XIV – Švejk se duce să miruiască.
Preotul de campanie Otto Katz şedea dus pe gânduri, aplecat asupra circularei cu care se întorsese de la cazarmă. Era o decizie a Ministerului de Război: „Ministerul de Război suspendă pe tot timpul războiului dispoziţiile în vigoare cu privire la administrarea ultimei miruiri a ostaşilor şi stabileşte următoarele reguli pentru duhovnicii militari:
1. Pe front, ultima miruire se suspendă.
2. Se interzice bolnavilor în stare gravă şi răniţilor să plece în spatele frontului, pentru ultima miruire. Preoţii militari au datoria să predea imediat astfel de oameni tribunalelor militare respective pentru a fi urmăriţi mai departe.
3. În spitalele militare din interior, ultima miruire poate fi oficiată în masă, pe baza avizului medicilor militari, în măsura în care aceasta nu va stingheri buna funcţionare a instituţiei militare respective.
4. În cazuri excepţionale, comandamentul spitalelor militare din interior poate autoriza anumite persoane să primească individual ultima ungere cu sfântul mir.
5. Preoţii militari sunt datori, la invitaţia comandamentului spitalelor militare, să acorde ultima miruire celor propuşi de comandament.”
Feldkuratul mai citi încă o dată ordinul prin care i se făcea cunoscut că, a doua zi, trebuia să se ducă la spitalul militar din Piaţa Carol spre a administra celor grav răniţi sfintele taine.
— Ascultă, Švejk, striga feldkuratul, asta-i curată porcărie, ce zici? Parcă eu aş fi singurul preot militar din toată Praga! De ce nu-l trimit acolo pe părintele ăla credincios, care a dormit deunăzi la noi? Cică să mergem să administrăm sfintele taine în Piaţa Carol. Am şi uitat cum se face.
— Foarte simplu, domnule feldkurat. Să cumpărăm un catehism; trebuie să scrie acolo, zice Švejk. Ştiţi, ăsta e pentru pastorii duhovniceşti ca şi o călăuză pentru străini. La mănăstirea din Emausy era un ajutor de grădinar Care, vrând să intre în cinul monahicesc şi râvnind sutana pentru a-şi mai cruţa veşmintele, a trebuit să cumpere un catehism de unde aflat-a el cum se face sfânta cruce, cine a fost singur-feritul de păcatul strămoşesc, ce va să zică să ai cugetul curat şi alte alea. După care, vânzând el pe furiş, din grădina mănăstirii, jumătate din recolta de castraveţi, a fost silit să părăsească sfântul lăcaş, ruşinat foarte. Când l-am întâlnit mi-a spus: „Castraveţi mă tăia capul să vând şi fără catehism”.
Când Švejk aduse catehismul, preotul de campanie exclamă:
— Ia te uită, miruirea cea mai de pe urmă poate fi administrată numai de preot şi numai cu untdelemn sfinţit de un episcop. Aşa că să ştii, Švejkule, dumneata nu poţi da ultima miruire. Ia citeşte-mi cum se dă!
Švejk se apucă să citească:
— Preotul unge cu ulei sfinţit bolnavul şi diferitele organe ale simţurilor, rostind în acelaşi timp următoarea rugăciune: „Fie ca prin această sfântă miruire şi prin îndurarea lui, să-ţi ierte Dumnezeu tot ce ai păcătuit cu văzul, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu graiul, cu pipăitul şi cu umbletul”.
— Mult aş da să ştiu, Švejkule, îl întrerupse părintele, cum poate păcătui bietul om cu pipăitul, că nu pricep; poţi să mă lămureşti?
— Păi, se poate, domnule feldkurat! De pildă, când pipăie prin buzunarul altuia, sau la bal, când dansează… ştiţi bine şi dumneavoastră cum e pe acolo!
— Dar cu umbletul, Švejk?
— Când face pe şchiopul anume, ca să li se facă oamenilor milă de el.
— Dar cu mirosul?
— Când nu-i place vreun miros urât.
— Dar cu gustul, Švejk?
— Când are poftă de… cineva.
— Dar cu graiul?
— Graiul merge mână în mână cu auzul, domnule feldkurat. Când unul bate câmpii prea mult şi altul îl ascultă.
