În Mediterana.

Renunţând la Ocolul Mediteranei, Jules Verne nu şi-a abandonat intenţia de a plasa acţiunea uneia dintre „Călătoriile extraordinare” în ambianţa celei mai frecventate mări interioare de pe glob. La 28 ianuarie el îi scria lui Hetzel: Am înţeles că (…) Mediterana ar trebui să fie tratată într-un alt fel.”

Să fi prins contur încă de atunci, în mintea scriitorului, ideea materializată în Mathias Sandorf (1885)? Ştim doar că primul titlu al romanului a fost în Mediterana şi că redactarea lui a început chiar în anul apariţiei lui Keraban. Iar în 1884 a avut loc a cincea şi ultima croazieră a iahtului „Saint-Michel 111 „, în Mediterana, parcă pentru a împrospăta impresiile acumulate în 1878. O seamă dintre imaginile înregistrate pe retina avidă a călătorului pot fi regăsite, de pildă, în descrierea unor construcţii, accidente de relief sau monumente de pe ţărmul tunisian: portul La Goulette, unde debarcă doctorul Antekirtt, munţii Bou Kornine (nu Bon Kornin, cum apare numele în roman), Ressas (nu Rossas) şi Zaghouan, colina Byrsa, calea ferată dintre Tunis şi La Marsa, capela Saint-Louis, Muzeul Lavigerie…

Să mai spunem că romanul constituie un omagiu postum explicit adus prietenului şi mentorului din tinereţe al autorului, cum arată dedicaţia tipărită în fruntea primului volum, apărut la 27 iulie 1885 (celelalte două fiind datate 17 august şi 16 octombrie): „Lui Alexandre Dumas, Vă dedic această carte, dedicând-o de asemeni memoriei povestitorului genial care a fost Alexandre Dumas. în această lucrare, am încercat să fac din Mathias Sandorf un Monte-Cristo al „Călătoriilor extraordinare”.” înrudirea este, într-adevăr, evidentă chiar dacă mobilurile eroilor diferă întrucâtva. Răzbunarea lui Monte-Cristo devine, la Sandorf, un act justiţiar, trădarea afectând nu doar destinul unui om, ci reuşita unei cauze. Dar suspansul, complicarea deliberată a intrigii, loviturile de teatru caracterizează ambele romane, confirmând faptul că Jules Verne se află, aşa cum îi mărturisea lui Hetzel, într-o perioadă mai dificilă, când caută să intereseze „prin combinare”. Un exemplu grăitor: scena evadării celor doi conjuraţi, Mathias Sandorf şi Etienne Bathory, cu tăierea barei de fier de la fereastra celulei, coborârea pe firul paratrăznetului, descărcarea electrică şi prăbuşirea în „vârtejul necunoscut Buco”. O scenă care i-a plăcut atât de mult scriitorului (sau lui Michel), încât o regăsim, fără momentele finale, în Pilotul de pe Dunăre…

Dar romanul ne interesează, din unghiul preocupării noastre, mai ales pentru că în el apare primul castel din Carpaţi vernian: „Contele Mathias Sandorf locuia într-unul dintre comitatele Transilvaniei din districtul Făgăraş, într-un vechi castel de origine feudală. Construit pe unul dintre contraforturile nordice ale Carpaţilor orientali, care despart Transilvania de Valahia, castelul se ridica pe aceste culmi greu accesibile în toată măreţia lui sălbatică, asemeni unuia din acele supreme refugii în care conjuraţii pot să reziste până în ultima clipă.

Minele din împrejurimi, bogate în minereu de fier şi de aramă, exploatate în mod judicios, aduceau un venit considerabil proprietarului castelului Artenak. Domeniul cuprindea o parte a districtului Făgăraş, a cărui populaţie se ridică la nu mai puţin de şaptezeci şi două de mii de locuitori.”

Să mai adăugăm că Sandorf absolvise, printre altele, şcoala normală din Timişoara şi că micul oraş din insula Antekirtta primise „numele transilvan Artenak, în amintirea domeniului de pe creasta Carpaţilor al cărui proprietar era contele Sandorf.”

Ar trebui să ne mai întrebăm dacă „Artenak” are vreo semnificaţie onomastică ascunsă. întrebare legitimă, de vreme ce alte două castele verniene se numesc Andernatt (Maâtre Zacharius ou l’horloger qui avait perdu son ăme, 1854 şi 1874) şi Andernak (Voyage ă travers l’impossible, piesă scrisă în colaborare cu Adolphe d’Ennery şi reprezentată prima oară la 25 noiembrie 1882). Dar poate că scriitorul n-a făcut decât să consemneze variantele unei sonorităţi obsesive.

Deceniul românesc în creaţia verniană culminează cu o carte care n-a lăsat rece pe niciunul dintre exegeţii marelui scriitor, chiar dacă aprecierile, cum e firesc, diferă. Pentru Marie-Helene Huet, ea este „cea mai minunată Călătorie extraordinară” (6, p. 125), Marc Soriano o consideră „opera cea mai cizelată a artistului” (13, p. 293), în timp ce Jean Roudaut, contestând cu anticipaţie tocmai această din urmă însuşire – „Castelul din Carpaţi nu este unul dintre romanele cele mai finisate ale lui Jules Verne” – se arată convins de efectul asupra cititorilor: „este unul dintre cele mai tulburătoare.” (61).

Înainte de a încerca să desluşim temeiurile acestor judecăţi de valoare, să ne reamintim subiectul romanului.

În preajma satului Werst, nu departe de pasul Vulcan, se înalţă, pe podişul Orgall, un castel aparţinând „din vremi imemoriale” seniorilor de Gortz1. Ultimul reprezentant al acestei familii româneşti, baronul Rodolphe, a dispărut, după ce participase la o răscoală împotriva asupririi maghiare. Odată cu moartea bătrânilor slujitori, castelul nu mai e populat decât de fantomele închipuite de săteni. Şi totuşi, ciobanul Frik zăreşte o şuviţă de fum urcând din donjon, graţie lunetei unui vânzător ambulant.

‘Păstrăm, deocamdată, numele din versiunea originală.

Vestea îi îngrijorează pe cei din Werst. Pădurarul Nic Deck, logodnicul Miriotei, fata birăului Koltz, hotărăşte să lămurească misterul şi porneşte spre castel, cu toate că, în sala hanului din sat, o voce venită nu se ştie de unde îi ceruse să nu o facă. îl însoţeşte, silit de o fanfaronadă pe care o regretă zadarnic, „doctorul” Patak. Amândoi sunt martorii unor stranii fenomene luminoase şi sonore, suferind apoi accidente inexplicabile, care-1 afectează grav pe Nic, întărind credinţa generală în prezenta unor duhuri malefice între zidurile castelului.

În această atmosferă tensionată, la Werst sosesc contele Franz de Telek, din Craiova, şi slujitorul său, Rotzko, aflaţi într-o călătorie prin Transilvania. Aflând că ultimul stăpân al castelului a fost Rodolphe de Gortz, Franz îşi aminteşte cum l-a întâlnit pe baron la Neapole, unde asistau amândoi la spectacolele în care apărea celebra primadonă Stilla. Dacă Franz o admira atunci întâia oară, Rodolphe o urmărea de şase ani, tăcut şi stăruitor, fără a fi încercat s-o cunoască. Pentru a se elibera de această prezenţă obsedantă, Stilla sfârşise prin a hotărî să renunţe la carieră. Şi cum tânărul conte o ceruse în căsătorie, ea acceptase.

Rodolphe asistase la ultimele reprezentaţii împreună cu nedespărţitul său însoţitor, Orfanik, care pretindea a fi un savant nerecunoscut. în seara celei din urmă apariţii pe scenă, Stilla văzuse deodată chipul „înfricoşător de palid” al baronului, ochii lui „de flacără”, avusese un şoc puternic şi murise. Viaţa lui Franz fusese şi ea în mare primejdie, dar tinereţea, priceperea medicilor şi îngrijirile lui Rotzko îl salvaseră.

Întrebându-se dacă Rodolphe nu s-a întors la castel, dacă fenomenele luminoase şi sonore nu se datorează lui Orfanik, nobilul craiovean decide să întreprindă cercetări la faţa locului, mai ales că, în sala hanului, se păruse că aude vocea Stil lei. Ajungând pe podişul Orgall, silueta cântăreţei îi apare pe unul dintre bastioane, în veşmântul purtat pe scenă în seara de adio. Convins că trăieşte şi că este sechestrată de Rodolphe, Franz îi trimite pe Rotzko după ajutoare şi pătrunde în incintă pe podul mobil, care se ridică în urma lui. Rătăcind prin galeriile interioare, prizonier un timp într-o criptă, el reuşeşte să evadeze şi surprinde o discuţie între Rodolphe şi Orfanik din care reiese că, întrucât castelul va fi atacat de poliţiştii aduşi de Rotzko, cei doi îl vor arunca în aer.

La porunca baronului, Orfanik pleacă la Bistriţa. Iar Franz, pătrunzând într-o încăpere din vârful donjonului, o vede pe Stilla în acelaşi veşmânt şi ascultă aria pe care o cânta înaintea şocului fatal. Se repede spre ea, dar Rodolphe o loveşte cu un cuţit şi… cântăreaţa dispare, într-o cascadă de cioburi de sticlă. Franz îşi pierde cunoştinţa, baronul iese din donjon cu o cutie sub brat şi vrea să fugă printr-un tunel neştiut. Un glonţ tras de Rotzko, aflat dincolo de ziduri, sfărâmă cutia. Rodolphe aruncă în aer castelul, pierind sub dărâmături. Franz e găsit sub o boltă de piatră care-1 apărase, dar nu mai recunoaşte pe nimeni şi repetă ultimele cuvinte ale cântecului Stillei.

În final, ca într-unul dintre romanele gotice cu care seamănă şi în această privinţă, Castelul din Carpaţi îşi dezvăluie toate misterele1. Autorul ţinuse, dealtfel, să ne dea „explicaţia anumitor fenomene care s-au produs în cursul acestei povestiri” încă din ca- ‘ântr-un studiu din 1864, Edgar Poe şi operele sale, Jules Verne scrie: „Anne Radcliff a exploatat genul teribil, în care totul se explica prin cauze naturale.” (67).

pjtolul XV. Ştiam, deci, că Orfanik era cu adevărat „un inventator de prim rang în ceea ce priveşte utilizarea practică a electricităţii”. El instalase o linie telefonică secretă între castel şi hanul din Werst, ceea ce-i îngăduise lui Rodolphe să cunoască intenţiile celor din sat, să transmită avertismentul adresat lui Nic şi cântecul Stil lei. Lui i se datorau „minunile** care-1 înfricoşaseră pe Patak şi accidentul lui Nic…

Ultimele pagini lămuresc deplin întâmplările al căror sens începusem să-l întrezărim în timpul lecturii. Aria din opera Orlando de Arconati şi romanţa lui Stefano fuseseră înregistrate cu ajutorul fonografelor, care „erau foarte perfecţionate pe atunci, iar Orfanik le desăvârşise într-atât, încât farmecul şi puritatea glasului nu sufereau nici o alterare**. Cât despre imaginea primadonei, ea „era un simplu artificiu optic”. Baronul cumpărase un portret al Stil lei, reprezentând-o în picioare, înveşmântată în costumul alb al Angelicăi din Orlando. „Or, datorită unor oglinzi înclinate la un anumit unghi calculat de Orfanik, când un mănunchi puternic de raze lumina portretul aşezat în faţa unei oglinzi, Stilla apărea, prin reflexie, la fel de „reală” ca atunci când era plină de viaţă şi în toată splendoarea frumuseţii sale”. Mai aflăm că în cutia sfărâmată de glonţul lui Rotzko era cilindrul cu ultimul cântec al Stillei, ceea ce explică gestul lui Rodolphe. Iar Franz avea să se vindece ascultând glasul iubitei sale înregistrat pe alte dispozitive fonografice, păstrate de Orfanik. (In monumentala sa „contribuţie la studiul imaginarului”, Jules Verne şi romanul iniţiatic, Simone Vierne consideră că vindecarea lui Franz este „destul de evident „adăugat㔄, vorbind despre „o versiune a deznodământului… ca de obicei, liniştitoare, avându-i în vedere pe tinerii cititori”, vezi 15, pp. 647 şi 519. După câte ştiu, nu există o altă versiune, dar nu m-ar mira ca scriitorul să fi cedat injoncţiunilor lui Hetzel în faza iniţială a elaborării subiectului, aşa cum s-a întâmplat într-o seamă de cazuri binecunoscute cercetătorilor operei verniene.).

După cum se vede, latura anticipativă a romanului este cvasi-inexistentă. Jules Verne se mulţumeşte să „perfecţioneze** telefonul: „Ceea ce se spunea, se cânta, se murmura chiar, putea fi auzit la orice distantă şi două persoane despărţite prin mii de leghe discutau între ele ca şi cum s-ar fi aflat una în faţa celeilalte”. Asteriscul pus la sfârşitul acestei fraze ne trimite la o notă de subsol cu următorul conţinut: „Ele puteau chiar să se vadă în oglinzi legate prin fire, datorită inventării telefotului**. Prefigurarea videotelefonului este desprinsă din povestirea In the year 2889, apărută în numărul din februarie 1889 al revistei americane The Forum doar sub numele lui Jules Verne, dar scrisă în colaborare cu Michel’. Dealtfel, „invenţia** era împrumutată din romanul lui Albert Robida, Le vingtieme siecle (1882), unde fusese botezată telefonoscop.

Nota de subsol nu are însă nimic de-a face cu ceea ce se petrece în roman, ca şi afirmaţiile unor comentatori care se referă la „cinematograf în relief” (35), „televiziune** (68, p. 932), „prototip de televizor** (86, p. 18), etc. Sursa acestor interpretări fanteziste trebuie căutată în prima biografie întemeiată pe amintiri şi documente familiale, publicată în 1928 de Marguerite Allotte de la Fuye, soţia unui nepot de văr al scriitorului. După o suită de afirmaţii fără acoperire ‘Majoritatea vernologilor atribuie povestirea exclusiv lui Michel. bizuindu-se pe o scrisoare a lui Jules către Hetzel-tatăl. Argumente lor pe care îmi sprijin opinia, expuse în altă parte (5, pp. 169-179), li s-au adăugat, între timp, altele. Voi reveni, cândva, asupra acestei controverse.

„Franz recunoaşte vocea Stei lei (cu „e”-I. H.) şi un telescop i-o arată rătăcind pe meterezele burgului”, j; pe o scenă luminată, Stei 1 a vine şi se duce” – biografa conchide: „în acest roman, Jules Verne (…) a pus deci în slujba unei teme ă la Villiers de l’Isle-Adam principiile fonografului, cinematografului, televiziunii, încă embrionare şi ale căror consecinţe nelimitatele prevede” (1, p. 244). Or, imaginea Stil lei se caracterizează tocmai prin absoluta ei imobilitate, explicată abia în ultimele pagini.

Nu putem să nu constatăm să scriitorul se situează, de astă dată, sub nivelul realizărilor epocii. În 1892 şi mai înainte existau destule aparate capabile să creeze iluzia mişcării, de la zootropul lui Horner şi praxinoscopul lui Reynaud la cronofotograful lui Marey. Jules Verne n-a dat însă prea mare importantă acestui aspect, cu toate că ţine să precizeze, în capitolul XV: „în vremea aceea – atragem atenţia în mod deosebit că întâmplarea s-a petrecut într-unul dintre ultimii ani ai secolului al 19-lea – utilizarea electricităţii, considerată pe drept cuvânt „sufletul universului”, atinsese cel mai înalt grad de perfecţiune”.

Pornind, probabil, de la apropierea sugerată de Marguerite Allotte de la Fuye, Marcel More declară că „apariţia Viitoarei Eve fiind anterioară cu câţiva ani celei a Castelului din Carpaţi, Villiers este, evident, acela care i-a oferit lui Jules Verne ideea romanului său” (11, p. 197). Din punct de vedere cronologic, faptul e posibil, ediţia princeps a Viitoarei Eve datând din 1886, iar primele versiuni, publicate în foileton, din 1880 (în Le Gaulois) şi 1881 (în L’Etoile Frangaise). More semnalează câteva similitudini: laboratorul din Menlo-Park este apărat de o reţea de fire electrice, iar castelul lui Rodolphe de curentul electric care trece prin plăcile metalice de pe fundul şanţului şi prin ferecăturile podului mobil; cântecul privighetorii este transmis telefonic de la New-York la Menlo-Park, ca şi vocea Şti 1 lei de la castel la hanul din Werst; Edison a înregistrat vocea Mariettei Alboni în timpul unei reprezentaţii, aşa cum a făcut Orfanik, de multe ori, cu vocea Stillei. Putem adăuga şi proiectarea de către Edison a fotografiei Alicei Clary pe un ecran de pânză, în mărime naturală, deci tocmai cum procedează Orfanik cu portretul Stillei, ecranul fiind o oglindă. Asemănările se opresc însă aici. „Simplul artificiu optic” consună cu sofisticata creaţie „electro-umană” a lui Villiers doar în ceea ce priveşte sursa de energie folosită. E adevărat că, pe planul analogiilor posibile, Orfanik este un fel de Edison rudimentar, amândoi oferind unor făpturi apropiate simulacre ale femeii adorate sau iubite-dispreţuite cu aceeiaşi fervoare. Mobilurile autorilor sunt însă divergente. Ironia crudă a lui Vi 1 liers, tentativa de a include fenomenele oculte în sfera ştiinţei, nu au nimic de-a face cu nostalgia romantică a lui Jules Verne, cu efortul da a da o explicaţie raţională fiecărei întâmplări misterioase, chiar dacă romanul este pe alocuri, potrivit caracterizării lui Michel Butor, „la fel de neliniştitor ca o povestire de Arnim”. (24).

Nostalgia romantică…

I s-a reproşat lui Jules Verne locul mărunt pe care-1 rezervă în creaţia sa dragostei, formulându-se chiar acuzaţia de misoginism. Luându-i un interviu, în 1895, Mărie Belloc a abordat şi acest aspect, declanşând o reacţie viguroasă: „Romanele dumneavoastră diferă de asemenea de cele ale aproape tuturor colegilor autori – am îndrăznit să observ – prin aceea că sexul frumos joacă un rol atât de neînsemnat.

Neg asta în toto! a exclamat dl. Verne, cu o anumită căldură. Gândiţi-vă la Mistress Branican şi la fermecătoarele tinere din unele dintre romanele mele.

Ori de câte ori este necesară prezenţa elementului feminin, îl veţi găsi fără îndoială acolo… Apoi, zâmbind: Iubirea e o pasiune atotcuprinzătoare şi lasă puţin loc pentru altceva în sufletul omului; personajele mele au nevoie de întreaga lor inteligenţă şi prezenţa unei tinere fermecătoare poate să le împiedice să facă ce au de făcut. Pe de altă parte, am dorit întotdeauna ca romanele mele să poată fi puse fără nici o ezitare în mâinile tuturor tinerilor şi am evitat cu multă grijă orice scenă despre care un băiat ar gândi că sora sa nu trebuie s-o citească”. (20).

Sunt expuse aici, cu limpezime, câteva principii directoare ale operei verniene, în primul rând, cel al subordonării invenţiei faţă de necesităţile compoziţionale. Să nu uităm că însăşi ideea de bază a „Călătoriilor extraordinare” obligă la o mare frecvenţă a personajelor masculine: exploratorul, savantul, inginerul, vânătorul etc. într-o vreme când aceste profesiuni constituiau apanajul cvasiexclusiv al bărbaţilor. Argumentul purităţii morale nu poate fi nici el minimalizat, dacă ne gândim că romanele apăreau mai întâi, de regulă, în Magazinul pentru educaţie şi recreere, destinat copiilor şi adolescenţilor. O scrisoare din 4 martie 1892, adresată lui Hetzel fiul, se referă la această problemă în legătură tocmai cu textul care ne preocupă: „îţi retrimit şpalturile Carpaţilor, le-am revăzut cu multă atenţie. Cred că nu e nimic care să-i şocheze pe cititorii Magazinului şi am fost cât se poate de rezervat şi de succint în privinţa poveştii eroului şi a cântăreţei”. Rezervat şi succint, într-adevăr, ceea ce nu împiedică romanul să fie, în primul rând, o tulburătoare poveste de dragoste. Aşa se şi explică, după opinia mea, lipsa unui efort anticipator mai susţinut, şi nu, cum presupune Marcel More, pentru că autorul s-ar fi temut să nu fie învinuit de plagiat după Viitoarea Evă. Un sistem mai ingenios de reproducere a imaginii Stillei ar fi fost, oricum, cu totul altceva decât sublima andreidă a lui Villiers!

În centrul afectiv al romanului se situează relaţiile dintre Gortz, Telek şi Stilla, dar suntem departe de clasicul şi banalul triunghi amoros. Timp de şase ani, Gortz asistă la toate spectacolele Stillei, fără să încerce s-o cunoască, dar „se părea că glasul cântăreţei îi devenise la fel de necesar pentru a trăi ca şi aerul pe care-1 respira”. Renunţând la această metaforă uzată, comentatorii moderni recurg la limbajul psihopatologiei şi al psihanalizei. în viziunea lui Rene Escaich, „Rodolphe de Gortz, unul dintre principalele personaje ale Castelului din Carpaţi, este mai mult decât pasionat, este un maniac al muzicii” (4, p. 142). Michel Carrouges nu se îndoieşte că Gortz reprezintă „pasiunea tipic celibatară”. (25) Philippe Mustiere caracterizează iubirea seniorului transilvan drept „maniacă şi fetişistă”. (51) în sfârşit, J.- P. Picot supralicitează: „Rodolphe devine un fel de necrofil estetic”. (56) Sub avalanşa calificativelor, personajul eminamente romantic – bătălia pierdută pentru o cauză nobilă, însingurarea, transferul de sentimente, recursul la ştiinţa percepută ca magie – pare să se transforme într-un monstru.

Obsesia artistică a lui Rodolphe se întâlneşte cu pasiunea nu mai puţin mistuitoare a lui Franz, aceasta din urmă având însă ca obiect nu atât primadona, cât femeia „de o neasemuită frumuseţe, cu părul ei lung, auriu, cu ochii negri, adânci şi înflăcăraţi, trăsăturile pure, carnaţia superbă, trupul pe care un Praxiteles nu l-ar fi putut modela mai perfect”, lată de ce dacă, după moartea Stillei, baronul se mulţumeşte cu vocea şi, accesoriu, imaginea ei, tânărul boier craiovean trece printr-o criză aproape fatală, izolându-se apoi, timp de cinci ani, în propriul său castel. Călătorind prin Transilvania ca să-şi aline durerea, el nimereşte în plin mister, un mister legat în chip nelămurit de tragedia petrecută la Neapole. încercând să-l dezlege, el reintră în atmosfera tensionată care părea să se fi risipit odată cu dispariţia cântăreţei. Traumatizat de aparenta resuscitare a Stillei şi de a doua ei piei – re, Franz se refugiază în demenţă. Un refugiu pe care-1 va părăsi doar pentru a se supune exigenţelor unei politici editoriale nu o dată potrivnică adevărului vieţii şi al artei.

În focarul acestor patimi divergente, dar la fel de excesive, se află o femeie incapabilă să le răspundă cu aceeaşi măsură. Reproducând în chip desăvârşit manifestările iubirii, cele mai puternice sentimente, Stilla nu le trăise niciodată. Asta înseamnă, potrivit lui Robert Pourvoyeur, că „interpreta transcende în mod obiectiv muzica, eliberând-o de orice subiectivitate. în viziunea lui Verne, ea dă muzicii o valoare absolută, o valoare în sine, independentă şi separată de interpretă. Muzica devine un mesaj însufleţit de o viaţă proprie, ceea ce der>„+” deosebita profunzime a gândirii verniene”. (58) Neputinţa de a iubi nu exclude însă tumultul unei sensibilităţi exacerbate. Stilla simte privirea imperioasă a lui Gortz mereu aţintită asupra ei. Prezenţa lui obsedantă îi devine intolerabilă, zdruncinându-i sănătatea. în această stare de spirit, ea primeşte cererea în căsătorie a Iui Franz ca pe o soluţie salvatoare. Dar ceea ce o ucide este nu numai şocul provocat de apariţia în plină lumină a straniei figuri până atunci neştiute. Primadona realizează că despărţirea ei de scenă, de arta care o consacrase, va fi definitivă. în seara ultimei reprezentaţii, „se părea că glasul acesta, sugrumat din când în când, avea să se frângă, glasul care n-avea să mai fie auzit niciodată!”

Meditaţie asupra condiţiei artistului supus geniului său tiranic, asupra hipertrofierii şi posibiliei disocieri a sentimentului erotic, Castelul din Carpaţi nu poate fi înţeles până la capăt decât de cititorul adult, ca şi alte „Călătorii extraordinare” a căror curgere lină ascunde profunzimi menite unei explorări ulterioare. Descoperim atunci liniile de forţă ale operei pe care o istorie literară osificată o considera minoră, dar şi impactul unor evenimente dureroase, transfigurate de puterea artei.

„Ce comoară supremă a pierdut Jules Verne? se întreabă Marguerite Allotte de la Fuye. în aceşti ani, el luptă împotriva unei disperări pe care n-o poate alina grija afectuoasă a celor din preajmă (…). în inima lui se desfăşoară o tragedie mută, ale cărei vestigii le-a făcut să dispară.

Moartea a curmat o corespondenţă nepreţuită.

Sirena, unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de mărgean.

Dar cititorii nu pot să cunoască din simţămintele intime ale unui scriitor decât ceea ce le dezvăluie el însuşi. Dacă trebuie neapărat să căutăm în opera lui Jules Verne amintirea slăvită a unei pasiuni secrete şi, poate, mai ales intelectuale, o vom găsi în Castelul din Carpaţi, scris în acei ani. Coloratura lui romantică îl distinge de celelalte cărţi şi îngăduie astfel de supoziţii”. (1, p. 242-243).

Nu doar coloratura romantică atribuie Castelului din Carpaţi un statut aparte în ansamblul creaţiei verniene. Din scrisorile trimise editorului Louis-Jules Hetzel reiese interesul cu totul deosebit al autorului faţă de roman, faptul că, aşa cum spune Charles-Noel Martin, „l-a vrut în mod evident perfect şi de o înaltă calitate literară. îi acorda un loc cu totul aparte în producţia sa, datorită tocmai intenţiei secrete pe care a închis-o în el”. (47). Câteva citate grăitoare: „Am retrimis ieri restul corecturilor. Te rog, te implor să dai dispoziţii ca să-mi fie înapoiate cât mai curând posibil. Nu voi vedea limpede decât la a doua corectură şi, până atunci, asta mă preocupă destul pentru a-mi st’ânjeni celelalte lucrări”. (20 iulie 1891). „Sunt foarte mulţumit de ceea ce-mi spui despre Castelul din Carpaţi. Dar dacă l-ai citit pe primul şpalt, sau chiar pe al doilea, sunt disperat. Ţi-am trimis al treilea şpalt ieri (8 zile de lucru a câte 10 ore pe zi) şi sunt obligat să-ţi solicit un al patrulea, cel pe care ar fi trebuit să citeşti, căci tot ceea ce era obscur s-a clarificat şi tot ceea ce se repeta a dispărut, lartă-mă pentru atât de multe corecturi, dar n-am văzut limpede decât la acest al treilea şpalt şi aş vrea să fac acest roman atât de perfect pe cât îmi e cu putinţă”. (12 august 1891). „în două rânduri, în Castelul din Carpaţi, la sfârşitul scenei de la teatru şi într-un alt loc, există cuvântul italian innamorata. Dar am observat că e scris cu un singur n (înamorata). Trebuie să fie doi şi te rog să dispui să se rectifice pentru Magasin şi ediţia în 8°. Dealtfel, am convenit că înainte de a tipări ediţia în 18° îmi vei trimite corectura şi că nu se va face nici o schimbare după mine”. (19 februarie 1892). „îţi retrimit astăzi corectura Castelului din Carpaţi. Am lucrat la ea două zile. Am fost foarte surprins văzând numărul de indicaţii sau rectificări pe care le conţinea. Cele mai multe erau îndreptăţite, le-am acceptat. Am respins şi adăugat câteva şi sper că am isprăvit (…). Acum trebuie ca toate aceste modificări să fie făcute cu cea mai mare grijă. La nevoie, le voi revedea. în orice caz, te rog, te implor, cu umilinţă şi în genunchi, să nu dai bunul de tipar al volumului in-18, care trebuie să apară primul, înainte ca eu să-l fi recitit de la un capăt la altul”. (20 mai 1892).

Acest travaliu n-a avut efectul scontat decât pe plan estetic. Artistul nu se mai afla pe creasta valului gloriei literare. începând cu Mathias Sandorj, cărţile sale nu mai depăşiseră pragul celor 10.000 ae exemplare (cu două excepţii: Robur Cuceritorul, 12.000; şi Raza ver de, 14.000). Conştient de această stare de fapt, el îi cerea lui Hetzel să se îngrijească de publicitatea necesară: „Când vor apărea Carpaţii şi Bombarnac, te rog să-ţi dublezi efortul şi să faci astfel ca despre aceste cărţi să nu se vorbească doar la 1 ianuarie. Trimite-le tuturor ziarelor care publică recenzii, Liberte, Gazette de France, XIXe Siecle, Soleil, mai ştiu eu care! îmi dau seama că trăiesc în provincie şi că nu invit criticii la masă”. (14 iunie 1892). Semnificativă este şi amărăciunea mărturisită faţă de lipsa de succes financiar a romanului: „Am primit contul semestrial şi îţi trimit confirmarea alăturată. Sunt consternat, văzând acest cont. Bombarnac, Carpaţii, publicul nu le vrea! E descurajant. E adevărat că nu poţi să fii mereu la modă!” (19 iulie 1893).

Graţie aceleiaşi corespondenţe, s-a putut stabili că romanul a fost redactat cu câţiva ani mai devreme de 1892, când a apărut. De astă dată vom parcurge etapele de-a îndărătelea, spre încă neştiutul cu exactitate punct de pornire. La 13 octombrie 1890, Jules Verne îi scria lui Hetzel: „Gândeşte-te totuşi la Castelul din Carpaţi, care e pregătit, pentru Le Temps în loc de L’Illustration. Cred că i-ar conveni”. La 13 iunie, o precizare foarte interesantă: „A trecut mult timp de când ţi-am vorbit despre asta (un volum de nuvele I. H.), ca şi despre Castelul din Carpaţi (1 voi.), pe care l-aş fi propus lui Le Temps sau lui L’Illustration. Cum subiectul este foarte actual, mi-a fost mereu teamă să nu fie abordat de altcineva. Gândeşte-te la asta”. Subiectul, de fapt ideea ştiinţifică, era reproducerea vocii cu mijloace mecanice. în 1889, Edison trimisese un model perfecţionat de fonograf fizicianului Jules Janssen, care-1 prezentase Academiei de Ştiinţe din Paris. Subiectul era deci, într-adevăr, „foarte actual”, dar fusese abordat cu brio în Eva viitoare (1886). Nu putem pune „teama” lui Jules Verne pe seama necunoaşterii capodoperei lui Villiers? Ceea ce ne interesează însă acum este faptul că prima versiune a romanului era gata cu „mult timp” înainte de 1890. Am găsit cea mai veche urmă a lui într-o scrisoare datată doar „Duminică 1889”: „Vom păstra pentru 91 Castelul din Carpaţi şi Familia Şoricescu. „Asocierea celor două titluri ne poate spune şi ea ceva despre anul naşterii romanului, ştiut fiind că scriitorul lucra la foarte ciudata povestire fals animalieră în toamna lui 1886 şi că a citit-o în public, la Anvers, Liege şi Amiens, în cursul lui 1887.

Importanta pe care am acordat-o încercării de a stabili, măcar cu aproximaţie, data redactării Castelului din Carpaţi, poate părea exagerată. Este vorba, însă, despre relaţia acestui moment cu acela al „tragediei” la care se referea Marguerite Allotte de la Fuye. Pentru că „sirena” a existat şi Jean-Jules Verne, nepotul scriitorului, ridică vălul de pe această enigmă aproape centenară: „Era o doamnă serioasă, un spirit deschis, cu care el putea discuta despre subiectele care-1 interesau, având asigurată şi posibilitatea materială de a lucra în linişte. îmi amintesc că locuia la Asnieres, în vremea aceea o reşedinţă într-adevăr calmă şi nezgomotoasă. Dacă se cercetează arhivele, se va găsi numele ei, căci am făcut imprudenta de a-1 comunica d-nei Allotte de la Fuye, care a lăsat scrisoarea în hârtiile ei. l-am scris că se numea Duchesne; adaug că îi uitasem numele şi că fratele meu este cel care mi l-a amintit. îl avansez deci cu prudenţă, pentru că am încercat zadarnic să aflu cine putea fi această doamnă Duchesne. O particularitate, totuşi: acest nume aparţine unor familii nanteze. Nu e deci exclus ca Jules Verne să fi reîntâlnit o veche cunoştinţă; doamna în cauză, murind cu aproximativ douăzeci de ani înaintea lui Jules Verne, e de crezut că făcea parte din generaţia lui sau era poate chiar mai în vârstă. E neîndoielnic că între această doamnă şi Jules Verne a existat o mare intimitate intelectuală, că ea a fost o interlocutoare valabilă şi că i-a unit o vie afecţiune. Veţi spune că afecţiunea dintre un bărbat şi o femeie se numeşte dragoste; sunt întrutotul de acord, dar voi atrage atenţia că dragostea are multe nuanţe şi că iubirea dintre Laura şi Petrarca n-a dus decât la efuziuni verbale…

Această prietenie, oricât de amoroasă am vedea-o, rămăsese doar o prietenie, ceea ce o face, dealtfel, mai interesantă; efectul pe care l-a avut asupra scriitorului a fost cu atât mai puternic.

Ultimul gând al d-nei Duchesne (?) trebuie să se fi îndreptat spre Jules Verne, căruia moartea ei trebuie să-i fi provocat o durere profundă”. (14, p. 264-265).

Nu ştiu în ce arhive se află hârtiile d-nei Allotte de la Fuye1. în schimb, în „Arhivele Hetzel. Dosare de autori. Jules Verne. Documente care-1 privesc”, am găsit un plic cu aripile desfăcute purtând următorul text scris cu creionul, pe o singură parte: „D-na Văduvă Duchesne întâlnită de Jules Verne la Crotoy pe la 1870.

Dacă D-l Hetzel a cunoscut-o poate să-mi spună cărei categorii sociale îi aparţinea – aspectul său fizic inteligenţa – gusturile.

Unde locuia?

Unde a fost înmormântată?” ‘Dacă se mai află.

Textul era încadrat de două adrese: „2 rue d’Anjou, yersailles (2 zile)” şi „apoi la Nantes, 1 place de la petite Hollande”. La Versailles locuia o verişoară prin alianţă, fiică a colonelului Maurice Allotte de la Fuye, la care trăgea Marguerite când venea pentru câteva zile la Paris. Iar 1 place de la Petite Hollande era adresa nanteză a biografei.

Să fi răspuns Hetzel-fiul delicatelor întrebări? Dosarul 221 bis este mut în această privinţă. în schimb, corespondenţa cu Hetzel-tatăl ne îndreptăţeşte să afirmăm că anul 1870 a reprezentat un moment fierbinte în viaţa erotică a scriitorului. Iată un extras relevant dintr-o misivă trimisă în ianuarie sau februarie: „Lucrez din plin la Robinson. Găsesc lucruri extraordinare (sic). M-am lansat în treaba asta cu ardoare şi nu pot să mă mai gândesc la altceva, cu excepţia Parisului unde sosesc totdeauna furens amore’, şi de unde mă întorc în aceeaşi stare. O, natură!” Şi post-scriptumul unei scrisori din mai: „Răspunzând acestor rânduri, dă-mi de înţeles că prezenţa mea este indispensabilă la sfârşitul lunii la Paris, pentru gravurile la Un oraş plutitor. Ceea ce, dealtfel, e adevărat”. Se pare că editorul n-a dat curs solicitării, devreme ce Jules Verne a trebuit s-o repete: „îmi spui că vei veni la Crotoy, întorcându-te de la Bruxelles. Foarte bine, dar nu uita că spre 25 ale lunii voi întreprinde marea mea călătorie la Paris, cu”Saint-Michel^ In ultima mea scrisoare, te rugam chiar să dai de înţeles, scriindu-mi, că prezenţa mea la Paris este indispensabilă, pentru gravurile la Un oraş plutitor. Aşa că susţine-mă”.

