VII – Švejk pleacă la oaste.

În timp ce în Galiţia codrii de pe malul râului erau martori ai fugii armatei austriece peste Rab, iar la sud, în Serbia, diviziile ei îşi mâncau binemeritata papară, cu gândul la scoaterea monarhiei din impas, ministrul de război îşi amintea de Švejk.

Când i se aduse ordinul de chemare cu menţiunea ca în termen de o săptămână să se prezinte la Strelecky Ostrov, pentru control medical, Švejk zăcea în pat, chinuit de reumatism.

Madam Mullerova îi făcea cafeaua la bucătărie.

— Madam Mullerova, se auzi, din odaie, glasul slab al lui Švejk, madam Mullerova, poftim puţin încoa…

Când menajera veni la patul lui, Švejk i se adresă cu acelaşi glas stins:

— Şezi, madam Mullerova.

Glasul lui avea ceva tainic şi solemn.

După ce madam Mullerova se aşeză, Švejk o anunţă ridicându-se în capul oaselor:

— Plec la război!

— Maică Precistă! strigă madam Mulerova. Ce să faceţi dumneavoastră acolo?

— Să lupt, răspunse Švejk cu o voce ca din mormânt. Nu-i a bună cu Austria. La nord duşmanii se năpustesc asupra Cracoviei, iar aci în sud înaintează spre Ungaria. Ne bat de ne sting peste tot, şi de aceea mă cheamă la armată. Am citit chiar ieri în gazetă că nori grei ameninţă scumpa noastră patrie.

— Da dumneavoastră nici nu vă puteţi mişca!

— N-are-a face, madam Mullerova! Am să mă prezint în cărucior. Îl ştii pe cofetarul din colţ? El are unul. Cu ani în urmă îl scotea la aer pe afurisitul cela de bunică-su, ologul. Ai să mă duci dumneata, cu căruciorul ăsta, la militărie, madam Mullerova.

Madam Mullerova se porni pe plâns.

— N-ar fi bine, conaşule, să mă reped după doctor?

— Nu te repezi nicăieri, madam Mullerova, că eu, lăsând la o parte picioarele astea, sunt o carne de tun clasa una, iar acum, când Austria stă aşa de prost, orice infirm trebuie să fie la locul lui. Du-te şi vezi-ţi liniştită de cafea.

Şi în vreme ce madam Mullerova, plânsă şi zguduită de emoţie, strecura cafeaua, bravul soldat Švejk cânta în pat: „Generalul Windischgratz cu ai lui comandanţi În zorii zilei războiul au început.

Hop, hop, hop!

Războiul l-au început şi aşa strigau: «Ajută-ne, Cristoase şi Sfântă Născătoare», Hop, hop, hop!”

Înspăimântată, madam Mullerova, sub impresia înfiorătorului cântec războinic, uită de cafea şi, tremurând toată, asculta îngrozită cum bravul soldat Švejk cânta mai departe, în pat:

Cu Sfânta Născătoare şi cele patru poduri ridicaţi, Piemonte, avanposturi mai puternice, hop, hop, hop!

Ce mai bătălie a fost la Solferino, a curs acolo sânge până la genunchi, hop, hop, hop!

Până la genunchi şi carne cu furgonul, se măcelărea doar Regimentul 18, hop, hop, hop!

Regiment 18, nu-ţi fie teamă de nevoi că pentru tine se cară bani cu carul, hop, hop, hop!

— Pentru Dumnezeu, conaşule, se auzi un glas plângăreţ din bucătărie, dar Švejk ţinu să sfârşească războinicul său cântec:

Banii în furgoane şi hrana în căruţe, care regiment mai e în stare s-o facă, hop, hop, hop!

Madam Mullerova o zbughi pe uşă şi alergă după doctor. Se întoarse peste un ceas, în vreme ce Švejk trăgea un pui de somn.

Fu trezit de un domn plinuţ, care, după ce-i ţinu un timp mâna pe frunte, zise:

— Nu-ţi fie teamă, eu sunt doctorul Pavek, din Vinohrady… dă mâna încoace… şi bagă-ţi termometrul la subsuoară… Aşa… scoate limba… mai mult… ţine-o aşa… de ce boală au murit tatăl şi mama dumitale?