După aceste consideraţiuni filosofice, preotul de campanie încetă cu întrebările şi zise:
— Ne trebuie, deci, untdelemn sfinţit de episcop. Ţine zece coroane şi du-te de cumpără o sticlă. La intendenţa militară cu siguranţă că nu se află aşa ceva.
Aşadar, Švejk porni la drum în căutarea uleiului sfinţit de episcop şi se încredinţă că e o treabă mai anevoiasă chiar decât ar fi fost să caute apa vie din basmele Bozenei Nemcova.
Intrase în câteva drogherii, dar nu apuca să spună: „Daţi-mi, vă rog, o sticluţă cu ulei sfinţit de episcop”, că cei de faţă ori izbucneau în hohote de râs, ori se ascundeau înspăimântaţi sub tejghea, în vreme ce Švejk îşi lua o înfăţişare cât se poate de gravă.
Se gândi, în cele din urmă, să-şi încerce norocul la farmacii. La prima farmacie au pus laborantul să-l dea afară. La a doua au vrut să telefoneze la postul de prim-ajutor, iar la a treia dirigintele îi spuse că firma Polak, din strada Lungă, o prăvălie cu lacuri şi uleiuri, are, fără îndoială, în depozit, uleiul cerut.
Firma Polak, din strada Lungă, era într-adevăr o firmă dibace. Nu lăsa nici un muşteriu să plece neservit conştiincios. Dacă cerea balsam de Copaiva, îi umplea sticla cu terebentină şi omul pleca mulţumit.
Când intră Švejk să ceară de zece coroane ulei sfinţit de episcop, stăpânul se adresă vânzătorului.
— Fii bun, domnule Tauchen, şi toarnă un litru de ulei de cânepă, numărul 3.
Şi vânzătorul, înfăşurând sticla în hârtie, îi zise lui Švejk pe un ton scrict profesional:
— E de prima calitate; dacă aveţi nevoie de pensule, lac, vopsele, poftiţi la noi. O să fiţi bine servit.
În acest timp, preotul de campanie repeta din catehism ceea ce nu băgase în cap, pe vremuri, la seminar. Îi plăcea grozav anumite fraze întru totul desfătătoare, la citirea cărora râdea cu poftă: „Numele de «ultimă miruire» vine de acolo că aceasta este de obicei cea din urmă din toate sfintele ungeri pe care biserica le dă omului”.
Sau: „Ultima miruire o poate primi orice creştin catolic, care s-a înbolnăvit, grav, dar şi-a revenit”.
„Bolnavul trebuie să fie miruit, dacă se poate, înainte de a-şi pierde cunoştinţa.”
Apoi sosi o ordonanţă care aduse o scrisoare prin care i se făcea cunoscut feldkuratului că a doua zi, la oficierea miruirii la spital, vor asista şi câteva reprezentante ale „Uniunii doamnelor din nobilime pentru educaţia religioasă a soldaţilor”.
Această „Uniune” era alcătuită din babe isterice, care împărţeau soldaţilor, prin spitale, icoane sfinţite şi poveşti despre soldatul catolic care-şi dă viaţa pentru maiestatea-sa împăratul. Poveştile acestea erau ilustrate cu o fotografie în culori, înfăţişând câmpul de bătălie. Peste tot zac cadavre şi hoituri de cai, care de muniţii răsturnate şi tunuri cu afetul în sus. La orizont arde un sat, explodează şrapnele şi în primul plan se vede un soldat murind, cu un picior retezat. Un înger se apleacă asupra-i şi îi întinde o cunună, cu următoarea inscripţie pe panglică: „Chiar astăzi te voi duce în rai”. Şi muribundul zâmbeşte fericit, de parcă i ar fi adus îngheţată.
După ce citi cuprinsul scrisorii, Otto Katz scuipă scârbit şi îşi zise în sinea lui: „Mâine iar mă aşteaptă o zi grea!”.
Cunoştea el bine clica asta – cum îi zicea el – de la biserica Sf. Ignat, unde cu ani în urmă ţinuse predici pentru ostaşi. Pe vremea aceea îşi dădea încă multă osteneală cu predicile sale, iar reprezentantele „Uniunii” şedeau de obicei în spatele colonelului. Erau două femei înalte şi uscăţive, îmbrăcate în negru, cu mătănii la gât. Într-o zi, după predică s-au agăţat de el şi vreme de două ceasuri i-au vorbit despre educaţia religioasă a soldaţilor şi nu l-au slăbit până când, scos din fire, nu le-a spus: „Scuzaţi vă rog, doamnelor, dar mă aşteaptă domnul căpitan la o partidă de ferbel”.
