III – Păţaniile lui Švejk la Kiralyhid.

Regimentul 91 infanterie a fost transferat la Most pe Litava-Kiralyhid.

După trei zile de arest, numai cu trei ore înainte de a fi pus în libertate, Švejk şi teteristul au fost duşi la postul de gardă şi de acolo transportaţi la gară, sub escortă.

— De mult ştiam, îi spuse pe drum aspirantului, că vom fi transferaţi în Ungaria. Acolo se vor forma batalioanele de marş, soldaţii vor face exerciţii de tragere în câmp, se vor părui cu maghiarii şi pe urmă vom pleca voioşi mai departe, în Carpaţi. Aici, la Budejovice, vor trimite, în locul nostru, o garnizoană ungurească, şi uite-aşa se vor amesteca rasele. Există de altfel o teorie care susţine că cel mai bun mijloc împotriva degenerării e siluirea fetelor aparţinând altei naţiuni. Treaba asta au făcut-o suedezii şi spaniolii în timpul războiului de treizeci de ani, francezii, pe vremea lui Napoleon – şi acum în regiunea Budejovice o vor face maghiarii şi sunt sigur că nici nu vor trebui să recurgă la o siluire brutală. Pe măsură ce trece timpul, toate se aranjează cu binişorul. După părerea mea, nu va fi vorba decât de o simplă schimbare. Soldatul ceh se va culca cu fetişcanele maghiare, sărmanele noastre fetiţe vor strânge la pieptul lor pe soldaţii honvedului maghiar, iar peste câteva veacuri antropologii se vor întreba surprinşi cum se face că pe malurile râului Malsa au apărut oameni cu pomeţii obrajilor proeminenţi.

— În general, remarcă Švejk, felul ăsta de împerecheri e foarte interesant. La Praga, cunosc un chelner negru, pe nume Cristian. Tatăl lui a fost regele Abisiniei. Regele ăsta s-a prezentat cândva, ca număr de atracţie, la un circ din Praga, la Stvanice. Aici s-a îndrăgostit de el o profesoară care scria poezioare despre ciobani şi despre pârâiaşele din pădure, în revista Lady. Dumneaei s-a dus cu el la hotel unde au păcătuit – cum se spune în Sfântă Scriptură – şi grozav s-a minunat când a născut un băiat cu totul şi cu lotul alb. Da să vezi că, după paisprezece zile, băieţaşul a început să se bronzeze. Arămiu, arămiu, dar peste o lună a prins a se înnegri. Peste o jumătate de an s-a făcut tuciuriu ca taică-său – regele Abisiniei. L-au dus la clinica dermatologică să-l decoloreze, dar acolo au spus că pielea e veritabilă, neagră-tuciurie şi că nu-i nimic de făcut. Aşa de rău îşi pierduse capul maică-sa că a început să ceară pe la toate revistele reţete şi sfaturi împotriva negrelei, că până la urmă au umflat-o şi au dus-o la balamucul Katerina. Pe micuţul negru l-au dat la orfelinat unde se distrau de minune pe seama lui. Mai târziu s-a făcut chelner şi dansator prin cafenelele de noapte. Astăzi, de pe urma lui se nasc mulatri cehi cu mare succes la dame şi care nu mai sunt aşa de vopsiţi ca el. Un student în medicină, care venea pe la cârciumă „La Potirul”, ne-a povestit odată că socoteala nu-i chiar atât de simplă. O corcitură de asta plodeşte alte corcituri şi la urmă ajung să nu se mai deosebească de albi. Pe neaşteptate însă într-o generaţie oarecare apare iarăşi un negru. Închipuiţi-vă nenorocirea. Dumneata te însori cu o domnişoară. Bine. Javra e albă; albă de tot; şi deodată, pe nepusă masă, naşte un negru. Şi dacă cumva, cu nouă luni în urmă, o fi fost la „Variete” să vadă întrecerile atletice la care a concurat şi vreun negru, de bună seamă că treaba asta te cam pune pe gânduri.

— Cazul negrului dumitale Cristian, spuse aspirantul, trebuie privit şi din punctul de vedere al războiului. Să zicem că pe negrul ăsta îl încorporează. Bun! E praghez şi ţine deci de regimentul 28. Cred că ai auzit că regimentul 28 a trecut la ruşi. Ce zici? Ce-ar spune ruşii dacă ar lua prizonier şi pe negrul Cristian? Ziarele ruseşti ar scrie, cu siguranţă, că Austria împinge în război trupele sale coloniale, pe care nu le are, şi că a ajuns să folosească rezervele de negri.

— Se spunea totuşi, interveni Švejk, că Austria are o colonie undeva, la miazănoapte. O ţară care se cheamă Ţara lui Franz Josef…

— Măi băieţi, lăsaţi chestiile astea, le atrase atenţia un soldat din escortă. Nu-i cuminte să vorbeşti astăzi despre o ţară a împăratului Franz Josef. Nu mai pomeniţi nici un nume… Aţi face mai bine dacă…

— N-ai decât să te uiţi pe hartă, îi tăie vorba aspirantul, şi ai să vezi că într-adevăr există ţara celui mai milostiv monarh al nostru, ţara lui Franz Josef. După datele statistice nu se găsesc în ea decât sloiuri care sunt aduse în ţară cu spărgătoarele de gheaţă, aparţinând întreprinderilor frigorifice din Praga. Această industrie este foarte preţuită şi respectată până şi în străinătate, fiind o întreprindere rentabilă, dar în acelaşi timp şi primejdioasă. Primejdia cea mai mare e atunci când gheaţa este transportată din ţara împăratului Franz Josef prin cercul polar. Vă daţi seama de primejdie?

Soldatul din escortă mormăi ceva nedesluşit, iar caporalul se apropie să audă mai bine expunerea aspirantului, care continuă cu toată seriozitatea:

— Această singură colonie a Austriei poate aproviziona cu gheaţă întreaga Europă, şi de aceea este un factor de mare importanţă în economia naţională. Bineînţeles, colonizarea merge destul de încet, pentru că unii din colonişti nu se prezintă, iar alţii mor îngheţaţi. Nu-i mai puţin adevărat că prin schimbarea condiţiilor climaterice, lucru de care sunt direct interesate Ministerul Comerţului şi Ministerul de Externe, sunt speranţe ca uriaşele suprafeţe de gheaţă să fie exploatate aşa cum se cuvine. În plus, vor fi construite câteva hoteluri mari, care vor atrage mulţime de turişti. Bineînţeles că trebuiesc întreprinse lucrări de amenajare a drumurilor şi potecilor printre munţii de gheaţă, trebuiesc desenate indicatoarele turistice. Singura piedică, care îngreunează munca organelor noastre locale, sunt eschimoşii… Dumnealor nu vor, nici în ruptul capului, să înveţe limba germană, adăugă aspirantul, în timp ce caporalul era numai urechi.

Caporalul era activ. Ca civil fusese argat. Era tâmpit şi brutal, înfuleca tot ce-i cădea sub nas şi idealul său în viaţă era să aibă ciorba asigurată.

— Ministerul învăţământului, domnule caporal, a construit, pentru ei, o şcoală cu preţul unor uriaşe cheltuieli băneşti şi sacrificii omeneşti. Cinci arhitecţi au murit de irig…

— Zidarii au scăpat, îl întrerupse Švejk. S-au încălzit cu focul din lulele.

— Dar nu toţi, reluă teteristul. Doi din ei au avut ghinion şi, uitând să mai tragă din lulea, lulelele s-au stins şi au trebuit să-i îngroape în gheaţă. Până la urmă însă şcoala tot a fost înălţată, din cărămizi de gheaţă şi beton armat, o combinaţie foarte rezistentă. Dar eschimoşii au făcut în jurul şcolii un foc cu lemnele adunate de la vapoarele comerciale naufragiate printre gheţari, şi şi-au atins scopul. Gheaţa pe care fusese construită clădirea s-a topit, şi întreaga şcoală, cu director cu tot şi cu reprezentantul guvernului care trebuia să asiste a doua zi la sfeştanie, s-a prăbuşit în mare. Nu s-a mai putut auzi decât strigătul reprezentantului guvernului, ajuns în apă până la gât: „Gott strafe England”. Acuma, cu siguranţă că vor trimite trupe care să-i pună la respect pe eschimoşi. Nu încape îndoială că războiul cu ei va fi foarte greu. Armatele noastre vor avea de furcă, mai ales cu urşii polari dresaţi de eschimoşi.

— Asta ne-ar mai lipsi acum, observă cu înţelepciune caporalul. Parcă n-ar fi destule invenţii de război. Să luăm, spre pildă, măştile de gaze. O tragi pe cap şi eşti gata otrăvit; aşa ne spuneau la „Unteroffizierschule”119.

— Asta-i numai aşa, ca să ne sperie, interveni Švejk. Soldatul nu trebuie să se teamă de nimic pe lumea asta. Chiar dacă, în luptă, ai cădea să zicem într-o latrină, te lingi frumuşel cu limba şi te avânţi mai departe la atac; iar cu gazele otrăvitoare ne-am obişnuit cu toţii în cazarmă când ni se da pâine proaspătă şi mazăre cu hrişcă. Am auzit însă că ruşii au descoperit acum ceva grozav împotriva gradaţilor.

— Cred că e vorba de nişte curenţi electrici speciali, completă teteristul, care se pun în legătură cu steluţele de pe guler făcându-le să explodeze pentru că sunt din celuloid. Asta-i o nouă nenorocire pe capul nostru…

Cu toate că venea de la oi, caporalul pricepu în cele din urmă că cei doi îşi băteau joc de el şi plecă de lângă ei în fruntea escortei.

De altfel se apropiau de gară, unde populaţia oraşului Budejovice aştepta să-şi ia rămas bun de la regimentul ei. E drept că această despărţire nu avea un caracter oficial, dar piaţa din faţa gării era plină de oamenii care aşteptau sosirea ostaşilor.

Interesul lui Švejk se concentră asupra mulţimii. Şi aşa cum se întâmplă mai întotdeauna, şi de data asta s-a întâmplat ca bravii soldaţi să vină în urmă, iar cei escortaţi sub baionete să sosească cei dintâi. Bravii soldaţi vor fi înghesuiţi mai târziu în vagoanele de vite, în timp ce Švejk şi aspirantul vor fi instalaţi într-un vagon special, anume pentru arestaţi, care, la trenurile militare, era ataşat de obicei la vagonul comandantului. Într-un astfel de vagon pentru arestaţi, locuri câte pofteşti.

Švejk nu se putu stăpâni să nu strige către mulţime „Nazdar!”120 şi să nu fluture capela. La această ieşire entuziastă a lui Švejk, mulţimea răspunse printr-un puternic „Nazdar” care se răspândi mai departe, ecoul împrăştiindu-se în faţa gării, unde cei aflaţi departe de locul cu pricina începură să-şi spună: „Vin! Vin!”

Caporalul escortei se pierdu cu firea şi zbieră la Švejk să-şi ţină gura. Dar chemarea se răspândea ca un nahlap. Jandarmii împingeau mulţimea silind-o să deschidă drum escortei, în timp ce oamenii nu conteneau să strige cât îi ţineau plămânii: „Nazdar!”, fluturându-şi şepcile şi pălăriile.

Era o manifestaţie în toată puterea cuvântului. La ferestrele hotelului din faţa gării, nişte femei fluturau din batiste şi strigau: „Heil!” „Nazdar-ul” se amestecă şi cu un „heil” din rândurile mulţimii, iar un entuziast care profită de acest prilej ca să strige: „Nieder mit den Serben” fu stâlcit în bătaie şi călcat niţel în picioare, chipurile într-o busculadă neintenţionată.

Ca o scânteie electrică se răspândea mai departe zvonul: „Vin!”

Şi escorta înainta, în timp ce Švejk, dintre baionete, făcea binevoitor din mână către mulţime, iar teteristul saluta grav, cu mâna la chipiu.

Ajunşi în cele din urmă la gară, se îndreptară spre trenul militar care le fusese indicat. Acolo îi aştepta fanfara „Asociaţiei de tir” al cărei capelmaistru, năucit de această neaşteptată manifestaţie, era gata-gata să intoneze Gott erhalte unser Kaiser. Din fericire, la momentul oportun, îşi făcu apariţia, cu gambeta neagră pe cap, oberfeldkuratul Lacina de la divizia a 7-a de cavalerie şi începu să facă puţină ordine.

Apariţia părintelui poate fi explicată foarte simplu. Oberfeldkuratul Lacina, spaima popotelor ofiţereşti, veşnic nesătul, mâncău şi hulpav, sosise de cu seară la Budejovice, din întâmplare, ca să participe la mica agapă de adio a ofiţerilor care plecau cu regimentul. Mâncase şi băuse cât zece şi într-o stare de îndoielnică luciditate se duse la popotă să mai cerşească de la bucătari niscaiva resturi de mâncare. Înfulecase şi acolo cantităţi respectabile de găluşte cu sos, devorase carnea de pe oase ca o pisică sălbatică şi, în cele din urmă, descoperind o sticlă de rom, o trase gâlgâind pe gât. Spre seară se întoarse să-şi ia rămas bun, acoperindu-se încă o dată de glorie, printr-o nouă beţie. Avea în această privinţă o experienţă bogată. La divizia a 7-a de cavalerie, ofiţerii trebuiau să-i plătească întotdeauna consumaţia.

Dimineaţa i se năzări că e de datoria lui să facă ordine, la plecarea primelor eşaloane ale regimentului. De aceea trecu în revistă mulţimea, iar la gară făcu atâta zarvă, încât ofiţerii însărcinaţi cu organizarea plecării se închiseră în biroul şefului de gară, ca să nu dea peste ei.

Iată cum şi-a putut face apariţia la momentul potrivit, în faţa gării, pentru a smulge bagheta din mâna şefului de fanfară care voia să dirijeze: „Gott erhalte unser Kaiser”.

— Halt, strigă el. Nu începeţi, până nu vă fac eu semn. Şi acum pe loc repaus, până revin.

Intră în gară şi se luă după escorta pe care o opri cu acelaşi: Halt!

— Încotro? îl întrebă cu asprime pe caporal, care nu mai ştia ce să facă.

În locul lui răspunse, cu voce blajină, Švejk.

— Suntem duşi la Bruck; dacă domnul oberfeldkurat doreşte, poate merge cu noi.

— Asta am să şi fac, declară părintele şi, întorcându-se spre escortă, adăugă: Cine spune că nu pot să merg? Vorwarts! Marsch!

Când se văzu în vagonul arestaţilor, preotul de campanie se întinse pe banchetă. Inimosul Švejk îşi scoase mantaua şi o puse sub capul părintelui Lacina, ceea ce făcu pe aspirant să-i şoptească la ureche caporalului, înspăimântat:

— Trebuie să avem grijă de oberfeldkuraţii noştri.

Părintele Lacina, întins comod pe bancă, începu să pălăvrăgească:

— Iahnia de ciuperci, domnilor, este cu atât mai bună, cu cât are mai multe ciuperci; dar ciupercile trebuiesc mai întâi prăjite cu ceapă şi abia după aceea se adaugă foile de dafin şi ceapa…

— Ceapa aţi binevoit s-o puneţi mai înainte, îl întrerupse aspirantul, sub privirile deznădăjduite ale caporalului, care vedea totuşi în părintele Lacina pe superiorul lui, cu toate că acesta era beat.

Situaţia caporalului era într-adevăr disperată.

— Da, sublinie Švejk. Domnul oberfeldkurat are toată dreptatea. Cu cât e mai multă ceapă, cu atât e mai bine. La Pokomerice era un berar care băga ceapă şi în bere; zicea că ceapa taie setea. Ceapa este, în general, un lucru grozav. Ceapa coaptă se pune şi la buboaie…

În acest timp, părintele Lacina vorbea cu jumătate de gură, ca din vis:

— Totul depinde de condimente; ce fel de condimente se pun şi în ce cantitate. Nimic nu trebuie să fie prea piperat, prea ardeiat…

Vorbea din ce în ce mai rar şi mai încet:

— Nici prea mul-te cu-i-şoare, nici lă-mî-ie, nici piper, nici…

Nu apucă să termine şi adormi, şuierând pe nas în clipele când se oprea din sforăit.

Caporalul se uita la el încremenit, în vreme ce soldaţii din escortă râdeau pe înfundate, pe băncile lor.

— Ăsta nu se trezeşte cu una cu două, făcu Švejk peste puţin timp; e beat turtă. De altfel e totuna, reluă el, spre disperarea caporalului, care îi făcea semne să tacă. N-ai ce-i face: e beat criţă, după toate regulile. Dumnealui are rang de căpitan. Oricare dintre feldkuraţi, fie că-i mai mare sau mai mic, are acest dar de la Dumnezeu: că se matufeşte la orice ocazie chiar în faţa Domnului. Eu am făcut serviciu la feldkuratul Katz; ăla era în stare să-şi bea şi nasul dintre ochi. Ce face ăsta acum, nu-i nimic faţă de ce făcea ăla… Am băut împreună artoforul şi potirul şi l-am fi băut poate chiar şi pe Dumnezeu-tatăl, clacă ne-ar fi dat careva ceva pe el.

Švejk se apropie de părintele Lacina, îl întoarse cu faţa la perete şi spuse cu aerul unui cunoscător:

— O să sforăie până la Bruck; apoi se întoarse la locul lui, însoţit de privirile deznădăjduite ale nefericitului caporal, care spuse cu şovăială în glas:

— Poate că ar fi bine să mă duc să anunţ…

— Lasă-te păgubaş, îl sfătui teteristul. Dumneata eşti eskortenkomandant121, n-ai voie să te depărtezi de noi. De asemenea, potrivit regulamentului, n-ai voie să laşi pe nimeni din gardă să părăsească vagonul ca să se ducă să anunţe, atâta timp cât n-ai pentru el un înlocuitor. După cum vezi, situaţia e încurcată. Iar ca să dai de veste printr-un foc de armă, să vină cineva, nu merge, pentru că nu se întâmplă nimic deosebit. Pe de altă parte, regulamentul spune că în vagonul arestaţilor n-are dreptul să stea nici o persoană străină, în afară de arestaţi şi escorta care îi însoţeşte. Intrarea străinilor de serviciu, strict interzisă! Să vrei să ştergi orice urmă a încălcării regulamentului, aruncându-l pe oberfeldkurat din tren, în timpul mersului, nici asta nu se poate, pentru că există aici martori, care au văzut când l-ai lăsat să intre în vagonul în care n-avea ce căuta. Din treaba asta, domnule caporal, te alegi sigur cu degradarea.

