În intervalu-acesta, Adam, deștept sub platan

Dup-acel vis ferice, avea tot înainte

Augusta, glorioasa figură creatoare,

Și mai vârtos ființa din coasta lui creată,

Atât de grațioasă, bellissimă și moale,

Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva

C-o mistică putere îi mângâia auzul

Și-i încânta ființa. Ci fericirea scurtă

A visului trecuse. Trecând și reveria

Ce-l consola atâta, văzu că e tot singur,

Cu totul solitariu.

Pierzând orice speranță, ca-mpuns sări-n picioare.

Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleași grații,

Același aer dulce imaginii din apă.

Era d-o frumusețe mai forte, mai severă,

Ce, inspirând respectul, atrage și impune.

Cu bucuria-ndată ș-o teamă o cuprinde,

Căci junele, văzând-o, venea voios spre dânsa,

Văzându-și idealul. Intimidată, Eva

Își strânge sânu-n brațe, s-acopere cu părul,

Și-ntoarce napoi fața ca prin instinct de fugă,

Deși nu-i displăcuse a junelui figură.

În forma lui virilă, în nobila-i statură,

Era plin de vigoare și plin de maiestate.

Cea gravitate blândă și seriosul aer

De autoritate intimidă pe Eva

Și o făcu să fugă.

Adam, recunoscându-și obietul adorabil

A1 visului ferice, strigă, iuțindu-și pașii:

„Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!

Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,

Din carnea mea ești carne, viață din viața-mi;

Te cată al meu suflet, ființa-mi te reclamă

Ca parte integrantă a existenței mele,

Să fim întotdauna, precum am fost, un corp.”

Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-și cată,

Mai mult decât soția, să nu mai fie singur,

Își cată jumătatea din sinele său propriu.

Adam își simțea dreptul ce-avea într-ale sale,

Și Eva datoria, nevoia-mperioasă

D-a reveni la sine, de unde emanase.

Vocația spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa,

Cu ea venise-n lume, ca și cu modestia

Virtuții virginale, ca și cu conștiința

D-a sexului valoare ș-a demnității sale.

Întinde mâna, cade l-ardoarea juvenilă,

S-arrestă și așteaptă. C-o blândă maiestate

Adam o-mbrățișează; ea s-abandonă placid,

I se mlădie corpul sub brațul ce o strânge,

Își lasă docil capul și-l pleacă p-ai lui umeri;

Iar sânul de-alabastru în unde i se gonflă

Sub vălul transparente al blondelor ei plete,

Întâmpină ș-atinge și electriză sânul

Divinului său mire. El tremură ș-o strânge,

La pieptu-i se lipește, și-n sacrul său deliriu

Depune p-a ei frunte nupțialul primul baciu.

Ea își ardică ochii și amoroși, și langhizi,

Și plini de elocință, ca raze de lumină

Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinerețe,

Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.

Nici cerul, nici pământul nu-i oferise încă

Ceva mai adorabil! Descoperă într-înșii

Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,

Mai răpitor, mai nobil ș-a-l încânta atâta.

Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.

Din ast moment începe sub soare adorarea.

Și-n adevăr, femeia fu viul edificiu,

Însuflețitul templu ce a putut să-nspire

Amor și adorare, și pe altarul cărui

Din inimă, din cuget se puse-n olocaust

Al laudei ș-al păcii sincerul sacrificiu.

Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă

Și de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,

Ș-un singur corp va face.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . .