Mă pomenii în casă-mi, și visu-și schimbă fața,

În sânul casei mele eu mă vedeam străin:

Tot nu ținea de mine, și însăși a mea viață.

Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;

Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.

Un dor fără de moarte izbi a mea simțire

Și numele de tată eu îngânat l-ascult.

Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine,

Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,

Ș-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâșia.

Parcă simțeam în mine o slabă bucurie,

Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăție,

Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu locuia.