XII – Controversă religioasă.

Se întâmpla ca Švejk să nu-l vadă zile întregi pe duhovnicul sufletelor militare. Preotul de campanie îşi împărţea timpul între datorie şi desfrâu şi pe acasă dădea foarte rar, murdar, nespălat, ca un cotoi în călduri, care-şi face explorările amoroase pe acoperişuri.

Când venea pe acasă şi avea chef de vorbă, obişnuia, înainte de a adormi, să stea la taifas cu Švejk despre tot soiul de idealuri înălţătoare, despre avânt, despre plăcerile spirituale.

Uneori încerca să se exprime în versuri, citând din Heine.

Švejk avu cinstea să mai oficieze o dată cu preotul de campanie slujba religioasă la un detaşament de pionieri săpători, unde din greşeală mai fusese invitat un preot militar, un fost catihet, om cu mare frică de Dumnezeu, care a rămas perplex când colegul său îi oferi o duşcă de coniac, din bidonul lui Švejk, pe care acesta obişnuia să-l poarte totdeauna cu el la astfel de solemnităţi.

— E o marcă bună, îl îndemnă feldkuratul Otto Katz. Bea oleacă şi du-te acasă. De rest am eu grijă, simt nevoia să stau sub cerul liber, mă cam doare capul azi.

Preacuviosul preot militar plecă, clătinând din cap, iar Katz se achită, ca totdeauna, în mod strălucit, de misiunea lui.

De data aceasta sângele Domnului se transformă în şpriţ şi predica fu mai lungă, dat fiind că din trei în trei cuvinte adăuga câte un: „şi aşa mai departe” sau „de bună seamă”.

— Ostaşi, astăzi veţi pleca pe front, şi aşa mai departe. Îndreptaţi-vă acum gândurile spre Dumnezeu şi aşa mai departe, de bună seamă. Nu puteţi şti, de bună seamă, ce se va întâmpla cu voi şi aşa mai departe…

Şi tot aşa tuna într-una de la altar: „Şi aşa mai departe” şi „de bună seamă”, alternând cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii.

În înflăcărarea şi avântul său oratoric, feldkuratul îl evocă şi pe prinţul Eugen de Savoia ca pe un sfânt care-i va ocroti în vreme ce ei vor construi poduri peste râuri. Slujba religioasă se sfârşi, fără nici un incident, plăcută şi distractivă. Săpătorii se desfătaseră de minune.

La înapoiere, conductorul nu voi să-i lase în tramvai cu altarul demontabil.

— Când ţi-oi trage una în cap cu sfântul ăsta! îl ameninţă Švejk pe conductor.

Ajungând în sfârşit cu bine acasă, constatară că pierduseră undeva, pe drum, tabernacolul.

