiţi!

— Şi nopţi întregi nu poţi dormi, nu-i aşa? Reumatismul e o boală foarte primejdioasă, dureroasă şi grea. Avem noi leac pentru reumatism. Mai întâi dietă absolută. Celelalte metode de tratament au dat rezultate excelente. Aici ai să te vindeci mai repede decât la Piestany22 şi ai să mărşăluieşti spre front, de au să-ţi sfârâie călcâiele.

Întorcându-se spre ofiţerul sanitar, zise:

— Scrie: Švejk, dietă absolută, de două ori pe zi spălături stomacale, o dată pe zi clistir şi, pentru rest, vom vedea. Duceţi-l deocamdată la infirmerie, faceţi-i spălătură stomacală şi, până şi-o veni în fire, trageţi-i şi o clismă, da una zdravănă, până ce o chema toţi sfinţii să-i sperie reumatismul şi s-o ia la sănătoasa.

Adresându-se apoi tuturor celor ce zăceau în paturi, le ţinu un discurs plin de frumoase şi înţelepte sentinţe:

— Să nu vă închipuiţi că aveţi în faţa voastră un bou care se lasă dus de nas. Pe mine purtarea voastră nu mă scoate de loc din sărite. Ştiu că sunteţi simulanţi şi că vreţi să scăpaţi de armată. De aceea vă tratez ca atare. Ostaşi ca voi mi-au trecut pe dinainte cu sutele. În paturile astea au zăcut mulţi, mulţi oameni, cărora nu le lipsea nimic în afară de spiritul militar. Credeau dumnealor că, în timp ce camarazii lor luptau pe câmpul de bătălie, ei au să stea tolăniţi în paturi, au să capete mâncare ca bolnavii şi c-o să le meargă aşa până la sfârşitul războiului. S-au înşelat amarnic însă, aşa cum vă înşelaţi şi voi. Şi peste douăzeci de ani o să ţipaţi şi-n somn, când veţi visa cum v-aţi lecuit aici.

— Am onoarea să raportez, domnule oberarzt, se auzi o voce slabă, de la patul de lângă fereastră, că m-am făcut bine. Am băgat de seamă în noaptea asta că nu mă mai sufoc.

— Cum te cheamă?

— Kovarik, să trăiţi; spuneaţi adineauri să mi se facă clistir.

— Foarte bine, clistirul o să ţi-l mai facă o dată de plecare, hotărî doctorul Grunstein, ca să nu te plângi cumva că n-ai fost îngrijit cum trebuie. Aşa! Şi acum toţi bolnavii pe care i-am citit să se alinieze în urma subofiţerului, pentru ca fiecare să primească ce i se cuvine.

Şi fiecare îşi căpătă porţia cinstită, aşa cum îi fusese prescrisă. Dar pe când unii se străduiau să influenţeze pe executorii ordinelor medicale, fie prin rugăminţi, fie ameninţându-i că vor ajunge şi dânşii să fie trecuţi la serviciul sanitar şi că s-ar putea să le pice şi ei o dată în mână, Švejk avu o ţinută bărbătească.

— Nu mă cruţa, îl îndemna el pe călăul care îi administra clistirul. Gândeşte-te la jurământul tău. Chiar dacă în locu-mi ar fi taică-tu sau fratele tău bun, tu trebuie să-i aplici clistirul fără şovăială. Gândeşte-te că de clistirele astea depinde soarta Austriei şi că izbânda e a noastră!

A doua zi, la vizită, doctorul Grunstein îl întrebă pe Švejk cum îi place la spitalul militar.

Švejk răspunse că este o instituţie dreaptă care urmăreşte o ţintă înălţătoare. Drept răsplată primi acelaşi tratament, completat cu o aspirină şi trei prafuri de chinină, pe care i le-au dizolvat într-un pahar cu apă ca să le ia numaidecât.

Nici Socrate nu şi-a sorbit cupa cu otravă cu atâta seninătate cum şi-a băut chinina bravul soldat Švejk, asupra căruia doctorul Grunstein încercase toate gradele de tortură.

Când, în prezenţa doctorului, Švejk fu împachetat într-un cearşaf ud, la întrebarea cum i se pare, el răspunse:

— Cu respect vă raportez supus, domnule oberarzt, că mă simt ca într-un bazin de înot ori ca la băile de mare.

— Tot mai ai reumatism?

— Cu respect vă raportez, domnule oberarzt, că nu vrea de loc să mă lase!

Švejk fu supus la o nouă tortură.

Pe vremea aceea, văduva unui general de infanterie, baroneasa de Botzenheim, se căznea să descopere soldatul despre care ziarul Bohemia publicase nu demult un articol descriind cum acest infirm, în timp ce era transportat într-un cărucior pentru bolnavi, striga: „La Belgrad!”, manifestaţie patriotică în urma căreia redacţia Bohemiei a luat iniţiativa să adreseze cititorilor săi un apel pentru o colectă întru ajutorarea lealului erou-invalid.

În sfârşit, în urma investigaţiilor făcute la Direcţia poliţiei, s-a putut afla că era vorba de Švejk; restul n-a mai fost greu de urmărit. Baroneasa de Botzenheim, însoţită de dama de companie şi de cameristul ei, cu un coş încărcat, o porni spre Hradcany.

Biata baroneasă habar n-avea ce înseamnă să zacă cineva în spitalul militar din arestul garnizoanei. Cartea de vizită îi deschise uşa închisorii, iar în cancelarie toţi se purtară cu ea extrem de amabili şi în cinci minute află că „der brave Soldat Švejk”, de care se interesa, zăcea în baraca a treia, patul nr. 17. O însoţi doctorul Grunstein, în persoană, năucit de această întâmplare.

Švejk şedea pe pat, după obişnuita cură zilnică, prescrisă de doctorul Grunstein, înconjurat de un grup de simulanţi sfrijiţi şi hămesiţi, care nu se dăduseră încă bătuţi şi se luptau dârji cu doctorul Grunstein, pe frontul dietei absolute.

Oricine ar fi stat să-i asculte ar fi avut impresia că a nimerit într-o societate gastronomică, într-o şcoală superioară de bucătari sau la nişte cursuri de menaj.

— Chiar şi jumările cele mai rele, făcute cu seu de vacă, se pot mânca, spunea unul care zăcea de „gastrită învechită”, numai calde să fie. După ce se topeşte, seul se scurge până se usucă, se sărează, se pipărează, şi pe cinstea mea că nu le dau nici pe jumările de gâscă.

— Las-o mai uşor cu jumările de gâscă, făcu cel cu „cancer la stomac”, peste jumările de gâscă nu există nimic mai bun. Ce sunt pe lângă ele jumările de porc? Bineînţeles că trebuie să le prăjeşti până se rumenesc, aşa cum fac evreii. Ei iau o gâscă grasă, îi scot untura cu piele cu tot şi apoi o topesc.

— Ştii că te înşeli în privinţa jumărilor de porc? observă vecinul lui Švejk. Se înţelege de la sine că vorbesc de jumările făcute din untură topită în casă, după cum li se şi spune: jumări de casă. Să nu fie nici prea rumenite, dar nici galbene. Trebuie să fie ceva între aceste două nuanţe. Jumările astea nu trebuie să fie nici prea moi, nici prea tari. Nu trebuie să le ronţăi, pentru că atunci sunt arse. Trebuie să se topească în gură, şi în aceiaşi timp să nu-ţi curgă untura pe bărbie.

— Care din voi a mâncat jumări din untură de cal? se auzi glasul cuiva. Nimeni nu răspunse însă, căci în clipa aceea intră ca o furtună subofiţerul sanitar.

— Toată lumea în pat, soseşte o arhiducesă; nu cumva să-şi scoată careva picioarele murdare de sub pătură!

Nici o arhiducesă autentică n-ar fi intrat cu mai multă prestanţă şi seriozitate ca baroneasa von Botzenheim. În urma ei se îmbulzea o escortă întreagă, din care nu lipsea nici sergentul contabil al spitalului, care în toată socoteala asta vedea mâna tainică a inspecţiei ce avea să-l ia de lângă vaca grasă din spatele frontului, ca să-l azvârle în bătaia şrapnelelor, undeva pe sub sârmele ghimpate.

Era palid la faţă, dar şi mai palid era doctorul Grunstein. Cartea de vizită a bătrânei baronese, cu titlul „văduvă de general”, îi juca pe dinaintea ochilor, împreună cu tot ce putea fi în legătură cu micul carton dreptunghiular, adică protecţie, plângere, transferare pe front şi alte grozăvii de acest fel.

— Ăsta e, zise el, cu un calm prefăcut, conducând pe baroneasă spre patul lui Švejk. E un băiat cu multă răbdare.

Baroneasa von Botzenheim se aşeză pe scaunul oferit lângă patul lui Švejk şi începu:

— Cesky zoldat, pine zoldat, zoldat infalit, la mine place cesky austriac.

Îl mângâie pe Švejk pe obrajii dolofani, apoi continuă:

— Eu tot citit la gazeta, eu aducem la tumneata papic, fumat, bombon, cesky zoldat, pine zoldat. Johann, kommen Sie her!

