XI – Švejk se duce cu feldkuratul Otto Katz să oficieze slujba religioasă de campanie.

Pregătirile de masacrare a oamenilor s-au făcut totdeauna în numele lui Dumnezeu, sau al unei fiinţe presupuse superioare, pe care a scornit-o omenirea în fantezia ei creatoare.

Vechii fenicieni oficiau un serviciu divin înainte de a tăia gâtul unui prizonier, cu aceeaşi solemnitate cu care generaţiile mai noi, cu câteva mii de ani mai târziu, aveau să-l oficieze înainte de a porni la război, pentru a-şi trece duşmanul prin foc şi sabie.

Canibalii din Guineea şi Polinezia, înainte de a-şi mânca într-un cadru solemn prizonierii, sau oamenii nefolositori, cum sunt misionarii, călătorii, agenţii diferitelor firme comerciale, sau simplii curioşi, aduc mai întâi jertfe zeilor lor, oficiind cele mai variate ritualuri religioase. Dat fiind însă că la ei n-a pătruns încă portul odăjdiilor, îşi împodobesc şoldurile cu cununi confecţionate din penele pestriţe ale păsărilor pădurii.

Sfânta inchiziţie, înainte de a-şi arde victimele, oficia cea mai solemnă slujbă religioasă, sfânta liturghie, cu cântări.

La execuţiile răufăcătorilor nu lipsesc niciodată preoţii, stingherind delicvenţii cu prezenţa lor.

În prusia, sărmanul condamnat era condus la secure de pastor, în Austria preotul catolic îl însoţea la ştreang, în Franţa la ghilotină, în America tot preotul îl aşază pe scaunul electric, în Spania pe fotoliul pe care era sugrumat cu un aparat ingenios, iar în Rusia, revoluţionarii erau duşi la moarte de un popă bărbos ş.a.m.d.

Şi peste tot aveau faţă de cel năpăstuit o atitudine, de parcă ar fi voit să spună: „Ţie îţi taie numai capul, te spânzură, te sugrumă, ori bagă în tine 15 000 volţi, dar cât am eu de suferit!”

Marele măcel al războiului mondial nu putea nici el să înceapă fără o binecuvântare bisericească. Preoţii militari, din toate armatele, se rugau şi oficiau slujbe pentru victoria părţii a cărei pâine o mâncau.

La execuţiile soldaţilor răzvrătiţi preotul era totdeauna prezent. La execuţiile legionarilor cehi54 de asemeni preotul n-a lipsit niciodată.

Nimic nu s-a schimbat din vremea când tâlharul Vojtech poreclit „sfântul”, a pornit, cu paloşul într-o mână şi cu crucea în cealaltă, să nimicească pe slavii din Baltica.

În întreaga Europă oamenii mergeau ca vitele la abator, spre care, în afara măcelarilor-împăraţi, regi, preşedinţi şi alţi potentaţi şi voievozi, erau conduşi şi de preoţii de toate credinţele care le dădeau binecuvântarea şi îi puneau să jure fals că vor lupta pe uscat, în aer şi pe mare etc.

Slujbele religioase din armată se oficiau de două ori: prima dată înaintea plecării detaşamentelor spre a-şi ocupa poziţiile pe front şi a doua oară în imediata apropiere a frontului, în preajma dezlănţuirii măcelurilor.

Îmi amintesc cum o dată, în timpul unei astfel de slujbe, un aeroplan inamic a aruncat asupra noastră o bombă, care a căzut chiar pe altarul de campanie, nemailăsând din preotul militar decât nişte zdrenţe sângerânde.

După această întâmplare, ziarele au scris despre el ca despre un martir, în vreme ce avioanele noastre îi făcură o manifestaţie asemănătoare preotului din tabăra adversă.

Noi am făcut mare haz pe chestia asta şi pe crucea provizorie, sub care erau îngropate rămăşiţele preotului de campanie, apăru peste noapte următoarea inscripţie funerară: „Ce m-aştepta pe mine, Te-ajunse şi pe tine.

Cerul, ce l-ai făgăduit mereu, Căzu acum pe capul tău.

Şi unde-ai cântat osanale, Zac ciolanele tale.”

Švejk prepară un grog teribil, care întrecea chiar şi grogurile vechilor mateloţi. Până şi piraţii din secolul al optsprezecelea ar fi fost mulţumiţi bând din acest grog.

Preotul de campanie Otto Katz era entuziasmat.

— Unde ai învăţat să faci minunăţia asta? întrebă el.