— Nu face nimic, observă Švejk. Primii creştini au slujit sfânta liturghie şi fără tabernacol. Dacă am da şfară în ţară, cinstitul aducător ar cere de bună seamă răsplată. Să fi fost bani, poate că nu s-ar fi găsit nici un aducător cinstit, cu toate că oameni din ăştia mai sunt. La noi, la Budejovice, a fost la regiment un soldat, un dobitoc cumsecade, care într-o zi a găsit pe stradă şase sute de coroane pe care le-a predat la poliţie. În gazete s-a scris despre el că e om cinstit. Şi aşa a ajuns de batjocura lumii. Nimeni nu mai sta de vorbă cu el, toţi îi ziceau: „Tâmpitule, cum ai putut să faci o prostie ca asta? Dacă mai ai un pic de onoare în tine, ar trebui să te usture până la moarte!” Era în vorbă cu o fată şi ea n-a mai vrut să ştie de el. Când a venit acasă, în concediu, şi s-a dus să asculte muzică, prietenii l-au dat afară din cârciumă. Sărmanul de el, a pus-o la inimă, s-a îmbolnăvit de inimă rea şi până la urmă s-a aruncat înaintea trenului. Altă dată, tot aşa, un croitor de pe strada noastră a găsit un inel de aur. Oamenii l-au sfătuit de bine, să nu-l ducă la poliţie, el însă, încăpăţânat, nu i-a ascultat. L-au primit cuviincios, aşa cum nu se obişnuieşte la poliţie, mai ales că, ziceau, fusese anunţată pierderea unui inel de aur cu briliant; pe urmă însă, uitându-se la piatră, i-au spus: „D-apoi bine, omule, asta-i sticlă, nu briliant. Cat ţi s-a dat pentru briliant? Am mai văzut noi cinstiţi de ăştia, de felul dumitale”. Până la urmă s-au lămurit că mai pierduse unul un inel de aur, cu un briliant fals, o amintire de familie, zicea, dar croitorul a stat închis trei zile, pentru că, în enervarea lui, şi-a permis să insulte gardianul. A căpătat răsplata legală de zece la sută, o coroană şi douăzeci heleri, ciurucul găsit valorând douăsprezece coroane. A aruncat recompensa legală în faţa păgubaşului care l-a dat în judecată pentru atentat la onoare şi croitorul s-a mai ales şi cu zece coroane amendă. După asta, spunea cui voia să asculte că omul cinstit nu merită decât douăzeci şi cinci la spate, că trebuie bătut la sânge şi tăiat în bucăţele în piaţa publică, ca să fie pildă şi să nu mai facă şi alţii ca el. Eu cred că tabernacolul nostru nu ni-l mai aduce nimeni înapoi, măcar că are pe dos ştampila regimentului, pentru că nimeni nu vrea să aibă de-a face cu efecte militare. Decât să intre cumva în bucluc, mai bine îl aruncă-n gârlă. Ieri, la cârciuma „La cununa de aur”, am stat de vorbă cu unul de la ţară, un om de cincizeci şi şase de ani, care se ducea la prefectură, la Nova Paka, să întrebe de ce i-au rechiziţionat căruţa. La întoarcere, după ce l-au luat la goană, s-a oprit să caşte gura la un convoi militar, care staţiona în piaţă. Un tânăr l-a rugat să vadă niţel de cai că vine numaidecât. Zicea că duce provizii de conserve pentru armată. Şi dus a fost. Când s-a urnit convoiul, l-au silit să meargă cu ei şi a ajuns tocmai în Ungaria, unde a rugat şi el pe cineva să-i vadă de căruţă şi numai aşa a scăpat, altfel îl târau până în Serbia. S-a întors hututui de tot şi zicea că nu mai vrea să aibă de-a face cu cele militare câte zilişoare o mai avea.

Seara, primiră vizita preacuviosului preot de campanie, care dimineaţa voise să oficieze împreună cu ei slujba religioasă pentru detaşamentul de pionieri-săpători. Era un fanatic, care îşi băgase-n cap să-i aducă pe toţi pe căile Domnului. Pe vremea când fusese catihet, insufla copiilor sentimentul religios folosind ca argument suprem bătaia, şi dând astfel prilej diferitelor gazete să publice din când în când despre el scurte note intitulate: Catihetul brută, un catihet bătăuş etc. Era încredinţat că pentru copii nuiaua e scula cea mai de preţ întru învăţul catehismului.

Rămăsese şchiop de un picior, în urma unei vizite făcute de tatăl unui elev, pe care preacuviosul îl cârpise zdravăn pentru că îşi manifestase anumite îndoieli în ceea ce priveşte sfânta treime. îi trăsese trei palme: în numele tatălui, prima, a fiului, a doua, şi a sfântului duh, a treia.

Acum venea să-l readucă pe calea cea dreaptă pe colegul său Katz, să-i deschidă sufletul. Începu făcând următoarea observaţie:

— Sunt mirat că la dumneata nu văd nici un crucifix. Mă întreb unde-ţi citeşti breviarul? Nici o icoană de sfinţi nu împodobeşte pereţii odăii dumitale. Ce-ai acolo, deasupra patului?

Katz zâmbi:

— Asta-i Suzana în baie, iar femeia goală, de sub ea, o veche cunoştinţă a mea. În dreapta, e o stampă japoneză, reprezentând împreunarea dintre o gheişă şi un bătrân samurai. Un lucru foarte original nu? Breviarul îl ţin în bucătărie. Švejkule, adu-l încoace şi deschide-l la pagina a treia.

Švejk ieşi; din bucătărie se auziră una după alta trei pocnituri.

Preacuviosul părinte rămase încremenit: pe masă îşi făcură apariţia trei sticle de vin destupate.

— E un vin uşor, de liturghie, domnule coleg, zise Katz, de calitate foarte bună, riesling. Aduce la gust cu vinul de Moselle.

— Nu beau, răspunse cu dârzenie preacuviosul, eu am venit la dumneata să-ţi vorbesc din inimă, să-ţi deschid sufletul.