‘Nebun de dragoste (în limba latină).

Honorine Verne a simţit că soţul ei trece printr-un moment dificil. La 15 august, ea îi trimitea aceluiaşi Hetzel aceste rânduri mişcătoare: „în această dimineaţă, scrisoarea dumneavoastră a venit să mă umple de fericire şi, poate, să readucă bucuria în casă, căci, după cum ştiţi, de mai multe luni, Jules e trist şi nu e în apele lui. Să-l obosească scrisul? Sau îi vine mai greu să o facă, în sfârşit pare descurajat. Şi pune pe seama mea toate neplăcerile pe care i le provoacă această descurajare, observ că se apucă fără chef de lucru; abia aşezat, se ridică, se plânge de această stare de lucruri şi dă vina pe mine, ce să fac? Ce să spun? Plâng şi sunt disperată. Când căsnicia îl plictiseşte şi-l oboseşte prea mult, îşi ia vasul şi iată-1 plecat, cel mai adesea nu ştiu unde se află. Dumneavoastră (…) care vă străduiţi atât să faceţi din el un scriitor distins, credeţi că tebuie abandonată ideea de a face un soţ suportabil? Vă cer iertare că-mi deschid astfel inima în faţa dumneavoastră, la începutul scrisorii; voiam doar să vă mulţumesc, dar marile bucurii te fac comunicativ. Poate că veţi găsi un remediu pentru a ne ajuta să ieşim din această situaţie încordată şi întristătoare.

Nu ştiu dacă Jules v-a vorbit vreodată despre toate acestea…

Vă voi ruga deci să păstraţi tăcerea; dacă vreţi să-mi scrieţi, fie pentru a mă consola, fie pentru a-mi da sfaturi, scrieţi-mi la Crotoy, post-restant, mă voi duce joi dimineaţa la poştă. Jules v-a anunţat plecarea lui? Aţi primit o scrisoare de la el marţea trecută?

Răspundeţi-mi în legătură cu asta, era foarte trist, poate că şi-a deschid inima în faţa dumneavoastră.

După părerea mea, cea mai mare greşeală a soţului meu este aceea de a fi părăsit Parisul. Aici e prea singur, se regăseşte prea des cu el însuşi…

La revedere, dragă prietene, iertaţi-mă şi plângeţi-mă, soţul meu îmi scapă din mâini, ajutaţi-mă să-l păstrez.” 76

Scrisoarea făcea parte din lotul donat Bibliotecii Naţionale din Paris de d-na Bonnier de la Chapelle, nepoata lui Pierre-Jules Hetzel. Ea a dispărut când lotul a fost împărţit în două mari volume, prinse în legături solide. Neglijenţă? Sau gestul reprobabil al unui admirator fervent care considera că viaţa scriitorului trebuie abordată doar dintr-un unghi hagiografic?

În teza sa de doctorat în ştiinţe şi litere umane, Recherches sur la nature, Ies origines et le traitement de la Science dans l’oeuvre de Jules Verne, susţinută la Sorbona la 23 iunie 1980 şi rămasă inedită, eminentul vernolog Charles-Noel Martin crede că a descoperit identitatea „sirenei” şi contestă, cu o anume vehemenţă, relatarea lui Jean-Jules Verne: „Amintirile – foarte deformate – ale familiei, la patruzeci sau cincizeci de ani după faptele evocate, nu pot fi decât extrem de aproximative şi nu au comun cu realitatea decât câteva detalii, cum ar fi numele şi locurile, nimic mai mult.

Aşa stau lucrurile şi în această privinţă şi abia mai este necesar să pomenim versiunea, la fel de imaginară, a Margueritei Allotte de la Fuye: pe la 1885, o bogată văduvă (?), locuind într-o vilă (Asnieres?), unde Jules Verne venea să discute cu această „sfătuitoare” şi chiar să lucreze în linişte. încă o dată, cât de diferită este realitatea, când se încearcă reconstituirea ei în mod ştiinţific!

Am regăsit-o pe Doamna Duchesnes, care locuia, într-adevăr, la Asnieres. Dar ea a murit la 29 de ani şi asta se întâmpla în 1865, mai exact la 13 decembrie. Şi, minunată cheie, prenumele ei era Estelle, ceea ce ne lămureşte în sfârşit originea straniei „Stilla”, idealizată de Jules Verne, cincisprezece sau douăzeci de ani mai târziu, în Castelul din Carpaţi, scris probabil cu câţiva ani înainte de 1886, când face aluzie pentru prima oară la manuscrisul său…

Legătura iui Jules Verne cu Estelle Henin, căsătorită Duchesnes, datează tocmai din perioada în care lui îi veni subit ideea de a-şi duce familia departe de Paris, la Crotoy! N-am putut încă să verific dacă Estelle era cântăreaţă, Jules Verne putând s-o fi cunoscut în mediul teatral, pe care-1 frecventa încă asiduu în anii 1860-64, ceea ce ar asigura pe deplin identificarea cu Stilla, de pe acum foarte convingătoare, dacă n-ar fi decât prin vârsta dispariţiei lor: înainte de treizeci de ani” (10, nota 188).

L-am cunoscut pe Charles-Noel Martin1 şi am stat multe ceasuri de vorbă, în apartamentul său înţesat cu cărţi din Bagneux (lângă Paris). în toamna anului 1982, după ce am descoperit misiva cvasitelegrafică a d-nei Allotte de la Fuye, i-am trimis o copie, aşa cum îi făgăduisem, solicitându-i opinia. Mi-a răspuns la 17 octombrie, considerând că „Singurul lucru interesant, pe care Jean Jules-Verne nu-l spune în cartea sa, este „întâlnită la Crotoy pe la 1870”, dar punând această posibilă întâlnire pe seama unei alte ipotetice relaţii amoroase a lui Jules Verne. Şi scrisoarea continuă astfel: „Am fost de mai multe ori la Asnieres, pentru a examina minuţios arhiva stării civile şi a discuta cu doi notari: nu există o d-nă văduvă Duchesnes la Asnieres, nici pe la 1885, nici înainte, nici după. Unica d-nă Duchesnes este aceea despre care am vorbit, moartă în 1865, cu prenumele Estelle, ceea ce este ‘O fericită întâmplare a făcut ca el să traducă (din engleză) şi să prefaţeze una dintre cărţile pe care le-am scris împreună cu Julien Weverbergh, Les O. V. N. I en U. R. S. S. et dans Ies pays de l’est (Editions Robert Laffont, 1976).

totuşi extrem de convingător pentru „La Stilla”, cu atât mai mult cu cât ea a murit la 27 de ani6, aşa cum spune el (Jules Verne – I. H.) despre „La Stilla”’. Iată de ce m-am hotărât să public acest rezultat, în pofida lipsei altor dovezi (sublinierea mea -‘ l. H) „

Trebuie să mărturisesc că nici nota 188, nici scrisoarea nu m-au convins. A reţine din amintirile „foarte deformate11, „extrem de aproximative” ale lui Jean Jules-Verne doar numele şi locul, sugerând că, în ceea ce priveşte data, nepotul scriitorului a făcut o eroare de 20 de ani (!), mi se pare a fi o operaţie cam arbitrară, menită să legitimeze descoperirea de la Asnieres. Dealtfel, ceea ce ştim cu certitudine, graţie investigaţiilor lui Charles-Noel Martin, este doar că la 13 decembrie 1865 murea, în orăşelul de lângă Paris, în vârstă de 29 de ani, Estelle Duchesnes – cu „s” final, spre deosebire de grafia propusă de Jean Jules-Verne. Era ea iubita scriitorului? Martin răspunde afirmativ, întemeindu-se pe apropierea dintre prenumele Estelle şi numele (artistic?) Stilla. Eu cred că nu putem înlătura posibilitatea unei coincidenţe, mai ales că aşa cum recunoaşte reputatul vernolog, alte dovezi nu există, dacă o potrivire onomastică poate fi considerată o dovadă…

Ar trebui să fie de la sine înţeles că spaţiul acordat acestei chestiuni, ca şi intenţia mea de a continua cercetările, nu reprezintă o concesie făcută gustului pentru senzaţionalul de factură joasă. Nu mă preocupă în mod deosebit natura relaţiilor scriitorului cu misterioasa doamnă, chiar dacă interpretarea lui Jean Jules-Verne este, deliberat sau involuntar, cam idilică. Pentru că iată cum încheia Georges Bastard descrierea foarte avantajoasă pe care i-o făcuse omului Jules Verne în 1883, deci în perioada presupuselor „efuziuni verbale”: „într-un cuvânt, o fizionomie deschisă şi inteligentă, o atitudine vie şi energică, gestul brusc şi nervos al unui marinar, al unui breton şi al unui om hotărât la orice, care se trădează în propriile sale opere. Un suflu de nobleţe şi de visare care-i animă toate cărţile şi i-a adus un succes de bună calitate şi o reputaţie de om cutezător, din partea femeilor. Femeia născoceşte cu uşurinţă, lăsându-se în voia fanteziei sale, personaje care-i ies din creier înarmate din cap până-n picioare, eroi frumoşi şi galanţi, tipuri desăvârşite în ceea ce priveşte valoarea şi curajul, pe care vrea să le întâlnească în ficţiuni şi, mai mult încă, în viaţă. Jules Verne li s-a părut a fi acest tip visat de cavaler aventuros, nobil şi plin de graţie, şi au luat foc. A primit avalanşe de scrisori, epistole amoroase şi bilete parfumate. Cunosc chiar femei încântătoare, cinstite, se înţelege, care, fiind acum mame de familie, au ars cândva de dorinţa de a-i scrie direct, cu naivitate, pentru a-i cere fotografia. Tânăr, trecea drept un bărbat frumos. Astăzi, doamnelor, n-am auzit să se spună că ar arăta mai rău”. (19).

De fapt, suntem interesaţi să ştim în ce măsură se susţine opinia larg răspândită potrivit căreia Castelul din Carpaţi ar fi depozitarul amintirii dureroase a unei pasiuni secrete. Aşadar, „unica sirenă” a dispărut, dacă acceptăm evaluarea lui Jean Jules-Verne, în 1884 sau 1885, inaugurând o cumplită „serie neagră”: atentatul ‘ân urma căruia scriitorul avea să rămână aproape infirm (9 martie 1886), moartea editorului şi prietenului său de peste douăzeci de ani, Pierre-Jules Hetzel (17 martie), moartea mamei sale (15 februarie 1887). Influenta acestor evenimente tragice asupra vieţii şi operei lui Jules Verne nu poate fi subesttmată. „Nici timpul, nici îndepărtarea nu-i alinaseră durerea. Ar fi trebuit să uite şi nici vorbă despre aşa ceva. Amintirea Stillei era la fel de vie ca în prima zi, contopindu-se cu viaţa lui. Există răni care nu se închid până la moarte”, scrie autorul Castelului din Carpaţi, referindu-se la destinul lui Franz de Telek. Iar Jules îi mărturiseşte fratelui său Paul, confidentul dintotdeauna, la 20 iunie 1894: „Caracterul meu este profund schimbat şi am primit lovituri în urma cărora n-am să-mi revin niciodată”.

Conceput şi redactat în această stare de spirit, romanul are o altă tonalitate decât „Călătoriile extraordinare” care l-au precedat. Că scriitorul era în deplină cunoştinţă de cauză stă mărturie comparaţia cu Claudius Bombarnac pe care o face într-o scrisoare adresată lui Hetzel, la 13 februarie 1891: „în fine, va fi un roman fantezist şi vesel, în vreme ce Castelul din Carpaţi este fantastic, dar ştiinţific şi foarte romanesc, mult mai romanesc decât tot ceea ce am făcut vreodată.” Caracterizarea poate fi întâlnită şi în deschiderea primului capitol: „Această istorie nu e fantastică, ea e doar romanescă.” Sensul acestui termen repetat şi subliniat? Mă alătur interpretării lui Charles-Noel Martin: „… nu e nici o îndoială că în mintea lui Jules Verne el are înţelesul pe care-1 dăm acum termenului „romantic”, punând accentul pe fantasticul implicat în romantismul î la Hoffmann.” (47).

Apropierea fusese sugerată în 1950 de Jean-Jacques Bridenne: „Acţiunea Castelului din Carpaţi se desfăşoară într-o atmosferă care ne aminteşte de Hoffmann Şi mai ales de Ligeia, Morella, Casa Usher, dar (o, crimă de lezocult!) moarta care apare este o imagine pre-cinematografică şi cântecul său provine dintr-un cilindru de fonograf.” (21, p. 130). în treacăt fie zis, evocarea povestirilor maestrului american mi se pare nepotrivită, aici. Funciarmente străin de „solemnitatea macabră a lui Poe” – formula îi aparţine lui Louis Vax (101, p. 18) – Jules Verne vorbeşte el însuşi, în studiul din Musee des Familles, despre „inexplicabilul, imposibilul produs al unei imaginaţii care ajungea uneori până la delir.” (67) întorcându-ne la Hoffmann, numele lui este prezent, în roman, doar în formă adjectivală: „De fapt, negustorii ăştia de termometre, barometre şi vechituri te duc totdeauna cu gândul la nişte făpturi aparte, cu un aer întrucâtva hoffmannesc.” Există însă destule alte temeiuri care legitimează supoziţiile lui Daniel Compere (28) şi Robert Pourvoyeur (57), formulate în articole cu un conţinut diferit şi a căror apariţie este atât de apropiată în timp, încât contaminarea nu pare a fi posibilă. Cei doi distinşi vernologi consideră că autorul Castelului din Carpaţi s-a inspirat nu direct din proza scriitorului german – pe care o cunoştea foarte bine (în amintitul studiu despre Edgar Poe el afirmă că „Hoffmann s-a ilustrat pe tărâmul fantasticului pur, care nu se supune nici unui raţionament fizic”) – ci din opera Povestirile lui Hoffmann, compusă de Jacques Offenbach pe un libret de Michel Carre şi Jules Bărbier. Libretiştii au combinat subiectele a trei povestiri: Omul cu nisipul, Povestea imaginii pierdute şi Consilierul Krespel, aducându-1 în scenă pe autor ca să istorisească întâmplările iubirii lui pentru diferitele întruchipări ale aceleiaşi femei, cântăreaţa… Stella! Acest personaj nu există în povestirile lui E. T. A. Hoffmann şi constituie unul dintre principalele argumente invocate de Robert Pourvoyeur în sprijinul ipotezei sale. Dacă adăugăm că Stella e iubită de doi bărbaţi, Hoffmann şi bogatul consilier Lindorf, preferându-1 pe cel dintâi, că ochii consilierului „aruncă fulgere” şi că el are „un aspect satanic”, „triumfând prin spaimă”, elementele comune operei şi romanului încep să capete o pondere deloc neglijabilă. Să mai amintim că negustorul ambulant din primul capitol al romanului pare o replică a lui Coppelius din operă, negustor de „barometre, higrometre, termometre, cu preţ redus dar cu bani gheaţă”. în sfârşit, nu putem nesocoti alte potriviri semnificative: moartea eroinei la finalul unei arii interpretate cu pasiune, pierderea imaginii refectate de oglinzi etc.

Putem deci împărtăşi concluzia lui Daniel Compere: „Opera lui J. Bărbier (?) i-a dat în mod cert lui J. Verne ideea de a scrie Castelul din Carpaţi”? Dacă „J. Verne a văzut opera la 26 ianuarie 1889, când era controlorul financiar ‘ al teatrului din Amiens”, cum ne încredinţează exegetul francez, lucrul nu e posibil: romanul era gata, într-o primă formă, în 1889, probabil chiar mai înainte D-;:. iiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut însă loc la 10 februarie 1881, iar până la atentatul din 9 martie 1886, „urmând o sugestie a lui Hetzel, el (Jules Verne) a păstrat obiceiul de a veni să stea o săptămână din patru la Paris, ca să nu piardă contactul cu mediul favorabil bunului mers al activităţii sale literare.” (54). Scriitorul ar fi putut deci să vadă opera cu destul timp înainte de a începe redactarea romanului, mai ales că unul dintre libretişti era vechiul său colaborator, Michel Carre. Offenbach, mort în 1880, nu era nici el un necunoscut ‘Consilerul municipal Jules Verne veghea la buna desfăşurare a spectacolelor, ceea ce mi se pare a fi oarecum altceva.

pentru Jules Verne, de vreme ce scrisese partiturile operei-feerie Le Voyage dans la lune (1875) şi a operei-bufe Le Docteur Ox (1877).

Înainte de a considera discuţia încheiată, ar trebui totuşi să avem certitudinea că romanul nu poate fi raportat la surse anterioare operei. Se impune, în primul rând, o confruntare cu povestirile care au stat la baza libretului. Să recitim, deci, Omul cu nisipul, şi vom constata că Giuseppe Coppola vinde nu numai ochelari şi lorniete (Pourvoyeur), apărând mai întâi, în scrisoarea lui Nathanael către Lothar, ca „negustor de barometre”. Dealtfel, cum observă Marcel More (11, p. 157), lornieta vândută lui Nathanael cu „Trei ţechini… trei ducaţi…” mijloceşte declanşarea acţiunii, ca şi luneta cumpărată de Frik cu „un florin şi jumătate”: prima îl face pe eroul povestirii lui Hoffmann să se îndrăgostească de Olimpia, păpuşa mecanică a lui Spalanzani, iar a doua îi dezvăluie ciobanului fumul care se înalţă din donjon, deci faptul că fortăreaţa de pe podişul Orgall e din nou locuită. Povestea imaginii pierdute, dar şi Aventura din noaptea de Silvestru (Compere) i-ar fi putut sugera lui Jules Verne ideea „resuscitării” Stillei – în Aventura… apare un portret „despre care s-ar putea crede că a fost răpit unei oglinzi” – şi ne oferă o analogie posibilă: „pierderea” imaginii odată cu distrugerea ecranului reflectant. Mai departe. Eroina din Consilierul Krespel este o cântăreaţă fără egal, iar doctorul îi spune tatălui ei, consilierul: „Eforturile vocale sau o cauză naturală au făcut ca pieptul Antoniei să aibă un defect de alcătuire care dă cântecului său această forţă minunată şi aceste tonuri unice, depăşind aproape sfera de cuprindere a vocii omeneşti. Dar ea ar putea plăti cu moartea acest dar ceresc; dacă va continua să cânte, nu va trăi mai mult de şase luni.” Antonia făgăduieşte că nu va nesocoti acest avertisment. Krespel o aude însă, într-o noapte, cântând, acompaniată la pian de logodnicul ei, şi a doua zi o găseşte moartă. Opera lui Offenbach reia motivul cântecului fatal, înlocuindu-l pe logodnicul compozitor cu doctorul Miracle, întruchipare a diavolului…

Dar izvorul inspiraţiei verniene poate fi căutat şi în altă parte.

În 1849, Alexandre Dumas publica Les miile et un fantomes. Mărturisind apetitul pentru ocultism al şcolii romantice, volumul cuprinde şi nuvela Femeia cu colan de catifea, al cărei erou este… Ernest-Theodore-Guillaume Hoffmann (al treilea prenume al scriitorului era, într-adevăr, Wilhelm; el l-a înlocuit cu Amadeus în semn de omagiu fată de Wolfgang Amadeus Mozart). Elementele biografice reale – data şi locul naşterii, talentul muzical etc. – slujesc drept suport unei istorii tenebroase, despre care autorul afirmă că i-ar fi povestit-o Charles Nodier. La Mannheim, tânărul Hoffmann îi cunoaşte pe şeful de orchestră Gottlieb Murr şi pe fiica acestuia, frumoasa Antonia. Punctele de contact cu Consilierul Krespel sunt evidente şi voite: pasiunea pentru instrumentele vechi (Stradivarius, Amati), vocea miraculoasă a Antoniei, faptul că mama ei a fost de asemenea o mare artistă. Ceea ce ne interesează sunt însă deosebirile, fie ele şi de detaliu. Eroina scriitorului german are ochii albaştri. Dumas vorbeşte despre „părul blond (care) adumbrea ochii şi sprâncenele de catifea neagră”. Iar Stilla ne este înfăţişată „cu părul ei lung auriu, cu ochii negri”. Să vedem şi cum stau lucrurile în ceea ce priveşte scena morţii. în Consilierul Krespel, Angela, mama Antoniei, „fusese cuprinsă de frig la ieşirea din teatru” şi „murise în noaptea care ar fi trebuit să preceadă măritişul fiicei sale”. Nimic romantic în această pneumonie galopantă. Pe când, în Femeia cu colan de catifea, mama Antoniei, cântând Alceste de Gluck, în italiană, la a treia reprezentaţie, în timp ce interpreta admirabilul solo al lui Alceste, „când îl luă pe re, cu întreaga putere a vocii sale, păli, se clătină, îşi pierdu cunoştinţa: o arteră îi plesnise în piept”. Soţul său, şeful de orchestră, „scoase un strigăt teribil, care se contopi cu ultimul ouspin al primadonei”. Iată şi scena morţii Stillei, în racursiu: „Ea se clatină… ea cade (…) Din loja baronului de Gortz se aude un strigăt (…) Stilla a murit… O arteră i-a plesnit în piept… Cântecul i s-a stins odată cu ultimul suspin!” Poate fi vorba despre o simplă coincidenţă?

Les miile et un fantomes ne oferă şi un alt prilej de meditaţie. Textul care dă titlul culegerii foloseşte un artificiu narativ fără pretenţii de originalitate: invitat la masă de domnul Ledru, primarul comunei Fontenay-aux-Roses, autorul ascultă istoriile înfricoşătoare spuse de convivi. Ultima îi aparţine unei femei „de treizeci şi doi – treizeci şi trei de ani, care trebuie să fi fost extraordinar de frumoasă înainte ca obrajii să i se fi scofâlcit, înainte de a fi devenit atât de palidă”. Poloneză din Sandomir, refugiată în Moldova în timpul războiului pentru independenţă din 1825, ea ajunge în castelul din Carpaţi al prinţesei Smerande Brankovan. Iubită de cei doi fii ai acesteia, fraţi vitregi, Hedwige îl preferă pe seraficul Gregoriska tenebrosului Kostaki, şeful cetei de briganzi care-i atacase escorta. Kostaki îl pândeşte pe Gregoriska, se aruncă asupra lui şi e străpuns de sabie, devenind vampir. Vrând să o salveze pe Hedwige de pofta lui de sânge, Gregoriska îl sileşte să se întoarcă în groapă, ţintuindu-1 în ea cu „o spadă sfântă, relicvă rămasă de la un bătrân cruciat care luase Constantinopolul cu Villehardouin şi Beaudoin de Flandra”. Dar învingătorul moare şi el, pentru că, aşa cum îi explică iubitei, „într-un astfel de duel, scumpă Hedwige, nu rana ucide, ci însăşi lupta”. Aflând cele întâmplate, prinţesa îi spune tinerei poloneze că „Neamul Brankovanilor e blestemat până la a treia şi a patra generaţie şi asta pentru că un Brankovan a omorât un preot”. După opt zile, Hedwige pleacă în Franţa, rămânând din această tragică aventură cu paloarea care l-a intrigat pe autor.

Cele patru capitole – Les monts Carpathes, Le château de Brankovan, Les deux freres, Le monastere de Hango – îl îndreptăţesc pe profesorul Al. Piru să afirme că „Dumas ştie destule lucruri despre români şi dă în povestirea sa detalii de peisaj şi moravuri surprinzătoare”. (92) Iată câteva frânturi din relatarea Hedwigei: „Puteam deja să zărim vârful muntelui Pion (Ceahlău – I. H…), care întrece cu un cap întreagă această familie de uriaşi şi pe al cărui versant sudic se află mânăstirea Sahastru”. „Trecusem de turnurile ruinate de la Niantzo (Neamţ – I. H.) … De unde ne aflam, puteam să urmărim cu privirea cursul Bistriţei”. Al. Piru indică drept posibilă sursă documentară romanul contesei Dash, Cantemir moldavul, menţionând şi prezenţa la Paris, în acea perioadă, a multor români. Dar Dumas ar fi putut să găsească elementele de culoare locală necesare şi în numeroasele cărţi consacrate ţărilor române încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Amintesc doar câteva, în ordine cronologică: Jean-Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie (1781); W. Wilkinson, Voyage dans la Valachie et la Moldavie (1831); Felix Colson, De l’etat present et de l’avenir des principautes de Moldavie et de la Valachie (1839); Raoul Perrin, Coup d’oeil sur la Valchie et la Moldavie (1839).

În anul apariţiei volumului Les miile et un ţantomes, Jules Verne intră în graţiile lui Alexandre Dumas, care sprijină în chip hotărâtor pătrunderea tânărului nantez în lumea teatrului. Ecourilor uşor decelabile – înfăţişarea şi scena morţii Stillei – le putem deci adăuga şi influenţa mai subtilă privind orientarea spre o anunită zonă geografică relativ îndepărtată, chiar dacă locul acţiunii este altul decât cel în care îşi va situa scriitorul nostru castelul său din Carpaţi.

Pentru că am ajuns aici, să lămurim o ciudată intervenţie în cadrul discuţiei care a urmat, la Colocviul de la Cerisy, comunicării lui Jacques Neefs, Le Chateau des Carpathes et la question de la representation. Replicând unei observaţii privind existenţa în România a unui model al castelului din roman, Simone Vierne declara: „Nu trebuie să dăm crezare… românilor, care continuă să susţină că George Sand a fost în România şi a văzut castelul – din Carpaţi, evident – pe care-1 descrie în Consuelo, în vreme ce e sigur că nu-i adevărat.” (52) Nu ştiu cine erau şi mă întreb cine puteau fi românii care susţineau o astfel de enormitate. Pentru că, în Consuelo, localizarea este foarte precisă, neîngăduind o confuzie atât de stupefiantă: „în ramificaţia occidentală a munţilor Carpaţi, care desparte Boemia de Bavaria şi căreia i se spune, în aceste ţinuturi, Boehmer-Wald (pădurea Boemiei), se înălţa încă, acum o sută de ani, o veche construcţie foarte întinsă, numită, în virtutea nu ştiu cărei tradiţii, Castelul Uriaşilor. Cu toate că avea, de departe, înfăţişarea unei bătrâne fortăreţe, nu mai era decât un palat.”

Poate fi cineva atât de infantil încât să creadă că George Sand a avut nevoie să vină în România pentru a descrie un castel situat între Boemia şi Bavaria? E de presupus, mai curând, că Simone Vierne a născocit pe loc întreaga poveste, dacă nu cumva s-a întâlnit cu vreun compatriot de-al nostru mai şugubăţ… întorcându-ne la posibila influenţă a lui Dumas, ea trebuie înţeleasă, desigur, ca un prim şi îndepărtat stimul. Interesul lui Jules Verne pentru „aceste provincii de la capătul Europei” (Castelul din Carpa (i) s-a cristalizat ulterior datorită în bună măsură însăşi metodei sale de creaţie, mărturisită, cum am văzut, lui Edmondo de Amicis:”mai întâi citeşte multe relatări istorice şi geografice despre ţările respective, ca şi cum n-ar trebui decât să le înfăţişeze în mod amplu şi amănunţit.,.”Or, relatări istorice şi geografice despre Ţările Româneşti apăruseră din belşug în Franţa secolului al XlX-lea. Cât despre Transilvania…

Principalele izvoare ale Castelului din Carpaţi sunt arătate chiar în prima pagină a romanului: „D-1 de Gerando a descris şi Elisee Reclus a vizitat aceste provincii de la capătul Europei.” O trimitere prea succintă, care a dat naştere la numeroase rătăciri şi aproximaţii. In prefaţa primei versiuni româneşti7, subintitulată Roman din vieaţa poporului românesc din Ardeal, dr. E. Dăianu scrie: „Jules Verne n-a umblat nicicând în părţile noastre. Datele, de care se serveşte, le-a scos din două cărţi geografice. Una, geografia cea mare a celebrului Elisee Reclus, care a umblat în Ardeal, chiar prin valea Jiului, şi alta o carte de Gerando Attila, care la timpul său a fost călăuzit pe Reclus în călătoria sa.” Dar scriitorul nu şi-a scos datele din cel de-al treilea volum al monumentalei Nouvelle Geographie universelle, consacrat Europei Centrale, ci din însemnările de călătorie publicate de Reclus în Le Tour du Monde, sub titlul Voyage aux regions minieres de la Transylvanie occidentale (94). Iar d-1 de Gerando nu este Attila (şi nici Joseph-Marie, cum apare în „Notele” la cea mai recentă traducere a romanului8), ci Auguste, ginerele contelui Emerik Teleki, căruia i-a dedicat monografia La Transylvanie et ses habitants (80). Cercetarea atentă a acestor două texte ne va îngădui să aruncăm o privire în laboratorul de creaţie al lui Jules Verne.

Ginerele contelui Teleki nu-şi ascunde opţiunea sentimentală, scriind, de pildă: „legat de o familie maghiară, eram aproape cetăţean al ţării sale.” Dar înrudirea nu-1 determină să închidă ochii în faţa unor adevăruri istorice fundamentale: „Valahii sunt, în Transilvania, cei mai vechi locuitori ai pământului. Ei ocupau ţara şi întemeiaseră un principat, când ungurii şi-au extins dominaţia asupra munţilor vechii Dacii.” (80., p. 325) Sau, în altă parte: „Dedesubtul celor trei „naţiuni unite” se află valahii, vechii stăpâni ai solului şi cei mai numeroşi locuitori, care nu posedă nici un teritoriu.” (Id., … 53) El citează chiar un îndemn la care nu ne-am fi aşteptat, date fiind circumstanţele: „Da pe moarte, dă până la moarte este un proverb (?) folosit printre valahi.” (Id., p. 380).

Imperativele adevărului ştiinţific se conjugă, la Elisee Reclus, cu temeiuri afective mărturisite chiar din primul capitol al însemnărilor sale: „Mă simţeam emoţionat. Puneam pentru prima oară piciorul pe un pământ locuit de români. Simpatia mea profundă pentru acest neam misterios făcea să-mi bată inima. De ce această emoţie? mă întrebam. Oare pentru că naţiunea română a fost nefericită şi a îndurat, timp de multe veacuri, toate suferinţele cuceririi şi ale sclaviei? Oare pentru că limba ei are aceeaşi origine cu idiomurile latine ale popoarelor occidentale şi instinctul marii familii vorbeşte în mine, fără ştirea mea?” Mai departe, întâlnindu-se, la Ciucea, cu un român, autorul reia: „Mă gândeam cu tristeţe la sărmanul său neam învins, dispreţuit, la toate nenorocirile care îl mai aşteaptă, poate! Ciudat destin au românii din Transilvanja! Ei populează aproape întreaga tară şi, totuşi, nu se consideră că ar avea o existentă politică; ei n-au alt drept decât pe acela de a fi oprimaţi şi teritoriul lor este împărţit oficial între cele trei „naţiuni”, ungurii, secuii şi saşii.” Să adăugăm şi această constatare, care consună cu aceea a lui Auguste de Gerando: „Aceştia, urmaşii vechilor daci, alcătuiesc majoritatea populaţiei în Valea Someşului, ca şi în cea mai mare parte a Transilvaniei.” (Op. cit.)

Jules Verne îmbină aceste fragmente şi le înnobilează cu viziunea prefacerilor viitoare, într-un pasaj care începe prin a se referi la seniorii de Gortz: „Ei aveau ca deviză faimosul proverb valah „Da pe moartedă plnă la moarte” şi şi-au dat, şi-au vărsat sângele pentru cauza independenţei, acest sânge moştenit de la romani, strămoşii lor.

După cum se ştie, atâta devotament, atâtea eforturi şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă opresiune a urmaşilor acestui neam viteaz. El nu mai are o existenţă politică. Trei călcâie l-au zdrobit. Dar aceşti valahi din Transilvania nu-şi pierd speranţa că vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă cu încredere de nezdruncinat cuvintele în care se concentrează toate aspiraţiile lor: „Roman on pere! Românul n-ar putea să piară!”

Această din urmă locuţiune era reprodusă în numeroase cărţi şi articole care tratau problemele româneşti. Rămânând la autorii citaţi, Jules Verne ar fi putut s-o întâlnească în Nouvelle Geographie universelte (primul volum, consacrat Europei Meridionale, în care este inclusă România): „Vechiul lor proverb: Romoun no pere! Românul nu va pieri!” (95, p. 248).

Am păstrat grafia din textele franceze a cuvintelor româneşti, întrucât, cum vom vedea, până şi erorile de transcriere pot fi semnificative. Dar, înainte de a continua, trebuie să menţionez că scriitorul a luat de la Auguste de Gerando nu numai modul obiectiv de apreciere a situaţiei, ci şi un punct de vedere care ignora tendinţele istorice reale. Când el spune, aşadar, că „oricare ar fi fost organizarea ei politică, ea (Transilvania) a rămas aria de conlocuire a diferitelor neamuri care convieţuiesc fără să se contopească, valahii sau românii, ungurii, ţiganii, secuii de origine moldavă şi saşii, pe care timpul şi împrejurările vor sfârşi prin a-i „maghiariza”, în folosul unităţii transilvane”, nu face decât să reformuleze ideea lui Gerando, sintetizată în prefaţa monografiei sale: „în prezent, Ungaria şi Transilvania sunt în mers. Ele au fost antrenate In mişcarea care împinge astăzi toate popoarele către un ţel comun. Fără îndoială, nu putem decât să fim de acord cu această mişcare, dar ea nu va izbândi decât cu condiţia de a le apropia, de a le asimila.” După cum referirile din roman la înapoierea unor personaje îşi au izvorul în afirmaţii ca acestea: „Abia ieşiţi din servaj, supuşi unor bieţi preoţi ignoranţi, ţăranii valahi au toate superstiţiile popoarelor semi-civilizate.” (Op. cit., p. 332). Coexistenţa pasajelor pătrunse de încrederea în destinul istoric al românilor din Transilvania şi a unor idei aparţinând potrivnicilor acestui destin e o expresie a inconsecventei gândirii verniene. Deosebirea dintre tonul vibrant al frazelor celebrând aspiraţia spre libertate şi expunerea neutră, lipsită de forţă şi mlădiere, a tezei desnaţionalizării arată însă limpede care este opţiunea intimă a autorului.

Investigaţia mea pe tărâmul surselor documentare verniene neavând nici o clipă ambiţia de a fi exhaustivă, mă voi mulţumi, în privinţa detaliilor, să pun în lumină câteva corespondenţe. Descriind, de pildă, portul româncelor din Transilvania, Gerando evocă, printre altele, „Catrintza sau şorţul de lână… ornat cu dungi colorate” şi, mai departe, „o singură coadă de păr la capătul căreia ele leagă o panglică sau o monedă de argint.” (Op. cit., p. 353). Reclus vorbeşte şi el despre „Catrintza cu şorţ roşu şi albastru pe care ele şi-o leagă de mijloc …; bluza brodată cu arabescuri şi strânsă cu o centură.” Iar Miriota Koltz poartă „bluza brodată cu fir roşu la gât, la încheieturi şi Ia umeri, fusta strânsă cu o centură… „catrinza”, dublu şorţ, cu dungi albastre şi roşii, prins de mijloc”, coada de păr fiindu-i „împodobită cu o panglică sau o monedă măruntă de metal.” în alineatul următor, Jules Verne ne asigură că nimeni n-o întrece pe Miriota în materie de poveşti şi legende transilvănene: „Cunoaşte legenda Stâncii Fecioarei, unde o tânără prinţesă cam imaginară a scăpat de urmărirea tătarilor; legenda peşterii Balaurului, din valea „Urcuşului Regelui”; legenda fortăreţei Deva, construită „pe vremea zânelor”; legenda Detunatei, cea „lovită de trăsnet”, vestit munte de bazalt asemănător unei gigantice viori de piatră la care cântă diavolul în nopţile furtunoase; legenda Retezatului cu vârful tăiat de o vrăjitoare; legenda Cheilor Turzii, pe care le-a tăiat cu o puternică lovitură de sabie sfântul Vasile.” Şi iată cum apar toate acestea în izvoarele folosite: „(numită) Stânca Fecioarei din pricina unei tinere prinţese pe care tătarii o asediaseră în castelul său şi care ar fi fugit noaptea, căutându-şi un refugiu pe acestă piatră.” (Reclus, p. 22); mergând prin valea „Urcuşul Regelui”, „La un cot se iveşte… castelul Zânei. Alături se deschide o peşteră; este ascunzătoarea Balaurului.” (Reclus, p. 1); despre fortăreaţa Deva vorbesc şi Gerando (Op. cit., p. 366) şi Reclus, acesta din urmă precizând: „construită „pe vremea zânelor”, spun ţăranii.” (p. 31); Detunata apare şi ea în ambele surse, cu sintagma explicativă „lovită de trăsnet”, iar Reclus adaugă: „vestitul munte de bazalt… Localnicii consideră că seamănă oarecum cu o vioară gigantică: pentru ei, este „Vioara neagră de piatră”.” (p.30);

Retezatul apare scris la fel, Retyezat şi cu echivalentul francez la Gerando (p. 395) şi Reclus (p. 46); defileul despicat de sabia sfântului „Ladislas” este şi el prezent (Gerando, p. 170 şi Reclus, p. 19).