Valetul, care cu barba lui stufoasă aducea cu banditul Babinsky, trase un coşcogeamite coş lângă patul lui Švejk, în vreme ce dama de companie a bătrânei baronese, o femeie înaltă, cu faţa plânsă, se aşeză pe patul lui şi-i îndreptă la spate perna de paie, convinsă fiind că aşa se cuvine să se poarte cu bolnavii eroi.

Între timp, baroneasa scotea darurile din coş. O duzină de pui fripţi înfăşuraţi în foiţă de mătase roz şi legaţi cu panglică negru-galbenă, două sticle cu un fel de lichior de război, cu eticheta: Gott strafe England!23 Pe partea cealaltă a etichetei: Franz Josef ţinându-se de mână cu Wilhelm, de parcă ar fi vrut să se joace de-a „Iepuraşu-n groapa sa stă singurel. Sărmane iepuraş, ce te doare de nu poţi zburda?”

Mai scoase apoi trei sticle de vin pentru convalescenţi şi două cutii de ţigări. Le înşiră toate cu eleganţă pe patul gol de lângă Švejk, adăugând şi o carte frumos legată: Întâmplări din viaţa monarhului nostru, scrisă de eminentul redactor şef al actualului organ oficial Ceskoslovenska republica care era un mare admirator şi cunoscător al lui Franz. Apoi mai apărură pe pat pachete cu ciocolată cu aceeaşi inscripţie: „Gott strafe England”, şi cu chipurile împăraţilor Austriei şi Germaniei. Pe ciocolată însă împăraţii nu se mai ţineau de mână, ci fiecare îşi vedea de ale lui, întorcându-şi reciproc spatele. Nostimă era peria de dinţi dublă, cu inscripţia: „Viribus unitis”24, pentru ca cel ce-şi va curăţa măselele cu ea să-şi aducă aminte de Austria. Un dar elegant şi foarte potrivit pentru front şi tranşee era serviciul de manichiură. Pe capacul cutiei era o poză care înfăţişa un şrapnel făcând explozie şi un soldat cu cască, care înainta cu baioneta la armă. Sub poză sta scris: „Fur Gott, Kaiser und Vaterland!”25 Pachetul de pesmeţi n-avea nici o poză, avea în schimb o inscripţie în versuri:

Osterreich, du edles Haus, steck deine Fahne aus, lass sie im Winde wehn, Osterreich muss ewig stehn!

cu traducerea cehă de partea cealaltă:

Austrie, cămin drag, Înalţă sus al tău steag.

În vânt flamura să-ţi fâlfâie, în veci vei trăi, Austrie!

Ultimul dar era un ghiveci cu o zambilă albă. Când toate darurile despachetate fură înşirate pe pat, baroneasa nu-şi putu stăpâni lacrimile de emoţie. Câtorva simulanţi hămesiţi le curgeau balele. Doamna de companie a baronesei îl sprijinea pe Švejk, care şedea în capul oaselor, şi plângea şi ea. În tăcerea ca de biserică, Švejk, împreunându-şi mâinile pentru rugăciune, începu:

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta… pardon, coniţă, nu aşa, voiam să zic: Tatăl nostru, părinte ceresc, blagosloveşte aceste daruri, de care, din mila ta, ne vom bucura. Amin!

După ce rosti aceste cuvinte, luă un pui de pe pat şi începu să înfulece, urmărit de privirile îngrozite ale doctorului Grunstein.

— Cu ce poftă mănâncă soldatul, îi şopti entuziasmată bătrâna baroneasă doctorului Grunstein. Cu siguranţă că s-a făcut bine şi poate pleca pe front. Sunt atât de mulţumită că darurile astea i-au venit la timp.

Trecu apoi de la un pat la altul, împărţi ţigări şi bomboane de ciocolată şi, revenind iar la Švejk, îi mângâie părul, adresându-i-se: „Behut euch Gott!”26 şi ieşi pe uşă cu întreaga suită.

Până să se înapoieze doctorul Grunstein de jos, unde o însoţise pe baroneasă, Švejk împărţise puii, pe care bolnavii îi devoraseră cu atâta grabă, încât doctorul Grunstein în loc de pui nu găsi decât o grămadă de oase atât de curate, de parcă puişorii ar fi căzut de vii într-un cuib de vulturi, iar scheletele lor ar fi stat luni în şir în bătaia soarelui. Se evaporase şi sticla de lichior şi cele trei sticle de vin. Şi pachetele de ciocolată şi pesmeţii dispăruseră în burţile pacienţilor. Unul băuse până şi sticla cu lac de unghii, care se afla în serviciul de manichiură şi muşcase şi din pasta de dinţi anexată la perie.

