Share on Twitter Share on Facebook

Serafimul și heruvimul

sau
Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului

Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?

Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?

Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?

Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,

  Buza ta e zâmbirea,

  Fața ta e blândețea,

  Ca pieptu-ți nu e crinul;

  Dragoste ți-e privirea,

  Totul ești frumusețea.

  Ființa-ți luminează,
  Mărirea te-nconjoară,

  Liniștea te-nsoțește:

  Pasu-ți de naintează,
  Slava-mprejuru-ți zboară,

  Preajma-ți pace vestește.

  Frumos serafim! îmi place

  La tine a mă uita,

  În ochii tăi a căta;

  Lumina lor este lină!

  În ochi-mi izbește plină

  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveți cântarea,

  Tu îmi însufli pieptul,

  Tu îmi arăți cărarea

  Care merge d-a dreptul

  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,

  Glasul ei m-aripează,

  Ființa-mi pământească

  În zborul său cutează

  La scaunul veciei.

Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește;

Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară

Din soare se repede, din lună strălucește,

După pământ se nalță, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,

Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,

Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,

Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;

Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;

În ziuă și în noapte, la umbră și în rază

Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,

Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată.

Cu glasul conștiinței el înainte-mi merge,

Blând, dulce, vesel; ș-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoși îți sunt ochii! frumoasă ți-e fața!

Frumos îți e zborul, o, înger ceresc!

Și de-mi este dragă, de-mi place viața,

E d-ast sfânt nesațiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta ființă!

Fața ta să-mi râză până la mormânt,

Ochii-ți să-mi aprinză supusa-mi credință,

Lumina-ți lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,

Când la judecată mă voi arăta

(Momente ce omul le simte mai grele),

Tu ș-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,

Împlinitor prea strașnic urgiilor cerești!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,

Brațul tău e puterea,

Sabia-ți flăcărează,

Cruntă îți e vederea,

Fața ta e fior!

În urmă-ți e dreptate,

În preajmă-ți strășnicia;

Glasul tău mă străbate,

Totul ești vitejia

Și fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează

Înmulțita ta vedere,

Mulții tăi ochi priveghează

Ca singura prevedere.

Eu te văz, și mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraște,

Tremură l-a ta ivire

Și-n adâncul ei se naște

O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul

Acelei drepte urgii cerești,

Eu văz în tine pe păzitorul

Vechii răstriște cei strămoșești.

Astfel al lumii bătrânul Tată

Din pomul vieții c-a cutezat,

L-a fericirii poartă-ncuiată

Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi oprești raiul, mi-aduci aminte

A mea greșeală, și mă-ngrozesc!

Limba ta tace, n-auz cuvinte,

Dar îți ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,

Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,

Când focul șerpuiește d-a lungul în tărie

Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,

Când undele-i muginde se nalță spumegând,

Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată

Pe fieșcare stâncă te vede ­ amenințând.

Și când fumegă munții, vulcanul când turbează,

Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,

Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,

Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ș-amenință viața,

În orice loc de groază, acolo te zăresc:

Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața!

Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,

  Crivățul vâjâie, trece,

  Tremurul saltă, doboară,

  Trăsnetul arde, petrece

    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, rănește,

  Stingerea pasu-i urmează;

  Seceta seacă, sterpează,

  Foametea rumpe, răcnește,

  Boalele zbiară, turbează,

  Moartea doboară, cosește

    Osânda tu când ții.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,

Nu îmi ierta vina câtuși de puțin;

În a mea viață tu mă îndreptează

Când fapte și gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate

Și când vei da semnul, o, drept heruvim,

Atunci ți-adu-aminte că tu ești un frate

Cu-al meu blând și dulce, frumos serafim.

  1833