Caporalul, uluit, ţinu să atragă atenţia că nu el îl chemase pe preotul de campanie în vagon, că venise de capul lui şi că, la urma urmei, îi era superior şi deci nu putea să-l împiedice.

— Aici, numai dumneata eşti superior, spuse pe un ton sentenţios aspirantul, iar Švejk ţinu să adauge:

— Chiar dacă împăratul ar fi dorit să meargă cu noi, dumneata n-ar fi trebuit să-i îngădui. Asta-i ca atunci când vine ofiţerul de serviciu la recrutul din post şi-l roagă să meargă să-i cumpere ţigări, şi el îl mai şi întreabă ce fel de ţigări doreşte să-i aducă. Pentru treburi din astea există festung122.

Caporalul, înspăimântat, încercă să se apere timid, amintind că de fapt Švejk fusese cel dintâi care i-a spus oberfeldkuratului că poate să meargă cu ei.

— Eu, domnule caporal, pot să-mi îngădui orice, răspunse prompt Švejk, pentru că sunt idiot, dar din partea dumitale nimeni nu s-ar fi aşteptat la una ca asta.

— Sunteţi de mult în serviciul activ? îl întrebă pe caporal teteristul, cu un aer nepăsător.

— Al treilea an, răspunse caporalul. Urmează să fiu avansat.

— Acum poţi să-i pui cruce avansării, spuse cu cinism aspirantul. Află că din afacerea asta, te alegi sigur cu degradarea.

— De fapt totuna e, reintră Švejk în discuţie, să cazi subofiţer sau soldat prost… E drept însă că am auzit cum că pe degradaţi îi bagă în prima linie.

În clipa aceea, preotul de campanie se mişcă pe banchetă.

— Doarme dus, declară Švejk, după ce constată că toate erau în cea mai perfectă ordine cu feldkuratul. Cu siguranţă că visează ospeţe. Mi-e teamă numai să nu facă pe el. Feldkuratul meu, Otto Katz, când era beat, nu mai ştia ce face în somn. Odată…

Şi Švejk începu să povestească, atât de captivant şi cu atâta lux de amănunte, păţaniile sale cu preotul de campanie Otto Katz, încât nici nu băgară de seamă că trenul pornise.

Abia urletele din vagoanele din spate curmară firul vorbăriei lui Švejk. Compania a douăsprezecea, formată numai din soldaţi nemţi de la Krumlovsk şi din munţii Kasper, cânta în cor:

Wann ich kumm, wann ich kumm, Wann ich wieda, wieda, kumm. 123

Iar din alt vagon, un disperat urla, luându-şi rămas bun de la oraşul Budevojice:

Und du, mein Schatz, bleibst hier. 124

Holario, holario, hola!

Scotea nişte triluri atât de înfiorătoare, încât tovarăşii săi se văzură nevoiţi să-l tragă cu forţa de la uşa deschisa a vagonului de vite.

— Mă mir, se adresă aspirantul caporalului, că la noi n-a venit încă inspecţia. Conform regulamentului, dumneata trebuia chiar din gară să ne anunţi comandantului care conduce trenul şi nu să te ocupi de un preot de campanie beat criţă.

Nefericitul caporal se încăpăţâna să tacă şi privea cu înverşunare stâlpii de telegraf care fugeau în direcţie opusă.

— Când stau şi mă gândesc că nu suntem anunţaţi nimănui, continuă implacabil aspirantul, şi că la prima staţie va veni, cu siguranţă, comandantul trenului, începe să fiarbă-n mine sângele de ostaş. Dacă stau şi socotesc bine, noi suntem aici ca nişte…

— Ţigani sau vagabonzi, interveni Švejk. Parcă ne-ar fi teamă de lumina lui Dumnezeu şi n-am avea voie să mergem nicăieri, de frică să nu ne închidă.

— În afară de asta, reluă teteristul, pe baza instrucţiunilor din 21 noiembrie 1879, la transportul deţinuţilor militari cu trenul trebuie respectate următoarele reguli: în primul rând: „Vagonul arestaţilor trebuie să fie prevăzut cu gratii”. E limpede ca lumina soarelui că aşa trebuie să fie şi, precum se vede, dispoziţia a fost executată întocmai. Ne aflăm în spatele unor gratii perfecte. Asta ar fi deci în ordine. În al doilea rând: „În completarea dispoziţiunilor imperiale din 21 noiembrie 1879, în fiecare vagon de arestaţi trebuie să existe privată. În caz contrar, vagonul trebuie prevăzut cu o găleată acoperită, pentru nevoile trupeşti mici şi mari ale arestaţilor şi ale însoţitorilor acestora.” De fapt, aici unde ne aflăm, nu poate fi vorba de un vagon de arestaţi în care să se poată instala un closet. Ne aflăm, pur şi simplu, într-un cupeu închis, izolat de lumea întreagă. Nu se vede nici măcar găleata…

— Vă puteţi face nevoile pe fereastră, răspunse cuprins de disperare caporalul.

— Uitaţi, replică Švejk, că nici un arestat nu are voie să se apropie de fereastră.

— Pe urmă, în al treilea rând, continuă necruţător teteristul, ar trebui să existe şi un vas cu apă de băut. Nici de vas nu v-aţi îngrijit. Apropo! Ştiţi în care staţie se vor împărţi raţiile de alimente? Nu ştiţi? Eram sigur că nu v-aţi interesat…

— După cum vedeţi, domnule caporal, remarcă Švejk, nu-i chiar atât de uşor să transporţi arestaţi. Trebuie să aveţi mare grijă de noi, că nu suntem soldaţi de rând, să ne purtăm singuri de grijă. Nouă trebuie să ni se aducă toate sub nas; pentru asta există dispoziţii şi paragrafe pe care fiecare trebuie să le respecte, căci altfel n-ar mai fi nici o ordine. „Omul arestat e ca un copil în faşă”, spunea întotdeauna un cunoscut vagabond. „El trebuie ferit de răceală, de supărare, ca să fie mulţumit de soarta lui şi să simtă că nimeni nu-i vrea răul, sărmanul”.

— De altfel, reluă Švejk peste o clipă, privindu-l prietenos pe caporal, te rog să fii bun şi să-mi spui când o să fie ceasul unsprezece.

Caporalul se uită întrebător la Švejk.

— Dacă nu mă înşel, domnule caporal, dumneata voiai sa mă întrebi de ce trebuie să-mi spui când va fi ora unsprezece. Pentru că, de la ora unsprezece, eu aparţin vagonului de vite, domnule caporal, spuse apăsat Švejk; şi continuă apoi, cu glas solemn: La regimentsraport am fost pedepsit cu trei zile de arest. Mi-am început pedeapsa la ora unsprezece şi astăzi la ora unsprezece trebuie să fiu eliberat. De la ora unsprezece nu mai am ce căuta aici. Nici un soldat nu poate fi închis mai mult decât i se cuvine, deoarece în armată trebuieşte respectată disciplina şi ordinea, domnule caporal.

După această lovitură neaşteptată, nefericitul caporal nu-şi mai putu reveni atât de curând. În cele din urmă, obiectă că el nu primise nici un fel de hârtii privitoare la deţinuţi.

— Dar, dragă domnule caporal, strigă teteristul, hârtiile nu vin singure la comandantul escortei. Dacă muntele nu vine la Mohamed, atunci comandantul escortei trebuie să se ducă el după hârtii. Hotărât, nu-ţi este îngăduit să reţii pe cineva care trebuie să fie pus în libertate. Pe de altă parte, potrivit regulamentului în vigoare, nimeni nu are voie să părăsească vagonul pentru arestaţi. Drept să-ţi spun, nu ştiu, zău, cum o să ieşi din situaţia asta blestemată. Acum e zece şi jumătate.

Teteristul băgă ceasul în buzunar, apoi reluă:

— Sunt foarte curios, domnule caporal, să ştiu ce-ai să faci peste o jumătate de ceas.

— Peste o jumătate de ceas aparţin vagonului de vite, repetă visător Švejk.

Zăpăcit şi copleşit, caporalul se întoarse către el şi-i spuse împăciuitor:

— Dacă nu vă deranjează, eu cred că aici e mult mai bine decât în vagonul de vite. Eu cred…

Fu întrerupt de strigatul, din somn, al oberfeldkuratului:

— Mai mult sos!

— Dormi, dormi, îi spuse cu bunătate Švejk, aşezându-i sub cap un colţ de manta care căzuse de pe bancă, îşi vede mai departe de-un vis frumos cu mâncare bună.

Iar aspirantul începu să cânte:

Nani, nani, puişor, închide ochişorii tăi, Dumnezeu să te păzească, îngerul să te-ocrotească, nani, nani, puişor.

Nenorocitul de caporal nu mai reacţiona la nimic. Privea îndobitocit, pe fereastră, peisajul, lăsând lucrurile să se desfăşoare la voia întâmplării, într-o totală dezorganizare.

În acest timp, retraşi în colţul lor, soldaţii din escortă jucau „maso” şi loviturile „la spate” răsunau puternic. Când caporalul se uită într-acolo, „dosul” unui infanterist era îndreptat tocmai spre el, ademenitor. Caporalul oftă întristat şi se întoarse din nou spre fereastră.

Teteristul stătu pe gânduri câteva clipe, apoi se adresă caporalului:

— Dumneata ai auzit de revista Lumea animalelor?

— Revista asta, răspunse caporalul, cu vizibilă bucurie că discuţia lunecase pe alt făgaş, o cumpăra cârciumarul de la noi din sat, fiindcă iubea la nebunie caprele de Angora şi, cum toate i-au pierit, căuta sfaturi în revistă, cum să le îngrijească.

— Iubite prietene, începu teteristul, ceea ce am să-ţi spun acum are să-ţi dovedească dumitale că nimeni pe lumea asta nu este ferit de greşeală! Sunt încredinţat, domnilor din fund, că veţi înceta de a mai juca „maso”, fiindcă cele ce urmează să vă povestesc sunt lucruri foarte interesante, chiar prin aceea că multe expresii de specialitate nu le veţi înţelege. Am să vă istorisesc despre Lumea animalelor, ca să mai uităm de necazurile noastre de război.

Cum am devenit redactor la Lumea animalelor, la revista asta interesantă, e o întrebare destul de complicată care m-a frământat multă vreme, până când am ajuns la concluzia că lucrul nu s-a putut întâmpla decât într-un moment de necugetare, furat de dragostea ce o nutream faţă de vechiul meu prieten Hajek, care până atunci condusese cu cinste revista; îndrăgostindu-se de fetiţa domnului Fuchs, proprietarul revistei, acesta l-a gonit pe dată, având însă grija ca înainte de a pleca să-l roage a-i recomanda un redactor ca lumea.

După cum vedeţi, pe vremea aceea relaţiile de muncă erau foarte ciudate.

Când prietenul meu Hajek m-a prezentat proprietarului revistei, acesta m-a primit cu foarte multă căldură şi m-a întrebat dacă am oarecare noţiuni despre animale şi părea foarte încântat de răspunsul meu în care i-am declarat că întotdeauna am preţuit foarte mult animalele, că am văzut în ele etapele de dezvoltare spre specia umană şi că, mai cu seamă în ceea ce priveşte ocrotirea animalelor, am respectat întotdeauna dorinţele şi năzuinţele lor. În fond, animalele nu cer altceva decât să fie sacrificate, pe cât posibil fără durere, înainte de a fi mâncate. Crapul se naşte cu ideea fixă că nu-i frumos din partea bucătăresei să-i spintece pântecele de viu, iar obiceiul unora de a suci gâtul cocoşului este în contradicţie cu principiile Societăţii pentru ocrotirea animalelor, care arată că păsările nu trebuie tăiate de mâini neîndemânatice. Aspectul închircit al mrenelor prăjite dovedeşte că muribundele protestează împotriva faptului că sunt prăjite de vii în margarină. A goni curcanul…

Când să-i vorbesc despre curcan, patronul m-a întrerupt şi m-a întrebat dacă mă pricep la păsări, câini, iepuri de casă, albine, dacă cunosc diversitatea vieţii animalelor, dacă ştiu să tai din jurnale străine fotografii bune pentru a fi reproduse, să traduc articole de specialitate despre animale, să răsfoiesc prin lucrările lui Brehm ca să mă inspir, pentru a redacta, în colaborare cu el, articole de fond privitoare la viaţa animalelor. M-a întrebat de asemenea dacă aş putea să scriu despre schimbarea anotimpurilor, despre alergările de cai, despre vânătoare, despre dresarea câinilor poliţişti, despre sărbătorile naţionale şi religioase, pe scurt – dacă aş fi în stare să am o privire gazetărească de ansamblu, pe care s-o sintetizez într-un scurt şi concis articolaş de fond.

I-am declarat că mă gândisem la asta, că mă preocupase încă de mult ideea conducerii luminate a unei asemenea reviste cum este Lumea animalelor şi că pot face faţă, cu cinste, tuturor rubricilor, întrucât stăpânesc la perfecţie subiectele amintite. Strădania mea, i-am spus eu, va fi însă de a ridica revista la un nivel neobişnuit de înalt, printr-o reorganizare atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al orientării; să introduc rubrici noi, ca de pildă: „Colţul vesel al animalelor”, „Animalele despre animale”, urmărind în acelaşi timp, cu grijă, situaţia politică; să furnizez cititorilor surprize după surprize, pentru ca să nu aibă timp să-şi revie, trecând de la un animal la altul. Rubrica „O zi din viaţa animalelor” trebuie să alterneze cu „Noul program pentru rezolvarea problemelor în legătură cu creşterea animalelor domestice” şi cu „Mişcarea vitelor cornute”.

M-a întrerupt din nou, declarând că proiectele mele îl satisfac în totul şi că, dacă voi reuşi să realizez numai jumătate de ceea ce îmi propun, îmi va dărui o pereche de porumbei Wyandot, de la ultima expoziţie de păsări de la Berlin, care au obţinut premiul întâi, iar proprietarul, medalia de aur pentru împerechere excepţională.

Pot să vă spun că m-am străduit să-mi respect în revistă, programul de conducere, pe cât m-au ajutat puterile, ba încă la urmă am descoperit că articolele pe care le scriam depăşeau chiar cu mult competenţa mea.

În dorinţa de a oferi cititorilor ceva nou, am început sa inventez noi animale.

Am pornit de la principiul că, de pildă, elefantul, tigrul, leul, maimuţa, cârtiţa, calul etc. sunt de mult creaturi prea cunoscute cititorilor revistei Lumea animalelor şi m-am gândit că cititorul trebuie captivat cu ceva nou, cu noi descoperiri şi de aceea am încercat să le prezint o balenă cu pântece de sulf. Acest nou tip de balenă nu depăşea mărimea unui batog, dar era prevăzută cu o băşică plină cu acid formic şi un canal special prin care balena mea cu pântece de sulf lansa prin explozie, oricând dorea, asupra peştilor mai mici pe care voia să-i înghită paralizându-i acid otrăvitor, căruia, mai târziu, savantul englez… nu-mi amintesc acum ce nume i-am dat – l-a numit „acid de balenă”. Untura de balenă era cunoscută de toată lumea, dar noul acid a trezit atenţia câtorva cititori, care au întrebat de firma care se ocupă cu prelucrarea acestui acid.

Pot să vă asigur că, în general, cititorii Lumii animalelor sunt foarte curioşi.

Curând, după balena cu pântecele de sulf, am descoperit, unele după altele, o serie întreagă de noi animale. Vă amintesc, în treacăt numai, printre altele de: foca-tărcată – un mamifer din neamul cangurului; boul suplu – un tip de vacă preistorică; infuzorul-sepia, înfăţişat ca un tip de guzgan… Animalele mele se înmulţeau de la o zi la alta. Mă minunam eu singur de succesele pe care le obţineam. Niciodată nu mi-am închipuit că regnul animal trebuia completat atât de mult şi că Brehm a putut să treacă cu vederea atâtea animale, în lucrarea sa Viaţa animalelor. Au ştiut oare Brehm şi toţi urmaşii lui despre liliacul meu de pe insula Islanda „liliacul nordic”; despre pisica mea domestică de pe culmea muntelui Kilimangiaro, pe care am numit-o „cerbul-pachiuha”?

Ce ştiuseră până atunci naturaliştii despre puricele inginerului Kuhn, descoperit de mine în chihlimbar; despre acest purice care era orb fiindcă trăia subteran pe spatele unei cârtiţe preistorice, şi ea oarbă, pentru că – aşa cum am scris – străbunica lui se împerechease cu un arici orb şi el, din grotele de la Adelsberg, care pe vremea aceea se întindeau până la Marea Baltică de azi?

Din pricina acestui eveniment lipsit de însemnătate se încinse o aprigă polemică între ziarele Cas (Timpul) şi Cech (Cehul), deoarece Cech, organ clerical, citând, cu lux de amănunte, în foiletonul său, articolul meu despre puricele orb, trase următoarea concluzie: „Ceea ce Dumnezeu face, este bine făcut”. Dimpotrivă, cum era şi firesc, Cas, revistă pur realistă, distruse puricele meu o dată cu preasfinţitul ziar Cech şi din clipa aceea se părea că mă părăseşte steaua de inventator şi descoperitor de noi creaturi.

Abonaţii revistei Lumea animalelor începură să se neliniştească.

Această nelinişte a fost stârnită de scurtele mele note despre apicultură şi avicultură, în care dezvoltam o nouă teorie personală, care a produs o adevărată furie, deoarece aplicând sfaturile mele simple, cunoscutul apicultor Pazourek a murit de apoplexie, în timp ce în regiunile Sumava şi Podkrkonose stupăritul a dispărut cu desăvârşire. În păsări a dat molima şi, ce mai tura-vura, au pierit cu duiumul. Abonaţii îmi scriau scrisori de ameninţare şi refuzau primirea revistei.

Văzând cum stau lucrurile, am schimbat sfera de activitate şi m-am lansat în domeniul păsărilor sălbatice. Îmi amintesc şi acum de scandalul meu cu redactorul-şef al ziarului agricol Selsky Obzor125, deputatul clerical Josef M. Kadlcak!

Decupasem din revista engleză Country Life126 fotografia unei păsărele cocoţate într-un nuc. Am botezat-o „nuculeană”, aşa cum, în mod logic, n-aş fi stat o clipă la îndoială să scriu că pasărea care sta pe o creangă de ienupăr se numeşte „ienuperuţ”, sau la nevoie „ienuperuţă”.

