La umbră, lâng-un dafin, ca p-un așternut moale,

Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascată,

Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie,

Cu tâmpla p-a sa mână, sublimă de inocență,

În toată nuditatea divinelor ei grații.

Ca peplu peste corpu-i se răsfira în raze,

În unde de lumină, cosițele-i de aur

Și-i coperea d-a lungul augusta nuditate

Și sânul d-alabastru și brațele-i rotunde.

Pe frunte-i o sudoare de perle transparente

Și un surâs pe buze, c-al pruncului ce doarme,

Spunea de beatitutea a unui vis ferice.

Susurul apei vie fântânii de aproape,

Murmura frunzăturii, cântarea filomelei

Ș-a vântului suflare ca un fior pe frunte-i

Din somn o deșteptară. Deschide la cer ochii.

Se uită împrejuru-i; nu știe unde s-află,

Nu știe d-unde vine. Se scoală în picioare,

Se pipăie, tresare l-al degetelor carmen,

Și-n repedea mișcare, în gestele-i naive,

I se răsfiră părul; și părul atingând-o,

O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde.

Din toate câte vede, pe flori își pune ochii;

Și-ncepe a culege, și pasă înainte

Săltând din floare-n floare.

Din multele fântâne curgea limpede apă

Și-n râurile limpezi se aduna-mpreună,

Formând ca o câmpie lichidă, cristalină,

Ca cerul de albastră și lucie și lină,

Cât celesteu s-ar zice. La lucida lui față,

L-a arborilor umbră atrasă de răcoare,

Și-ndreaptă-acolo pașii. Și vrând să se așeze,

Plecându-se spre apă, apare drept în față-i

O formă-ncântătoare. Se-ntinde să se uite,

Se-ntinde ș-acea formă. Tresare, se retrage,

Și forma se retrage. Revine încântată,

Ridente-ntinde brațe, revine iar și forma;

Ridente-ntinde brațe, și brațele întinse

Ating, tulbură apa....

O astfel de-ntâmplare, și unică în lume,

D-a se mira în apă ș-a se vedea pe sine

Ca însuși într-un specol, și făr-a ști că este

Imaginea sa însăși, și făr' a-și da cuvântul

De câte i se-ntâmplă, n-a mai putut s-advie

Decât primei copile, ce, singură sub soare,

Nu mai văzuse încă imagine umană;

Ș-apoi atât de bellă, atâta de perfectă!

Acesta e-adevărul, acesta prototipul

D-o scenă-atât naivă ș-atât de grațioasă.

Iar fabula antică d-a lui Narcis fântână

Și de înamorarea a lui cu sine însuși

E palidă minciună, contrarie naturii.

Revine iară Eva și-și vede iar ritratul,

Se înamoră-ntr-însul, și vana ei ardoare

O face să s-arunce și-n brațe să-l apuce.

Se scaldă-n apa rece și, neaflând nimica,

Rămâne-extaziată, cu totul disperată

Din apă se retrage.