Share on Twitter Share on Facebook

La moartea lui Cârlova

O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale

În umbră să răsune, să geamă la mormânt:

Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale

Și fă să se auză pe aripe de vânt:

„Cârlova nu mai este! și lira-i a-ncetat!”

O, tânăr cântărețe! pasăre trecătoare!

Abia te-ntraripaseși, abia dulcele-ți glas

Chema să te auză pe craca săltătoare

Pe călători, și-ndată, oprindu-le-a lor pas,

Țintind a lor vedere... tu zbori și i-ai lăsat!

Tu ai urât o țară unde puțini ascultă

Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoțești;

Încă trăind, tu viața o petreceai mai multă

Sorbit în armonia a cetelor cerești,

Unde ostaș d-aicea acol-ai și grăbit.

Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,

Acum se-nfiorează liră de serafimi;

Asculți tu alte imnuri, începi altă cântare

Și-ndemni tu alți războinici, vitejii heruvimi,

Și alt post mai cu slavă ți-a fost ție gătit.

Acolo-ți era locul al tău de moștenire:

Poetul aci este străin și călător;

Astfel vulturul mândru din nalta sa privire

Parcă ar zice lumii din marele său zbor:

Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.

O, fenomen ce-n veacuri abia când se ivește,

O, stea care răsare chiar într-al său apus!

Ce fu a ta lucire? Și ce ne prevestește?

Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?

Și cum se pun acelea care cu tine pier?

De unde ești, ascultă jelinda mea cântare,

Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.

În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare

Iubiții-ți fără mine, cu cei ce nu mai sânt,

Văzură cum ți-iei zborul, și tuciul trist vestea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și eu sunt ca metalul ce plânge după tine,

Prin focuri de durere trecut și lămurit,

Și patimile repezi izbind inima-n mine,

Fieștecare scoate un sunet osebit,

Care-astupat mugește, se-neacă iar în ea.

Lutoasa mea ființă aci se zăbovește,

Dar eu sunt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc;

Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpește

Și soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,

Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.

Cu care legătură afirea mea se-ntină,

Întocmai ca ștejarul adânc rădăcinat?!

Vântul când se răscoală, el geme și suspină,

Trosnește și răstoarnă orice l-a-nconjurat,

Și tot ce mai rămâne privește dureros.

Vai! iată a mea soartă, și cât de povăroasă!

Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă

Ce-o smulge,-o ia zefirul, și-și las-al său miros.

1831