Şi să vedeţi ce s-a întâmplat… Domnul Kadlcak a îndrăznit să mă atace, printr-o carte poştală obişnuită, în care îmi atrăgea atenţia că pasărea respectivă nu era o „nuculeană”, ci o gaiţă, pasăre căreia în traducere germană îi spune Eichelhaher.

I-am scris o scrisoare în care i-am expus în întregime teoria mea despre „nuculeană”, împănându-mi expunerea cu multe înjurături şi citate inventate din Brehm.

Deputatul Kadlcak mi-a răspuns în Selsky Obzor printr-un articol de fond.

Şeful meu, domnul Fuchs, se afla ca de obicei la cafenea şi citea gazetele de provincie, pentru că în ultima vreme începuse să urmărească cu multă atenţie aluziile pe care presa provincială le făcea la adresa captivantelor mele articole, apărute în Lumea animalelor. Când m-am dus la el, mi-a arătat ziarul cu pricina, Selsky Obzor, care se afla pe masă şi mi-a spus, aproape în şoaptă, privindu-mă cu ochii lui trişti, să citesc.

Am citit articolul cu glas tare în faţa întregii asistenţe din cafenea: „Onorată redacţie!

Am atras atenţia că în ultima vreme revista dumneavoastră uzează de o terminologie neobişnuită şi neîntemeiată; că nu ţine seama îndeajuns de puritatea limbii cehe şi că inventează diferite specii de animale. Am prezentat proba zdrobitoare a faimoasei gaiţe, denumire străveche, folosită şi astăzi în mod curent, pe care redactorul dumneavoastră şi-a permis să o prezinte drept «nuculeană». Pentru a-mi sprijini afirmaţia, am arătat că denumirea folosită de redactorul dumneavoastră ar putea avea un temei în cuvântul german Eichelhaher care în traducere corectă este totuşi gaiţă.”

— Gaiţă! repetă disperat patronul revistei.

Am continuat lectura, păstrându-mi sângele rece: „Drept răspuns, am primit din partea redactorului dumneavoastră o scrisoare foarte nepoliticoasă, cu caracter personal şi neprincipial, în care sunt etichetat drept «o vită ignorantă, demnă de condamnat», fapt care merită o sancţiune exemplară. Între oameni cuviincioşi, nu se răspunde în felul acesta la obiecţiuni concrete, de natură pur ştiinţifică. Aş fi foarte bucuros să ştiu care din noi doi anume este vită mai mare. Poate, ce-i drept, n-ar fi trebuit să-mi formulez obiecţiunile printr-o simplă carte poştală, ci printr-o scrisoare închisă; dar fiind mult prea copleşit cu munca, nu mi-am dat seama de acest amănunt; acum însă, după ieşirea grosolană a redactorului dumneavoastră, îmi permit să prezint cazul judecăţii publice.

Redactorul dumneavoastră se înşală amarnic socotind că sunt o vită ignorantă, care habar nu are cum se numeşte cutare sau cutare pasăre. Aflaţi, domnilor, că mă ocup cu ornitologia de ani şi ani de zile, dar nu din cărţi, ci studiind viaţa păsărilor în natură, având în colivii mai multe păsări decât a văzut vreodată redactorul dumneavoastră, de bună seamă un om închis în cârciumile şi localurile de desfrâu din Praga.

Cu toate că cele ce voi spune sunt lucruri secundare, socotesc totuşi că n-ar strica dacă redactorul dumneavoastră s-ar convinge mai întâi cui îi reproşează dobitocia; înainte ca invectiva să-i curgă din peniţă, să facă un drum până la Frydland în Moravia, lângă Mistek, unde până la apariţia acestui articol revista dumneavoastră era cumpărată.

De altfel, nu e vorba aici de o polemică personală cu un om iresponsabil, ci de o problemă de ştiinţă şi de aceea repet încă o dată că a inventa într-o traducere nume de păsări este un lucru nepermis, când avem cuvântul neaoş arhicunoscut gaiţă.”

— Da, gaiţă! exclamă patronul meu cu o voce şi mai deznădăjduită.

Eu însă liniştit, nu m-am lăsat întrerupt şi am citit mai departe: „Asta-i curată neobrăzare din partea unor ignoranţi brutali. Cine a îndrăznit vreodată să-i spună gaiţei «nuculeană»? În lucrarea Păsările noastre, la pagina 148, veţi găsi denumirea latinească: Ganulus glandarius B. A.; aceasta este pasărea de care vă vorbesc – gaiţa.

Nu mă îndoiesc că redactorul revistei dumneavoastră va recunoaşte că îmi cunosc mai bine pasărea decât o poate cunoaşte un nespecialist. După profesorul doctor Bayer, pasărea de care vorbeşte dumnealui are denumirea latinească «mucifraga carycatectes B», iar acest B nu reprezintă, aşa cum mi-a scris redactorul dumneavoastră, începutul cuvântului bou. Ornitologii cehi cunosc numai gaiţa obişnuită şi nicidecum «nuculeana» dumneavoastră, pe care a inventat-o tocmai acest domn căruia, după propria lui teorie, îi aparţine iniţiala B, pe cartea de vizită. Aceasta este o ieşire pur personală, care nu schimbă cu nimic situaţia.

Gaiţa rămâne gaiţă chiar dacă redactorul de la Lumea animalelor s-ar întoarce cu curul în sus, şi asta dovedeşte cu câtă uşurinţă şi incompetenţă ştiu să scrie câteodată oamenii de teapa redactorului dumneavoastră, care îşi permite să-l falsifice în mod grosolan pe Brehm. Acest neobrăzat scrie că, după Brehm, gaiţa ar face parte din familia crocodilului, indicând pagina 452, unde se vorbeşte despre sprancioc (Lanius minor L.). Mai departe, acest ignorant, dacă îmi este permis să-l numesc astfel, referindu-se din nou la Brehm, afirmă că marele savant a clasificat gaiţa în grupa a cincisprezecea, a ciorilor, în timp ce Brehm a clasificat ciorile în grupa a 17-a din care fac parte corbul şi neamul stăncuţelor. Dumnealui a mers cu neruşinarea până acolo, încât a îndrăznit să mă facă şi pe mine stăncuţă (colaeus) şi neam de coţofană şi de ciori albastre, cu toate că la pagina respectivă din Brehm este vorba de gaiţele de pădure şi de coţofene pestriţe…”

— Gaiţe de pădure! suspină, apucându-se cu mâinile de cap editorul revistei. Dă-mi articolul! Vreau să-l citesc singur.

M-am înspăimântat de vocea răguşită cu care citea: „Pasărea Colibri sau mierla turcească rămâne de asemenea în traducerea cehă Colibri, tot aşa cum sturzul rămâne sturz”.

— Sturzului ar trebui să i se spună „ienupăruţ” sau „ienuperuţă”, domnule şef, am ţinut să subliniez eu, deoarece se hrăneşte cu sămânţă de ienupăr.

Domnul Fuchs trânti furios ziarul pe masă şi se băgă sub masa de biliard, bolborosind ultimele cuvinte, pe care le citise: „Turdus, Colibri”.

— Nici un fel de gaiţă, urlă el de sub biliard. Nu-i adevărat, „nuculeană”! Feriţi-vă că muşc, domnilor!

În cele din urmă reuşiră să-l scoată de sub biliard, şi a treia zi muri de meningită, în sânul familiei.

Ultimele cuvinte pe care le rostise în ultima clipă de luciditate au fost: „Nu e vorba de interesul meu personal, ci de binele societăţii. Din acest punct de vedere vă rog să primiţi părerea mea în ceea ce priveşte…” şi-şi dădu ultima suflare.

Terminându-şi istorisirea, teteristul se adresă, calm, caporalului:

— V-am spus toate astea ca să vă arăt că orice om poate ajunge uneori într-o situaţie încurcată şi să greşească!

Din toată expunerea, caporalul înţelese un singur lucru: că a greşit. De aceea se întoarse din nou spre fereastră, urmărind cu tristeţe peisajul care-i defila prin faţă.

Un interes mai mare îi treziră cele povestite lui Švejk. Soldaţii din escortă se uitau prosteşte unul la altul.

Švejk începu:

— Nimic pe lumea asta nu rămâne tăinuit, afirmă el. Totul iese la iveală, după cum prea bine aţi auzit din cele spuse, că nici măcar tâmpita aceea de gaiţă nu e „nuculeană”. E, într-adevăr, foarte interesant cum unii cad în capcană în chestii din astea. Ce-i drept, să inventezi animale nu-i lucru uşor, dar să înfăţişezi astfel de animale inventate e mult mai. greu. Cu ani în urmă, era la Praga unu Mestek. Acest Mestek a „descoperit” o sirenă pe care a arătat-o odată publicului pe strada Havlickova, din cartierul Vinohrady, în spatele unei draperii. În draperie era o gaură prin care se putea vedea, într-un fel de semiîntuneric, o canapea ordinară, pe care stătea tolănită o femeie din Zizkov. Picioarele îi erau înfăşurate într-o eşarfă de mătase verde, care, chipurile, voia să fie coada; părul îi era vopsit tot în verde, şi pe mâini purta nişte mănuşi de care erau prinse aripioare de carton verde, iar pe spinare avea legată cu sfoară un fel de cârmă. Copiii până la 16 ani nu aveau acces, iar ceilalţi, care aveau peste 16 ani, plăteau intrare şi făceau mult haz de faptul că sirena avea o spinare lată pe care scria: La revedere! În ce priveşte sânii, nu era mare lucru de ei. Îi atârnau până la buric ca nişte zdrenţe. La orele şapte seara, domnul Mestek a închis panorama, spunându-i femeii: „Sireno, poţi pleca acasă”. Dumneaei s-a schimbat şi pe la ora zece seara se plimba pe strada Taborska, adresându-se discret fiecărui om pe care-l întâlnea, cu cuvintele: „Frumosule, nu mergi cu mine?” Dar cum dumneaei nu avea condicuţă, la o razie, domnul comisar Drasner a agăţat-o împreună cu alte păsărele de noapte şi a băgat-o la răcoare. Iar domnul Mestek a trebuit să închidă prăvălia.

În clipa aceea preotul de campanie căzu de pe banca şi continuă să doarmă dus, pe duşumea… Caporalul privi prosteşte scena, apoi, în tăcerea mormântală, îl ridică din nou pe bancă, fără să i se dea cel mai mic concurs de către ceilalţi. Era limpede că-şi pierduse toată autoritatea. Când, timid, îndrăzni să spună cu o voce deznădăjduită: „Aţi fi putut să-mi daţi şi voi o mână de ajutor”, oamenii din escortă îl priviră cu indiferenţă şi nu mişcară un deget.

— Trebuia să-l laşi să sforăie acolo unde era, spuse Švejk. Eu aşa făceam cu preotul meu. O dată l-am lăsat să doarmă în privată, altă dată mi-a dormit sus pe dulap, altă dată într-o albie de rufe, într-o casă străină şi, Dumnezeu mai ştie pe unde n-a dormit.

Pe caporal îl cuprinse deodată indignarea şi, vrând să demonstreze că el e stăpânul, spuse cu asprime:

— Tacă-ţi gura şi nu mai turui! Trăncăneşti, fără rost, ca orice ţucălar. Te ţii de om, ca ploşniţa.

— Asta aşa este, domnule caporal, iar dumneata eşti Dumnezeu, răspunse Švejk cu siguranţa de sine a filosofului care vrea să înscăuneze pacea pe pământ, dar se lansează în acelaşi timp într-o violentă polemică, dumneata eşti maica celor şapte dureri.

— Doamne, Dumnezeule, strigă aspirantul împreunându-şi pios mâinile, fă ca inimile noastre să fie pline de dragoste pentru gradaţii noştri, să nu ne mai uităm la ei cu scârbă. Binecuvântează adunarea noastră în această hrubă de închisoare ambulantă.

Caporalul se făcu roş ca racul de furie şi urlă:

— Observaţiile astea ţine-le pentru dumneata, teterist nenorocit!

— Dumneata n-ai nici o vină, răspunse pe un ton împăciuitor teteristul. Multor neamuri şi categorii de creaturi natura le-a refuzat cu desăvârşire inteligenţa. Ai auzit dumneata vorbindu-se despre prostia omenească? Nu crezi că ar fi fost mult mai bine dacă te-ai fi născut în altă specie de mamifere şi n-ai fi purtat numele ăsta stupid de om şi caporal? E o mare greşeală că te crezi cea mai perfectă şi mai evoluată creatură. Dacă ţi s-ar scoate steluţele, ai rămâne un nenorocit ca toţi nenorociţii, o nulitate, din alea care mor împuşcate în toate tranşeele, pe toate fronturile, fără să-i pese cuiva. Dacă îţi mai adaugă un galon şi fac din dumneata un ipochimen căruia i se spune ciorbagiu, abia n-o să fie nimic de capul dumitale. Orizontul dumitale spiritual se va îngusta şi mai mult, iar atunci când îţi vei lăsa undeva pe câmpul de luptă oasele fii sigur că nu se va găsi nimeni în toată Europa care să te plângă.

— Am să te bag la răcoare, strigă cu disperare caporalul.

Teteristul râse cu hohote.

— Se vede treaba că dumneata vrei să mă bagi la răcoare, pentru că te-am insultat. Asta ar însemna însă să minţi, dat fiind că aparatul dumitale mintal nu e în stare să înregistreze nici o jignire; şi în afară de asta aş pune rămăşag, pe ce vrei, că n-o să-ţi aminteşti absolut nimic din toată convorbirea noastră. Dacă ţi-aş spune că eşti un embrion, sunt sigur că vei uita-o şi pe asta nu numai înainte de prima staţie, dar cu siguranţă că înainte de a dispare din faţa noastră primul stâlp de telegraf. Eşti un creier atrofiat. Nu-mi pot de loc imagina că dumneata ai putea reda închegat, vreodată, ceea ce m-ai auzit vorbind aci. De altfel, poţi întreba pe oricare din cei de faţă dacă în cuvintele mele a existat măcar cea mai mică aluzie la adresa orizontului dumitale spiritual, sau dacă te-am jignit cu ceva.

— Aşa-i, întări Švejk, nimeni nu ţi-a spus vreo vorbuliţă pe care dumneata s-o poţi răstălmăci. Întotdeauna iese rău, când cineva se simte jignit. Odată eram la cafeneaua de noapte „Tunelul” şi vorbeam cu nişte prieteni despre urangutani. Printre noi era şi un marinar şi povestea marinarul că pe urangutan de multe ori nu-l deosebeşti de un cetăţean bărbos, pentru că un asemenea urangutan are păr în barbă ca nişte smocuri. „Să zicem, spunea el, ca domnul ăla de la masa de alături”…

Ne-am uitat atunci cu toţii într-acolo; bărbosul s-a sculat de la masă, s-a dus glonţ la marinar şi i-a ars o palmă; marinarul nu s-a lăsat nici el, a pus mâna pe sticla de bere şi dă-i cu ea în cap; domnul cu barbă de urangutan s-a întins pe jos, cât era de lung, şi a rămas în neştire. De marinar a trebuit să ne despărţim, pentru că şi-a luat repede tălpăşiţa; credea că l-a dat gata.

După aceea, ne-am căznit să-l readucem în simţiri pe domnul acela; da rău am făcut, că dumnealui, cum s-a trezit, a adus patrula peste noi, care, vorba ceea, n-am avut cu dumnealui nici în clin nici în mânecă. Şi aşa am ajuns cu toţii la comisariat. Acolo, el o ţinea într-una pe-a lui: că l-am făcut urangutan şi că n-am vorbit decât despre el. Şi aşa o ţinea într-una. Noi, de colo, ziceam că nu-i adevărat, că nu-i urangutan; dar el, că da, că este, că a auzit cu urechile lui. Eu l-am rugat pe domnul comisar să-l lămurească dumnealui; şi dumnealui l-a lămurit cu toată bunăvoinţa că nu-i urangutan. Dar el n-a vrut să înţeleagă, şi i-a zis domnului comisar că ştie el că dumnealui, comisarul, ţine cu noi. Atunci, domnul comisar a pus să-l bage la răcoare, ca să se trezească; noi am vrut să ne ducem înapoi la „Tunelul”, dar nu s-a mai putut, că ne-a băgat şi pe noi la zdup. Aşa că vezi, domnule caporal, ce poate să iasă dintr-un fleac de neînţelegere, cu care nici nu face să-ţi prăpădeşti vremea. Tot aşa, la Okrouhlice, era un altul care a făcut pe jignitul pentru că odată, la Nemecky Brod, i-a spus cineva cum că ar fi şarpe-tigru. Cuvinte din astea sunt, slavă Domnului, dar pentru ele nu te poate pedepsi nimeni. De pildă, dacă noi ţi-am spune dumitale acum că eşti un şobolan, ai putea dumneata să te superi pe noi pentru un fleac ca ăsta?

Caporalul sări ca fript de pe bancă. Nu se poate spune că a zbierat. Necazul, furia, deznădejdea, toate se contopiseră într-o avalanşă de urlete sălbatice; acest interesant număr de concert era acompaniat de şuieratul pe nas, executat de preotul de campanie, care continua să sforăie.

După această manifestare sălbatică, urmă o stare de depresiune totală. Caporalul se aşeză din nou pe bancă, şi ochii lui spălăciţi, lipsiţi de expresie, fixară depărtările, pădurile şi munţii.

— Domnule caporal, sparse tăcerea teteristul. Dumneata îmi aminteşti, aşa cum stai acum şi urmăreşti munţii falnici şi pădurile înmiresmate, de chipul lui Dante. Aceeaşi faţă distinsă de poet, de bărbat cu inimă caldă şi suflet bun, capabil de sentimente nobile. Rămâi, te rog, în această poziţie: te prinde foarte bine! Cu câtă însufleţire şi uitare de sine, fără nici un fel de mofturi şi fandoseli, ochii dumitale pierduţi contemplă peisajul… Cu siguranţă că te gândeşti cât de frumos va fi la primăvară, când pe aceste meleaguri pustii se va întinde un covor cu flori de câmp de toate culorile…

— Covorul îmbrăţişează un pârâiaş, adăugă Švejk, şi domnul caporal stă pe o buturugă, scuipă în creion şi scrie o poezioară pentru Micul cititor.

Caporalul deveni complet apatic, în timp ce teteristul susţinea cu hotărâre că văzuse capul caporalului la o expoziţie de sculptura.

— Nu te supăra, domnule caporal, dumneata n-ai stat cumva ca model sculptorului Stursa?

Caporalul îl privi trist şi răspunse:

— Nu.

Teteristul tăcu, şi se lungi pe banchetă.