Un ultim exemplu din acestă categorie, pentru a opera şi o rectificare necesară. în capitolul IV al însemnărilor sale, Reclus se referă la „faimosul Rosza Sandor, al cărui nume s-a aflat pe toate buzele maghiare. El a fost cel mai îndrăzneţ „betyar”4 (…) Când a venit războiul pentru independenţă, el a încetat să mai fie brigand pentu a deveni erou (…) Redevenit simplu scelerat (…) Au trebuit să se decidă să-l bage iar pe marele om la puşcărie (…) temniţa din Gherla.” (p. 15) Crezând că Rosza Sandor era român, Jules Verne scrie că, după ce participase „la una dintre sângeroasele răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare”, baronul de Gortz, potrivit zvonurilor, „se alăturase din patriotism faimosului Rosza Sandor, un fost tâlhar de drumul mare, din care războiul de independenţă făcuse un erou de dramă. Din fericire pentru el, după terminarea luptelor, Rodolphe de Gortz se despărţise de banda compromiţătorului „betyar” şi procedase înţelept, căci fostul brigand, redevenit căpetenie de hoţi, sfârşise prin a cădea în mâinile poliţiei, care se mulţumi să-l închidă în temniţa din Gherla.” Or, războiul pentru independenţă este cel declanşat de guvernul revoluţionar maghiar din 1848 împotriva dominaţiei habsburgilor. E adevărat că din ceata de o sută de călăreţi a lui Rosza Sandor făceau parte şi români ca Mihăilă, Vasile Dreciu şi alţii9, dar aceştia erau oameni de condiţie modestă, care luaseră calea haiduciei pentru că nu mai puteau suporta exploatarea latifundiarilor din Transilvania. Baronul de Gortz n-avea ce căuta printre ei şi, oricum, nu patriotismul l-ar îi putut îndemna să se alăture faimosului „betyar”.

În treacăt fie zis, răscoala ţăranilor români împotriva asupririi maghiare, la care se referă Jules Verne, nu poate fi, cum presupune Mihai Stoian într-un foarte interesant articol (64), răscoala lui Horea. Acţiunea romanului se petrece la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu cinci ani mai devreme, în perioada tragicei dispariţii a Stillei, Rodolphe avea „cincizeci spre cincizeci şi cinci de ani”, ceea ce pune sub semnul întrebării chiar participarea lui la luptele din 1848. Iar dacă ne amintim că răscoala lui Horea a avut loc în 1784…

Vom face un popas mai îndelungat în aria onomasticii, începând cu problemele de toponimie pe care le ridică romanul. Numele de localităţi, ape, munţi apar mai ales în versiune sau grafie maghiară, aşa cum erau însemnate pe hărţile vremii şi cum le reproduc Auguste de Gerando şi Elisee Reclus. La acesta din urmă, lucrul mi se pare mai puţin firesc, devreme ce, potrivit propriei sale afirmaţii, printre cei care l-au însoţit în călătorie se afla şi un cunoscător al limbii române. într-un text publicat în 1910, în Viaţa socială, Zamfir C. Arbore îi atribuie ilustrului geograf o explicaţie greu de acceptat. Prin 1877, spune Arbore, în timp ce stătea de vorbă cu Reclus în biroul acestuia, servitoarea aduse cartea de vizită a lui Mircea C. Rosetti (unul dintre fiii lui C. A. Rosetti), care stăruia să fie primit. Stăpânul casei fu de acord. Şi Zamfir C. Arbore continuă: „Eram bucuros să văd un român în cabinetul nostru de lucru, unde până atunci defilaseră reprezentanţii tuturor naţiunilor, atât din Europa, cât şi din Asia. Un român însă nu ne călcase pragul până în ziua aceea. Conversaţia noastră, fireşte, avu ca subiect românească.

E. Reclus se plânse că voind să scrie despre Transilvania locuită de o populaţie românească şi voind ca toponimia geografică a acestei ţări să fie în limba poporului care o locuieşte, s-a adresat către societatea geografică din Bucureşti, rugând-o să-l ajute în această lucrare.

N-am primit însă nici un răspuns, continuă Reclus cu un surâs ironic, aşa că am fost nevoit să recurg la izvoarele ungureşti, care mi-au fost puse la dispoziţie, din Budapesta, cu cea mai mare amabilitate.

Vorbele acestea impresionară dureros şi vădit pe M. C. Rosetti care, cu o galanterie şi bunăvoinţă proprie numai românului, se declară la dispoziţia marelui geograf, promiţându-i întregul său concurs pentru a doua ediţie a lucrării sale.

E. Reclus mulţumi cu căldură:

E păcat însă că n-aţi venit ceva mai înainte. Lucrarea mea este foarte mare şi eu unul nu cred să mai văd a doua ediţie a ei. E păcat că în lucrarea mea, aşa cum se prezintă astăzi, localităţile pur româneşti poartă denumiri ungureşti. Mais… ce n’est pas de ma faute.” (70)

Este vorba, evident, despre al treilea tom din Nouvelle Geographie universelle, consacrat Europei Centrale şi apărut în 1878. Dar de ce să fi cerut Reclus ajutorul Societăţii Geografice Române, întemeiată abia în 1875, când străbătuse el însuşi o bună parte a Transilvaniei în 1873? Dealtfel, însemnările din Le Tour du Monde cuprind şi ele prea puţine toponime româneşti, autorul justificându-se într-o notă de subsol: „în cursul acestei relatări, mă voi folosi în mod constant, pentru a desemna oraşele şi satele, dintre trei sau patru nume, de acela întrebuinţat de majoritatea populaţiei locale. Nagy-Varad este un oraş maghiar; este echitabil, deci, ca el să-şi păstreze numele maghiar”. Ce ne facem însă când, transcrise după ureche şi cu o grafie străină, denumiri neaoş româneşti par a fi altceva decât sunt, „Câmpul lui Neag” devenind, de pildă, sub pana călătorului francez, „Kampuluinyag”?! Să nu ne lăsăm prinşi în plasa unui reproş cu temei nesigur şi a unei justificări doar parţial îndreptăţite. In masivul op din 1878, Reclus declară, în pagina rezervată mulţumirilor: „Prietenul meu, d-1 Attila de Gerando, a fost ghidul meu devotat în patria sa maghiară.” (96, p. 953). Mai e cazul să căutăm o altă explicaţie?

Fată de preponderenta toponimelor maghiare, remarcăm două denumiri dintr-o altă arie lingvistică, importante pentru că se referă chiar la zona în care se petrece acţiunea: satul Werst şi podişul Orgall. Unele nume de persoane stau şi ele sub aceeaşi zodie: Frik, Koltz, Deck, Gortz, Franz, ceea ce-1 determină pe Robert Pourvoyeur să afirme că atmosfera „este mai curând germanică, fapt subliniat de numele principalelor personaje şi locuri”. (Op. cit.). Într-adevăr, incontestabil maghiare sunt doar Patak şi Telek, Hermod fiind împrumutat dintr-o altă povestire a lui Hoffmann, Prinzessin Brambilla – Ein Capriccio nach J. Callot (1820), în care îl întâlnim pe „magul Hermod”. Volker Dehs consideră că „magisterul” din Werst reprezintă „o parodie ridiculizantă” a personajului hoffmannian (32), ceea ce mi se pare a fi o interpretare lipsită de acoperirea unei analize comparative aprofundate.

Mai departe. Nicolas nu ridică semne de întrebare, ca şi Rodolphe: undeva este pomenit „Rodolphe le Noir”, stăpânul palatului de la Curtea de Argeş, deci Radu Negru. Dar toate numele de persoane sunt, în viziunea autorului, româneşti, aidoma „ciudatelor nume păgâne, Florica, Daina, Dauritia, care se află la mare cinste în familiile valahe”. Aici erorile de transcriere îi aparţin lui Gerando: „Anumite nume păgâne, ca Florica, Flora; Daina, Diana, Dainitia…” (Op. cit., pp. 326-327) – diminutivul de alint fiind deformat încă o dată de Jules Verne… sau de zeţar.

Tălmăcirea Castelului din Carpaţi nu a fost, aşadar, o operaţie facilă. Prefaţatorul ediţiei din 1897 scrie: „In original, numirile de persoane mai toate, şi cele de localităţi în cea mai mare parte, sunt maghiare, ceea ce dă un colorit unguresc romanului (vezi observaţia lui Robert Pourvoyeur – I. H.), colorit însă care în traducerea d-lui Onişor dispare cu totul. Traducătorul nostru a fost atât de norocos, şi atât de liber, de a schimbat numele ungureşti cu de cele româneşti, pentru că români sunt cei ce le poartă, şi a dat astfel cărţii o înfăţişare ca-şi-când ar fi scrisă de un român”.

În 1923, traducerea lui Ion Pas era precedată de o notă a editurii, care afirmă, prinţe altele: „Cititorii noştri vor urmări cu un deosebit interes şi cu o legitimă curiozitate acet roman. Evident, sunt şi multe bizarerii în el. Sunt caracterizări greşite, sunt denumiri exotice, sunt întrânsul lacune geografice. în traducerea pe care-o oferim, ne-am îngăduit să îndreptăm unele, să desfiinţăm altele – şi să lăsăm intacte câteva cu titlu de… curiozitate şi document”. Iar în 1967, Vladimir Colin precizează şi el, în postfaţă, că au fost necesare corectarea ortografiei, restabilirea toponimiei româneşti şi reconstituirea numelor „unor personaje de ori gine română, cărora romanul le atribuie sonorităţi cu totul bizare”. Mi s-a părut interesant să întocmesc un tablou comparativ, în care am inclus şi soluţiile propuse de traducătorul anonim al textului apărut în foileton în Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat, între 5 noiembrie şi 25 decembrie sub titlul Castelul Carpaţilor (ordinea numelor este aceea a apariţiei lor în roman);

Jules VerneVictor OnişorZiarul călătoriilorIon PasVladimir ColinFrikBucurFric, FrikFricFrigWerstMăteştiWerstWerstVereştiOrgallOrgalOrganOrgalOrgalKoltzColţuKoltColtColţNic DeckNită StanNicDeck, Nicu DecNic DecNicu DeacMiriotaMăriutaMăriuta, MioriţaMioriţaMioriţaRodolphe de GortzRadu de Gor (Radu GortRadu GorjRadu GorjHermodPetricăHermodHermodHermodPatakPărăianPatak, PatacPatacPatacNyadNiadNiadNyad (?) NiadaFranz de TelekEmil TelescoFrancisc de TelecFranz TelecFrâncu SlătineanuRotzkoCostacheRoţcaRoşeaRoşeaIn dorinţa legitimă de a da cărţii un colorit românesc, Victor Onişor s-a îndepărtat uneori prea mult de textul original: Bucur, Mâţeşti, Stan, Petrică, Emil, Costache. Ceilalţi traducători au lăsat neschimbate numele socotite a nu avea echivalenţe autohtone.