— Cu ani în urmă, pe când hoinăream prin lume, răspunse Švejk, la Bremen, de la un marinar depravat, care spunea că grogul trebuie să fie aşa de tare, încât cel ce l-a băut, de cade cumva în mare, să poată trece înot Canalul Mânecii. După un grog slab te-neci ca un căţeluş.

— După grogul ăsta, Švejkule, o să meargă slujba strună, fu de părere preotul, şi mă gândesc să rostesc şi câteva cuvinte de rămas bun. Slujba, în faţa întregii trupe, nu e glumă, ca slujba de la arestul comenduirii sau ca predica pentru derbedeii de acolo. Aici trebuie să fii într-adevăr cu mintea trează. Altar de campanie avem. E demontabil, ediţie de buzunar. Maica ta Cristoase, Švejkule! strigă el deodată, apucându-se de cap. Ce dobitoci suntem! Ştii unde am ascuns altarul demontabil? În canapeaua pe care am vândut-o.

— Nenorocire, domnule feldkurat, zise Švejk. Îl cunosc eu pe negustorul de mobilă veche, ce-i drept, dar alaltăieri m-am întâlnit cu nevasta lui: e arestat din pricina unui dulap de furat, iar canapeaua noastră e la un învăţător de la Vrsovice. Mare dandana cu altarul ăsta! Cel mai bine ar fi să bem grogul şi să pornim în căutarea lui, pentru că, dacă nu mă înşel, fără altar de campanie nu se poate ţine slujba.

— Adevărat, numai altarul ne mai lipseşte, zise preotul îngândurat, încolo totul e pregătit pe câmpul de exerciţii. Tâmplarii au şi construit podiumul. Chivotul ni-l împrumută de la Brevnov. Potirul… ar trebui să-l am pe al meu, dar unde o fi…

Căzu pe gânduri: „Să zicem că l-am pierdut… Luăm cupa locotenentului Wittinger, de la regimentul 75. Cândva, cu ani în urmă, a alergat la un concurs şi a câştigat-o pentru clubul «Sport-Favorit»! E un bun alergător. A făcut patruzeci kilometri, Viena-Modling, într-o oră şi patruzeci şi opt de minute, cel puţin aşa se laudă mereu. M-am înţeles încă de ieri cu el. Ce dobitoc sunt că las toate până în ultimul moment! De ce, blegul de mine, nu m-am uitat în canapea?”

Sub influenţa grogului preparat după reţeta marinarului depravat din Bremen, începu să se ocărască singur, aplicându-şi cele mai variate nume de animale.

— E timpul să mergem să căutăm altarul de campanie, îl îndemnă Švejk, că s-a luminat de ziuă. Să-mi pun numai uniforma şi să mai beau un grog.

În sfârşit, porniră. În drum spre nevasta negustorului de mobilă veche, preotul de campanie îi spuse lui Švejk că în ajun câştigase mulţi bani la „binecuvântarea Domnului” şi că, dacă va ieşi bine şi cu slujba din ziua aceea, va putea să răscumpere pianul de la casa de amanet.

Era ceva asemănător cu făgăduielile de jertfă ale păgânilor.

De la nevasta negustorului, trezită din somn, aflară adresa învăţătorului de la Vrsovice, noul proprietar al canapelei. Preotul de campanie fu foarte galant. O ciupi de obraji şi o gâdilă sub bărbie.

O porniră spre Vrsovice pe jos, sfinţia-sa simţind nevoia să se plimbe la aer curat, ca să-şi mai primenească gândurile.

La Vrsovice, în casa învăţătorului – un domn în vârstă şi evlavios – îi aşteptă o surpriză neplăcută. Găsind altarul de campanie în canapea, bătrânul, încredinţat că întâmplarea era un semn dumnezeiesc, îl dăruise bisericii din Vrsovice, pentru sacristie, luându-şi libertatea de a scrie pe dosul altarului următoarele „Dăruit întru cinstirea şi lauda Domnului, de domnul Karalik, învăţător pensionar, în anul Domnului 1914”. Surprins în izmene, învăţătorul se simţea foarte stingherit.

Din convorbirea avută cu el, reieşea că atribuise descoperirii sale însemnătatea unei minuni şi porunci dumnezeieşti. Când cumpărase canapeaua, un glas lăuntric i-ar fi spus: „Uită-te şi vezi ce e în lada acestui divan”. Mai văzuse, zicea, în vis un înger, care i-a poruncit ritos: „Deschide lada canapelei!” Şi el a ascultat porunca.