Soldaţii din escortă se aşezară să joace cărţi cu Švejk. De disperare, caporalul se apucă să chibiţeze şi îşi permise chiar să remarce că Švejk n-ar fi trebuit să dea din mână asul de pică. Dacă n-ar fi greşit, ar fi avut un şapte la ultima mână şi ar fi câştigat.

— În cârciumile noastre, îi răspunse Švejk, erau pe vremuri nişte afişe, foarte frumoase, pentru chibiţi. Îmi aduc aminte de unul, care zicea:

Chibiţule, Dacă nu-ţi ţii gura, îţi ating figura.

Trenul se opri într-o staţie, unde începu inspecţia vagoanelor.

— Era de aşteptat, spuse necruţător teteristul, uitându-se cu înţeles la caporal. Inspecţia bate la uşă.

Ofiţerul care inspecta trenul intră în vagon.

Comandant al trenului militar fusese numit doctorul Mraz, ofiţer în rezervă.

Aceste însărcinări stupide erau întotdeauna încredinţate ofiţerilor de rezervă. Doctorul Mraz nu mai ştia unde îi e capul. Cu toate că în viaţa civilă era profesor de matematici la liceul real, nu-i ieşea la numărătoare un vagon. Şi colac peste pupăză, efectivele fiecărui vagon în parte, anunţate la staţia anterioară, nu mai corespundeau cu cifra indicată după îmbarcarea în vagoane, în gara Budejovice. Când consultă actele, se trezi deodată că i-au apărut pe hârtie, dracu ştie de unde, două bucătării de campanie în plus. Constatând că de la plecarea din Budejovice numărul cailor crescuse, fără să poată găsi vreo explicaţie, îl trecură fiori reci. În lista ofiţerilor, nu reuşea să descopere doi cadeţi, care îi lipseau. În biroul colonelului, instalat în vagonul din faţă, se căuta cu disperare o maşină de scris care dispăruse. Simţea că-i crapă capul în haosul ăsta; luase trei buline de aspirină şi acum, cu cea mai dăznădăjduită mutră inspecta trenul.

Când intră cu însoţitorul în compartimentul arestaţilor, se uită în hârtii şi, după ce-l ascultă pe bietul caporal, care îi raporta că transporta doi arestaţi, dispunând de atâţia şi atâţia soldaţi, mai verifică o dată în acte veridicitatea celor raportate, apoi aruncă o privire împrejur.

— Cine-i dumnealui? întrebă apoi sever arătând înspre preotul de campanie care dormea pe burtă, cu spatele îndreptat ireverenţios spre ofiţer.

— R… ra… portez, d-domnule locotenent, bâlbâi caporalul; că noi… asta…

— Cum adică, noi asta, mormăi, supărat doctorul Mraz, ce vrei să spui? Vorbeşte clar.

— Raportez supus, domnule locotenent, răspunse Švejk în locul caporalului, că domnul care doarme pe burtă este un domn oberfeldkurat, beat criţă. Dumnealui s-a luat după noi şi a dat buzna în vagon; cum dumnealui este superiorul nostru, noi n-am putut să-1 dăm afară, ca să nu încălcăm disciplina. De bună seamă că dumnealui s-a înşelat; şi-o fi zis că ăsta-i vagonul de stat-major.

Doctorul Mraz oftă şi se uită în hârţoagele lui. Nici pomeneală de vreun preot de campanie care trebuia să meargă cu acest tren, la Bruck. Începu să clipească, nervos. La ultima staţie i s-au înmulţit, pe neaşteptate, caii; şi iată că acum i se naşte, din senin, un preot de campanie, în compartimentul arestaţilor.

Nu izbuti să găsească altă soluţie decât să ordone caporalului să întoarcă pe adormit cu burta în sus, deoarece în poziţia în care se afla nu era cu putinţă să-i stabilească identitatea.

Multă trudă îi trebui însă caporalului până să-l întoarcă cu faţa în sus pe oberfeldkurat. În timpul acestei operaţii părintele se trezi şi, zărindu-l pe ofiţer în faţa lui, îl salută amical:

— Eh, servus, Fredy, was gibbt's neues? Abendessen schon fertig? 127

Apoi închise iar ochii, şi se întoarse cu faţa la perete.

Doctorul Mraz îşi dădu numaidecât seama că avea de a face cu acelaşi beţiv din ajun, de la cazinoul ofiţerilor, cu faimosul mâncător al tuturor raţiilor ofiţereşti şi oftă adânc.

— Pentru treaba asta, se adresă apoi caporalului, vei ieşi mâine la raport.

Dar când să plece, îl reţinu Švejk:

— Raportez supus, domnule locotenent, că eu n-am ce căuta aici. Eu trebuia să fiu închis numai până la unsprezece, căci tocmai astăzi mi s-a împlinit termenul. Am fost închis pe trei zile; acum trebuie să stau cu ceilalţi în vagonul de vite şi, cum ora unsprezece a trecut de mult, mă rog de dumneavoastră, domnule locotenent, să fiu scos afară de aici, şi să fiu dus în vagonul de vite, unde este locul meu, sau la domnul oberlaitnant Lukáš.

— Cum te numeşti dumneata? îl întrebă doctorul Mraz, uitându-se din nou în hârţoage.

— Švejk Josef, raportez supus, domnule laitnant.

— Aha, va să zică dumneata eşti vestitul Švejk, spuse doctorul Mraz. Într-adevăr, la ora unsprezece, dumneata trebuie să fii eliberat. Dar domnul locotenent major Lukáš m-a rugat să nu-ţi dau drumul până la Bruck. Zicea că e mai bine aşa. Cel puţin pe drum să nu faci vreo şotie.

După plecarea locotenentului, caporalul nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de mulţumire:

— Vezi bine, Švejkule, că reclamaţia la superior nu face nici un căcat. Să fi vrut, vă dădeam în gât pe amândoi.

— Domnule caporal, ripostă teteristul, căcatul este un argument mai mult sau mai puţin valabil, dar un om inteligent nu trebuie să folosească astfel de cuvinte, indiferent dacă e nervos sau dacă vrea să producă uimire. Şi apoi, ameninţarea dumitale ridicolă că puteai să ne dai în gât pe amândoi!… De ce dracu n-ai făcut-o, când aveai un prilej atât de bun? Pesemne că numai înalta dumitale maturitate spirituală şi o deosebită delicateţă te-au împiedicat s-o faci.

— Şi-acuma, basta! M-am săturat până în gât, se răsti caporalul. Dacă nu încetaţi, vă bag pe amândoi la răcoare!

— Dar pentru ce motiv, porumbelule? întrebă teteristul cu nevinovăţie.

— Asta-i treaba mea! îşi făcu curaj caporalul.

— Treaba dumitale? zâmbi teteristul. A dumitale şi a noastră. Ca la cărţi: dama mea, dama ta. Eu aş spune, mai curând, că te-a cam zăpăcit faptul că vei fi scos la raport, şi de aceea ai început să zbieri la noi. Bineînţeles, nu în calitate oficială.

— Sunteţi nişte neruşinaţi, strigă caporalul căznindu-se să pară ameninţător.

— Eu, să vă spun una şi bună, domnule căprar, interveni Švejk, eu sunt soldat bătrân, am făcut serviciu şi înainte de război, şi-ţi pot spune că înjurăturile şi sudălmile nu ajută la nimic. Cu ani în urmă, când eram militar, îmi amintesc că la noi în companie era un ciorbagiu; îi zicea Schreiter. Ăsta tot aşa, se reangajase pentru o ciorbă; putea de mult, de când era caporal, să plece acasă, dar şi el era, cum se zice, greu de cap. Şi tot aşa, omul stătea cât era ziulica de mare pe capul ostaşilor; se lipea de noi ca căcatul de cămaşă; cutare lucru nu-i plăcea că nu era bine, cutare lucru iarăşi, cică era împotriva regulamentului; ce să vă mai spun, ne făcea mizerie cum putea, şi când îl cătai, ne tot zicea: „Soldaţi sunteţi voi? Ciobani sunteţi!” într-o bună zi, n-am mai putut răbda şi am cerut să ies la kompanienraport.

— Ce vrei? mă întrebă căpitanul.

— Raportez supus, domnule căpitan, că am să mă plâng de domnul feldwebel Schreiter; noi suntem soldaţii împăratului, şi nu ciobani. Noi slujim pe maiestatea-sa împăratul, noi nu suntem păzitori de oi.

— Şterge-o, vierme, de aici, cât mai repede, mi-a zis căpitanul.

Dar nu m-am lăsat, l-am rugat frumos să mă scoată la batalionsraport.

La batalionsraport, când i-am arătat oberstlaitnantului că noi nu suntem ciobani, că noi suntem soldaţi imperiali, dumnealui m-a atins cu două zile de carceră; dar eu nu m-am lăsat şi am cerut să mă scoată la regimentsrapor., La regimentsraport, după ce l-am lămurit bine pe domnul oberst, dumnealui a zbierat la mine că sunt idiot, zicând să mă ia toţi dracii.

Eu nu m-am lăsat nici mort, şi dă-i: „Cu respect vă raportez, domnule oberst, vă rog să fiu scos la brigaderaport. Colonelul s-a speriat şi a poruncit numaidecât în cancelarie să fie chemat ciorbagiul nostru, Schreiter, şi să-l fi văzut pe dumnealui cum a trebuit să mă roage de iertare, faţă de toţi ofiţerii, pentru vorba aceea „cioban”. Pe urmă, a venit fuga după mine, în curte, şi mi-a zis că s-a isprăvit cu înjurăturile; dar mai zicea că o să aibă el grijă, să ajung la închisoarea garnizoanei. Eu am început, de atunci, să fiu cu băgare de seamă, dar până la urmă, tot m-a agăţat. Eram în post la magazia de muniţii şi acolo fiecare santinelă scria întotdeauna ceva pe perete. Unii desenau femei în pielea goală, alţiii scriau câte o poezioară. Pe mine nu m-a dus capul la nimic mai bun, şi m-am apucat, într-un moment de plictiseală să mă iscălesc pe perete tocmai acolo unde stătea scris „Ciorbagiul Schreiter e un stârv”. Şi al dracului pezevenghiul de ciorbagiu n-a mai stat pe gânduri şi m-a raportat, că se ţinea scai de mine şi mă pândea ca un câine. Şi să vezi ghinion, că pe locul acela, deasupra iscăliturii mele, mai era scris ceva în versuri: „Noi nu mergem la răzbel, ba ne şi căcăm pe el”, şi asta în 1912, când trebuia să ne ducem în Serbia din pricina domnului consul Prochazka. Aşa că n-au stat mult pe gânduri şi m-au trimis în doi timpi şi trei mişcări la Terezina, în faţa Landsgerichtului128. De vreo cincisprezece ori au tot fotografiat peretele magaziei cu cele scrise şi cu iscălitura mea domnii de la tribunalul militar. De zece ori m-au pus să scriu, ca să poată controla scrisul: „Noi nu mergem la răzbel, ba ne şi căcăm pe el”; de cincisprezece ori a trebuit să scriu de faţă cu dumnealor: „Ciorbagiul Schreiter e un stârv”. În cele din urmă, a venit un specialist şi ăsta m-a pus să scriu: „Era la 29 iulie 1897, când Kralovy Dvur a cunoscut grozăvia revărsării cumplite a apelor Elbei”.

— Încă nu-i de ajuns, spuse judecătorul. Pe noi ne interesează cum e cu căcatul ăla. Dictaţi-i ceva în care să se repete literele, c, a, t. Şi ţin-te, frate, cu dictatul: „cal, cârn, cârnat, ars, ras, turnat”. Specialistul se zăpăcise de tot şi mereu întorcea capul înapoi, unde stătea un soldat cu baioneta la armă. În cele din urmă a hotărât ca toată socoteala să fie trimisă la Viena, aşa că mi-a cerut să mai scriu de trei ori: „Şi soarele a început să ardă, dogoarea e grozavă”. Au trimis tot materialul la Viena, ca până la urmă să iasă aşa: că tot ce era scris acolo nu era de mâna mea, în afară de iscălitură, pe care o mărturisisem. Pentru isprava asta mi-au dat şase săptămâni, fiindcă, ziceau ei, m-am iscălit când eram în post, şi în timpul cât iscăleam pe perete nu puteam păzi magazia.

— Vezi, spuse caporalul cu satisfacţie, că până la, urmă tot n-ai rămas nepedepsit, că tot un criminal eşti. Să fi fost eu în locul Landsgerichtului, te atingeam cu şase ani, nu cu şase săptămâni.

— Ia nu mai fă pe grozavul, interveni teteristul. Mai bine te-ai gândi la sfârşitul dumitale! Pe cât ştiu, nu de mult, ofiţerul inspector ţi-a spus că trebuie să te prezinţi la raport. Pentru treaba asta n-ar strica să te pregăteşti foarte serios şi să meditezi asupra ultimelor probleme care se pun unui caporal. Ce eşti, de fapt, dumneata în univers, când te gândeşti că astrul cel mai apropiat de acest tren militar este de 275 000 de ori mai departe decât soarele pentru ca axa lui paralelă să facă o curbă de o secundă. Dacă dumneata ai fi un astru în univers, ai fi cu siguranţă mult prea mic, şi cu siguranţă că nu te-ar putea surprinde nici cu cele mai perfecte aparate astronomice. Nici nu există expresie pentru neînsemnătatea dumitale în univers. Într-o jumătate de an ai face pe cer o curbă atât de mică, şi într-un an o elipsă atât de neînsemnată, încât pentru exprimarea lor în cifre nici nu există măcar vreo noţiune. Axa paralelă a dumitale nici n-ar putea fi măsurată.

— Dacă aşa stau socotelile, observă Švejk, atunci domnul căprar poate să fie mândru că nimeni nu-l poate măsura şi, oricum o ieşi cu raportul, trebuie să stea liniştit şi să nu-şi facă sânge rău, căci orice supărare strică sănătăţii, şi acum, mai ales în timp de război, fiecare trebuie să-şi păzească sănătatea, căci necazurile războiului cer ca fiecare dintre noi să fie tare, şi nu un prăpădit. Şi chiar dacă o fi, domnule caporal, să te închidă, continuă Švejk surâzând binevoitor, chiar dacă ţi s-o face vreo nedreptate, nu trebuie să te pierzi cu firea; dumnealor n-au decât să creadă ce vor, iar dumneata ce vrei. Tot aşa am cunoscut odată un cărbunar care a stat cu mine închis, la începutul războiului la prefectura poliţiei din Praga; îi zice Frantisek Skvor. Era băgat la zdup pentru înaltă trădare şi poate că mai târziu l-or fi curăţat din cauza unei sancţiuni pragmatice. Omul ăsta, când l-au întrebat la interogatoriu dacă are ceva de spus împotriva procesului-verbal, a răspuns:

Fie c-a fost, cum a fost, într-un fel tot a fost.

Încă niciodată n-a fost ca într-un fel să nu fi fost.

Pentru asta l-au băgat la răcoare şi două zile nu i-au dat nimic nici de mâncare, nici de băut, pe urmă l-au adus din nou la interogatoriu, dar el o ţinea într-una pe a lui:

Fie c-a fost, cum a fost, într-un fel tot a fost.

Încă niciodată n-a fost ca într-un fel să nu fi fost.

Se poate ca aşa să fi spus şi la spânzurătoare, pentru că, în cele din urmă, l-au trimis la tribunalul militar.

— Am auzit că acum se spânzură şi se împuşcă pe capete, intră în vorbă unul dintre soldaţi. Nu de mult la „exerţirplaţ” ne-au citit un befehl, că la Motol l-au împuşcat pe un rezervist, Kudrna, care s-a supărat pe căpitan pentru că l-a lovit cu sabia pe băiatul lui, care era în braţele nevesti-si, când îşi lua rămas bun de la el, la Benesov. Şi pe politici îi închide cu grămada. Pe un redactor l-au şi împuşcat, în Moravia. Şi căpitanul nostru zicea că acum-acum le vine rândul şi la ceilalţi.

— Toate au o margine, spuse teteristul cu dublu înţeles.

— Aici aveţi dreptate, declară caporalul. Aşa ar trebui să se facă cu toţi redactorii. Ăştia nu fac decât să aţâţe poporul. Cum a fost acu un an, când eram numai fruntaş. Aveam sub comanda mea un redactor, care nu-mi zicea decât „pacostea armatei”. Dar să-l fi văzut când îl învăţam kleinubung129, cum mai curgeau pe el sudorile şi cum mai zicea: „Vă rog, domnule fruntaş, să respectaţi în mine omul”. I-am arătat eu omul, când făceam exerciţii de nieder şi curtea cazărmii era toată numai băltoace. L-am dus frumuşel în faţa unei băltoace şi băieţaşul a trebuit să se arunce în ea, şi împroşca apa, ca la bazinul de înot. Se înţelege că după-masă, trebuiau să strălucească iarăşi toate pe el; mundirul trebuia să fie curat oglindă. Băiatul curăţa, strănuta, şi-şi vărsa amarul. A doua zi arăta iar ca un porc tăvălit prin noroi. Eu stăteam lângă el şi-i spuneam: „Ei, ce zici, domnule redactor, cine e mai tare, pacostea armatei sau omul ăla, al dumitale?” Era un adevărat intelectual… Caporalul îl privi triumfător pe teterist şi continuă: Şi-a pierdut galoanele de teterist din pricina inteligenţei lui, pentru că a scris la gazetă despre persecutarea soldaţilor. Dar cum să nu-l persecuţi, dom'le, când un om ca dânsul, învăţat, nu ştie să puie piedica la armă nici după ce-i arăt a zecea oară? Şi când îi comanzi linksschaut dumnealui îşi suceşte tărtăcuţa, parcă dinadins, la dreapta, şi când i-o spui, se uită la tine, ca o cioară speriată. La exerciţiul de prezentarea armei, dumnealui habar n-avea de ce capăt s-apuce mai întâi, de curea s-au de cartuşieră – şi se uita la mine ca viţelul la poarta nouă, când îi arătam cum trebuie să-i alunece mâna, în jos, pe curea. Nici nu ştia pe care umăr se poartă arma şi saluta ca o maimuţă la orice întoarcere; da să-l fi văzut, Doamne, când învăţa să meargă în marş. Când trebuia să se întoarcă, îi era totuna pe care picior o făcea; ţop, ţop, ţop, mai făcea la întâmplare încă vreo şase bătăi înainte şi abia atunci se întorcea ca un cocoş pe stinghie, iar în timpul marşului ţinea pasul ca un bolnav de podagră şi ţopăia ca o fată bătrână când dansează la hram.

