VI – Švejk se întoarce acasă.

Peste direcţia poliţiei pogorâse duhul autorităţii străine, care urma să constate până unde merge entuziasmul cu care populaţia întâmpinase vestea războiului, bineînţeles cu excepţia celor care nu tăgăduiau a fi copiii unei naţiuni obligate să sângereze pentru interese cu totul străine ei. Direcţia poliţiei reprezenta cel mai frumos grup de scorpii birocratice, care nu cunoşteau în afară de temniţă şi spânzurătoare nici un alt mijloc pentru apărarea existenţei unor paragrafe întortocheate.

Cu toate acestea îşi tratau victimele cu o perfidă indulgenţă, cumpănindu-şi dinainte fiecare vorbă.

— Îmi pare foarte rău, făcu una din aceste scorpii vărgate în negru şi galben, când i-l aduseră pe Švejk, că ai picat iar în mâinile noastre. Noi credeam că ai să te faci om cumsecade, dar ne-am înşelat.

Švejk dădu din cap tăcut şi făcu o figură atât de nevinovată, încât fiara negru-galbenă îl privi cu nedumerire, rostind apoi apăsat:

— Nu face pe tâmpitul!

Trecu însă numaidecât la tonul prietenos şi continuă:

— Pentru noi, e foarte neplăcut să te ţinem închis şi te pot asigura că, după părerea mea, vina dumitale nu este aşa de mare, întrucât cu slaba dumitale inteligenţă nu încape nici o îndoială că ai fost îndemnat de cineva. Spune-mi, domnule Švejk, cine te îndeamnă să faci astfel de prostii?

După ce tuşi, Švejk răspunse:

— Eu, mă rog, n-am cunoştinţă de nici un fel de prostii!

— Nu? Adică dumneata socoteşti că nu-i o prostie, domnule Švejk, zise poliţistul cu un prefăcut ton părintesc, să faci agitaţie în faţa unui manifest privitor la război, lipit la un colţ de stradă şi să aţâţi poporul cu strigăte ca: „Trăiască împăratul Franz Josef! Războiul e câştigat”? Aşa reiese din raportul poliţistului care te-a adus aici.

— Nu puteam sta nepăsător, declară Švejk, aţintindu-şi ochii blajini în privirea inchizitorului. Mi-am ieşit din fire când i-am văzut pe toţi cum citesc manifestul fără nici un semn de bucurie. Nici un strigăt de slavă, nici un ura, absolut nimic, domnule consilier; s-ar fi zis că nu pe ei îi privea. Atunci eu, vechi soldat din Regimentul 91, n-am mai putut răbda şi am strigat vorbele cu pricina şi socot că, în locul meu, dumneavoastră aţi fi făcut la fel. Dacă e război, trebuie să-l câştigăm şi musai să strigăm: slavă împăratului! Asta nu poate să mi-o scoată nimeni din cap.

Învinsă şi îmblânzită, scorpia negru-galbenă nu putu să îndure privirea mieluşelului Švejk; îşi plecă ochii pe acte şi zise:

— M-aş asocia în totul avântului dumitale dacă el s-ar fi manifestat în alte împrejurări. Ştii însă foarte bine că erai însoţit de un poliţist, aşa că o astfel de manifestare patriotică putea şi trebuie să fi avut un efect mai mult comic decât serios asupra publicului.

— Când un om circulă însoţit de un poliţist, răspunse Švejk, înseamnă că se află într-un moment greu din viaţă. Şi dacă nici într-un asemenea moment nu uită ceea ce se cuvine să facă, cum e în cazul ăsta, eu socot că nu e un om de dispreţuit.

Scorpia tărcată negru şi galben îl mai privi o dată în ochi şi mârâi.

Švejk răspunse cu obişnuita, nevinovata, modesta şi blajina căldură a privirii sale.

O clipă, cei doi se priviră fără să clipească.