— Care va să zică, ulei avem, spuse Švejk, solemn, când se întoarse de la firma Polak. Ulei de cânepă numărul 3, calitatea întâi; putem să ungem cu el un batalion întreg. E o firmă solidă. Vinde şi vopsele, lacuri şi pensule. Ne-ar mai trebui un clopoţel.
— De ce ai nevoie de clopoţel, Švejk?
— Trebuie să sunăm tot drumul, domnule feldkurat, ca oamenii să-şi scoată pălăriile când trecem cu sfântul duh, adică cu uleiul ăsta numărul 3. Aşa se obişnuieşte, şi eu ştiu mulţi care au intrat la puşcărie pentru că nu s-au descoperit. La Zizkov o dată un preot a snopit în bătăi pe un orb care la un asemenea prilej nu şi-a scos pălăria, şi pe deasupra l-a şi închis, pentru că la judecătorie i s-a dovedit că nu era surdo-mut, ci numai orb şi că a auzit sunetul clopoţelului, şi a mai tulburat şi liniştea publică în toiul nopţii. Asta e ca la Joia Verde. Altădată oamenii nici nu ne-ar fi luat în seamă, iar acum au să-şi scoată pălăriile în faţa noastră. Aşadar, dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnule feldkurat, îl aduc numaidecât.
Primind încuviinţarea, după o jumătate de ceas, Švejk se întoarse cu clopoţelul.
— E de la poarta cârciumii din gang, „La cruciuliţa”, spuse el. M-a costat cinci minute de frică, dar a trebuit să aştept cam multişor, pentru că oamenii forfoteau tot timpul.
— Eu mă duc la cafenea, Švejkule. Dacă vine cineva, să aştepte.
După vreun ceas, sosi un domn mai în vârstă, cărunt, ţanţoş şi cu privirea încruntată.
Din toată înfăţişarea lui se vedea bine că era tare furios. După privire părea că ursita l-a trimis anume ca să distrugă mizerabila noastră planetă şi să-i piardă urmele în haos. Vorba-i era aspră, scurtă şi tăioasă. „Acasă? S-a dus la cafenea? Să aştept? Bine, aştept până dimineaţa. Pentru cafenea are, dar să-şi plătească datoriile, nu! Popă, ptiu!”
Scuipă în bucătărie.
— Nu scuipaţi aici, domnule, îi spuse Švejk uitându-se cu interes la domnul străin.
— Ba am să scuip încă o dată, uite, na! replică domnul, cu încăpăţânare, scuipând pentru a doua oară pe podea. Să-i fie ruşine. Preot militar, ruşine!
— Dacă sunteţi om cu carte, îi atrase atenţia Švejk, atunci lăsaţi-vă de obiceiul de a scuipa în casă străină. Sau credeţi că dacă e război mondial vă puteţi permite orice? Trebuie să vă purtaţi cuviincios, domnule, şi nu ca un derbedeu. Să vă purtaţi ca un om binecrescut, să vorbiţi frumos, nu ca un necioplit, civil tâmpit ce sunteţi!
Înţepatul domn sări de pe scaun, începu să tremure de mânie şi răcni:
— Cum îndrăzneşti… eu nu sunt om cumsecade? Ce sunt atunci, hai spune…?
— Un prost crescut! răspunse Švejk, privindu-l ţintă în ochi. Scuipaţi pe jos, parcă aţi fi în tramvai, în tren sau undeva într-un local public. Mă miram eu mereu de ce se atârnă afişe că nu-i voie de scuipat pe jos; acum îmi dau seama: din pricina dumitale erau. Trebuie să vă cunoască lumea, peste tot.
Domnul înţepat începu să se facă feţe-feţe şi se silea să răspundă printr-o avalanşă de înjurături la adresa lui Švejk şi a preotului de campanie.
— Aţi isprăvit cu pălăvrăgeala? îl întrebă Švejk liniştit, după ce auzi ultima ocară. („Sunteţi amândoi nişte derbedei; cum îi turcu şi pistolu”.) Ori doriţi să mai adăugaţi ceva înainte de a zbura pe scară?
Întrucât domnul înţepat obosise aşa de rău, încât nu mai găsea nici o înjurătură inedită şi amuţise, Švejk socoti că în zadar ar mai aştepta urmarea.