Caporalul scuipă dispreţuitor, apoi reluă:

— I-am dat, anume, o armă ruginită de tot, ca să înveţe să cureţe. Freca la ea, cum freacă câinele căţeaua, şi chiar dacă şi-ar fi cumpărat încă două chile de câlţi, tot n-ar fi ajuns s-o cureţe. Cu cât o curăţa mai mult, cu atât ruginea mai tare, iar la raport arma lui a mers din mână în mână, şi fiecare se minuna, cum de era atât de ruginită. Căpitanul nostru mereu îi zicea că n-are să iasă soldat din el, şi că ar face mai bine să se spânzure, de vreme ce mănâncă pâinea cazonă de pomană. Iar dumnealui nu făcea nimic, decât să clipească din ochi, pe sub ochelari. Pentru el era o adevărată sărbătoare, când n-avea de făcut verscharft sau carceră. De obicei, atunci scria la gazetă articolaşele lui despre persecutarea soldaţilor; până când, într-o bună zi, i-au făcut o percheziţie în cufăr. Doamne, Dumnezeule, ce de cărţi avea în el! Şi numai din alea despre dezarmare şi despre pace între popoare. Pentru treaba asta l-au expediat la garnizoană şi de atunci am scăpat de el… până când, deodată, a apărut iar; dar la cancelarie, ca să nu mai poată sta de vorbă cu trupa. Aşa a fost sfârşitul nefericit al acestui intelectual. Ar fi putut să fie domn mare, dacă din prostia lui n-ar fi pierdut dreptul de aspirant. Putea fi locotenent.

Caporalul oftă:

— Nici măcar faldurile de la manta nu ştia să le potrivească. Şi-a comandat tocmai de la Praga tot felul de unsori şi ape pentru lustruit nasturii, dar degeaba, că nasturii lui tot ca dracul de ruginiţi erau. Da de trăncănit, ştia să trăncănească, slavă Domnului. Când l-au mutat la cancelarie, nimic nu mai făcea, decât să-i dea mereu zor cu filosofia. Asta îi plăcea lui mai demult. Era, aşa cum v-am mai spus, „om”, din creştet şi până în tălpi. Odată, tot aşa, când dumnealui se gândea nu ştiu unde, tocmai lângă o băltoacă, în care a trebuit să se întindă, când am ordonat nieder, m-am dus lângă el şi i-am spus: „Când te aud vorbind mereu despre om şi noroi, îmi aduc aminte că omul tot din noroi a fost făcut, şi n-a avut încotro; s-a mulţumit şi cu asta”.

Acum, după ce se spovedise, caporalul era satisfăcut de el însuşi, şi aştepta cu nerăbdare răspunsul teteristului. Spre dezamăgirea lui, auzi glasul lui Švejk.

— Taman pentru nişte persecuţii ca astea, cu ani în urmă, la regimentul 35, unu Konicek l-a înjunghiat pe un caporal, şi pe urmă şi-a făcut seama. Am citit asta în Curierul. Caporalul avea vreo treizeci de răni în trup, din care mai bine de o duzină erau mortale. După aceea, soldatul s-a aşezat peste caporalul mort, şi s-a omorât. Alt caz s-a petrecut cu ani în urmă în Dalmaţia. Acolo a fost tăiat un caporal şi nici până în ziua de azi nu se ştie cine i-a făcut-o. Totul a rămas învăluit în taină; numai atâta se ştie, că pe caporalul tăiat îl chema Fiala şi că era din Drabovna de lângă Turnov. Şi mai ştiu încă despre un caporal din regimentul 75, îi zicea Reimanek…

În clipa aceea, plăcuta povestire fu întreruptă de un puternic strănut dinspre banca pe care dormea oberfeldkuratul Lacina. Grav şi demn, părintele se trezea în toată splendoarea lui. Deşteptarea îi era însoţită de aceleaşi fenomene ca şi deşteptarea de dimineaţă a tânărului uriaş Gargantua, atât de frumos descrisă de bătrânul şi veselul Rabelais.

Oberfeldkuratul băşea şi râgâia pe bancă, şi căsca zgomotos cu gura cât o şură. În sfârşit se ridică în capul oase lor şi întrebă mirat:

— O, crucifix! Unde mă aflu?

Caporalul, văzându-şi superiorul treaz, răspunse foarte respectuos:

— Raportez supus, domnule oberfeldkurat, că binevoiţi a vă afla în „arestantenvagon”.

Un fulger de mirare trecu peste faţa părintelui. Stătu o clipă tăcut şi încercă să reconstituie împrejurările. Zadarnic însă. Între cele trăite peste noapte şi dimineaţa, şi deşteptarea lui în vagonul cu geamuri zăbrelite se întindea o pâclă de nepătruns.

În cele din urmă se adresa caporalului, care continua să stea respectuos în faţa lui.

— Şi, mă rog, din ordinul cui, eu…

— Raportez supus, domnule oberfeldkurat, fără nici un ordin…

Părintele se ridică şi începu să umble nervos printre bănci, mormăind pe sub nas că nu pricepe nimic.

Se aşeză din nou şi întrebă:

— Şi încotro mergem, la urma urmei?

— La Bruck, raportez supus…

— Şi de ce mergem la Bruck?

— Raportez supus că acolo a fost mutat regimentul 91.

Părintele se căzni din nou să-şi amintească ce se întâmplase cu el; cum de ajunsese în trenul care pleacă spre Bruck, tocmai cu regimentul 91 şi pe deasupra însoţit de escortă.

Oricum, se limpezise oleacă din beţie, aşa că reuşi să-l distingă pe teterist de ceilalţi soldaţi. Întorcându-se spre el, îi spuse:

— Dumneata eşti un om inteligent; n-ai putea să-mi explici, fără să-mi ascunzi nimic, cum am ajuns aici cu dumneavoastră?

— Cu plăcere, răspunse pe un ton amical teteristul. E simplu de tot; azi de dimineaţă în gară, în timp ce ne duceam la tren, dumneavoastră v-aţi luat după noi. Eraţi cam făcut…

Caporalul îi aruncă teteristului o privire aspră, plină de indignare.

— V-aţi urcat în vagonul nostru, continuă calm teteristul, şi asta-i toată povestea. V-aţi întins pe bancă şi Švejk, aici de faţă, v-a pus mantaua lui sub cap. Când s-a făcut controlul trenului la staţia anterioară, aţi fost trecut pe lista ofiţerilor aflaţi în tren. Aţi fost, ca să zic aşa, descoperit în mod oficial şi, din pricina asta, caporalul nostru va trebui să iasă la raport.

— Ia te uită, suspină părintele. Atunci, la staţia următoare, va trebui să trec în vagonul ofiţerilor. Nu ştiţi dacă s-a servit prânzul?

— Încă nu, domnule feldkurat, tocmai la Viena se va servi, intră în vorbă caporalul.

— Care va să zică, dumneata mi-ai pus mantaua sub cap? se adresă părintele lui Švejk. Îţi mulţumesc din toată inima.

— Nu merit nici o mulţumire, răspunse Švejk. Am făcut aşa cum trebuie să facă orice soldat când vede că superiorul n-are nimic sub cap şi că e puţin făcut. Soldatul trebuie să ştie să-şi preţuiască superiorul, în orice hal ar fi el, şi în orice stare… Eu unul mă pricep bine să umblu cu feldkuraţii pentru că am fost ordonanţă la domnul feldkurat Otto Katz. Om vesel în felul lui, şi inimos.

Cuprins de un acces de democratism, în urma beţiei din ziua precedentă, oberfelkuratul scoase o ţigară şi i-o întinse lui Švejk.

— Ţine şi fumează! Apoi se adresă caporalului: Aud că din pricina mea vei fi scos la raport. N-ai nici o grijă, că nu ţi se întâmplă nimic; te scot eu din beleaua asta. Iar pe tine, se întoarse din nou către Švejk, te iau cu mine. Ai să trăieşti la mine, ca în puf.

Şi deodată, cuprins de o nouă criză de mărinimie, făgădui tuturor să-i ajute; teteristului îi făgădui ciocolată, soldaţilor din escortă rom, caporalului îi făgădui să-1 transfere la secţia de fotografiat de pe lângă statul-major al diviziei a 7-a de cavalerie. Le mai făgădui că-i va lăsa la vatră pe toţi şi că nu-i va uita niciodată.

Scoase portţigaretul şi începu să împartă ţigări tuturor, nu numai lui Švejk, şi declară că îngăduie tuturor arestaţilor să fumeze, că va face tot ce-i va sta în putinţă ca tuturor să li se îndulcească pedeapsa şi să fie cât mai repede redaţi vieţii normale de ostaş.

— Nu vreau, spuse el, să rămâneţi cu o amintire urâtă despre mine. Am destule cunoştinţe şi cu mine nu vă pierdeţi voi. De altfel, îmi faceţi impresia unor oameni foarte de treabă, pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dacă aţi păcătuit, acum ispăşiţi şi, cum vă văd, înduraţi fără să cârtiţi pedeapsa cu care v-a miluit Domnul.

— De ce ai fost pedepsit? se adresă el lui Švejk.

— Dumnezeu mi-a trimis pedeapsa, răspunse cu pioşenie Švejk, prin bunăvoinţa regimentsraport-ului, domnule oberfeldkurat, pentru un fleac de întârziere.

— Mila şi dreptatea Domnului sunt fără margini, spuse solemn oberfeldkuratul. El ştie pe cine trebuie să pedepsească, şi tocmai prin asta arată că nimic nu scapă prevederii şi atotputerniciei sale. Dar dumneata, teteristule, de ce eşti arestat?

— Pentru că bunul Dumnezeu, răspunse teteristul, a binevoit să mă blagoslovească cu un reumatism şi mi s-a urcat la cap. După ispăşirea pedepsei voi fi trimis la bucătărie.

— Voia Domnului e bine rânduită, exclamă părintele entuziasmat, auzind vorbindu-se despre bucătărie. Un om cumsecade poate face şi acolo carieră. De fapt, tocmai la bucătărie ar trebui să fie trimişi oameni inteligenţi; pentru combinaţii; pentru că nu-i totul să găteşti, ci dragostea cu care prepari şi combini mâncările. Să luăm de pildă, sosurile. Un om inteligent, când face sosul de ceapă, ia toate felurile de zarzavaturi şi le înăbuşă în unt, pe urmă adaugă încetul cu încetul mirodenii, piper, puţină foaie de dafin, cimbru; pe când un bucătar de rând pune ceapa la fiert şi aruncă în ea rântaş negru din seu. Pe dumneata aş fi într-adevăr bucuros să te văd, undeva, la o popotă ofiţerească. Omul, chiar fără inteligenţă, se poate descurca în viaţă, şi-n orice meserie, dar la bucătărie nu merge. Se simte numaidecât. Ieri seara, la cazinoul ofiţerilor din Budejovice, ni s-a servit printre altele o mâncărică de rinichi cu sos de Madera. Straşnic om ăl de l-a preparat! Dumnezeu o să-i ierte toate păcatele, mi-am zis eu, trebuie să fie un adevărat intelectual; şi într-adevăr, aşa este: la bucătăria popotei ofiţereşti de acolo lucrează un învăţător din Skutk. Am gustat eu o mâncare cu sos de Madera şi la popota regimentului 64, landwehr, dar era cu totul altceva. Băgaseră în ea chimion, aşa cum, la orice cârciumă ordinară, se bagă piper. Şi cine credeţi că l-a preparat? Credeţi că era bucătar în viaţa civilă? Aş! Crescător de vite la o moşie.

Preotul de campanie tăcu un timp; aduse apoi discuţia la problema culinară în Vechiul şi Noul Testament, arătând că încă de pe acele vremi se dădea o mare atenţie pregătirii unor mâncări gustoase după serviciul divin şi după alte ceremonii religioase. După aceea îi îndemnă pe toţi să-i cânte ceva, la care Švejk, cu proverbiala şi nefericita sa inspiraţie, începu:

Vine Marina de la Hodonin Şi-n urma ei popa, c-un clondir de vin.

— Preotul de campanie însă nu se supără:

— M-aş mulţumi şi cu niţel rom; nu-i neapărată nevoie să fie un clondir cu vin, spuse el, zâmbind prieteneşte. Cât despre Marina, s-o lăsăm şi pe ea la o parte, că numai în ispită ne-ar duce.

Caporalul cotrobăi prudent în buzunarul mantalei şi scoase o sticlă de rom.

— Cu respect vă raportez, domnule oberfeldkurat, spuse el cu vocea sugrumată de emoţie, trădând sacrificiul personal pe care-l făcea, dacă nu vă supăraţi…

— Nu mă supăr de loc, băieţaşule, răspunse bucuros părintele. Beau în cinstea fericitei noastre călătorii.

— Maica ta Cristoase! exclamă caporalul, ca pentru sine, văzând că, după o duşcă zdravănă, preotul dăduse pe gât jumătate de sticlă.

— Bată-te să te bată, spuse oberfeldkuratul râzând şi făcându-i cu ochiul teteristului. Mai şi blestemi pe deasupra. Pentru asta o să te pedepsească Dumnezeu.

Apoi părintele mai trase o înghiţitură şi întinzându-i sticla lui Švejk, îi ordonă:

— Atinge-o! Pân-la fund!

— Războiul e război, îi spuse Švejk cu bunătate caporalului, în timp ce-i dădea înapoi sticla goală. Caporalul încuviinţă printr-o străfulgerare a ochilor, atât de ciudată, cum numai la nebuni mai poţi întâlni.

— Şi acum, până la Viena, să-i mai trag un pui de somn, spuse preotul. Vă rog să mă treziţi când om ajunge. Iar dumneata, continuă el, adresându-se lui Švejk, dumneata te duci la bucătăria popotei noastre, iei tacâmuri şi-mi aduci prânzul. Să spui că este pentru domnul oberfeldkurat Lacina. Vezi să-ţi deie porţie dublă. Dacă sunt cumva găluşte, ai grijă să nu-ţi taie de la margine, să ieşim în pagubă. Pe urmă să-mi aduci de la bucătărie o sticlă de vin şi nu uita să iei cu dumneata o ploscă, ca să-ţi toarne în ea rom.

Părintele Lacina cotrobăi prin buzunare.

— Ascultă, caporal, văd că n-am mărunţiş, împrumută-mi un florin. Aşa. Cum spuneai că te cheamă? Švejk? Bine, Švejkule, ţine un gologan pentru drum! Domnule caporal, fii bun şi mai împrumută-mi un florin. Vezi, Švejkule, şi pe ăsta îl capeţi, dacă faci rost de toate aşa cum am vorbit. Cată să-ţi dea şi ţigări şi trabucuri pentru mine. Dacă se distribuie cumva şocolată, ai grijă să împachetezi o porţie dublă, iar de-or fi conserve, vezi să-ţi dea limbă afumată sau ficat de gâscă. Aşa. Da, era să uit. Dacă se dă brânză emental, te rog să ai grijă să nu-ţi taie de la margine şi cu salamul unguresc tot aşa, nici un colţ, numai de la mijloc, ca să fie fraged şi gustos.

Oberfeldkuratul se întinse pe bancă şi curând aţipi.

— Cred, se adresă teteristul caporalului, în clipa în care părintele începu să sforăie, că eşti mulţumit de copilul nostru găsit. Se bucură de viaţă.

O clipă, caporalul luptă cu propria lui indignare, apoi deodată pierdu orice sentiment de umilinţă şi încuviinţă aspru:

— E foarte cuminte!

— Cu mărunţişul ăsta, pe care nu-l are, intră în vorbă Švejk, dumnealui îmi aduce aminte de unul Mlicko, un zidar de la Dejvice. Ăla tot aşa, n-a avut multă vreme mărunţiş, până ce s-a înglodat în datorii până peste gât şi a fost închis pentru şarlatanie.

— Înainte de război, puse un soldat din escortă, era la regimentul 75 un căpitan care a băut toţi banii din casieria regimentului şi a trebuit să zboare din armată. Acum, că e război, e iarăşi căpitan. Am mai avut acolo un sergent care a şparlit de la magazie vreo douăzeci de baloturi de postav, şi azi e stabfeldwebel şi când te gândeşti că în Serbia a fost, nu demult, împuşcat un infanterist, pentru că a mâncat deodată conservele pe trei zile.

— Asta n-are nici o legătură cu ce vorbeam noi, declară caporalul cu glas aspru. Dar nu-i frumos să împrumuţi de la un biet caporal doi florini ca să-i dai bacşiş.

— Ţine-ţi gologanul, spuse Švejk, eu n-am nevoie să mă îmbogăţesc pe spinarea dumitale. Şi dacă mi l-o da şi pe celălalt, ţi-l dau înapoi, ca să nu mai boceşti. Pe dumneata ar trebui însă să te bucure când un superior îţi cere împrumut bani ca să aibă de cheltuială. Dar dumneata eşti zgârciob. Aici e vorba de doi gologani nenorociţi, dar tare aş vrea să te văd ce-ai face dacă ar fi să-ţi dai viaţa pentru superiorul dumitale, dacă el ar zace rănit, lângă tranşeele duşmanului, şi dumneata ar trebui să-l salvezi şi să-l aduci în braţe, în timp ce duşmanul trage după voi cu şrapnele şi mai ştiu eu ce.

— Dumneata ai face-n pantaloni, ciuruc nenorocit, ripostă caporalul.

— Ehe câţi sunt din ăştia care fac în pantaloni la fiecare gefecht130! observă un soldat din escortă. Deunăzi, la Budejovice, un camarad rănit ne povestea că s-a scăpat pe el de trei ori într-un singur atac. Prima oară când au ieşit clin tranşee, în faţa reţelei de sârmă ghimpată, pe urmă când au început s-o taie, şi a treia oară zicea că şi-a dat drumu la un contraatac cu baioneta, al ruşilor, care strigau „ura”. Pe urmă a început să fugă înapoi în tranşee şi zicea că din grupa lor nu era unul care să nu fi făcut pe el. Pe marginea tranşeei era un mort: zăcea cu picioarele în jos; în timpul atacului un proiectil îi retezase jumătate de cap, de parcă l-ar fi tăiat cineva cu cuţitul; ăsta se scăpase pe el în ultimul moment, în aşa hal, că din pantalonii lui curgea în tranşee, căcat, amestecat cu sânge. Şi jumătatea aceea de cap, cu creier cu tot, zăcea chiar sub el. Ce, parcă ştie omul ce i se poate întâmpla?!