— Lua-te-ar dracu, Švejk, zise în cele din urmă conţopistul. Dacă te mai prind o dată pe-aci, nu te mai întreb nimic, ci te expediez de-a dreptul la tribunalul militar, la Hradcany. M-ai înţeles?

Până să se dumirească, Švejk se apropie de el, îi sărută mâna şi spuse:

— Dumnezeu să vă răsplătească pentru toate. Dacă-ţi avea vreodată nevoie de un căţeluş de rasă pură, – binevoiţi să poftiţi la mine. Eu fac negoţ cu câini.

Şi astfel, Švejk se văzu iar liber şi în drum spre casă. Stătea la cumpănă dacă să facă sau nu un popas la „Potirul”. În cele din urmă, se hotărî să deschidă uşa localului din care nu demult ieşise întovărăşit de detectivul Bretschneider.

În cârciumă domnea o linişte mormântală. La mese şedeau câţiva muşterii, printre care şi paracliserul de la biserica Sfântului Apolinar. Erau posomoriţi. La tejghea, cârciumăreasa Palivcova se uita pierdută la halbele de bere.

— După cum vedeţi, m-am şi întors, zise Švejk vesel. Daţi-mi o halbă de bere. Dar pe unde-i domnul Palivec, s-a întors şi el acasă?

Drept răspuns, Palivcova se porni pe plâns şi, schimbând tonul la fiecare cuvânt, izbucni printre suspine:

— I-au… dat… zece… ani… acum… o săptămână…

— Ia te uită, zise Švejk, a şi făcut şapte zile.

— El, care era atât de prevăzător, continuă să bocească Palivcova, cum spunea chiar dânsul!

Muşteriii tăceau cu cerbicie, de parcă duhul rătăcitor al lui Palivec i-ar fi îndemnat la şi mai multă luare-aminte.

— Prevederea este mama înţelepciunii, zise Švejk aşezându-se la masă, cu halba de bere, al cărei guler de spumă era ciuruit de lacrimile doamnei Palivcova, scurse în vreme ce i-o aducea la masă. Vremurile de azi impun omului mare băgare de seamă.

— Ieri am avut două înmormântări, zise paracliserul de la Sfântul Apolinar, ca să schimbe vorba.

— O fi murit cineva, zise al doilea muşteriu, la care al treilea adăugă:

— Au fost înmormântări cu catafalc?

— Tare aş, vrea să ştiu, interveni Švejk, cum or să fie înmormântările militare acum, pe timp de război.

Auzindu-l, muşteriii se sculară, plătiră şi plecară tăcuţi. Švejk rămase singur cu doamna Palivcova.

— Asta n-aş fi crezut-o, zise el, să condamne la zece ani un om nevinovat. Că au condamnat câte un nevinovat la cinci ani, am mai auzit, dar la zece ani, mi se pare cam mult!

— Dacă omul meu a mărturisit! se bocea Palivcova. Tot ce a spus aici despre muştele acelea şi despre portret a repetat şi la Direcţia poliţiei şi la tribunal. Am fost la proces să depun mărturie, dar ce puteam eu dovedi, când mi-au spus că legătura de rudenie cu bărbatul mă opreşte să depun ca martoră. M-am speriat aşa de tare de legătura asta de rudenie, încât m-am lăsat păgubaşă de mărturii, de frică să nu iasă cumva alt bucluc; el, sărmanul, s-a uitat aşa, nu ştiu cum, la mine, că n-am să uit câte zile oi avea ochii lui. Şi apoi, după sentinţă, când l-au luat, le-a strigat pe coridor: „Trăiască libertatea de gândire!” Aşa de rău se prostise.

— Da domnul Bretschneider n-a mai dat pe aici? întrebă Švejk.

— A fost în vreo două rânduri, răspunse cârciumăreasa, a băut câte o bere sau două, m-a întrebat cine mai vine şi a stat să asculte muşteriii cum vorbeau despre fotbal. Ori de câte ori îl zăresc încep să vorbească de fotbal. Iar dumnealui nu-şi găsea locul, de parc-ar fi fost gata să turbeze, dintr-o clipă într-alta. În toată vremea asta n-a reuşit să înhaţe decât un tapiţer din strada Pricna.