Deschise deci uşa, îl răsuci pe domnul înţepat cu faţa spre coridor şi îi trase un şut, de care nu s-ar fi ruşinat nici cel mai bun jucător internaţional de fotbal.
În urma severului domn, se auzi, pe scară, glasul lui Švejk:
— Altă dată, când vă veţi duce undeva în vizită, printre oameni cumsecade, aveţi grijă să vă purtaţi cuviincios.
Înţepatul domn se plimbă multă vreme prin faţa casei, în aşteptarea preotului de campanie.
Švejk deschisese fereastra şi-l urmărea.
În cele din urmă sosi şi părintele, care-şi conduse musafirul în odaie şi-l pofti să şadă pe un scaun, în faţa lui.
Fără să scoată o vorbă, Švejk aduse o scuipătoare şi o puse înaintea musafirului.
— Ce mai e şi asta, Švejk?
— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că am avut adineauri cu dumnealui o mică neplăcere din pricina scuipatului pe jos.
— Lasă-ne, Švejk, avem de lămurit o chestiune.
Švejk salută:
— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, că vă las.
Se duse în bucătărie şi în acest timp în odaie se încinse o conversaţie foarte animată.
— Dumneata ai venit să-ţi încasezi banii pentru poliţa aia, dacă nu mă-nşel? se adresă duhovnicul militar musafirului.
— Da, şi sper că…
Preotul oftă:
— Omul ajunge uneori în asemenea hal, că nu-i mai rămâne decât speranţa. Ce frumos sună vorbuliţa „a spera” din acea trinitate care înalţă omul deasupra haosului vieţii: „credinţă, speranţă, dragoste”.
— Sper, domnule feldkurat, că suma…
— Desigur, stimate domn, îl întrerupse preotul de campanie, pot să-ţi repet, încă o dată, că cuvântul „a spera” întăreşte omul în lupta cu viaţa. Nu-ţi pierde speranţa. Ce frumos e să ai un ideal, să fii o fiinţă curată, neprihănită, care împrumută bani pe poliţă şi speră că va fi achitată la timp. Speră, speră mereu, că îţi voi achita o mie două sute de coroane, când eu n-am nici o sută în buzunar.
— Va să zică, dumneata…, bâlbâi musafirul.
— Da, va să zică eu… răspunse preotul de campanie.
Chipul musafirului luă din nou o expresie aspră.
— Asta-i escrocherie, domnule! izbucni el ridicându-se.
— Linişteşte-te, stimate domn…
— Escrocherie curată! repetă musafirul cu înverşunare. Ai abuzat de încrederea mea!
— Domnule, replică preotul de campanie. Sunt convins că schimbarea aerului v-ar face bine. Aci e zăduf prea mare. Švejk, strigă el spre bucătărie, domnul vrea să iasă la aer curat.
— Cu respect vă raportez, domnule feldkurat, se auzi din bucătărie, că pe domnul ăsta l-am mai dat o dată afară.
— Se repetă! sună ordinul, care fu executat prompt şi cu hotărâre.
— Bine că am isprăvit cu el, domnule feldkurat, înainte de a începe să facă scandal aci, zise Švejk înapoindu-se din coridor. Era la Malesice un cârciumar, ahtiat după Biblie, care pentru orice avea câte un citat din Sfânta scriptură, şi când altoia pe câte unul, cu vâna de bou, nu uita să zică: „Cel care cruţă nuiaua, îşi urăşte feciorul; iar cel care îl iubeşte, la timp îl pedepseşte; îţi arăt eu ţie, să te baţi la mine în cârciumă”.
— Vezi, Švejkule, ce păţeşte omul care nu respectă preoţimea? se veseli preotul. Bine zicea sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine pe preot îl cinsteşte, pre Cristos cinsteşte, cine îl umileşte, pre Cristos umileşte, şi preotul e al său vicar”. Pentru mâine trebuie să ne pregătim, după cuviinţă. Fă nişte jumări de ou cu şuncă; pregăteşte şi un punci Bordeaux şi pe urmă să ne reculegem pentru că aşa spune în rugăciunea de seară: „Fereşte, Doamne, cu mila ta, această casă, de gândurile rele ale duşmanului!”