— Câteodată, zise Švejk, în timpul atacului i se face omului rău din te miri ce şi îi vine greaţă. Un convalescent, venit la Praga, de la Premysl, ne povestea odată, la cârciumă „Belvedere” de la Pohorelec, că într-o luptă corp la corp s-a trezit în faţă cu un rus cât un munte. Venea spre el cu baioneta şi îi curgea nasul. Când a văzut săracu mucii, zicea că i-a venit deodată rău şi a trebuit să meargă la hilfsplatz131, unde l-au găsit bolnav de holeră. Fără să mai stea pe gânduri, l-au trimis în baraca holericilor, la Pesta, unde s-a îmbolnăvit de-a binelea.

— Era soldat prost sau caporal? întrebă teteristul.

— Caporal era, răspunse Švejk liniştit.

— Asta se poate întâmpla şi oricărui teterist, replică prosteşte caporalul, aruncând o privire zdrobitoare teteristului, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Acum te-am înfundat, hai, ce zici?”

Acesta însă tăcu şi se întinse pe bancă.

Trenul se apropia de Viena. Cei care nu dormeau priveau de la fereastră reţeaua de sârmă ghimpată şi fortificaţiile din preajma Vienei, fapt care provocă, se vede, o puternică strângere de inimă tuturor celor din tren.

Dacă înainte se mai auzeau încă din vagoane strigătele nemţilor din munţii Kasper: „Wann ich kumm, wann, ich kumm, wan ich wieda, wieda kumm”, acum amuţiseră de-a binelea în faţa priveliştii neplăcute a reţelei de sârmă ghimpată cu care era împrejmuită Viena.

— Totul e în ordine, spuse Švejk, privind şanţurile. Totul e în cea mai perfectă ordine, numai că vienezii care vin la plimbare pe aici îşi pot rupe pantalonii. Aici omul trebuie să umble cu băgare de seamă. Viena este un oraş important continuă el. Numai câte animale sălbatice au, în menajeria aceea de la Schonbrunn. Cu ani în urmă, când am fost la Viena, îmi plăcea mai ales să mă duc să văd maimuţele; dar când se plimbă pe acolo vreun om mare de la castelul imperial, nimeni nu poate trece peste cordon. Era cu mine un croitor din circumscripţia a zecea şi l-au arestat, pentru că voia cu orice chip să vadă maimuţele.

— Ai fost şi la castel? întrebă caporalul.

— Frumos e pe acolo, răspunse Švejk. Eu n-am fost, dar mi-a povestit unu care a fost. Cel mai frumos din toate e burgwache 132. Cică fiecare soldat din gardă trebuie să aibă doi metri înălţime. După ce iese din serviciu, fiecare capătă un brevet de tutungerie. Şi prinţese sunt acolo câte vrei, ca gunoiul…

Trecură printr-o gară unde, în urma lor, răsună imnul austriac intonat de o fanfară care venise, pesemne dintr-o eroare, pentru că abia după o bună bucată de timp ajunseră într-o gară unde trenul se opri. Aici se distribuia hrana şi era pregătită primirea oficială.

Dar solemnităţile nu mai semănau cu cele de la începutul războiului, când soldaţii, în drum spre front, mâncau în fiecare staţie, şi erau întâmpinaţi de domnişoare de onoare, îmbrăcate în rochii albe caraghioase, cu feţe şi mai caraghioase, ţinând în braţe nişte amărâte buchete de flori. În afară de asta mai ascultau şi discursul nerod al unei cucoane, al cărui soţ e astăzi mare patriot şi republican.

La Viena, bunele oficii de întâmpinare a trenului militar erau făcute de trei reprezentante ale Crucii Roşii din Austria, şi de două delegate ale unei asociaţii patriotice a femeilor şi tinerelor fete din Viena, de un reprezentant oficial al municipalităţii şi un reprezentant al armatei.

Pe feţele lor se citea o oboseală cumplită. Trenuri, transportând trupe spre front, treceau zi şi noapte prin gara Viena şi din oră în oră soseau trenuri sanitare cu răniţi. În fiecare clipă vagoanele cu prizonieri erau trecute de pe o linie pe alta, şi la toate aceste operaţiuni trebuiau să fie de faţă toţi aceşti delegaţi ai diferitelor corporaţii şi societăţi. Pe măsură ce vremea se scurgea, entuziasmul primelor zile se transforma în plictiseală, oboseală şi căscat. Serviciul acesta se făcea cu schimbul şi toţi cei care apăreau într-una din gările Vienei aveau aceeaşi înfăţişare obosită ca şi cei care aşteptau acum trenul cu regimentul din Budejovice.

Vagoanele de vite erau ticsite de soldaţi, cu deznădejdea întipărită pe feţe, ca oamenii duşi la spânzurătoare.

Doamnele se apropiară de ei, împărţindu-le turtă dulce, împodobită cu inscripţii de zahăr de acest gen: „Sieg und Rache”, „Gott strafe England”, „Der Oesterreicher hat ein Vaterland. Er liebt's und hat auch Ursach fur's Vaterland zu kampfen” 133.

Muntenii din Kasper se îndopau cu turtă, fără însă ca de pe feţele lor să dispară expresia de deznădejde.

În cele din urmă primiră ordinul să se îndrepte, pe companii, la bucătăriile de campanie din spatele gării, după mâncare.

Tot acolo era şi bucătăria ofiţerilor, unde se duse şi Švejk ca să execute comanda feldkuratului. În acest timp teteristul aştepta să fie servit, dat fiind că doi soldaţi din escortă plecaseră să ridice raţia pentru cei din vagonul arestaţilor.

Švejk execută comanda întocmai, şi în timp ce traversa linia ferată îl zări pe locotenentul Lukáš, care se plimba între şine şi aştepta să vadă dacă la popota ofiţerească va mai rămâne ceva şi pentru el.

Situaţia lui nu era de invidiat, întrucât se folosea deocamdată de ordonanţa locotenentului Kirschner. Flăcăul se îngrijea însă, de fapt, numai de stăpânul lui şi se deda la adevărate acte de sabotaj când era vorba de locotenentulmajor Lukáš.

— Unde te duci cu toate astea? îl întrebă pe Švejk nenorocosul locotenent-major, în clipa când Švejk tocmai pusese jos grămada de bunătăţi sustrase de la popota ofiţerilor şi înfăşurate în manta.

Švejk îl privi o clipă zăpăcit, dar îşi reveni numaidecât. Faţa lui îşi recăpătase expresia jovială şi liniştită, când răspunse:

— Asta-i pentru dumneavoastră, cu respect vă raportez, domnule locotenent-major… Numai că nu ştiu unde aveţi cupeul, şi apoi nu ştiu dacă domnul comandant al trenului n-ar fi împotrivă ca eu să merg cu dumneavoastră. Mi se pare că dumnealui e un porc.

Locotenentul-major Lukáš se uită la Švejk întrebător. Acesta însă continuă liniştit, pe un ton confidenţial.

— Să ştiţi, domnule locotenent-major, e un porc adevărat. Când a venit în inspecţie, la noi în vagon, eu i-am raportat numaidecât că e ora unsprezece şi că mi-am isprăvit pedeapsa, aşa că nu mai aveam ce căuta acolo, şi că trebuie să trec ori în vagonul de vite, ori la dumneavoastră, dar el m-a luat la trei parale ca un necioplit, şi mi-a zis să nu mă grăbesc; ci să rămân unde mă aflu, ca măcar pe drum să nu vă fac de ruşine pe dumneavoastră, domnule oberlaitnant.

Şi, arborând o figură de martir, Švejk adăugă:

— Ca şi când eu v-aş fi făcut vreodată de ruşine, domnule oberlaitnant.

Locotenentul-major Lukáš oftă:

— Eu unul, continuă Švejk nu v-am făcut niciodată de ruşine. Asta-i sigur. Dacă s-a întâmplat uneori să fac vreuna boacănă, a fost o întâmplare; aşa a hotărât bunul Dumnezeu, precum bine zicea bătrânul Vanicek din Pelhrimov când îşi ispăşea a treizeci şi şasea pedeapsă. Niciodată însă, domnule oberlaitnant, n-am făcut rău cu dinadinsul; întotdeauna am vrut să fac ceva mai bun, mai acătării, ca să zic aşa, şi zău că nu-s vinovat dacă niciunul din noi n-am avut din asta nici un folos, ci numai necazuri şi supărare.

— Hai, nu mai plânge, Švejkule, spuse cu o voce înduioşată locotenentul-major Lukáš, când se apropiară de vagonul statului-major, aranjez eu totul ca să fii iarăşi cu mine.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că nu plâng. M-a apucat numai aşa, o părere de rău, că noi amândoi, în războiul ăsta, suntem cei mai nefericiţi oameni de sub soare, şi că n-avem nici o vină. E îngrozitor când stau şi mă gândesc bine; aşa am fost eu, de când mă ştiu…

— Linişteşte-te, Švejkule!

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că dacă n-ar fi contra disciplinei, aş spune că nu pot de loc să mă liniştesc, dar aşa trebuie să spun, că am înţeles ordinul şi că m-am liniştit.

— Bine. Şi acum, Švejkule, urcă în vagon.

— Cu respect vă raportez că mă urc, domnule oberlaitnant.

Tabăra militară din Most era cufundată în tăcerea nopţii. În barăcile trupei, soldaţii tremurau de frig, în schimb la barăcile ofiţerilor ferestrele erau deschise, de prea multă căldură.

Dinspre clădirile taberei se auzeau paşii santinelelor care făceau de gardă, tulburând, cu bocănitul lor, somnul celor din barăci.

Jos, în Most, pe Litava, străluceau luminile de la fabrica imperială de conserve care lucra, fără îndoială, zi şi noapte, la prelucrarea resturilor de carne. Vântul care bătea dintr-acolo aducea un miros greu de zgârci, copite şi oase stricate, din care se fierbeau conservele de supă.

Din pavilionul părăsit, unde cu ani în urmă, în timp de pace, un fotograf îi poza pe soldaţii care-şi petreceau tinereţea pe poligonul de tir, se vedeau jos în vale, pe cheiul Litavei, lampioanele roşii ale bordelului „La spicul porumbului”. Acest bordel fusese onorat cu vizita prinţului Ştefan, cu prilejul marilor manevre imperiale de la Sopron, în anul 1908. Aici era, în fiecare seară, locul de întâlnire al ofiţerilor.

Era cel mai elegant local de perdiţie; soldaţii de rând şi teteriştii n-aveau acces acolo.

Aceştia se duceau la „Casa trandafirilor”, a cărei lumină verde se vedea de asemenea din pavilionul fostului atelier fotografic.

Chiar pentru aceste îndeletniciri exista cuvenita diferenţiere; de altfel diferenţierea n-a dispărut nici mai târziu, pe front, când monarhia n-a mai putut să ofere oştilor sale ceva mai bun decât faimoasele bordeluri ambulante, aşa-numitele „pufuri”, ataşate pe lângă fiecare comandament de brigadă.

Existau aşadar: k.k. Offizierspuff, k.k. Unteroffizierspuff, şi k.k. Mannschaftspuff.

Oraşul Most, aflat pe partea stângă a Litavei, strălucea, aşa cum străluceau Kiralyhid, Cislaitania şi Translaitania, de partea cealaltă a râului. În ambele oraşe, şi în cel unguresc şi în cel austriac, erau tarafuri de ţigani, cafenelele şi restaurantele erau puternic luminate, se cânta, se bea. Burghezia locală şi funcţionărimea îşi aduceau aci, în cafenele soţiile şi fiicele mai mari, astfel că Most pe Litava Bruck an der Leitha şi Kiralyhid erau de fapt un bordel de mari proporţii.

În tabără, într-una din barăcile ofiţerilor, Švejk aştepta reîntoarcerea locotenentului-major Lukáš, care plecase de cu seară în oraş la teatru, şi nu se mai întorsese încă, deşi noaptea era înaintată. Švejk stătea pe patul gata pregătit al locotenentului-major şi în faţa lui, pe masă, şedea ordonanţa maiorului Wenzel.

Maiorul Wenzel revenise la regiment în urma eşecului din Serbia, unde cu prilejul bătăliei de pe Drina îşi dovedise măsura incapacităţii sale militare. Se spunea că ar fi ordonat distrugerea unui pod-ponton, deşi jumătate din batalionul lui se mai afla pe malul celălalt al râului. Acum era comandantul poligonului militar din Kiralyhid, şi se ocupa şi de treburile gospodăreşti ale taberei. Printre ofiţeri se vorbea că maiorul Wenzel se pune acum „pe picioare”. Camera locotenentului-major Lukáš şi cea a maiorului Wenzal erau pe acelaşi culoar.

Ordonanţa maiorului Wenzel, Mikulasek, un băiat scund, ciupit de vărsat, bălăbănea din picioare şi blestema:

— Mă întreb de ce nu vine o dată boşorogul ăsta al meu. Tare aş vrea să ştiu pe unde umblă haimanaua, toată noaptea. Dacă cel puţin mi-ar lăsa cheia de la odaia lui, aş trage şi eu un păhărel şi m-aş culca. Are acolo, păcătosul, vin cât vrei.

— Se zice că dumnealui fură, făcu Švejk, trăgând liniştit din ţigările locotenentului, întrucât acesta îi interzisese să mai pufăie din trabuc în odaie; tu trebuie să ştii de unde aveţi vin.

— Eu mă duc unde am poruncă, răspunse Mikulasek, cu glas subţire. Îmi dă o ţidulă şi cât ai clipi fug să iau raţia pentru spital şi o aduc acasă…

— Dar dacă ţi-ar porunci, întrebă Švejk, să furi casa de bani a regimentului, ai face-o? Aici, când eşti cu mine, înjuri nevoie mare, dar când stai în faţa lui tremuri ca varga.

Mikulasek clipi din ochii lui micuţi şi răspunse:

— Ei, la una ca asta, aş sta să mă mai gândesc.

— Ce să te mai gândeşti, mucosule! îi strigă Švejk, dar trebui să tacă, deoarece chiar în clipa aceea se deschise uşa şi în odaie intră locotenentul-major Lukáš. Se vedea cât de colo că era foarte bine dispus, judecând după chipiul întors cu cozorocul la spate.

Mikulasek înmărmurise de spaimă atât de tare, încât rămase pe masă şi salută aşa, uitând că n-avea capela pe cap.

— Raportez supus, domnule oberlaitnant, că totul e în ordine, anunţă Švejk luând poziţia cerută de regulamentele militare, dar uitând să-şi scoată ţigara din gură.

Locotenentul-major Lukáš nu observă însă acest lucru şi se duse de-a dreptul la Mikulasek care cu ochii holbaţi îi urmărea fiecare mişcare, continuând să salute din poziţia în care se afla.

— Îmi dai voie, eu sunt locotenentul-major Lukáš, spuse apropiindu-se de Mikulasek cu paşi, nu prea siguri. Pe dumneata cum te cheamă?

Mikulasek tăcea. Lukáš trase un scaun aproape de masă. În faţa lui Mikulasek, se aşeză uitându-se la el şi, aruncându-i o privire fixă, spuse:

— Švejkule, adu-mi, te rog, din geamantan revolverul de campanie.

În timp ce Švejk căuta prin geamantan, Mikulasek tăcea şi se uita la locotenentul-major cu ochi înspăimântaţi, în clipa aceea îşi dădu seama că stătea pe masă. Disperarea lui crescu şi mai mult când băgă de seamă că vârfurile bocancilor săi atingeau genunchii locotenentului-major, care şedea pe scaun în faţa lui.

— Te întreb cum te numeşti, omule? zbieră la el locotenentul-major.

Mikulasek însă amuţise de-a binelea. Aşa cum a povestit mai târziu, apariţia neaşteptată a locotenentului-major îi dăduse un fel de paralizie. Voia să sară de pe masă şi nu putea, voia să răspundă şi limba nu i se mişca, voia să nu mai salute şi nu izbutea.

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, interveni Švejk, că revolverul nu-i încărcat.

— Atunci, încarcă-l Švejk.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că nu avem nici un cartuş, şi apoi ar fi greu să-l împuşcaţi pe masă. Eu, domnule oberlaitnant, dacă îmi daţi voie, îmi îngădui să spun că ăsta-i Mikulasek, ordonanţa lui domnu maior Wenzel. Totdeauna îi piere graiul când vede vreun domn ofiţer. Aşa-i el, se sfieşte să vorbească. E, cum sa vă spun, un boboc fricos, un papă-lapte. Domnul maior Wenzel îl lasă întotdeauna să stea pe coridor când se duce în oraş, şi el, săracu, umblă aiurit de colo până colo pe la toate ordonanţele din barăci. Dacă ar avea măcar de ce să se sperie, dar, sărăcuţul de el, n-a păcătuit cu nimic.

Švejk scuipă cu scârbă. Tonul cu care vorbea şi faptul că se exprima cu o indiferenţă totală trădau dispreţul lui faţă de laşitatea ordonanţei maiorului Wenzel şi faţă de comportarea sa nemilitărească.

— Îngăduiţi-mi, domnule locotenent-major, continuă Švejk, să-l miros.

Švejk îi făcu vânt de pe masă lui Mikulasek, care nu înceta să caşte ochii prosteşte la locotenentul-major, îl puse jos pe duşumea şi-l mirosi la pantaloni.

— Încă nu, declară el, dar începe. Să-l dau afară.

— Dă-l afară, Švejkule.

Švejk îl conduse afară pe Mikulasek, care tremura mereu, trase uşa în urma lor, şi pe coridor îi spuse:

— Bagă-ţi în cap, neisprăvitule, că te-am scăpat de la moarte. Pentru asta, ai grijă. Când s-o întoarce maiorul Wenzel, fă-te încoa pe nevăzute, cu o sticlă de vin. Fără glumă, să ştii că te-am scăpat de la moarte. Când se-mbată oberlaitnantul meu nu-i a bine. Numai eu ştiu să mă descurc cu el.

— Eu sunt…

— O băşină, asta eşti, exclamă Švejk cu dispreţ. Şezi colea pe prag şi aşteaptă până o veni maiorul tău, Wenzel.