— Asta atârnă de priceperea lui, remarcă Švejk. Tapiţerul acela e un om prost?

— Cam ca bărbatul meu, răspunse ea plângând. L-a întrebat dacă ar trage în sârbi. El i-a răspuns că nu ştie să tragă cu puşca, dar că a fost o dată la tir şi a „împuşcat” de o coroană fără să nimerească. După aceea l-am auzit cu toţii pe domnul Bretschneider zicând, în vreme ce-şi scotea carnetul: „Ia te uită, încă o frumoasă crimă de înaltă trădare!” şi a plecat cu tapiţerul din strada Pricna, care de atunci nu s-a mai întors.

— De întors, mulţi n-au să se mai întoarcă, zise Švejk. Dă-mi un rom.

Tocmai când cerea Švejk al doilea rom, intră în cârciumă agentul secret Bretschneider. După ce îşi roti grăbit privirile prin localul gol, se aşeză lângă Švejk şi, comandând o bere, aşteptă să-l audă ce mai spune.

Švejk luă o gazetă la întâmplare şi, privind anunţurile din ultima pagină, izbucni:

— Ia te uită, Cimpera din Straskov 5, poşta Racineves, vinde gospodăria cu 13 pogoane de pământ, şcoală şi gară în localitate!

Bretschneider bătea nervos toba pe masă cu degetele şi, întorcându-se către Švejk, zise:

— Stau şi mă mir de ce te interesează gospodăria aceea, domnule Švejk.

— A, dumneata erai, făcu Švejk, întinzându-i mâna, nu te-am mai recunoscut, am o memorie foarte slabă. Dacă nu mă înşel, ultima oară ne-am văzut în biroul de primire al Direcţiei poliţiei. Ce-aţi mai făcut de atunci, veniţi des pe aici?

— Azi am venit pentru dumneata, zise Bretschneider. La Direcţia poliţiei mi s-a spus că vinzi câini. Aş avea nevoie de un şoricar frumos, ori de un şpiţ, sau ceva asemănător.

— Vă pot face rost de orice, răspunse Švejk. Doriţi un animal de rasă, ori un vagabond?

— Cred, răspunse Bretschneider, că am să mă hotărăsc pentru unul de rasă.

— Dar ce-aţi zice de un câine poliţist? întrebă Švejk. Te duce după miros pe urma crimei. Ştiu un măcelar din Vrsovice care are unul; îi trage căruciorul; ăsta însă s-a îndepărtat de profesiunea lui, ca să zic aşa.

— Eu aş dori un şpiţ, zise Bretschneider, cu prefăcută nepăsare. Un şpiţ care să nu muşte.

— Doriţi un şpiţ ştirb? întrebă Švejk. Ştiu eu unul, la un cârciumar din Dejvice.

— Atunci mai bine un şoricar, îngăimă încurcat Bretschneider, ale cărui cunoştinţe chinologice erau încă foarte elementare şi, dacă n-ar fi primit ordin de la Direcţia poliţiei, ar fi fost desigur cu totul nule.

Ordinul suna însă precis, clar şi aspru. Să-l cerceteze cât mai de aproape pe Švejk, în ceea ce priveşte negoţul de câini, în care scop avea dreptul să-şi aleagă ajutoare şi să dispună de sumele necesare pentru cumpărarea câinilor.

— Şoricarii îs fie mai mari, fie mai mici, zise Švejk. Eu am cunoştinţă de doi mai mici şi de trei mai mari. Îi puteţi ţine în braţe pe toţi cinci. Vi-i recomand cu toată căldura.

— Aşa ceva mi-ar conveni, declară Bretschneider. Cam cât ar costa unul?

