În sfântul meu nesațiu, delirul meu cel mare,

Pe dragile ființe ardeam să le privesc,

Și s-aprindea în mine o naltă înfocare

De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc.

Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față,

În veci eu după ele eram neobosit;

În goan-ostenitoare ele mi-erau povață,

Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, ființe-aeriene

Și fără de amestec cu cele pământene!

Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-ntraripam.

Ele zâmbeau la râvna-mi și-mi imputa-ndrăzneala,

Poruncitorul deget îmi arăta greșala.

Nebun d-a mea rușine, mai repede zburam.