Există pe lumea asta oameni de o rezistenţă cumplită; printre aceştia se număra şi bărbatul dat de două ori afară din casa preotului. Tocmai în momentul când cina era gata, sună cineva. Švejk se duse să deschidă, dar după o clipă se înapoie şi raportă:
— Iar a venit, domnule feldkurat. L-am închis deocamdată în baie, ca să putem lua masa în linişte.
— Nu faci bine ce faci, Švejk, îl mustră părintele. Nu ştii că „o dată cu oaspetele îţi intră şi Dumnezeu în casă?” În timpurile mai vechi, la ospeţe, mesenii erau înveseliţi de bufoni. Adu-l încoace, să ne ţie de urât.
Švejk se înapoie repede, cu îndărătnicul musafir, care se uita încruntat drept înainte.
— Luaţi loc, îl pofti binevoitor duhovnicul militar. Tocmai terminam cina. Am avut homari şi acum mai avem jumări cu şuncă. Da, nu trăieşti rău când oamenii îţi împrumută bani.
— Sper că n-am venit la dumneata ca să-ţi baţi joc de mine, zise omul cu faţa întunecată. Mă aflu astăzi aici pentru a treia oară. Sper că acum o să se lămurească totul…
— Raportez supus, domnule feldkurat, observă Švejk, că dumnealui e tare de cap. Asta îmi aminteşte de unul Bousek, din Liben; de optsprezece ori l-au dat afară într-o seară, de la „Exner”, şi de fiecare dată s-a întors în local, pe motivul că şi-ar fi uitat luleaua. Intra pe fereastră, pe uşă, prin bucătărie, prin zid, prin pivniţă şi cu siguranţă că şi-ar fi dat drumul şi pe horn, dacă nu l-ar fi dat jos pompierii de pe acoperiş. Era aşa de încăpăţânat, că ar fi putut ajunge ministru sau deputat. Au făcut pentru el ce au putut.
Rezistentul domn, ca şi când n-ar fi ascultat ce se vorbea, repetă cu încăpăţânate: „Eu ţin să fiu lămurit, vreau să fiu ascultat!”
— Asta se aprobă, răspunse preotul. Vorbeşte, stimate domn. Vorbeşte cât pofteşti, iar noi, între timp, vom continua ospăţul. Sper că nu te stinghereşte. Švejk, adă la masă!
— După cum ştiţi, zise încăpăţânatul, războiul e în toi. Suma am împrumutat-o înainte de război, şi dacă n-ar fi război n-aş insista atât să-mi plătiţi. Am însă o tristă experienţă.
Scoase din buzunar un carneţel şi urmă:
— Totul e însemnat. Locotenentul-major Janata îmi datora 700 de coroane şi a avut îndrăzneala să cadă pe Drina. Locotenentul Prasek a căzut prizonier pe frontul rus şi îmi datorează vreo 2000 de coroane. Căpitanul Wichterle, care-mi datorează aceeaşi sumă, s-a lăsat ucis la Ruska Rava de propriii lui soldaţi. Locotenentul-major Machek, prizonier în Serbia, mi-e dator 1500 coroane. Am mulţi din ăştia în catastif. Unul cade în Carpaţi, cu poliţa mea neplătită, altul e luat prizonier în Ungaria, altul se îneacă în Serbia, înţelegi acum îngrijorarea mea! Războiul ăsta are să mă ruineze, dacă n-am să fiu energic şi neînduplecat. Dumneata poţi să-mi răspunzi, că pe dumneata nu te ameninţă nici o primejdie… Priveşte însă aici… Şi-i puse preotului carneţelul sub nas: Vedeţi? Preotul militar Matyas, din Brno, a murit acum o săptămână la spitalul de contagioşi. Îmi vine să-mi smulg părul. Nu mi-a plătit datoria de 1800 de coroane şi dumnealui intră în baraca holericilor, ca să dea sfintele taine unui oarecine, cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă.
— Era de datoria lui s-o facă, dragă domnule, interveni duhovnicul. Şi eu mă duc mâine să miruiesc.
— Şi tot în baraca holericilor, observă Švejk. Puteţi să veniţi cu noi, ca să vedeţi ce va să zică să te jertfeşti.
— Domnule preot, continuă îndărătnicul bărbat, crede-mă, sunt într-o situaţie desperată. Războiul ăsta se duce ca să-i radă de pe suprafaţa pământului pe toţi datornicii mei?