— După mărime, răspunse Švejk. Depinde de mărime. Şoricarul nu-i ca viţelul; la şoricar e tocmai dimpotrivă, cu cât e mai mic, cu atât e mai scump.

— Eu mă gândesc la câţiva mai măricei, ca să stea de pază, răspunse Bretschneider, care se temea să nu încarce prea mult fondurile secrete ale poliţiei statului.

— Bine, zise Švejk, din cei mai măricei vă pot da cu cincizeci de coroane, din cei şi mai mari cu patruzeci şi cinci de coroane; dar am uitat un lucru. Cum să fie? Pui, mai bătrâni, câini sau căţele?

— Mi-e totuna, răspunse Bretschneider, căruia i se puneau probleme de care nu se mai lovise înainte. Procură-mi-i şi mâine seară, la ora şapte, viu la dumneata să-i iau. O să-i am?

— Poftiţi, o să-i aveţi, răspunse prompt Švejk, dar în cazul ăsta sunt silit să vă cer o arvună de treizeci de coroane.

— Cum nu, zise Bretschneider, numărând banii. Şi acum să ne aducă câte un sfert de vin, plătesc eu.

După ce băură, Švejk mai dădu şi el un sfert. Apoi iarăşi Bretschneider, îndemnându-l pe Švejk să nu se teamă de el, pentru că nu e de serviciu şi deci pot discuta politică.

Švejk răspunse că el nu vorbeşte niciodată politică la cârciumă şi că politica e pentru copiii mici.

Bretschneider, dimpotrivă, avea păreri mai revoluţionare, susţinând că statele slabe sunt sortite pieirii şi ceru în această privinţă părerea lui Švejk.

Švejk declară că el n-a avut niciodată de a face cu statul, dar că a avut odată în îngrijire un pui slab, de St. Bernard, pe care l-a hrănit cu posmagi cazoni, şi că până la urmă tot a pierit.

După ce băură fiecare al cincilea sfert, Bretschneider se declară anarhist şi-l întrebă pe Švejk în ce organizaţie ar fi bine să se înscrie.

Švejk îi răspunse că un anarhist cumpărase pe vremuri de la el un câine Leonberg, cu o sută de coroane, şi că i-a rămas dator până azi cu ultima rată.

La al şaselea sfert, Bretschneider vorbi despre revoluţie şi împotriva mobilizării. Švejk se plecă spre el şi îi şopti la ureche:

— Chiar acum a venit în local un muşteriu, să nu vă audă, aţi putea avea neplăceri. Vedeţi, cârciumăreasa a şi început să bocească.

Într-adevăr, doamna Palivcova plângea pe scaunul ei de după tejghea.

— De ce plângi, cucoană cârciumăreasă? întrebă Bretschneider. În trei luni câştigăm războiul, vine amnistia, bărbatul dumitale se înapoiază şi facem aici un chef la toartă. Sau poate crezi că nu câştigăm războiul? se adresă lui Švejk.

— Ce rost are să tot pălăvrăgim despre asta? zise Švejk. De câştigat trebuie să-l câştigăm, şi basta. Ei, dar acum trebuie să mă duc acasă.

Švejk plăti consumaţia şi se înapoie la bătrâna lui menajeră, madam Mullerova, care se sperie straşnic când văzu că bărbatul care învârte cheia în uşă e Švejk.

— Eu, conaşule, socoteam că o să vă întoarceţi abia peste vreo câţiva ani, zise ea, cu obişnuita-i sinceritate. De aceea mi-am făcut pomană cu un biet portar de la o cafenea de noapte şi l-am luat în gazdă. La noi a fost în trei rânduri percheziţie de domiţiliu şi negăsind nimic au spus că sunteţi pierdut, fiindcă sunteţi viclean.