La întoarcere, doctorul Grunstein îşi reluă poza belicoasă şi ţinu un lung discurs. Parcă i se luase o piatră de pe inimă după plecarea vizitatorilor. Mormanul de oase roase îi întări convingerea că toţi pacienţii erau incorigibili.

— Soldaţi, începu el, dacă aţi fi avut numai un pic de minte, nu v-aţi fi atins de nimic şi v-aţi fi zis că, dacă înghiţiţi tot, domnul oberarzt n-are să vă creadă că sunteţi bolnavi. Prin fapta voastră însă, aţi dovedit că nu ştiţi să preţuiţi bunătatea mea. Eu vă pompez stomacul, vă fac clistire, mă căznesc să vă ţin la dietă absolută şi voi vă umflaţi burţile. Vreţi să vă alegeţi cu un ulcer la stomac? Vă înşelaţi însă amarnic, pentru că înainte ca stomacul vostru să le mistuie, am să vi-l curăţ aşa de bine, încât o să vă aduceţi aminte până la moarte şi o să vă povestiţi şi copiilor voştri cum v-aţi ghiftuit odată cu pui fripţi şi cu tot felul de alte bunătăţi, care, cu toate astea, n-au apucat să vă rămână nici un sfert de ceas în pântec, pentru că v-au fost pompate afară, calde încă. Ei, şi acum, în rând câte unul după mine, ca să vă amintiţi că nu sunt bou ca voi, ci niţeluş mai deştept decât toţi la un loc. În afară de asta, vă mai aduc la cunoştinţă că mâine trimit pe capul vostru o comisie, că prea trândăviţi aci de atâta vreme fără să aveţi nici pe dracu, de vreme ce în cinci minute aţi putut să va umpleţi burţile, aşa cum aţi dovedit-o adineauri. Şi-acum, înainte, marş!

Când îi veni rândul lui Švejk, doctorul Grunstein îl privi lung şi amintirea ciudatei vizite îl făcu să-l întrebe: „Dumneata o cunoşti pe doamna baroneasă?”

— Mi-e mamă vitregă, răspunse Švejk. În vârstă fragedă m-a lepădat şi acum m-a regăsit…

Doctorul Grunstein zise scurt:

— Dacă-i aşa, mai faceţi-i un clistir lui Švejk.

Seara, în saloane era jale mare. Cu câteva ceasuri înainte avuseseră cu toţii tot felul de bunătăţi în burtă şi acum n-aveau decât ceaiul slab şi o felie de pâine.

Numărul 21, de lângă fereastră, zise:

— Mă credeţi, camarazi? Mie îmi place mai mult puiul pane decât fript!

Cineva bombăni: „Aruncaţi-i pătura în cap”, dar toţi erau atât de slăbiţi după acel ospăţ neizbutit, încât nimeni nu se mişcă.

Doctorul Grunstein s-a ţinut de cuvânt. Dimineaţa sosiră câţiva medici militari din faimoasa comisie.

Trecură gravi printre şirurile de paturi, oprindu-se la fiecare şi poruncind invariabil: „Arată limba!”

Švejk scoase aşa de tare limba, încât faţa i se schimonosi într-o strâmbătură tâmpită şi ochii i se închiseră.

— Cu respect vă raportez, domnule stabartz, că limbă mai lungă nu am.

Urmă apoi o convorbire interesantă între Švejk şi comisie. Švejk susţinea că raportase aceasta de teamă ca nu cumva dumnealor să creadă că el îşi ascunde limba de ei.

Din această pricină aprecierile membrilor comisiei cu privire la Švejk erau foarte împărţite.

Jumătate susţinea că Švejk este „Ein bloder Kerl”27, în vreme ce cealaltă jumătate afirma că e un potlogar care vrea să-şi bată joc de armată.

— Doar dracul să-şi bage coada, răcni la Švejk preşedintele comisiei, ca să nu te dibuim noi!

Švejk privi întreaga comisie cu candoarea divină a unui copil nevinovat.

Medicul militar şef se apropie de el:

— Aş vrea să ştiu, porc de câine, ce gândeşti tu acum?

— Raportez supus că eu nu gândesc de fel.

— Himmeldonnerwetter!28 urlă unul din membrii comisiei zornăind din sabie. Auziţi, dumnealui nu gândeşte de fel. De ce, elefant siamez, de ce nu gândeşti?