— Până te-or încorpora şi pe dumneata şi te-or trimite pe front, observă Švejk. Şi atunci eu cu domnul feldkurat o să facem o sfântă slujbă, poate dă Dumnezeu din cer ca prima grenadă să te sfârtece.
— Domnule, asta-i o chestiune serioasă, se adresă încăpăţânatul domn prelatului. Vă cer ca ordonanţa dumneavoastră să nu se amestece în treburile noastre, ca să putem ajunge odată la o înţelegere.
— Îmi daţi voie, domnule feldkurat, interveni Švejk. Binevoiţi a-mi porunci cu adevărat să nu mă amestec în afacerile dumneavoastră, pentru că altfel vă voi apăra mai departe interesele aşa cum şade bine şi cum se cuvine din partea unui ostaş adevărat. Domnul are toată dreptatea, dumnealui vrea să plece singur de aci. Şi nici mie nu-mi place să mă dau în spectacol, eu sunt un om de societate.
— Ştii, Švejkule, toată povestea asta a început să mă plictisească, zise preotul, ca şi cum nici n-ar fi ţinut seama de prezenţa musafirului. Credeam că omul ăsta are să ne distreze, că o să ne spună niscaiva anecdote şi când colo, dumnealui îmi cere să-ţi ordon să nu te amesteci în vorbă, cu toate că până acum ai avut de două ori de furcă cu el. În ajunul zilei în care mă aflu în faţa unui act religios atât de important, când trebuie să-mi îndrept toate gândurile spre Dumnezeu, dumnealui mă pisează cu o poveste tâmpită, pentru nişte nenorocite de o mie două sute de coroane nu mă lasă să mă reculeg, mă îndepărtează de Dumnezeu şi vrea să-i mai spun încă o dată că acum nu-i dau nici un ban. Nu vreau să mai stau de vorbă cu el, ca să nu-mi strice această seară sfântă. Spune-i tu, Švejk: „Domnul feldkurat nu-ţi dă nimic!”
Švejk execută ordinul, zbierându-i musafirului la ureche.
Încăpăţânatul musafir continua însă să şadă în fotoliu.
— Švejk, îl îndemnă preotul de campanie, întreabă-l cât mai are de gând să caşte gura la noi?
— Nu mă mişc de aci, până ce nu primesc banii, insist cu străşnicie încăpăţânatul.
Duhovnicul militar se sculă, se îndreptă spre fereastră ş zise:
— În acest caz ţi-l dau pe seama dumitale, Švejk. Fă cu el ce vrei…
— Poftiţi vă rog, domnule, zise Švejk, apucând antipaticul musafir de umăr. Un lucru bun trebuie încercat de trei ori.
Şi pentru a treia oară îşi repetă rolul său, repede şi elegant, în vreme ce preotul de campanie bătea cu degetele geam ritmul unui marş funebru.
Seara aceea, închinată reculegerii, avu mai multe faze. Feldkuratul se apropie de Dumnezeu cu atâta ardoare şi cuvioşie, încât pe la miezul nopţii mai răsuna încă din apartamentul său cântecul: „Pe când noi mărşăluiam, Toate fetele plângeau…” iar bravul soldat Švejk îi ţinea isonul.
La spitalul militar erau doi oameni care doreau să primească sfintele taine: un maior bătrân şi un funcţionar de bancă, ofiţer de rezervă. Amândoi se aleseseră în Carpaţi cu câte un glonţ în burtă şi zăceau unul lângă altul. Ofiţerul de rezervă socoti de datoria lui să ceară să fie miruit, pentru a-şi imita superiorul, considerând că, dacă n-ar proceda la el, ar fi dat dovadă de nesupunere. Evlaviosul maior o făcea din superstiţie, sperând că rugăciunea preotului îi va reda sănătatea. Dar în aceeaşi noapte, înainte de ultima miruire, amândoi îşi dădură sufletul şi a doua zi de dimineaţă, când duhovnicul militar şi Švejk sosiră la spital, cei doi zăceau cu feţele pământii, ca toţi cei ce mor sufocaţi.
— Ce mai paradă am făcut, domnule feldkurat, şi când colo, uite cum ne stricară totul, se supără Švejk, aflând la cancelarie că cei doi bolnavi nu mai au nevoie de nimic.