— Slavă Domnului că te-ai îndurat să mai vii, îl întâmpină locotenentul-major Lukáš pe Švejk, când acesta reintră în odaie. Vreau să-ţi vorbesc. Nu-i nevoie însă să-mi stai iarăşi drepţi, ca un prost. Ia loc, Švejkule, şi să te laşi de acest „ordonaţi” al dumitale. Să-ţi ţii gura şi să fii foarte atent la ce-am să-ţi spun. Ştii unde vine, în Kiralyhid, strada Sopronyi? Ţi-am spus să încetezi odată cu acest: „Raportez supus, domnule oberlaitnant, că nu ştiu”. Dacă nu ştii, răspunde: nu ştiu, şi basta. Ia o bucăţică de hârtie şi scrie: Sopronyi-utcza, nr. 16. în clădirea asta e un magazin de fierărie. Ştii ce-i aia un magazin de fierărie? Herrgott! Nu mai spune „raportez supus”. Răspunde: ştiu sau nu ştiu. Va să zică, ştii ce-i aia un magazin de fierărie? Ştii? Bine… Magazinul ăsta e al unui ungur, Kakonyi. Ştii ce-i aia ungur? Spune odată, himmelherrgott, ştii sau nu ştii? Ştii? Bine. Sus, deasupra magazinului, e primul etaj şi acolo e locuinţa lui… Ştii sau nu ştii? Dacă nu ştii, crucifix, atunci află de la mine că acolo locuieşte. Asta îţi ajunge? Ajunge? Bine. Dacă nu ţi-ajunge, pun să te bage la arest. Ţi-ai însemnat că omul se numeşte Kakonyi? Bun. Atunci, mâine dimineaţă, cam pe la ora zece, cobori în oraş, găseşti casa aceea, urci sus la etajul întâi şi predai doamnei Kakonyi scrisoarea asta.

Locotenentul-major Lukáš deschise portofelul şi, căscând, îi întinse lui Švejk un plic alb, fără adresă.

— Ţine minte, Švejkule, e un lucru foarte important, continuă el să-l dăscălească. Prevederea este mama înţelepciunii, de aceea, după cum vezi, scrisoarea n-are adresă. Mă bizui pe dumneata că vei preda scrisoarea cui se cuvine. Mai notează-ţi că doamna aceea se numeşte Etelka, scrie deci „doamna Etelka Kakonyi”. Şi-ţi mai atrag atenţia că scrisoarea trebuie s-o înmânezi, discret, doamnei Kakonyi, orice s-ar întâmpla, şi să aştepţi răspuns. De altfel scrie şi în scrisoare că trebuie să primeşti un răspuns. Mai doreşti ceva?

— Dar dacă dama nu-mi dă răspuns, atunci ce fac, domnule oberlaitnant?

— Atunci, îi reaminteşti că trebuie neapărat să-ţi dea, îl lămuri locotenentul-major, căscând din nou. Acum e însă timpul să mă culc; astăzi sunt într-adevăr obosit. Am băut mult. Nimeni n-ar fi mai puţin obosit după o asemenea noapte.

Adevărul e că locotenentul-major Lukáš n-avusese de gând să întârzie.

Părăsise spre seară tabăra, cu gândul să vadă o operetă, la teatrul maghiar clin Kiralyhid, unde în rolurile principale jucau nişte artiste durdulii, evreice. I se povestise că marea lor calitate era că în timpul dansului aruncau picioarele în sus şi nu purtau nici tricouri, nici chiloţi; iar pentru atracţia domnilor ofiţeri se bărbiereau jos ca tătăroaicele, fapt care nu procura nici o bucurie galeriei, dar care desfăta în schimb cu atât mai mult ofiţerii de artilerie din primele rânduri ale parterului, care pentru această privelişte nu uitau să vină la teatru cu binocluri de campanie.

Pe locotenentul-major Lukáš îl lăsase însă rece această interesantă porcărie, deoarece binoclul împrumutat de la teatru era necromat aşa că în loc de pulpe nu văzuse decât nişte umbre violete, în mişcare.

În pauza actului întâi, îşi îndreptă atenţia spre o doamnă însoţită de un bărbat între două vârste, pe care-l trăgea spre garderobă, insistând că vrea să plece acasă imediat, întrucât nu era dispusă să privească astfel de spurcăciuni. Rostise toate acestea destul de tare, în limba germană. Bărbatul care o însoţea răspunse în ungureşte:

— Ai dreptate, îngeraşul meu, sunt de acord, să mergem, într-adevăr, e ceva dezgustător.

— Es ist ekelhaft134, răspunse doamna, revoltată, în timp ce domnul îi ajuta să-şi puie mantoul. Ochii îi ardeau de indignare în faţa acestei neruşinări. Trebuie spus de altfel că ochii ei negri şi mari se potriveau de minune cu întreaga ei făptură. Aruncă o privire spre locotenentul-major Lukáš şi repetă încă o dată, cu şi mai multă indignare:

— Ekelhaft, wirklich ekelhaft!135

Atâta a fost de ajuns pentru înfiriparea unei idile.

Locotenentul-major Lukáš obţinu informaţiile necesare de la garderobieră. Află că era vorba de soţii Kakonyi şi că dumnealui e proprietarul unui magazin de fierărie pe strada Sopronyi nr. 16.

— Şi locuieşte cu doamna Etelka la etajul întâi, adăugă garderobiera cu insistenţa-i de codoaşă bătrână. Dânsa e nemţoaică din Sopron, iar el ungur; aşa-i aici, la noi, toate sunt amestecate.

Locotenentul-major Lukáš îşi luă mantaua de la garderobă şi se duse în oraş, la marele restaurant-cafenea „Arhiducele Albrecht”, unde se întâlni cu câţiva ofiţeri de la regimentul 91 infanterie.

Nu-şi pierdu vremea flecărind prea mult, în schimb bău vârtos, gândindu-se mereu ce anume să-i scrie acestei frumoase şi severe doamne, plină de virtuţi, care, hotărât, îl captivase mai mult decât toate maimuţele de pe scenă, cum le spuneau ceilalţi ofiţeri.

Bine dispus, locotenentul-major se duse apoi singur la cafeneaua „La crucea Sfântului Ştefan” şi se retrase într-un mic separeu de unde izgoni o româncă, care se oferise să se dezbrace până la piele în faţa lui, şi să-l lase să facă cu dânsa tot ce vrea. Porunci să i se aducă cerneală, toc şi hârtie, comandă o sticlă de coniac şi, după o profundă meditare, scrise cu grijă această scrisoare, care i se păru a fi cea mai frumoasă din câte a scris vreodată: „Stimată doamnă!

Am asistat aseară la un spectacol de teatru care pe dumneavoastră v-a indignat. V-am urmărit cu atenţie chiar de la primul act pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră. După cum am putut remarca”…

„Intră în el fără milă, îşi zise locotenentul-major Lukáš. Cu ce drept a pus omul acela mâna pe o femeie atât de încântătoare?! Când te uiţi bine la el, arată ca un maimuţoi tuns.”

Şi continuă să scrie:… „.soţul dumneavoastră a urmărit cu cea mai mare solicitudine spectacolul obscen ce se desfăşura pe scenă, spectacol care dumneavoastră, stimată doamnă, v-a provocat dezgust; aceasta nu mai e artă, ci un odios atentat la sentimentele cele mai delicate ale omului!” „Ce sâni are femeia asta, îşi spuse locotenentul Lukáš. Dă-i înainte.”

Şi scrise mai departe: „Iertaţi-mi, stimată doamnă, această explozie de sinceritate, deşi nu mă cunoaşteţi. Am văzut în viaţa mea multe femei, dar niciuna nu mi-a făcut o astfel de impresie ca dumneavoastră. Îmi dau seama că gândirea şi concepţiile dumneavoastră despre viaţă corespund întru totul cu ale mele. Am convingerea că soţul dumneavoastră nu este decât un egoist care vă trage după el”…

„Nu, îşi zise locotenentul-major Lukáš, nu merge!” Şterse: „Schlept mit”136 şi scrise:… „.care pentru satisfacerea plăcerilor personale vă ia după el, stimată doamnă, la spectacole de teatru care nu corespund decât gustului său. Iubesc sinceritatea şi nu intenţionez să mă amestec în viaţa dumneavoastră particulară; aş dori numai să stau de vorbă cu dumneavoastră despre arta pură…” „În hotelurile de aici n-are să se poată; va trebui s-o duc tocmai la Viena, îşi continuă firul gândurilor locotenentul. Am să-mi iau o permisie…” „. De aceea îndrăznesc, stimată doamnă, să vă solicit o întâlnire pentru a avea cinstea de a vă cunoaşte mai de aproape. Sunt încredinţat că veţi avea bunătatea de a nu refuza un om, căruia viitorul apropiat îi oferă mizeria războiului şi care, în focul bătăliei, va păstra cea mai frumoasă amintire despre un suflet care l-a înţeles precum şi el la rându-i l-a înţeles pe al dumneavoastră. Hotărârea dumneavoastră va fi pentru mine poruncă, răspunsul dumneavoastră, o clipă hotărâtoare în viaţă.”

Îşi puse iscălitura, trase pe gât un păhărel de coniac, apoi porunci să i se aducă o nouă sticlă şi bău aşa, păhărel după păhărel, aproape la fiecare frază recitită, până când, la ultimele rânduri, îl podidiră lacrimile.

Era ora nouă dimineaţa când Švejk îl trezi pe locotenentul-major Lukáš:

— Vă raportez supus, domnule oberlaitnant, că aţi adormit, şi aţi întârziat la serviciu şi că eu trebuie să plec cu scrisoarea dumneavoastră, la Kiralyhid. V-am mai deşteptat o dată la şapte şi jumătate, şi încă o dată la opt, când au trecut la exerciţiu, dar dumneavoastră v-aţi întors pe cealaltă parte. Domnule oberlaitnant… N-auziţi, domnule oberlaitnant…

Locotenentul-major Lukáš mormăi ceva şi tare ar fi vrut să se întoarcă şi-acum pe partea cealaltă, dar nu izbuti, pentru că Švejk îl scutura fără milă şi-i urla în ureche:

— Domnule oberlaitnant, atunci eu mă duc cu scrisoarea la Kiralyhid…

Locotenentul-major căscă şi spuse buimac:

— Ce scrisoare? A… da, cu scrisoarea mea, ai grijă, discreţie! Înţelegi, ăsta-i un secret al nostru. Abtreten…

Locotenentul-major se strânse din nou în pătură şi continuă să doarmă dus, în timp se Švejk o porni pe drum spre Kiralyhid.

Nu i-ar fi fost chiar atât de greu să găsească strada Sopronyi nr. 16, dacă întâmplarea nu i l-ar fi adus în cale pe bătrânul genist Vodicka, repartizat la batalionul geniştilor din Stiria, a căror cazarmă era în cantonamentul din vale. Cu ani în urmă Vodicka locuise în Praga, în Bojiste, cartierul lui Švejk. De aceea o astfel de întâlnire, cu un vechi prieten, nici nu putea să se termine altfel: intrară amândoi la cârciumă „La berbecul negru” din Bruck, unde servea vestita chelnăriţă Ruzenka, căreia toţi teteriştii cehi care au trecut vreodată prin cantonament i-au rămas datori cu câte ceva pentru consumaţie.

În ultima vreme genistul Vodicka, un bătrân încurcă-lume, făcea pe cavalerul ei şi ţinea evidenţa tuturor batalioanelor care plecau din cantonament, ducându-se la momentul potrivit să atragă atenţia teteriştilor cehi ca nu cumva să se topească în vâltoarea războiului, fără să-şi plătească consumaţia.

— Ia spune-mi, încotro te duci? îl întrebă Vodicka, ciocnind primul pahar de vin.

— E secret, răspunse Švejk, dar ţie, ca vechi camarad, îţi spun…

După ce-i expuse totul cu lux de amănunte, Vodicka declară că el, ca bătrân genist, nu-şi poate părăsi un vechi prieten când are de îndeplinit o misiune atât de importantă, aşa că va merge cu el să predea împreună scrisoarea.

Petrecură de minune, amintindu-şi de vremurile de altădată şi când, pe la orele douăsprezece, ieşiră de la „Berbecul negru”, toate pe lume li se păreau fireşti şi uşor de învins.

În afară de asta, purtau în inimile lor credinţa fermă că nimeni nu putea să-i înfricoşeze. Tot drumul până la Sopronyi-utcza nr. 16, Vodicka îşi exprimă ura neîmpăcată pe care o nutrea faţă de maghiari, şi povestea într-una cum peste tot se încingea cu ei la bătaie, unde şi când s-a încăierat, şi ce anume l-a împiedicat uneori, în anumite locuri, să nu se ia la bătaie cu ei.

— Odată, la Pausdorf, unde ne-am dus şi noi, geniştii, la un păhăruţ de vin, îi băgasem unui băiat din ăsta unguraş mâna în ceafă, şi când eram gata să-i Croiesc târtiţa cu ubersvungul137, numai ce-l aud că strigă:

— Tondo, nu da, eu sunt Purkrabek de la 16 landwehr!

— Din pricina întunericului – că noi, cum a început să se îngroaşe gluma, am dat cu sticlele în lămpi – era gata-gata să iasă o încurcătură. Pentru asta le-am plătit-o noi maimuţoilor, cu vârf şi îndesat, la lacul Nezider, unde am fost acum vreo trei săptămâni. Acolo, într-un sat din apropiere, e cantonat un detaşament de puşcaşi honvezi şi nu ştiu cum s-a făcut că noi am intrat cu toţii tocmai în cârciumă în care ei jucau de zor, ca ieşiţi din minţi, ceardaşul lor şi zbierau cât îi ţinea gura: „Uram, uram, biro uram”138, sau Lanyok, lanyok, lanyok a faluba139. Noi ne-am aşezat liniştiţi în apropierea lor; ne-am scos doar ubersvungurile şi le-am pus pe masă, ca să le avem la îndemână. „Staţi, ne ziceam, vă arătăm noi vouă lanyok”, şi unul din noi, Mejstrik, care avea o labă cât Bilă Hora140 a hotărât să-i umfle fata unui maghiar, din horă. Fetele, n-am ce zice, erau a dracului de frumoase; erau, cum să-ţi spun, de tot felul; înalte şi late în cur, zvelte şi ochioase; şi cum se îndesau în ele grăsanii de unguri, se vedea că fetişcanele aveau nişte ţâţe pline şi tari ca nişte jumătăţi de mingi şi că le plăcea grozav la înghesuială. Şi cum îţi spun, Mejstrik al nostru intră repede în horă şi vrea să ia pe cea mai mândră dintre fete de la un honved care începuse să bolborosească ceva; fără să mai stea pe gânduri, Mejstrik i-a scăpat una şi honvedul s-a întins cât era de lung; noi am apucat numaidecât ubersvungurile, le-am răsucit în jurul mâinii ca să nu ne zboare baionetele, şi în timp ce intram în ei, am strigat: „Vinovat, nevinovat, luaţi-i la rând!” Pe urmă a mers ca-n pilaf. Au început să sară pe ferestre, dar noi îi apucam de picioare şi-i trăgeam înapoi în sală. Care nu era de-al nostru, încasa. Nu ştiu cum s-a făcut că s-au amestecat şi primarul şi jandarmul; aşa că le-am dat şi lor de cheltuială. După asta l-am atins zdravăn şi pe cârciumar, care începuse să ne înjure, pe nemţeşte că i-am stricat mustăria. Pe urmă, în sat, i-am agăţat pe cei care voiau să se ascundă de noi. Frumos a fost cu un sergent de-al lor; l-am găsit într-o căpiţă de fân, pe câmp, tocmai devale, afară din sat; ni-l trădase fata lui, pentru că dansase cu alta… Se prinsese de Mejstrik al nostru şi s-a dus pe urmă cu el, în sus, pe drumul ce duce spre Kiralyhid, acolo unde la marginea pădurii sunt nişte uscătorii de fân. L-a băgat într-o uscătorie şi pe urmă i-a cerut cinci coroane; da el i-a dat vreo două peste bot. Ne-a ajuns din urmă tocmai sus, aproape de cantonament; zicea că întotdeauna şi-a închipuit că unguroaicele sunt focoase, dar că scroafa aceea zăcea ca un buştean şi vorbea anapoda… Ce mai tura-vura, îşi încheie povestirea bătrânul genist Vodicka: ungurii sunt nişte derbedei.

La care Švejk ţinu să facă următoarea observaţie:

— Se găseşte câte-un ungur care nu-i ungur din vina lui.

— Ce vorbă-i asta? se înfurie Vodicka. Asta-i o prostie, toţi sunt vinovaţi. Aş vrea să te văd, să te prindă pe tine o dată într-o „paradă” de aceea, cum mi s-a întâmplat mie, când am venit aici în prima zi, la cursuri. Chiar în aceeaşi zi, după-amiază, ne-au mânat la şcoală, ca pe-o cireadă de vite, şi acolo un dobitoc s-a apucat să ne deseneze şi să ne înveţe ce sunt alea cazematele, cum se sapă fundaţiile, cum se măsoară, şi pe urmă ne-a spus că cine n-o să aibă dimineaţa desenul gata, aşa cum ne-a arătat el, va fi închis şi legat. „Ei, drăcie! mi-am zis eu. De aia m-am înfipt eu la cursurile astea, ca să mâzgălesc seara cu creionaşul în nişte caieţele, ca şcolarii, sau ca să trag chiulul de pe front?” M-a cuprins o furie, că nu-mi găseam astâmpăr; nici nu mai puteam să mă uit la idiotul care ne vorbea. Îmi venea să dau cu toate de pământ, aşa de furios eram. Nici n-am mai stat la cafea şi am întins-o din baracă; am luat-o spre Kiralyhid şi în drum nu-mi era gândul la nimic altceva decât să găsesc undeva o bojdeucă liniştită, unde să mă fac turtă şi să fac tărăboi, să-l ating pe unu peste bot şi pe urmă să mă întorc acasă răcorit. Dar una gândeşte omul şi alta hotărăşte Domnul. În vale, lângă râu, între grădini, am dat, într-adevăr, de un local pe placul meu; linişte, ca în biserică; parcă era anume făcut pentru scandal. Erau numai doi muşterii şi vorbeau între ei ungureşte. Asta mi-a turnat gaz peste foc şi, cum eram cu capsa pusă, m-am îmbătat mai repede şi mai tare decât voiam, aşa că nici n-am băgat de seamă că alături mai era un local de unde, în timp ce eu mă făceam, au intrat vreo opt husari, care, cum i-am atins pe cei doi muşterii peste bot, au tăbărât pe mine. Şi m-au snopit bestiile alea de husari în bătaie şi m-au fugărit prin grădini în aşa hal, că n-am mai putut nimeri acasă decât spre ziuă, şi a trebuit să merg de-a dreptul la infirmerie unde am minţit că am căzut într-o cărămidărie; toată săptămâna m-au ţinut înfăşurat în cearşafuri ude ca să nu mi se cojească spinarea. Aş vrea să te văd căzând pe mâinile unor derbedei din ăştia. Ăştia nu-s oameni, sunt vite.

— Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face, filosofă Švejk. Eu unul nu mă mir că s-au înfuriat, dacă au trebuit să-şi lase tot vinul pe masă, ca să te fugărească pe tine prin grădini, noaptea, pe întuneric. Ar fi trebuit să se răfuiască cu tine pe loc, în local, şi pe urmă să te zvârle afară. Ar fi fost mai bine şi pentru ei şi pentru tine dacă te judecau acolo, la masă. Tot aşa, am cunoscut eu un cârciumar din Liben, unu Paroubek. Odată s-a îmbătat la el cu rachiu de ienupăr un meşter de capcane şi grătare, care a început să înjure zicând că rachiul era apă chioară; zicea că dacă ar munci o sută de ani de-acum încolo şi şi-ar cumpăra din tot câştigul numai rachiu de ienupăr, de la Paroubek, şi dacă l-ar bea dintr-o singură înghiţitură, tot ar mai putea să umble pe sârmă, cu Paroubek în braţe… I-a mai zis pe urmă că-i un câine râios şi o jivină. Văzând că nu-şi mai ţine gura, Paroubek l-a înşfăcat de ceafă şi i-a dat în cap cu capcana de şobolani şi cu sârmele lui şi l-a azvârlit în stradă unde a prins să-l ciomăgească cu cârligul de tras obloanele, şi l-a ţinut aşa până jos, în Piaţa Invalizilor; de furios ce era, a început să-l fugărească mai departe, prin Piaţa Invalizilor la Karlin, tocmai până sus la Zizkov; de aici prin cartierul evreiesc până la Malesice, unde, până la urmă, a rupt cârligul pe spinarea lui, aşa că a trebuit să se întoarcă înapoi la Liben. Da, numai că de mânie a uitat că lăsase prăvălia plină de muşterii, care în lipsa lui puteau să-şi facă de cap. Când s-a înapoiat în cârciumă, s-a convins că într-adevăr aşa s-a întâmplat. Oblonul era tras pe jumătate; în faţa prăvăliei stăteau doi poliţai care se afumaseră şi ei curăţel în timp ce făceau ordine, înăuntru. În cârciumă, totul era băut; în stradă un butoi de rom, gol; sub tejghea zăceau, beţi turtă, doi oameni care scăpaseră de ochii poliţiştilor. Când i-a scos de acolo, dumnealor au vrut să-i plătească câte doi creiţari de căciulă, că de atâta băuseră chipurile secărică. Ca să vezi, cum e pedepsită lipsa de cumpătare. Aşa-i şi în război. Mai întâi batem duşmanul, pe urmă ne ţinem mereu, mereu, după el, ca până la urmă să nu ştim cum să fugim mai repede.

— Eu nu i-am uitat, spuse Vodicka. Numai să-mi pice în mână unul din husarii ăia, că ştiu eu cum să mă răfuiesc cu el. Noi, geniştii, când e la o adică, suntem daţi dracului. Noi nu suntem ca muştele de fier (aşa îi numesc geniştii pe miliţieni). Când eram pe front, la Premysl, era cu noi un căpitan Jetzbacher. Un porc fără pereche. Ne făcea aşa mizerii, încât unul, Bitterlich, din compania noastră, s-a împuşcat din pricina lui. Bitterlich ăsta era neamţ, dar era om tare cumsecade. Ce ne-am zis noi? Când o începe să şuiere din partea rusească, s-a isprăvit şi cu căpitanul nostru Jetzbacher… Şi chiar aşa a fost. Cum au început ruşii să tragă, am tras şi noi în el cinci „şusuri”; dar ce să vezi? Javra ciracului mai era încă viu, ca o pisică. A trebuit să-1 dăm gata cu încă două cartuşe, ca să nu iasă vreo încurcătură; şi parcă tot mai voia să zică ceva, dar era tare caraghios…

Vodicka râse, apoi urmă:

— Din astea se întâmplă pe front în fiecare zi. Îmi povestea, mai deunăzi, un camarad de-al meu, care acum e şi el aici, că pe când era infanterist, la Belgrad, tot aşa, la un atac, cei din compania lui l-au achitat pe căpitanul lor. Era un câine, împuşcase cu mâna lui doi soldaţi, care nu mai puteau mărşălui. În timp ce-şi dădea sufletul, a început deodată să fluiere semnalul de retragere. S-au tăvălit băieţii de râs.

Şi mergând aşa, prinşi în această discuţie captivantă şi instructivă, Švejk şi Vodicka ajunseră în faţa magazinului de fierărie din strada Sopronyi nr. 16, proprietatea domnului Kakonyi.

— Cred totuşi că ar fi mai bine să aştepţi aici, îi spuse Švejk lui Vodicka înainte de a intra în gangul casei. Eu mă reped până la etajul întâi, predau scrisoarea, aştept răspunsul, şi cât ai zice peşte, sunt înapoi.

— Cum? Să te las? făcu mirat Vodicka. Când îţi spun că tu nu-i cunoşti pe maghiari! Aici trebuie să fim cu mare băgare de seamă… Să vezi cum ţi-l umflu…

— Ascultă, Vodicka, spuse Švejk cu seriozitate. Aici nu-i vorba de maghiar, e vorba de nevastă-sa… Nu ţi-am povestit totul, când stăteam cu chelneriţa aceea a noastră, că-i duc o scrisoare de la oberlaitnantul meu, şi că-i mare secret? Oberlaitnantul mi-a spus să-mi intre în cap că nimeni, absolut nimeni nu trebuie să afle ceva de treaba asta; până şi chelneriţa a spus că aşa se cuvine, că ăsta-i un lucru discret, şi că nu-i îngăduit nimănui să ştie că domnul oberlaitnant scrie unei femei măritate. Chiar şi tu ai dat din cap şi ai încuviinţat. V-am lămurit doar, de-a fir-a-păr, că eu execut întocmai ordinul oberlaitnantului meu, şi pe tine te apucă deodată pofta să mergi cu mine sus.

— Se vede, Švejkule, că nu mă cunoşti încă, răspunse tot atât de serios bătrânul genist Vodicka. Eu, dacă ţi-am spus o dată că nu te las singur, ţine minte, că vorba mea e vorbă… Când merg doi, e totdeauna mai sigur…

— Am să-ţi dovedesc, Vodicka, că n-ai dreptate. Ştii unde vine, la Visehrad, strada Neklanova? Bine… Acolo îşi avea atelierul lăcătuşul Vobornik. Era un om drept şi cumsecade. Într-o bună zi, întorcându-se de la chef, a venit acasă cu un prieten de petrecere, ca să doarmă la el. După asta, a zăcut multă vreme, şi în fiecare zi, pansându-i rana de la cap, nevasta îi spunea: „Vezi, Tonicku, dacă n-aţi fi venit doi, nu-ţi făceam nimic decât că te boscorodeam, dar nu ţi-aş fi dat cu decimalul în cap”. După aceea, când i-a revenit graiul, omul i-a spus: „Ai dreptate, scumpo, a doua oară când m-oi duce undeva, nu mai trag pe nimeni după mine”.

— Asta ne-ar mai lipsi, strigă Vodicka mânios, să ne arunce ungurul cu ceva în cap. Ţi-l apuc de gât şi mi ţi-l azvârl pe scară, de la etaj, de-o să zboare ca şrapnelul. Pe unguraşii ăştia trebuie să-i iei repede, fără codeală…

— Ascultă, Vodicka, doar n-ai băut chiar aşa de mult. Eu am băut două sferturi mai mult decât tine. Stai şi te gândeşte că n-avem voie să facem nici un scandal. Eu răspund de asta. E vorba doar de o femeie…

— O ating şi pe ea, Švejkule, mie mi-e totuna. Habar n-ai încă cine-i bătrânul Vodicka. Odată eram în cârciumă „Ostrovul trandafirilor”, la Zabehlice; şi era acolo o maimuţă care n-a vrut să danseze cu mine, pentru că, zicea, aveam gura umflată. Ce-i drept, mi-era gura umflată, că tocmai venisem de la o petrecere cu dans, de la Hostivar; dar gândeşte-te ce jignire din partea târfei… „Atunci, zic eu, ţine şi dumneata una, preacinstită domnişoară, ca să nu-ţi pară rău!” Şi când i-am împuşcat o scatoalcă, a dărâmat masa la care stătea cu taică-su, cu mă-sa şi cu doi fraţi, cu toate sticlele şi paharele. Nu-mi era mie frică de întreg „Ostrovul trandafirilor”, că se aflau acolo nişte prieteni de la Vrsovice, şi mi-au sărit în ajutor. Am făcut praf vreo cinci familii cu copii cu tot. Cred că zbieretele lor s-au auzit până la Michle. Ehei, şi pe urmă s-a scris şi la gazete despre serbarea din grădină, dată de o societate de binefacere, nu ştiu din care oraş. D-aia zic: aşa cum şi pe mine m-au ajutat alţii, şi eu sunt bucuros să sar la nevoie în ajutorul prietenilor. Eu nu mă mişc de lângă tine, în ruptul capului. Tu nu-i cunoşti pe unguri, nici nu ştii ce le poate pielea… Şi pe urmă, nu poţi să-mi faci mie una ca asta, să mă alungi de lângă tine, după ce nu ne-am văzut atâta amar de vreme, şi pe deasupra într-o situaţie ca asta.

— Bine, atunci, hai cu mine, hotărî Švejk, dar să fim cu băgare de seamă, să nu dăm de vreo belea.

— Nici o grijă, camarade, spuse încet Vodicka când ajunseră la scară. Când mi ţi l-oi umfla… Şi adăugă apoi, aproape în şoaptă: Ai să vezi tu că unguraşul n-o să ne dea de loc de furcă…

Dacă în gang ar fi fost cineva care să priceapă ceha, ar fi putut auzi pe scară, rostită de data aceasta cu glas mai tare, vorba lui Vodicka: „Tu nu-i cunoşti pe unguri…” La această concluzie ajunsese el în liniştitul local de pe malul Litavei, aflat între grădinile vestitului oraş Kiralyhid, înconjurat de colinele pe care soldaţii le vor blestema de-a pururi, amintindu-şi de toate acele ubunguri la care au luat parte înainte de război şi în timpul războiului, cursuri la care s-au instruit teoretic pentru masacre şi măceluri reale.

Švejk şi Vodicka stăteau în faţa uşii domnului Kakonyi. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, Švejk întrebă:

— Ascultă, Vodicka, tu ai auzit vreodată că prevederea este mama înţelepciunii?

— De asta mie puţin îmi pasă, răspunse Vodicka. Dumnealui nici nu trebuie să aibă când deschide gura…

— Păi, eu nu am de vorbit cu nimeni, Vodicka!

Švejk sună şi Vodicka spuse cu glas tare:

— Ain, ţvai şi zboară pe scară…

Uşa se deschise şi apăru o servitoare care îi întrebă pe ungureşte ce doresc.

— Nem tudom141, răspunse dispreţuitor Vodicka. învaţă, fetiţo, ceheşte.

— Verstehen Sie deutsch? o întrebă Švejk.

— A pischen.

— Also, sagen Sie der Frau, ich will die Frau sprechen, sagen Sie, dass ein Brief ist von einem Herr draussen în Kong. 142

— Mă mir de tine, spuse Vodicka intrând după Švejk în hol, că stai de vorbă cu o putoare ca asta.

Rămaseră să aştepte. După ce închise uşa de la antreu, Švejk remarcă:

— Stau bine dumnealor aici, ia te uită, două umbrele în cuier, şi nici chipul ăla al domnului Isus nu-i rău.

Dintr-una din odăi, din care se auzea zgomot de linguri şi farfurii, apăru din nou servitoarea şi i se adresă lui Švejk:

— Frau ist gesagt, dass sie hat ka Zeit, wenn was ist, dass mir geben und sagen. 143

— Also, spuse solemn Švejk, der Frau ein Brief, aber balten Kuschen 144, şi scoase scrisoarea locotenentului Lukáš.

— Ich, spuse apoi arătând cu degetul către sine, Antwort warten hier în die Vorzimmer 145.

— De ce nu şezi? îl întrebă Vodicka, care se şi instalase pe un scaun lângă perete. Uite colo un scaun. De ce stai în picioare ca un cerşetor? Nu te lăsa umilit de ungur. O să vezi c-o să avem de furcă cu el, dar am să ţi-l umflu… Ascultă, spuse după câteva clipe, de unde ai învăţat nemţeşte?

— De la sine, răspunse Švejk. Şi din nou se făcu tăcere.

Apoi, deodată, din odaia în care intrase servitoarea cu scrisoarea, se auziră ţipete şi zgomote puternice. Cineva trântise de podea un obiect greu, apoi se desluşiră limpede sunete de pahare sparte şi de farfurii făcute zob, şi peste toate acestea răsunau vociferări inteligibile: „Baszom az anyat, baszom az istenet, baszom a Krisztus Marjat, baszom at atyadot, baszom a vilagot!”146

Uşa se deschise şi în hol dădu buzna un bărbat în floarea vârstei, cu şervetul la gât, fluturând scrisoarea predată de Švejk, cu câteva minute mai înainte.

Mai aproape de uşă şedea bătrânul genist Vodicka şi, cum era şi firesc, lui i se adresă în primul rând furiosul domn.

— Wass soll dass heissen, wo ist der verfluchter Kerl, welcher dieses Brief gebracbt hat?147

— Uşurel, îi spuse Vodicka, ridicându-se de pe scaun, prea mult să nu zbieri, dacă vrei să nu zbori; şi dacă vrei să ştii cine a adus scrisoarea, atunci întreabă-l pe camaradul de colo. Dar să vorbeşti frumos cu el, că altfel ieşi pe uşă cât ai spune peşte…

Acum îi veni rândul lui Švejk să se convingă de bogatul debit verbal al furiosului domn cu şervetul înnodat în jurul gâtului, care începuse să-i toarne vrute şi nevrute ca până la urmă s-o întoarcă că tocmai şedea la masă.

— Noi am auzit că luaţi masa, încuviinţă Švejk într-o nemţească silabisită, adăugând apoi ceheşte: E drept că ar fi trebuit să ne dea prin minte să nu vă ridicăm, fără rost, de la masă.

— Nu te umili, interveni Vodicka.

Furiosul domn, căruia după gesticulaţiile violente şervetul abia i se mai ţinea într-un colţ, continuă să explice că la început crezuse că în scrisoare era vorba de rechiziţionarea unor încăperi pentru armată în această casă, care este proprietatea soţiei lui.

— E drept că aici ar mai încăpea încă destui soldaţi, fu de părere Švejk, dar nu despre asta era vorba în scrisoare, precum de bună seamă v-aţi încredinţat.

Stăpânul casei se apucă cu mâinile de cap. Şi în timp ce se ţinea aşa, debită o serie de înjurături, ţinu să spuie că şi el e locotenent în rezervă, că ar dori să-şi facă datoria, dar că nu poate, fiind bolnav de rinichi. Pe vremea lui însă ofiţerimea nu era destrăbălată în aşa hal, încât să tulbure liniştea căsniciilor. În sfârşit, ţinu să atragă atenţia că va trimite scrisoarea la regiment, la Ministerul de Război, şi o va publica şi în ziare.

— Domnule, îi spuse Švejk cu multă demnitate, scrisoarea asta am scris-o eu. Ich geschrieben, kein Oberleutnant. Iscălitura e numai aşa, de florile mărului, e falsă: Unterschrift, Name, falsch. Mie îmi place foarte mult soţia dumneavoastră. Ich liebe Ihre Frau. Eu sunt îndrăgostit lulea de soţia dumneavoastră, după cum spune Vrchlicky148. Kapitales Frau.

Înfuriat peste măsură, stăpânul casei dădu să se năpustească asupra lui Švejk, care stătea în faţa lui, calm şi mulţumit de sine. Dar bătrânul genist Vodicka, urmărindu-i fiecare mişcare, îi puse piedică, îi smulse din mână scrisoarea pe care o scutura într-una şi o băgă în buzunar; iar când domnul Kakonyi se dezmetici, Vodicka îl apucă de guler, se îndreptă cu el spre ieşire, deschise cu o mână uşa, şi peste o clipă se auzea cum se rostogoleşte ceva pe scară.

Toate acestea se petrecură cu iuţeala cu care în basmele populare e descrisă răpirea cuiva de către Scaraoţchi.

În urma înfuriatului domn nu rămase decât şervetul. Švejk îl ridică, bătu cuviincios la uşa ce dădea spre odaia din care cu cinci minute înainte ieşise domnul Kakonyi, şi de unde se mai auzea un plânset de femeie.

— V-am adus şervetul, se adresă Švejk cu voce blajină doamnei care bocea pe canapea. Ar fi putut să-l calce cineva. Respectele mele.

Bătu din călcâie, salută şi ieşi în coridor. Pe scară însă nu zări nici o urmă vizibilă de bătălie. Aici, potrivit prevederilor lui Vodicka, totul se desfăşurase fără nici un fel de dificultate. Abia în gang, lângă poartă, găsi Švejk un guler scrobit, rupt. Se pare că aici se jucase ultimul act al acestei tragedii, în momentul când domnul Kakonyi se agăţase cu disperare de poartă ca să nu zboare în stradă.

În schimb în stradă era animaţie. Domnul Kakonyi fusese transportat în gangul de peste drum, unde îl stropeau cu apă, iar în mijlocul străzii, bătrânul genist Vodicka se bătea ca un leu cu un grup de honvezi şi husari, care se ridicaseră în apărarea compatriotului lor. Făcea ravagii în jurul lui, învârtind cu măiestrie centironul de care atârna baioneta. Şi nu era singur. Luptau alături de el câţiva soldaţi cehi de pe la diferite regimente, care tocmai treceau pe stradă.

Švejk, după cum a declarat el însuşi mai târziu, habar n-avea cum s-a trezit în mijlocul combatanţilor; şi cum n-avea asupra lui baioneta, s-a mirat şi el cum i-a picat în mână bastonul unui spectator înspăimântat.

Lupta a durat o bună bucată de vreme, dar tot ce-i frumos are şi un sfârşit. Patrula, care din întâmplare trecea pe-acolo, îi ridică pe toţi.

Aşa se face că Švejk păşea acum alături de Vodicka, cu bastonul despre care comandantul patrulei zicea că ar fi corpus delicti.

Mergea mulţumit ţinând bastonul pe umăr, ca o puşcă, în schimb, bătrânul genist Vodicka păstră tăcerea în tot timpul drumului, cu încăpăţânare. Abia când intrară la hauptwache îi spuse lui Švejk cu tristeţe:

— Nu-ţi spuneam eu că nu-i cunoşti pe unguri?