Când a văzut înăuntru altarul în miniatură, demontabil-pliant, cu un loc anume pentru tabernacol, a înghenuncheat în faţa canapelei şi s-a rugat fierbinte, aducând laudă Domnului, a socotit apoi drept o poruncă cerească să împodobească cu el biserica de la Vrsovice.

— Păi, nu prea aţi făcut bine, zise preotul de campanie. De vreme ce obiectul nu vă aparţinea, trebuia să-l predaţi poliţiei, nu unei afurisite de sacristii.

— Minunea asta vă poate crea neplăceri, interveni şi Švejk. Dumneata ai cumpărat o canapea şi nu un altar, care e trecut în inventarul armatei. Porunca asta cerească poate să vă coste scump. Nu trebuia să daţi nimic îngerilor. Un ţăran de la Zhor a dezgropat şi el cu plugul pe ogorul lui un potir, provenit din jefuirea unei sfinte biserici, şi ascuns acolo, pentru vremuri mai bune, când furtul va fi dat uitării. Şi el a crezut că e vorba de o poruncă cerească, şi în loc să topească potirul s-a dus cu el la preot, zicând că vrea să-l dăruiască bisericii. Domnul părinte şi-a zis că ţăranul avea mustrări de cuget şi trimise după primar. Primarul a chemat jandarmii, iar ţăranul nevinovat a fost osândit pentru furt de obiecte sfinte, deoarece îndruga mereu ceva despre o minune. Încercând să se apere, a început să vorbească de un înger, ba a mai amestecat-o în daravera asta şi pe Maica Domnului, şi până la urmă s-a ales cu zece ani de puşcărie. Cel mai bine aţi face să mergeţi cu noi la preot, ca să ne dea înapoi bunul armatei. Altarul de campanie nu-i o pisică sau o pereche de ciorapi, pe care le puteţi dărui cui poftiţi.

Bătrânul tremura din tot trupul şi, în timp ce se îmbrăca, îi clănţăneau dinţii.

— Credeţi-mă că eu n-am avut şi n-am urmărit nici un gând rău. Am socotit că în urma acestei porunci cereşti, pot să împodobesc bisericuţa noastră săracă de la Vrsovice.

— Pe socoteala armatei, se înţelege, zise Švejk, aspru şi apăsat. Mulţumesc lui Dumnezeu de aşa poruncă. Tot aşa s-a întâmplat şi cu unul Pivonka, din Chotebor, care, când i s-a încurcat mâna pe funia unei vaci străine, tot poruncă dumnezeiască credea că e.

Aşa de mult se zăpăcise bietul bătrân de toată vorbăria asta, încât nici nu mai încercă să se dezvinovăţească. Se căznea să se îmbrace cât mai repede şi să descurce încurcătura.

Preotul de la Vrsovice dormea încă. Trezit de larma de afară, începu să bombăne, crezând, în mahmureala lui, că era chemat la vreo împărtăşanie.

— Să mă mai slăbească cu ultima împărtăşanie, mormăi el furios, în timp ce se îmbrăca fără nici un chef. Ce oameni! Îşi amintesc de moarte tocmai când ţi-e somnul mai dulce, ca până la urmă să te mai ciorovăieşti cu ei pentru bani!

Se întâlniră în tindă, el, reprezentantul lui Dumnezeu printre catolicii civili de la Vrsovice, şi celălalt, reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu, ataşat pe lângă armată.

La urma urmei era vorba de o contestaţie între un civil şi un militar.

Dacă preotul din Vrsovice susţinea că altarul de campanie n-avea ce căuta în canapea, preotul militar fu de părere că, în nici un caz, nu îşi avea locul în sacristia unei biserici unde vin numai civili.

Švejk interveni în discuţie arătând că e uşor să îmbogăţeşti o biserică săracă, pe spinarea armatei. Cuvântul „săracă” îl rosti între ghilimele.

În cele din urmă, intrară în sacristia bisericii şi preotul le eliberă altarul de campanie, în schimbul următoarei adeverinţe: „Am primit altarul de campanie, care printr-o întâmplare a ajuns în biserica din Vrsovice.

Preot milita: OttoKatz.”

Faimosul altar era produsul unei firme evreieşti, „Moritz Mahler” din Viena, care fabrica tot felul de obiecte şi odoare bisericeşti, ca mătănii, icoane etc.

Altarul se compunea din trei părţi, cu o poleială de aur, vizibil falsă, ca şi gloria sfintei biserici.

Fără puţină fantezie ar fi fost greu să desluşeşti ce anume voiau să reprezinte icoanele zugrăvite în cele trei părţi. Un lucru însă era sigur, că era un altar pe care la fel de bine l-ar fi putut folosi păgânii de pe Zambezi, sau şamanii buriaţilor şi ai mongolilor.