Švejk se convinse repede că necunoscutul se instalase foarte comod. Dormea în patul lui, ba fusese chiar aşa de altruist, încât se mulţumise numai cu jumătate din pat, cealaltă jumătate cedând-o unei creaturi cu păr lung, care din recunoştinţă dormea cu mâna după gâtul lui, în vreme ce în jurul patului zăceau aruncate de-a valma tot felul de veşminte de damă şi bărbăteşti. Din haosul acesta se vedea bine că portarul de la cafeneaua de noapte se întorsese foarte bine dispus, cu dama lui.

— Domnule, zise Švejk, scuturându-l pe intrus, vezi să nu scapi masa de prânz! Mi-ar părea grozav de rău să spui despre mine că te-am dat afară când nu mai puteai găsi nimic de mâncare.

Portarul de la cafeneaua de noapte era foarte somnoros şi i-a trebuit multă vreme până să se dezmeticească şi să înţeleagă că stăpânul patului se înapoiase şi-şi reclama drepturile.

După obiceiul tuturor portarilor de la cafenelele de noapte, şi acest domn ameninţă că va snopi în bătaie pe oricine ar îndrăzni să-l trezească şi încercă să-şi continue somnul.

Švejk îi adună între timp calabalâcul, i-l aduse lângă pat şi, scuturându-l puternic, îi zise:

— Dacă nu te îmbraci, te arunc în stradă, aşa cum eşti. E în interesul dumitale însă să zbori de-aci îmbrăcat.

— Voiam să dorm până la opt seara, zise portarul sfios, trăgându-şi pantalonii. Eu plătesc acestei doamne două coroane pe zi pentru pat şi am dreptul să-mi aduc fete de la cafenea. Mareno, scoală!

După ce îşi puse gulerul şi-şi înodă cravata, se dezmetici într-atât, încât îl putu asigura pe Švejk că „Mimoza” e unul din cele mai cumsecade localuri de noapte, unde au acces numai dame cu condicuţa în perfectă regulă, şi-l invită călduros să binevoiască a o vizita.

Tovarăşa lui, dimpotrivă, nu părea de loc mulţumită de Švejk şi-şi exprimă această nemulţumire prin câteva cuvinte bine simţite, dintre care cele mai cuviincioase erau: vită încălţată.

După plecarea nepoftiţilor, Švejk simţi nevoia să se răfuiască cu madam Mullerova, dar ia-o de unde nu-i. Cu caligrafia ei lăbărţată doamna Mullerova mâzgălise cu creionul o explicaţie puerilă cu privire la închirierea patului lui Švejk: „Iertaţi-mă, conaşule, n-am să vă mai văd, mă arunc pe fereastră.” „Minte”, îşi zise Švejk şi aşteptă.

Nu trecu o jumătate de ceas şi nefericita madam Mullerova se furişa în bucătărie. După expresia ei nenorocită, se vedea bine că aştepta de la Švejk cuvinte de mângâiere.

— Dacă vrei neapărat să te-arunci pe fereastră, îi zise Švejk, du-te în odaie: fereastra e deschisă. Nu te-aş sfătui să sari pe fereastra bucătăriei, pentru că ai cădea peste trandafirii din grădină, i-ai strivi şi ar trebui să-i plăteşti. Pe fereastra odăii zbori frumuşel pe trotuar şi, dacă ai noroc, îţi frângi gâtul. Dar dacă ai ghinion, nu-ţi rupi decât coastele, mâinile şi picioarele, aşa că o să mai ai de plătit şi spitalul.

Madam Mullerova izbucni în plâns, intră tăcută în odaie, închise fereastra şi, înapoindu-se, zise: „Trage şi nu e bine pentru reumatismul conaşului!”

Se duse apoi să aranjeze patul, rândui toate cu multă grijă şi, înapoindu-se la Švejk, în bucătărie, îi zise cu ochii înlăcrămaţi:

— Cei doi căţeluşi, conaşule, pe care-i aveam în curte, au pierit şi St. Bernard-ul a fugit, când au venit să facă percheziţie.

— Maica ta, Cristoase! strigă Švejk. O să dau de bucluc; acuma cu siguranţă c-o să mă caute poliţia.