Şi ce-i drept, paradă au făcut, nu glumă. Au venit cu trăsura, Švejk suna din clopoţel, iar preotul ţinea în mână, înfăşurată într-un şervet, sticluţa cu ulei, cu care, solemn şi grav, binecuvânta pe trecătorii care îşi scoteau pălăria. E drept că prea mulţi n-au fost, cu toate că Švejk se silea să facă larmă mare, cu clopoţelul lui. În urma trăsurii alergau câţiva copii nevinovaţi; unul din ei se cocoţă în spate, pe arcuri, în vreme ce tovarăşii lui strigau cât puteau: „Atinge-l, că s-a agăţat de trăsură!” Švejk suna din clopoţel, birjarul lovea cu biciul înapoi, iar în strada Vodickova, o portăreasă, membră în congregaţia sfintei Maria, alergând într-un suflet după trăsura care gonea şi ajungând-o, primi binecuvântarea din mers, după care îşi făcu cruce, scuipă şi zise: „Aleargă cu sfântul duh, ca toţi dracii, să te-apuce oftica, nu altceva” Şi se întoarse gâfâind la locul ei.
Sunetul clopoţelului o irita însă cel mai mult pe iapa birjarului. Se vede că îi stârnea vechi amintiri, pentru că mereu se uita înapoi şi din când în când încerca să danseze pe asfalt.
Asta a fost marea paradă de care vorbea Švejk. Preotul de campanie se dusese între timp la cancelarie, să aranjeze partea financiară a ultimei miruiri. Din socoteala înfăţişată sergentului contabil, reieşea că visteria oştirii îi datora o sută cincizeci de coroane, pentru untdelemnul sfinţit şi cheltuielile de drum.
Urmă apoi între comandantul spitalului şi omul bisericii o ceartă, în timpul căreia feldkuratul izbi de câteva ori cu pumnul în masă, zbierând:
— Să nu vă închipuiţi, domnule căpitan, că ultima miruire e gratuită. Când un ofiţer de cavalerie este transferat la herghelie, i se plăteşte indemnizaţie. Îmi pare nespus de rău că cei doi n-au apucat să primească ultima miruire. Ar fi costat cu cincizeci de coroane mai mult.
Švejk aştepta în acest timp jos, în camera de gardă, cu sticluţa de untdelemn sfinţit, care stârni un mare interes în rândurile soldaţilor.
Unul era de părere că untdelemnul acela ar fi foarte bun pentru curăţat puşca şi baioneta.
Un soldat mai tinerel, din Ceskom oravskâ vysocina, care mai credea încă în Dumnezeu, îşi imploră camarazii să nu mai vorbească despre astfel de lucruri şi să nu se lege de sfintele taine. „Ca buni creştini ce suntem, trebuie să nădăjduim.”
Un bătrân rezervist îi aruncă „bobocului” o privire dispreţuitoare şi spuse:
— Frumoasă speranţă, ca un proiectil să-ţi reteze scăfârlia. Ne-au împuiat capul cu minciuni. Odată, în sat la noi, a venit un deputat din partidul catolic şi ne-a vorbit despre o cerească pace care pogoară deasupra pământului. S-a apucat să ne spună că Dumnezeu nu vrea război, că doreşte ca toţi oamenii să trăiască în pace şi să se aibă ca fraţii. Bună glumă! Dobitocul! De când a izbucnit războiul, în toate bisericile se fac rugăciuni pentru „succesul armelor”, iar despre Dumnezeu ni se vorbeşte ca despre un comandant de stat-major, care conduce operaţiile militare. Câte înmormântări n-am văzut eu din spitalul ăsta, şi câte picioare şi mâini retezate nu-s scoase de aici, cu carul!
— Şi pe soldaţi îi îngroapă goi, zise un altul, iar uniformele lor sunt date altora, vii, şi tot aşa mai departe.
— Până vom câştiga războiul, se amestecă Švejk.
— Hodorogule! Uite cine vrea să câştige războiul, interveni dintr-un colţ un caporal. Pe front cu voi, în tranşee! Ce v-aş mai goni eu spre baionetele inamicului, înainte, prin sârme ghimpate, peste mine, în bătaia mitralierelor. Să chiulească în spatele frontului, asta poate oricine; cine e bucuros să cadă pe front?