Zugrăvit în culori ţipătoare, arăta de departe ca o tăblie multicoloră, din acelea pentru examinarea daltoniştilor de la calea ferată.

O singură figură atrăgea luarea-aminte: un fel de om despuiat, purtând aureolă de sfânt, cu trupul verzui ca târtiţa unei gâşte care pute, în prima fază de descompunere.

Nimeni nu-i făcea nici un rău acestui sfânt. Dimpotrivă, era străjuit de ambele părţi de două făpturi înaripate, care trebuiau să închipuie îngerii. Spectatorul avea însă impresia că sfântul acela despuiat urla, îngrozit de societatea în mijlocul căreia se află. Îngerii păreau nişte dihănii din basme, ceva între o pisică sălbatică, cu aripi, şi un monstru apocaliptic.

În faţa lui era o icoană, care voia să înfăţişeze sfânta treime. În ceea ce priveşte porumbiţa, luată în linii mari, pictorul nu prea a avut ce să-i strice. Pictase o pasăre oarecare, ce putea fi la fel de bine şi porumbiţă şi găinuşă de rasă albă.

În schimb, Dumnezeu-tatăl arăta ca un bandit din vestul sălbatic, aşa cum e înfăţişat publicului în pasionantele filme de aventuri.

Fiul Domnului, dimpotrivă, era un bărbat tânăr, vesel, cu o burtă respectabilă, acoperită cu ceva ce semăna a chiloţi de baie. Luat în întregime, făcea impresia unui sportsman. Crucea, pe care-o avea în mână, o ţinea cu eleganţa cu care se ţine o rachetă de tenis.

De departe totul se confunda într-o pată, care făcea impresia unui tren ce intră în gară. În ceea ce priveşte a treia icoană, era greu de ghicit ce anume voia să reprezinte.

Soldaţii se certau întotdeauna, încercând să dezlege şarada. Unul din ei recunoscu în ea un peisaj din regiunea Sazava.

Sub icoană se afla însă următoarea inscripţie: „Heilige Maria, Mutter Gottes, erbarme unser” 55.

În sfârşit, Švejk reuşi să încarce cu bine altarul în trăsură, apoi se urcă pe capră, lângă birjar; în spatele lui, preotul îşi întinse comod picioarele peste sfânta treime.

Švejk tăifăsuia cu birjarul despre război.

Birjarul era răzvrătit. Făcea tot felul de reflecţii cu privire la victoriile armatelor austriece, ca de pildă: „Aţi turtit fesul în Serbia” şi altele asemănătoare. Când ajunseră la bariera oraşului, vameşul îi întrebă ce anume transportă.

Švejk răspunse:

— Sfânta treime, Sfânta fecioară şi feldkuratul.

În acest timp, pe câmpul de exerciţii, companiile, gata de marş, aşteptau cu nerăbdare. Mai avură însă de aşteptat, pentru că Švejk şi feldkuratul trebuiră să treacă şi pe la locotenentul Wittinger, după cupa sportivă, apoi la mănăstirea Brevnov, după chivot, artofor şi altele trebuincioase sfintei slujbe, inclusiv o sticlă de vin pentru împărtăşanie. Se vede cât de colo că nu e aşa de simplu să oficiezi slujba religioasă în armată.

— Toate le facem de mântuială, zise Švejk birjarului.

Şi avea dreptate, căci ajungând pe câmpul de exerciţii, lângă podiumul cu pereţii laterali de scândură şi cu o masă, pe care trebuia instalat altarul de campanie, preotul îşi aminti că uitase de ministrant.

Oficiul de ministrant i-l făcea întotdeauna un infanterist, care preferase însă să fie mutat la telefon şi acum era plecat pe front.

— Nu face nimic, domnule feldkurat, zise Švejk, pot şi eu să-i ţiu locul.

— Dar te pricepi?

— N-am făcut-o niciodată, recunoscu Švejk, dar de ce na-ş încerca? Acum e război şi în război oamenii fac treburi la care nici n-ar fi visat altădată. Un fleac de „et cum spirtu tuo”, la „dominus vobiscum” al dumneavoastră, oi fi eu în stare să-i trag. Şi apoi socot că nu e aşa de mare scofală să mă învârtesc în jurul dumneavoastră cum se învârte pisica în jurul mămăligii fierbinţi. Şi să vă spăl mâinile şi să vă torn vinişor din căniţe…

— Bine, încuviinţă feldkuratul, dar mie să nu-mi torni apă. Mai bine toarnă de pe acum vin şi în celelalte căni. De altfel, o să-ţi dau eu de veste la timp, când să treci la stânga, când la dreapta. Dacă fluier încet, o dată, înseamnă la dreapta, de două ori, la stânga. Şi nici cu cartea de rugăciuni nu-i nevoie să te oboseşti prea mult. Restu-i o jucărie. Nu cumva ai trac?

