Atunci eu lângă mine văzui două ființe
Nevinovate, -ntocmai așa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferințe,
Și la acea năpaste mai rău mă chinuiam.
În veci a lor necinste mie mi-era durere
Și-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărășia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.
Prieteșug în mine curat se-nsânuiește,
Și locul de osândă nu mă mai îngrozește,
Un rai îmi era însuși al închisorii sân.
Dragostea ce se naște în muncile robirii,
Prieten din necazuri, părtaș nenorocirii,
Sunt însăși curăția, și vecinice rămân.
Îmi era drage aste ființe,
Îmi era scumpă a lor vedere;
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoștințe
Era mai slabe decât a mea.
Trăiam în ele, ș-a mea viață
Mi-era nădejde și fericire;
Dumnezeu însuși și omenire
Slăveam fanatic în a lor față,
Ș-a mea-nchinare mă fericea.
Raiul credinței, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viață din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.
Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însăși, blânda credință
Pusese-n mine a lor ființă
Și a lor faguri într-a mea gură,
Și al lor nume eu răsuflam.
Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuși era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.
A lor ființe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic strașnic, bun heruvim.
Unul d-aproape era-mpăcare
Și mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina și mă-ndreptam.
Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfățișa;
A minții mele sfătuitoare,
Ele în viață mă îndrepta.
Astfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neașteptată
Goni nălucul ce mă-nșela.