În toate omul simte nespusă bucurie,

Și cerul, și pământul îl pune în extaze.

Frumoasă-i pare lumea, și Cosmos o numește

(De marea-i frumusețe), divin adornament.

Ci n-are cui să-mpartă nici marea bucurie,

Nici cuget, nici plăcere, căci e cu totul singur

Și n-are sie semen.

E om, și n-are oamă, ca leul o lionă,

Ca turturelul soață. Cu toate-acestea simte

O voce-interioară, misterioasă voce

Și tânără, ce-i spune că nu e, nu e singur,

Că poartă un alt sine în sinele său propriu,

Ce-n sânul său viază, la inimă îi bate,

Cum simte mama-n sânu-i când saltă embrionul;

Ea știe că într-însa începe o viață

Din propria-i viață ca un depozit sacru,

Ea știe că e fructul amorurilor sale,

Obiectul adorabil ardorilor materne.

O știe cum știură în sus d-atâția secoli

Și tânăra ei mamă, cum a știut bunica,

Străbunele-n sus toate, cum știe-orice femeie;

Iar primul om și mire, augustul nostru pater,

De unde-avea să știe ce saltă și s-agită

În sânu-i, l-a sa coastă, de inimă aproape?

Nu știe, ci resimte că nu se află singur;

Și-n neastâmpăr straniu dorințe-l înfioară,

Se-mbrățișează singur și amă cu ardoare

Și nu știe ce amă... Se înamoră-n sine

De cel mai inefabil, legitim amor propriu.

Suspină și se simte ferice-n suferire,

Își rătăcește pașii și cată-n neastâmpăr.

Se pune spre repaos sub arbore la umbră.

Uimit ca în extaze, adoarme cum dorm pruncii,

Ca-n leagăn de verdeață, de tinerele roze,

Și petrecut de perle unei sudori ferice.

În somn, ca-n aromire, ca și cum e aievea

Când omul dulce doarme și simte și aude

Câte-mprejur se-ntâmplă, apare o ființă

Augustă, radioasă. Era Divinitatatea.

În formă de-om apare, cărunt și venerabil

Și plin de bunătate. S-apropie afabil

Și pune a sa mână pe coasta lui din stânga.

Atoatecreatorul operator devine

Și blând desparte coasta și ușurel o smulge,

Ca dintr-un argil nobil spre plastica divină;

Și o desparte astfel precum desparte Zeul

În faptele-i divine, să dea viață nouă

În loc de a distruge.

Profundă este plaga, și omul simte dorul;

Ci dorul este dulce ca dorul ce provine

Din mâna providenței, ca dorurile-agapei.

Cine-a simțit amorul o știe cât de dulce

Îi este și durerea. Sub mâna creatoare

Se-nchide-ndată plaga, cum vine la loc apa

Când mâna se afundă să ia dintr-însa parte.

Sub mâna creatoare palpită caldă carnea

Și coasta se mlădie. Într-însa Zeul suflă.

Mai mult decât viață, amorul divin suflă.

Și edifică Domnul acea vitală coastă

Ce din Adam luase, ca templu, în femeie.

Cum iese creatura din mâna creatoare,

Suavă se mlădie și moale se-angeliză,

Și Dumnezeu, văzând-o, din grația-i cea mare

O și numi muiere.

Când ne tot spun poeții de fabula Minervei,

De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,

De marea-ndemânare la meșterul Vulcan

Și de severitatea, de candida bellețe

A verginei Pallade, ce copie obscură,

Ce palidă-imitare după originalul

Al omului arhetip! Și ce e de poetic

În cea grotească armă, a lui Vulcan secure,

Cum și-ntr-o amazonă coifată,-mpăvăzată,

Săltând toată armată din creștetul lui Joie,

Cum iese o păpușă săltând dintr-o cutie?

Divina noastră Evă —și Eva e viața,

Cui mai târziu și Ebe îi ziseră poeții,

Junețe, re-nnoire, viață în splendoare —

Divina noastră Evă, în toată nuditatea,

E tot ce e mai nobil, mai grațios, ferice,

Mai adorabil... însă curând și vom vedea-o,

Căci iat-o că dispare, precum dispare Zeul,

Și omul se deșteaptă din dulcea aromire.