— Eu unul socotesc că e foarte frumos să te laşi înjunghiat cu baioneta, zise Švejk, şi nici un glonţ în burtă nu e rău, dar şi mai frumos e când te sfârtecă grenada. Te uiţi cum îţi zboară picioarele, cu burtă cu tot şi ţi se pare atât de ciudat că mori din aşa ceva, înainte ca vreunul să te lămurească cum devine cazul.
Tânărul soldat oftă din inimă. Îşi căina viaţa tânără şi-i părea rău că se născuse într-un veac atât de păcătos, ca să fie dus la tăiere, ca vitele la zalhana. Pentru ce toate acestea?
Un soldat, învăţător de profesie, care parcă i-ar fi citit gândurile, spuse:
— Unii învăţaţi explică războaiele ca o urmare a apariţiei petelor pe soare. Cum se iveşte o asemenea pată, spun ei, se întâmplă întotdeauna o grozăvie. Cucerirea Cartaginei…
— Ia mai slăbeşte-ne cu învăţătura, îl întrerupse caporalul, şi du-te mai bine de mătură odaia, că azi e rândul dumitale. Ce ne pasă nouă de nişte săracii de pete pe soare? Din partea mea, pot să fie şi douăzeci, că nu-mi ţin nici de cald, nici de rece.
— Petele alea din soare au cu adevărat o mare însemnătate, se amestecă în vorbă Švejk. Odată s-a ivit o pată din astea şi eu chiar în ziua aceea am fost bătut măr în cârciumă „La Banzetu” din Nusle. De atunci, de câte ori mă duceam undeva, mă uitam totdeauna în gazetă, să văd dacă nu cumva s-a mai ivit vreo pată. Şi cum se arăta, adio mamă, nu mă mai duceam nicăieri, şi numai aşa am scăpat teafăr. Ba, când vulcanul cela, Mont-Pelee a distrus toată insula Martinica, un profesor a scris în Narodni politika că el de mult atrăsese atenţia cititorilor asupra unei mari pete pe soare. Şi a dracului Narodni politika, nesosind la timp în Martinica, toţi de pe insulă s-au ars.
În acest timp, duhovnicul militar se întâlni sus, în cancelarie, cu o doamnă de la „Uniunea doamnelor din nobilime pentru educarea religioasă a ostaşilor”, o matahală bătrână şi hidoasă, care o pornise de dimineaţă prin spital, împărţind în dreapta şi-n stânga iconiţe sfinţite, pe care soldaţii răniţi sau bolnavi le aruncau în scuipătoare.
Îi scotea pe toţi din sărite cu palavrele ei neroade; îndemna ostaşii să se căiască pentru păcatele săvârşite, şi să se îndrepte cu adevărat, pentru ca Dumnezeu, după moartea lor, să le acorde veşnica mântuire.
Îngălbenise de mânie, în timp ce vorbea cu duhovnicul militar. Susţinea că războiul, în loc să-i înnobileze pe ostaşi, îi transformă în fiare. Jos, în saloane, bolnavii scoaseră limba la ea, făcând-o hârcă şi talpa iadului. „Das ist wirklich schrecklich, Herr Feldkurat, das Volk ist verdorben”59
Şi-i explică apoi cum îşi închipuie ea educaţia religioasă a soldatului. Numai când soldatul crede în Dumnezeu şi este pătruns de credinţă, numai atunci luptă el vitejeşte pentru împăratul său, şi nu se teme de moarte, pentru că ştie că-l aşteaptă raiul.
Mai trăncăni câteva nerozii asemănătoare din care se vedea bine că era ferm hotărâtă să nu-l scape din mână pe duhovnic, care se despărţi însă de ea într-un chip foarte puţin galant.
— Să mergem acasă, Švejk, strigă el în camera de gardă.
La întoarcere, nu mai făcură nici o paradă.
— Pe viitor ducă-se cine-o vrea să împărtăşească, zise cuvioşia sa. Asta-i bună! Să mă ciorovăiesc cu ei la plată pentru fiecare suflet pe care vor să-1 mântuiască! Nu-ntâlneşti decât contabili şi lichele!
Zărind în mâinile lui Švejk sticluţa cu „untdelemn sfinţit”, se întunecă la faţă:
— Ascultă, Švejk, cel mai bine ar fi să ne ungem cu el cizmele.
— O să încerc să ung broasca, adăugă Švejk, că scârţâie grozav când veniţi noaptea acasă.
Aşa luă sfârşit ultima miruire care nu a avut loc.