— Mie nu mi-e frică de nimic, domnule feldkurat, nici să fac pe ministrantul.

Şi într-adevăr, preotul a avut dreptate când a spus că,restu-i o jucărie”.

Lucrurile au mers strună.

Cuvântarea feldkuratului a fost scurtă:

— Soldaţi! Ne-am adunat aci, ca înainte de a porni pe câmpul de luptă să ne înălţăm inimile către Dumnezeu, ca să ne dăruiască izbânda şi să ne ţie sănătoşi. Nu vreau să vă ţin mult cu vorba. Vă doresc numai bine.

— Ruht!56 strigă bătrânul colonel, din aripa stângă a coloanei.

Slujbei religioase de campanie i se zice „de campanie” pentru că e supusă aceloraşi legi, ca şi tactica pe câmpul de bătălie. În timpul manevrelor îndelungate de pe vremea războiului de treizeci de ani, slujbele religioase de campanie erau şi ele nespus de lungi.

În acord cu tactica modernă, când mişcările de trupe se fac cu repeziciune şi operativitate, slujba religioasă de campanie trebuie să se supună aceluiaşi ritm.

Slujba din acea zi a ţinut exact zece minute şi cei care au stat în preajma preotului s-au mirat grozav auzindu-l fluierând în timpul slujbei.

Švejk răspundea cu precizie la semnale. Trecea când în dreapta altarului, când în stânga şi nu spunea altceva decât: „Et cum spiritu tuo”.

Toată ceremonia evoca un dans indian în jurul pietrei de sacrificiu, având darul binefăcător de a risipi monotonia câmpului de exerciţiu, searbăd şi prăfuit, cu aleea de pruni la orizont şi cu latrinele al căror miros înlocuia mirozna mistică a cădelniţelor din bisericile gotice.

Petreceau cu toţii de minune. Ofiţerii, în jurul colonelului, îşi povesteau anecdote şi astfel totul se desfăşură în cea mai perfectă ordine. Ici-colo se auzea printre soldaţi: „Dă-mi şi mie un fum”.

Şi norişorii albaştri ai fumului de tutun se înălţau încetişor spre cer ca fumul jertfei. Fumau cu toţii de la mic la mare, văzând că şi domnul colonel îşi aprinsese ţigara.

În sfârşit se auzi comanda: Zum Gebet!57 Cât ai bate din palme, se stârni un vârtej de pulbere şi caierul de uniforme cenuşii îngenunche în faţa cupei locotenentului Wittinger cucerită pentru apărarea culorilor clubului „Favorit Sport”, în cursa Viena-Modling.

Cupa era plină şi aprecierea unanima a celor prezenţi la manipulaţiile preotului de campanie, care începuse să circule printre şirurile de ostaşi, fu exprimată prin cuvintele: „Da bine mai ştie să sugă!”

Această operaţie fu repetată de două ori. Apoi se auzi încă o dată: „Pentru rugăciune”. Fanfara intonă grav: „Ocroteşte-l, Doamne”58, după care urmă încolonarea şi plecarea.

— Strânge catrafusele astea, îi porunci preotul de campanie lui Švejk, arătând spre altarul de campanie, să le putem duce înapoi, de unde le-am luat!

Porniră din nou cu birjarul lor şi restituiră toate, cinstit, afară de sticla cu vin sfinţit.

Ajungând în sfârşit acasă, după ce-l trimiseră pe nenorocitul de birjar la comandament, ca să-şi încaseze drepturile ce i se cuveneau pentru diversele curse, Švejk se adresă preotului de campanie:

— Cu respect vă raportez, domnule feldkura: nu vă supăraţi că vă întreb: ministrantul trebuie să fie numaidecât de aceeaşi religie cu cel care oficiază?

— Fireşte, răspunse preotul, altminteri slujba nu e valabilă.

— Atunci să ştiţi, domnule feldkurat, că s-a făcut o mare greşeală, zise Švejk. Eu n-am religie. Mare ghinionist mai sunt!

Feldkuratul se uită la Švejk, tăcu un timp, îl bătu apoi pe umăr şi zise:

— Bea vinul sfinţit care a mai rămas în sticlă şi închipuieşte-ţi că te-ai întors în sânul bisericii.