— Tocmai de aceea o să ţi se usuce gâtlejul, domnule coleg, zise Katz. Bea, că eu te ascult. Sunt un om foarte răbdător şi ştiu să ascult părerile altora.

Evlaviosul preot bău puţin şi holbă ochii.

— Bun vin, al dracului, nu-i aşa, domnule coleg?

Fanaticul răspunse aspru:

— Bag de seamă că dumneata drăcuieşti.

— Obişnuinţa, răspunse Katz. Uneori mi se întâmplă să blestem. Švejk, mai toarnă-i un pahar domnului părinte. Te pot asigura că înjur şi de dumnezei, de văzduh şi de grijanie. Sunt convins că, după ce vei sluji cât mine în armată, ai să începi şi dumneata să sudui. Nu e chiar atât de greu, şi nouă, duhovnicilor, ne sunt foarte, foarte familiare cuvintele: cer, Dumnezeu, cruce şi preasfinţi. Sună aşa de frumos, şi cine altul le rosteşte mai bine ca noi, specialiştii? Hai, bea, colega…!

Maşinal fostul catihet mai trase o înghiţitură. Se vedea că vrea să spună ceva, dar nu izbutea. Îşi adună gândurile.

— Capul sus, domnule colega, continuă Katz, nu sta aşa plouat, de parc-ar fi să te spânzure peste cinci minute. Am auzit despre dumneata că o dată, într-o vineri, ai mâncat din greşeală, la restaurant, cotlet de porc, crezând că era joi, şi că la closet ţi-ai băgat degetul în gât ca să-l dai afară, încredinţat fiind că Dumnezeu te va pedepsi. Eu mănânc carne fără frică în timpul postului, şi iadul nu mă-nspăimântă. Pardon, beţi, vă rog. Aşa-i că acum te simţi mai bine? Sau poate că dumneata ai o concepţie înaintată despre iad şi mergi cu spiritul vremii şi cu reformiştii? Adică, în locul cazanelor obişnuite cu pucioasă pentru bieţii păcătoşi, vezi vase papiniane, cazane cu mare presiune? Păcătoşii sunt prăjiţi în margarină, fripţi pe grătare cu curent electric, milioane de ani în şir trec peste ei maşini de bătătorit şoselele, iar de scârţâitul dinţilor se îngrijesc dentiştii cu instrumente speciale; gemetele sunt înregistrate pe plăci de gramofon, iar discurile se trimit apoi în rai spre a-i înveseli pe cei drepţi. În rai funcţionează pulverizatoare cu apă de Colonia, iar filarmonica execută numai Brahms, de ţi se urăşte, aşa că până la urmă ajungi să preferi iadul sau purgatoriul. Îngerii au în bucile şezutului elice de aeroplan, ca să nu-şi obosească prea mult aripioarele. Hai, bea, domnule coleg; Švejkule, toarnă-i coniac, am impresia că domnul părinte nu se simte bine.

După ce-şi veni în fire, cuviosul prelat murmură:

— Religia e o chestiune de raţionament. Cine nu crede în existenţa sfintei treimi…

— Švejkule, îl întrerupse Katz, mai toarnă un coniac domnului feldkurat, ca să-şi vie în fire. Şi spune-i şi dumneata ceva… Švejk…

— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, începu Švejk, că nu demult, la Vlasim, a fost un paroh care, după ce i-a fugit bătrâna menajeră, luându-i averea şi băiatul, avea o servitoare cu ziua. Parohul ăsta s-a apucat la bătrâneţe să-l studieze pe sfântul Augustin despre care se zice ca stă printre sfinţii părinţi, şi acolo a citit că cel ce crede în antipozi va fi blestemat. Şi-a chemat slujnica şi i-a spus: „Ascultă, dumneata mi-ai spus odată că ai un fecior lăcătuş, şi că-i plecat în Australia. Asta înseamnă că se află la antipozi, şi sfântul Augustin porunceşte ca toţi acei care cred în antipozi să fie blestemaţi.” „Sfinţia-ta, se tângui femeia, feciorul meu îmi trimite din Australia scrisori şi bani”. „Astea-s năluciri diavoleşti, îi răspunse domnul paroh; după sfântul Augustin, nu există nici o Australie, asta-i ispita anticristului.” În duminica următoare o afurisi în biserică şi strigă în gura mare că nu există nici o Australie. Din biserică l-au dus de-a dreptul la balamuc. Sunt ei mai mulţi care şi-ar avea locul acolo. La mănăstirea Ursulinelor se află o sticluţă cu lapte din care sfânta fecioară l-a alăptat pe Isus, iar la orfelinatul de la Benesov, când li s-a dat să bea apă de la Lourdes, bieţii orfani s-au ales cu o cufureală cum nu s-a mai pomenit.

