Dar visu-și schimbă fața. Cu cruda a mea soartă

Pare că mă-mpăcasem ș-odată iar văzui

Pe heruvimu-acela l-a fericirii poartă,

Schimbat în negru înger, și nu-l mai cunoscui.

Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!

Viclean ascuns, fățarnic, împelițat Satan.

Un duh semeț de vrajbă, turbat de răzbunare!

Șarpe îi era limba, pe cinstea mea dușman!

În faptele-i spurcate era însuși păcatul,

Sub mască de virtute vedeai pe vinovatul;

În veci dup-ale sale și umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăție,

Și lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;

Și când afla că-l știe, atuncea se-ndrăcea.