— Cu respect raportez că eu nu gândesc, pentru că în armată soldatului îi este interzis să gândească. Când, cu ani în urmă, eram la Regimentul 91, domnul căpitan ne zicea întotdeauna: „Soldatul n-are voie să gândească singur. Pentru el gândesc superiorii. Cum începe soldatul să gândească, nu mai e soldat, ci un nespălat de civil. Gândirea nu duce la…”

— Vorba, îl întrerupse mânios preşedintele comisiei, despre dumneata mai avem noi informaţii. Der Kerl meint: man wird glauben, er sei ein wirklicher Idiot29… Dumneata nu eşti de loc idiot, Švejk, eşti deştept, eşti şmecher, un lump, eşti o haimana, pricepi…?

— Raportez supus că pricep.

— Ţi-am mai spus să-ţi ţii fleanca, n-ai auzit?

— Raportez supus că am auzit să-mi ţin fleanca.

— Himmelherrgott30, tacă-ţi gura; când ţi-am poruncit să taci, taci!

— Raportez supus că ştiu că trebuie să tac.

Domnii ofiţeri se uitară unii la alţii, apoi chemară sergentul-major:

— Pe omul ăsta, zise medicul-şef al comisiei, arătând spre Švejk, duceţi-l la cancelarie şi aşteptaţi acolo raportul nostru. O să-l lecuiască ea, garnizoana, de pălăvrăgeala asta. E sănătos tun, se preface mizerabilul şi pe deasupra mai şi trăncăneşte, bătându-şi joc de superiorii săi. Îşi închipuie că am venit aici pentru distracţia lui şi că războiul e o glumă, o aiureală. Ţine minte, Švejkule, că la garnizoană o să-ţi arate ei că armata nu-i o jucărie cum crezi.

Švejk plecă la cancelarie cu sergentul-major. Pe drum, în curte, fredonă: „C-un ordin de chemare Nu-şi pierde nimeni firea, Când crede că oştirea E-o glumă oarecare.”

Şi în timp ce în cancelarie ofiţerul de serviciu zbiera la Švejk, căutând să demonstreze că oamenii de teapa lui trebuiesc împuşcaţi, sus, în sălile spitalului, comisia dădea iama prin simulanţi. Din şaptezeci de pacienţi n-au scăpat decât doi. Unul cu un picior sfârtecat de grenadă şi al doilea cu o carie a oaselor.

Au fost singurii care n-au auzit cuvântul: tauglich; toţi ceilalţi, inclusiv cei trei muribunzi tuberculoşi, au fost declaraţi apţi pentru front, cu care ocazie medicul-şef nu lăsă să-i scape prilejul de a rosti o cuvântare.

Cuvântarea lui a fost pigmentată cu cele mai variate înjurături şi foarte succintă în ceea ce priveşte conţinutul: „Toţi sunt nişte vite şi lepădături şi numai dacă vor lupta vitejeşte pentru maiestatea-sa împăratul, vor putea reveni în rândul oamenilor, iar după război li se va ierta păcatul că au voit să scape de militărie prin simulare”. După care, el personal îşi exprimă convingerea că acest lucru nu se va întâmpla şi că pe toţi îi aşteaptă ştreangul.

Un tânăr medic militar, suflet bun şi neprihănit încă, îl rugă pe medicul-şef să-i îngăduie să vorbească şi el. Cuvântarea lui, rostită în limba germană, se deosebi de aceea a superiorului său prin optimism şi naivitate.

Vorbi multă vreme, arătând că fiecare din cei care părăsesc spitalul, pentru a se întoarce la regimentele lor, pe front, trebuie să fie un cavaler şi un învingător. El era convins că vor mânui cu îndemânare armele, pe câmpul de bătaie, şi că vor avea o comportare onorabilă în orice situaţie, fie militară, fie particulară. Că vor fi războinici invincibili, care vor aminti de gloria lui Radecky şi a prinţului Eugeniu de Savoia. Că vor face să rodească cu sângele lor câmpiile întinse şi glorioase ale imperiului şi că se vor achita în mod victorios de menirea pe care le-a hărăzit-o istoria. Neînfricoşaţi, dispreţuindu-şi viaţa, să se avânte tot înainte sub steagurile ciuruite ale regimentelor lor, spre noi lauri, spre noi izbânzi.

Mai târziu, pe coridor, medicul militar şef îi spuse naivului tânăr:

— Domnule coleg, crede-mă că toate astea sunt de prisos. Din puşlamalele astea nici Radecky, nici prinţul dumitale Eugeniu de Savoia n-ar fi scos soldaţi de ispravă. Poţi să le vorbeşti şi dumnezeieşte şi drăceşte, că pentru ei totuna e. Asta-i o bandă de derbedei!