Preacredinciosului preot de campanie i se făcu negru înaintea ochilor şi nu-şi veni în fire decât după ce mai trase o duşcă de coniac, care i se sui la cap.

Clipind din ochi, îl întrebă pe Katz:

— Dumneata nu crezi în cinstea fără de prihană a preasfintei născătoare Maria? Nu crezi că degetul sfântului Ioan Botezătorul, care se păstrează la călugării piarişti, e autentic? Şi în general, dumneata nu crezi în Dumnezeu? Dacă nu crezi, de ce eşti preot militar?

— Domnule coleg, răspunse Katz, bătându-l familiar pe spate, atâta vreme cât statul va găsi de cuviinţă că soldaţii care pleacă să moară pe câmpul de bătălie au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, profesia de preot militar este o profesie onorabilă şi care nu cere multă osteneală. În ceea ce mă priveşte, am preferat-o alergării pe câmpul de instrucţie şi manevrelor. Pe vremea aceea primeam ordine de la superior, pe când azi fac ce vreau. Reprezint pe cineva care nu există, şi eu însumi joc rolul lui Dumnezeu. Dacă nu vreau să-i iert cuiva păcatele, nu i le iert, chiar dacă mă roagă în genunchi. De altfel, tâmpiţi de ăştia nici nu se prea găsesc.

— Eu îl iubesc pe Dumnezeu, interveni preacredinciosul preot de campanie, care începuse să sughiţă, grozav de mult îl iubesc. Daţi-mi puţin vin. Eu îl preţuiesc pe Dumnezeu, continuă el apoi. Îl preţuiesc şi-l cinstesc. Pe nimeni nu preţuiesc mai presus de dânsul.

Lovi cu pumnul în masă, de săriră sticlele în sus:

— Dumnezeu este o fiinţă înălţătoare, ceva suprapământesc. El este cinstit în lucrările sale. E o apariţie strălucitoare, ca lumina soarelui, nu, nu, asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap. Şi pe sfântul Iosif îl preţuiesc, pe toţi sfinţii îi preţuiesc în afară de sfântul Serapion. Urât nume are!

— Ar trebui să ceară schimbarea numelui, observă Švejk.

— Mi-e dragă sfânta Ludmila; şi sfântul Bernard, continuă fostul catihet, care a mântuit mulţi pelerini la Sf. Gotthard. Poartă atârnată de gât o sticlă de coniac şi-i caută pe cei înzăpeziţi.

Discuţia luă apoi altă întorsătură. Preacuviosul preot de campanie începu să vorbească aiurea:

— Eu îi cinstesc pe inocenţi. Sărbătoarea lor este la 28 decembrie; pe Irod îl urăsc… Când găina doarme, nu poţi avea ouă proaspete…

Se porni pe râs cu hohote şi începu sa cânte: „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare…”

Se întrerupse repede însă şi, adresându-se lui Katz, îl întrebă tăios:

— Nu ştii că la 15 august este înălţarea Maicii Domnului?

Petrecerea era în toi. Se iviră şi alte sticle şi din când în când se auzea glasul lui Katz:

— Spune-mi că nu crezi în Dumnezeu, dacă nu, nu-ţi mai torn.

S-ar fi putut crede că se reîntorseseră vremurile de persecuţie ale primilor creştini. Fostul catihet cânta un cântec pe care odinioară îl cântau martirii din arenele romane şi urla:

— Cred în Dumnezeu, nu mă lepăd de el. Ţine-ţi vinul tău! Pot şi eu trimite să-mi aducă.

În cele din urmă, îl culcară în pat. Înainte de a adormi, mai declară ridicând dreapta în semn de jurământ:

— Cred în Dumnezeu-tatăl, în fiul şi în sfântul duh. Aduceţi-mi breviarul.

Švejk îi puse în mână o carte aflată pe masa de noapte, şi aşa se făcu că preacuviosul preot de campanie adormi cu Decameronul lui Boccaccio în mână.