Portret

Coroana pe creștet în veci se-mpletește,

În ochii-ți, seninul cel mai împăcat;

Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,

Inima e-n chipu-ți cel nevinovat.

Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,

Peste ele falnic, făr-a ști, privești.

Dulce ca blândețea, și blândețe altă

Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește

lnima-ți, altarul d-un ceresc amor;

Focul lui sub dânsul arde, colcăiește

Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,

Frumoasă ca viața celui fericit,

Veselă ca ziua de mai prea senină,

Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,

Marea-cuviință îți dă al său glas;

Pasul aurorei cei răcoritoare

E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește;

Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,

Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,

La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea!

Care părinți astfel te desăvârșesc?

Ochii lor cei tineri îi fură uimirea

Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!

Ce rază de pace sânu-ți luminează,

Fiică fericită? Ce e ast amor

Care cu privirea-ți ca o altă rază

Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credința?

Sau dragostea însăși vii să ne arăți?!

Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,

Fericit amestec astor zeități!

1836

Share on Twitter Share on Facebook