Atunci eu lângă mine văzui două ființe

Nevinovate, -ntocmai așa precum eram;

Lor le era ocară a mele suferințe,

Și la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere

Și-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal;

Însă tovărășia mi-era o mângâiere

În muncile-mi schimbate în locul infernal.

Prieteșug în mine curat se-nsânuiește,

Și locul de osândă nu mă mai îngrozește,

Un rai îmi era însuși al închisorii sân.

Dragostea ce se naște în muncile robirii,

Prieten din necazuri, părtaș nenorocirii,

Sunt însăși curăția, și vecinice rămân.

Îmi era drage aste ființe,

Îmi era scumpă a lor vedere;

Mi-era un balsam l-a mea durere;

Cele din ceruri dulci cunoștințe

Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ș-a mea viață

Mi-era nădejde și fericire;

Dumnezeu însuși și omenire

Slăveam fanatic în a lor față,

Ș-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinței, acel ferice,

Binele-acela fără de nume,

Acea viață din ceea lume

Care nădejdea în fund ne zice,

Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,

Dragostea însăși, blânda credință

Pusese-n mine a lor ființă

Și a lor faguri într-a mea gură,

Și al lor nume eu răsuflam.

Inima-mi toată în înfocare

Vulcanul Etna însuși era,

Insulă-n valuri statornic sta

În viforoasa, muginda mare,

Unde-acel nume era înscris.

A lor ființe se prefăcură

Una-ntr-un dulce, blând serafim,

Alta c-o sfântă, repede-arsură,

În paznic strașnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare

Și mângâiere la ce lucram;

Alta de cuget sfântă mustrare

Îmi zicea vina și mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare

A mea visare le-nfățișa;

A minții mele sfătuitoare,

Ele în viață mă îndrepta.

Astfel gândirea-mi cea adâncată

În visu-mi dulce mi le forma;

Dar o schimbare neașteptată

Goni nălucul ce mă-nșela.