Şi astfel, în timp ce la Viena se aştepta ca toate naţiunile austro-ungare să dea cele mai frumoase pilde de credinţă şi devotament, doctorul Pavek îi prescrise lui Švejk, împotriva elanului său patriotic, bromură, recomandându-i bravului şi neînfricatului soldat să-şi ia gândul de la armată.

— Stai lungit şi nu te agita; mâine vin iar.

A doua zi, când veni, o întrebă în bucătărie pe madam Mullerova cum îi mai merge pacientului.

— I-e mai rău, domnule doctor, răspunse ea, sincer îngrijorată. Noaptea, când l-a apucat reumatismul, a început să cânte imnul, scuzaţi, austriac.

La această nouă manifestare de lealitate a pacientului, doctorul Pavek se văzu silit să reacţioneze cu o doză mai mare de bromură.

A treia zi, madam Mullerova îi raportă că starea lui Švejk se agravase şi mai mult.

— După-amiază, domnule doctor, m-a trimis să-i aduc o hartă a câmpului de luptă şi noaptea l-au apucat vedeniile: zicea că Austria va învinge.

— Dar prafurile le ia exact după prescripţie?

— Nici n-a trimis încă după ele, domnule doctor.

Doctorul Pavek, după ce-i trase lui Švejk un perdaf, plecă declarând că în viaţa lui nu mai vine să trateze un bolnav care nesocoteşte ajutorul lui medical, refuzând bromură.

Mai rămăseseră încă două zile până la data când Švejk trebuia să se prezinte în faţa comisiei de recrutare.

În vremea asta el îşi făcu o sumedenie de pregătiri importante. Înainte de toate, o trimise pe madam Mullerova să-i cumpere un chipiu militar; după aceea trimise să împrumute de la cofetarul din colţ căruciorul cu care pe vremuri dumnealui îşi plimba la aer bunicul paralitic şi morocănos. Apoi îşi aduse aminte că avea nevoie de cârje. Din fericire, cofetarul păstrase ca o amintire de familie şi cârjele bunicului.

Nu-i mai lipsea decât floarea de recrut. Şi de aceasta îi făcu rost madam Mullerova, care în ultimul timp slăbise vizibil şi pe unde umbla numai într-un plâns o ţinea.

Şi astfel, în acea zi memorabilă, străzile oraşului Praga putură vedea o pildă emoţionantă de lealitate.

O femeie bătrână, împingând un cărucior în care şedea un bărbat cu chipiu ostăşesc şi cocardă lustruită, făcând semne din cârje. La butonieră îi strălucea ţipător bucheţelul de recrut.

Şi omul acesta care agita într-una cârjele, striga pe străzile Pragăi:

— La Belgrad! La Belgrad…!

În urma lui mergea un grup de oameni care se adunase în faţa casei din care pornise Švejk la război. Grupul de oameni nu contenea să crească.

Švejk constată că poliţiştii postaţi la încrucişările străzilor îl salutau.

În piaţa Vaclav cortegiul din jurul lui Švejk spori cu câteva sute de capete, iar la capătul străzii Cracovia, un tânăr cu şapcă de student avu nefericirea să fie snopit în bătaie pentru că strigase: Heil! Nieder mit den Serben!13

La colţul străzii Vodickova, poliţia călare interveni în această hărmălaie, împrăştiind mulţimea.

Când Švejk îi arătă inspectorului de circumscripţie, negru pe alb, că trebuie să se prezinte în faţa comisiei de recrutare, inspectorul fu oarecum dezamăgit; pentru a preîntâmpina noi incidente hotărî ca doi poliţişti călări să însoţescă căruciorul în care se afla Švejk, până la Strelecky Ostrov.

