Lumea îmi era dragă; privata mea viață,

Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;

Dar perspectiva lumii își pierde a ei față

Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire

Și dacă de la dânșii nu iei vinile lor,

Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptățire;

Dar paza personală te face bănuitor.

Și rea e bănuiala! un vierme al vieții

Ce n-ascultă cuvântul, nici liniștea poveții!

Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greșita cugetare ce-aduce fericirea

N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,

Ș-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

Pe aripile vremii zbura ș-a mea viață,

Cu vârst-a mele patimi pășind se potolea;

Dar vițiul spre seară crește de dimineață,

Și vițiurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aș fi dat să-ntâmipin știința bărbăției,

Să-mi lumineze viața tovarășă deplin

Cu-ncrederea aceea a nevinovăției

Și al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,

Primejdie ori pace știam că-n rându-i trece.

A fi rău mi-era silă, și bun — din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăție,

Au câștigat-o pruncii ș-a minții sărăcie;

Acum, spre umbra morții, acea făclie cei.