— Să vedeţi, a muşcat pe un domn comisar când l-a scos de sub pat, în timpul percheziţiei, continuă madam Mullerova. Unul din domnii aceia a zis că e cineva sub pat, aşa că, în numele legii, au somat St. Bernard-ul să iasă şi, cum el nu voia, l-au tras cu de-a sila. Câinele să-i înghită, nu alta, apoi a zbughit-o pe uşă şi dus a fost. Pe mine m-au luat la întrebări: cine vine pe la noi, dacă nu primim cumva niscaiva bani din străinătate, şi pe urmă m-au făcut proastă când le-am spus că din străinătate vin bani foarte rar, ultima dată de la domnul director din Brno, arvuna de şaizeci de coroane, pentru pisica de Angora, pe care aţi anunţat-o în Narodni politika şi în locul căreia i-aţi trimis puiul acela chior de foxterier, într-o lada de curmale. Pe urmă au vorbit cu mine foarte cuviincios şi mi-au recomandat pe portarul de la cafeneaua de noapte, ca să nu-mi fie frică singură în casă, chiar acela pe care l-aţi dat afară.

— Mare ghinion am eu cu autorităţile, madam Mullerova! Să vezi acuma câţi au să vie la mine, să cumpere câini, oftă Švejk.

Nu ştiu dacă domnii care au cercetat arhiva după terminarea războiului, au descifrat registrul fondului secret al poliţiei de stat, unde era scris: B… 40 K, F… 50 K, L… 80 K ş.a.m.d., dar cu siguranţă că s-au înşelat, închipuindu-şi că B. F. L. erau iniţialele domnilor care pentru 40, 50, 80 etc. coroane vindeau naţiunea cehă vulturului negru-galben.

„B” înseamnă St. Bernard, „F” – foxterier, „L” – leonberghez. Pe toţi câinii ăştia i-a luat Bretschneider de la Švejk, ducându-i la Direcţia poliţiei. Erau nişte javre scârboase, care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu vreuna din rasele pure, drept care le dăduse Švejk.

St. Bernard-ul era o amestecătură de pudel, corcit cu cine ştie ce dulău de stradă, foxterierul avea urechi de dog, era de mărimea unui câine de măcelărie şi cu picioarele scălâmbe, de parcă ar fi fost rahitic. Leonberghezul avea un cap care aducea cu botul păros al unui grifon, coada retezată, înălţimea unui dog şi spatele gol, ca la faimoasele căţeluşe chelboase americane.

Detectivul Kalous a venit şi el să cumpere un câine, dar s-a întors cu o javră holbată şi vărgată ca o hienă, cu coamă de câine ciobănesc scoţian; şi astfel, în registrul fondului secret, a apărut un nou: D… 90 K.

Această jigodie juca rolul de dog.

Dar nici lui Kalous nu i-a fost dat să scoată ceva de la Švejk. S-a întâmplat cu el ca şi cu Bretschneider. Švejk întorcea până şi cele mai abile convorbiri politice în aşa fel, încât aducea vorba de lecuitul jegului la câini şi căţei, şi orice capcană, cât de iscusită, pe care i-o întindea, se termina prin aceea că detectivul pleca de la Švejk cu o nouă corcitură de javră. Asta a fost şi sfârşitul celebrului agent Bretschneider. După ce a adunat vreo şapte dihănii din astea, s-a închis cu ele în odaia de clin dos şi, nedându-le de mâncare, într-o bună zi javrele l-au devorat.

Probitatea lui a mers până acolo, încât a scutit statul de cheltuielile de înmormântare.

În dosarul său de serviciu, la Direcţia poliţiei, la rubrica: „comportare în serviciu” au fost trecute următoarele cuvinte pline de dramatism: „Mâncat de propriii lui câini”.

Aflând mai târziu de această tragică întâmplare, Švejk exclamase:

— Îmi frământ mereu capul să ştiu: cum dracu au să-l reîntregească la judecata de apoi?