Despre această întâmplare apăru următorul articol în Prazske uredni noviny: „Patriotismul unui infirm. Ieri după-amiază, trecătorii de pe străzile principale ale oraşului Praga au fost martorii unei scene care constituie o minunată dovadă că în aceste vremuri mari şi de grea cumpănă, şi fiii naţiunii noastre pot da pilda cea mai frumoasă de credinţă şi devotament faţă de tronul venerabilului nostru monarh. S-ar părea că retrăim glorioasele vremuri ale grecilor şi romanilor, în care un Mucius Scaevola a poruncit să fie dus la bătălie neţinând seama de mâna lui arsă. Cele mai sacre sentimente şi interese au fost demonstrate ieri, în chip strălucit, de un invalid în cârje, pe care o bătrânică îl împingea într-un cărucior pentru infirmi. Acest fiu al naţiunii cehe, fără să ţie seamă de infirmitatea lui, a cerut să fie transportat spre a-şi jertfi viaţa pentru împăratul său. Iar dacă strigătul lui: «La Belgrad!» a găsit un răsunet atât de puternic pe străzile Pragăi, aceasta este o mărturie că praghezii dau o pildă înălţătoare de dragoste pentru ţară şi dinastie”.

În acelaşi sens s-a exprimat şi ziarul Prager Tagblatt, care în încheierea articolului amintea că infirmul voluntar era însoţit de o ceată de nemţi, care l-au apărat cu piepturile lor, ca să nu fie linşat de agenţii cehi ai antantei celor patru mari puteri.

Publicând această ştire, ziarul Bohemia propuse răsplătirea patriotului infirm anunţând că darurile din partea cetăţenilor germani, pentru acest necunoscut, se primesc la administraţia ziarului.

Dar dacă după părerea acestor trei ziare, ţara cehă n-a putut da un cetăţean mai nobil decât Švejk, domnii din comisia de recrutare erau de altă părere.

Îndeosebi medicul militar şef Bautze, un bărbat neînduplecat, care vedea în toate pur şi simplu o încercare de a chiuli de la armată, de a scăpa de front, de gloanţe şi de şrapnele.

Expresia lui: „Das ganze tschechische Volk ist eine Simulantenbande”14 a rămas de pomină.

În cele zece săptămâni de activitate la comisie, el a reperat din 11.000 de civili, 10.999 de simulanţi şi l-ar fi scos la iveală şi pe cel de-al 11.000-lea, dacă pe acest om norocos nu l-ar fi lovit damblaua, chiar în clipa când zbierase la el: „Kehrt euch!”15

— Ridicaţi simulantul! ceruse Bautze, după ce constatase că omul îşi dăduse sufletul.

Şi în faţa lui, în acea zi memorabilă, stătea Švejk gol puşcă, ca toţi ceilalţi, acoperindu-şi pudic goliciunea cu cârjele în care se sprijinea.

— Das ist wirklich ein besonderes Feigenblatt16, zise Bautze. Asemenea frunze de smochin n-au fost nici în rai.

— Reformat pentru tâmpenie, citi sergentul-major, uitându-se în dosar.

— Şi ce te mai doare? întrebă Bautze.

— Raportez supus că sunt reumatic, dar că voi sluji maiestăţii-sale împăratului până m-or face harcea-parcea, zise Švejk cu modestie. Mi-s genunchii umflaţi.

Bautze aruncă bravului soldat o privire înfiorătoare şi zbieră:

— Sie sind ein Simulant!17 Şi, întorcându-se către subofiţer, şopti foarte calm: Der Kerl sogleich einsperren!18

Doi soldaţi cu baioneta la armă îl duseră pe Švejk la arestul comenduirii.

În timp ce mergea sprijinit în cârje, Švejk băgă de seamă cu groază că reumatismul începe să-l lase.

Madam Mullerova, care îl aştepta cu căruciorul sus, pe pod, văzându-l între baionete, se porni pe plâns şi părăsi căruciorul pentru totdeauna.

Iar bravul soldat Švejk păşea sfios, însoţit de apărătorii înarmaţi ai statului.

Baionetele sclipeau în bătaia soarelui; la Mala Strana, în faţa monumentului lui Radecky19, Švejk se întoarse spre mulţimea care-l urma:

— La Belgrad! La Belgrad!

Şi mareşalul Radecky privi visător, din înălţimea monumentului său, în urma bravului soldat Švejk, care se depărta cu buchetul de recrut la butonieră, şchiopătând în cârjele vechi, în vreme ce un domn grav făcea cunoscut oamenilor de primprejur că era vorba de un „dizertor”.