Orgal, Hermod, Niad – şi au transcris pur şi simplu altele: Koltz-Colţ; Gortz= Gorţ, Gorj; Rotzko= Roşea. Metateza Mioriţa-Miriota era şi ea evidentă, autorul însoţind numele cu explicaţia „adică mieluşeaua”; ignorând explicaţia, Onişor (şi, parţial, anonimul din Ziarul călătoriilor…) au optat pentru Mânuţa. Să ne oprim o clipă la acest din urmă caz, pentru a urmări meandrele unei încercări de interpretare biografico-semantică. Referindu-se la un text al lui Marcel More, Daniel Compere afirmă că, vrând să descifreze misterul Castelului din Carpaţi, exegetul „a căutat să afle identitatea muzei secrete a lui Jules Verne văzând în prenumele „Miriota” o deformare a numelui Berthei Marietti, care a jucat, în 1874, în adaptarea teatrală a romanului Ocolul lumii în optzeci de zile. Berthe Marietti ar fi deci femeia căutată”. (29). într-o notă de subsol din capitolul VIII al cărţii Nouvelles explorations de Jules Verne, More citează, întradevăr, numele Berthei Mariotti – cu o, ceea ce face din el, printr-o stranie coincidentă, anagrama perfectă la Miriota. Dar aici nu este vorba despre fiica birăului Colt, ci despre posibilul model real al Stillei, relevându-se, în acest context, „consonanta italiană” a numelui Mariotti (11, p. 161). Necunoscând forma şi sensul numelui românesc, Daniel Compere continuă: „Am preferat să vedem în „Miriota” deformarea cuvântului „miroir”, tânăra Miriota Koltz fiind reflecţia Stillei, care nu mai există nici ea decât ca un portret proiectat cu ajutorul oglinzilor”. (Id.). Câte speculaţii seducătoare se pot naşte dintr-o eroare de transcriere! …

Cunoaştem, aşadar, sursele livreşti ale romanului, unul dintre stimulii posibili şi am efectuat o rapidă trecere în revistă a problemelor de onomastică, asupra cărora voi reveni. Să încercăm acum să dăm un răspuns întrebării pe care şi-o pune Robert Pourvoyeur, într-o notă de subsol din articolul citat: „ce l-a putut determina pe Verne să plaseze atât de departe cadrul acţiunii romanului său” – cu toate că „atât de departe” sună ciudat, dacă ne gândim la cadrul acţiunii altor „Călătorii extraordinare” desfăşurate în Africa, Asia, cele două Americi, Australia şi regiunile arctice.

În amintita scrisoare către Mario Turiello, din 10 aprilie 1895, scriitorul declară: „Scopul pe care-1 urmăresc este de a înfăţişa sub această formă romanescă întregul nostru sferoid şi eforturile mele au tins mai ales către asta. Meritul operei, dacă există un merit, este de a fi urmat până acum această cale şi voi încerca să o urmez până la capăt”. Iar în discuţia cu Edmondo de Amicis este dezvăluită şi metodologia acestei operaţii globale: „Şi-a propus (Jules Verne) să descrie în „Călătoriile extraordinare” întregul Pământ; trece deci de la o regiune la alta, într-o anumită ordine prestabilită, neîntorcându-se decât de nevoie şi cât mai pe scurt posibil în ţările pe care le-a străbătut”. Or, Transilvania fusese numai evocată în Mathias Sandorf şi constituia încă o pată albă pe harta „Călătoriilor extraordinare”.

De unde însă interesul faţă de românii transilvăneni tocmai în acea perioadă? Pentru a răspunde, trebuie să începem prin a ne referi la opinia favorabilă mişcărilor de eliberare naţională existentă mai cu seamă în Franţa, opinie a cărei forţă se manifestă încă înainte de Marea Revoluţie, trimiţând un număr important de francezi să lupte alături de coloniştii americani împotriva armatelor engleze. 1789 a exaltat această stare de spirit, iar 1848 i-a dat consistenţă, prin insurecţiile declanşate în Europa. Or, Jules Verne a fost profund marcat de ideile paşoptiste, printre care la loc de cinste se afla aceea a dreptului naţiunilor la autodeterminare. Am văzut că multe lucrări apelau la acest drept în legătură cu naţiunea română. Voi cita alte titluri, apărute chiar în anii de gestaţie a Castelului din Carpaţi: Leon de Rosny, La patrie des Romains d’Orient (1884) şi Les Romains d’Orient. Aperţu de l’ethnographie de la Roumanie (1885); Abdolonyme Ubicini, Les origines de l’histoire roumaine (1886). Iată cum se referă Rosny la Transilvania: „în această frumoasă şi bogată regiune, întreaga ţară aparţine curajoasei populaţii care, sub povara celei mai funeste opresiuni, a trebuit să se refugieze pe câmpii, unde ar fi fost nimicită de secole, dacă, cu toate nenorocirile sale, n-ar fi opus necontenit ocupanţilor sentimentul indestructibil al originii şi naţionalităţii sale”. (97, pp. 126-127). Sensul şi cuvintele înseşi ne amintesc formulările memorabile întâlnite în Castelul din Carpaţi.

Climatul ardent datorat acestei nobile campanii justifică, din punct de vedere ideatic, opţiunea scriitorului. Ideile Memorandului românilor din Transilvania şi Ungaria circulau, dealtfel, cu mulţi ani înaintea redactării acestui text programatic, de pildă în memorandul Partidului Naţional Român, publicat la Paris în 1883. Iar în 1891, când, cum am văzut, Jules Verne rescria romanul pe şpalturi, apărea, tot în limba franceză, Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, comentat deosebit de favorabil în ziarele şi revistele vremii. Printre ele, „Le Solei 1 „, care avea să publice, în foileton, Claudius Bombarnac, roman îngemănat cu Castelul din Carpaţi, în marea ediţie in-4. Ne este îngăduit să presupunem că Jules Verne a citit măcar prezentarea Memoriului studenţilor, într-un ziar a cărui „numeroasă clientelă” o aprecia într-o scrisoare adresată lui Hetzel la 31 august 1892.

Un posibil catalizator al interesului scriitorului faţă de spaţiul carpatin îl constituie ipoteticele relaţii cu transilvăneanca Luise şi cu soţul acesteia (trecem sub tăcere, deocamdată, numele de familie). într-un articol din 1961, întemeiat, pare-se, pe datele furnizate de o descendentă a Luisei, Simion Săveanu afirma că aceasta din urmă s-a născut la Homorod – Rupea, şi că s-a căsătorit, la Bucureşti, cu Oscar Favre; soţul îmbolnăvindu-se grav, pleacă amândoi la Paris şi apoi la Amiens, unde-1 cunosc pe Jules Verne prin intermediul fiicelor sale vitrege. Favre moare după trei ani. Având de rezolvat o problemă de moştenire, Luise se întoarce în Transilvania, însoţită de scriitor, care a rămas o vreme şi s-a documentat pentru Castelul din Carpaţi (62). Alexandru Culcer adaugă că numele de fată al Luisei era, probabil, Pildner şi că vizita lui Jules Verne a avut loc între 1878 şi 1885 (31). Noi elemente a adus Catinca Muscan, într-un interviu cu Lucia Angela Dudescu, nepoata în linie directă a Luisei. (50). O suită de discuţii, începute în 1978, cu doamna Dudescu, precum şi investigaţiile întreprinse în ţară şi în străinătate, mi-au îngăduit să adaug noi elemente unui tablou încă neterminat. Ceea ce ştim deocamdată s-ar putea rezuma astfel:?. Luise Teutsch s-a născut la Homorod, la 15 mai 1845. Tatăl ei, de profesie învăţător, a fost mutat în 1850 la Weisskirchen, azi Viscri, în judeţul Braşov, murind foarte tânăr. La 17 ani, Luise a plecat la Bucureşti, lucrând probabil în atelierul de modă al mamei unei prietene din sat. La 19 ani, s-a măritat cu un eleveţian, Bertschi, devenind văduvă după numai trei ani. în 1873, s-a măritat, a doua oară, cu francezul Fabre, proprietarul unui hotel din Capitală. Din nou văduvă în 1878, a acceptat cererea în căsătorie a lui Gustave Miiller, elveţian şi el, care a cumpărat şi hotelul. între 1878 şi 1881, soţii Miiller au stat la Amiens, unde locuia verişoara lui Gustave, Louise Berton, prietenă cu fetele din prima căsătorie ale Honorinei, soţia lui Jules Verne. Aceasta este, probabil, filiera prin care l-au cunoscut pe scriitor. întorcându-se la Bucureşti în 1881, familia Miiller păstrează o susţinută relaţie epistolară cu Jules Verne.

În 1882, s-a născut Eugenie Jeannette Mărie Rose, prima fiică a soţilor Miiller. Ea a plecat la Amiens în 1896, locuind în casa Louisei Berton şi frecventând familia Verne. Luându-şi brevetul de institutoare în Eugenie a revenit în ţară şi s-a căsătorit cu inginerul Stephane Gaillac, naturalizat în 1912. Fiica lor, nepoata Luisei Miiller, Lucia Angela, a fost găzduită şi ea de Louise Berton la Amiens, evident prea târziu pentru a-l mai cunoaşte pe Jules Verne. Ea a moştenit o mică pendulă de masă şi două dintre cele şase navomodele care se aflau într-o vitrină încuiată din casa inginerului Gaillac: iahtul „Duncan” din Copiii căpitanului Grant şi submarinul „Nautilus” din Douăzeci de mii de leghe sub mări. Potrivit tradiţiei familiale, pendula şi navomodelele au fost dăruite soţilor Miiller şi Eugeniei de Jules Verne, iahtul fiind lucrat de el, iar submarinul împreună cu Gustave Zede, autorul planurilor primului submarin francez.

„Le Gymnote”. Printre daruri se numărau şi mai multe „Călătorii extraordinare”, în superba ediţie ilustrată in-octavo, cu dedicaţiile autorului. Din păcate, ele au dispărut în 1944, ca şi scrisorile primite de la Amiens. Doamna Lucia Angela îşi amintea doar că acestea din urmă aveau o înfăţişare ciudată, peste rândurile orizontale fiind trasate altele, vertical, ca într-un joc de cuvinte încrucişate. Or, în dosarele lui Jules Verne au fost găsite câteva mii de logogrife şi careuri de cuvinte încrucişate, compuse de-a lungul întregii sale cariere, ca o recreere necesară după efortul elaborării „Călătoriilor extraordinare”.

Cunoscând obiceiul scriitorului de a da personajelor sale numele unor rude şi cunoştinţe – Uncie Prudent, din Robur Cuceritorul, vine de la unchiul Prudent Allotte de la Fuye; Briant din Doi ani de vacanţă, de la Aristide Briand, coleg de liceu cu Michel Verne; inginerul William Tersen, constructorul Insulei cu elice, de la medicul militar Gustave Tersen, retras la Amiens – am căutat un Miiller în opera verniană. L-am găsit în ciudata povestire Domnul Re-diez şi domnişoara Mi-bemol, apărută în numărul din decembrie 1893 al publicaţiei Le Figaro illustre. Dar poate constitui elevul Joseph Muller, din imaginarul orăşel elveţian Kalfermatt, un semn al relaţiei scriitorului cu Gustave? Tatăl acestuia din urmă, Jean Muller, fusese locotenent în gărzile elveţiene. Să mai notăm apariţia povestirii la numai un an după Castelul din Carpaţi, ca şi rolul pe care-1 joacă muzica în ambele texte. Numai că Muller e un nume la fel de comun ca Durând, sau Smith, sau Ionescu…

M-am lovit de această largă răspândire onomastică atunci când am încercat să dau de urma lui Gustave la Bucureşti. Ştiind că soţul Luisei cumpărase, în 1878, hotelul lui Fabre, am cercetat în această direcţie, aflând, de pildă, în legătură cu hotelul Broft: „Ziarele bucureştene din 1885 relatează că hotelul urmează a fi demolat în urma unui aviz în acest sens al comisiei de arhitectură de pe lângă primăria oraşului. Antreprenorul hotelului, un oarecare Muller, hotărăşte să se mute într-o casă învecinată cu Capşa”. (90, pp. 61- 62). „Un oarecare Muller”, fără prenume! Iar Almanach High Life de L’Independance Roumaine îşi înştiinţa cititorii, în 1889, că „Grand Hotel Boulevard” este condus de d-1 John Muller şi d-na H. Horhn.

Discuţiile cu doamna Lucia Angela m-au îndreptat şi spre o altă pistă: la întoarcerea de la Amiens, Gustave ar fi devenit proprietarul restaurantului „Elveţia”. Un local greu de identificat. Pe strada Câmpineanu se afla „Berăria Elveţiană”, numită astfel pentru că era situată nu departe de fostul club al coloniei elveţiene de la grădina „Union”, iar după desfiinţarea grădinii, membrii coloniei se întâlneau la berărie (Cf. 90, p. 245). Şi mai interesant este un pasaj dintr-un Manual al călătorului apărut la Bucureşti, în 1879, în limba franceză: „Restaurantul Union Suisse, strada Ştirbey-Vodă, aproape vizavi de stabilimentul d-lui Guichard. Una dintre casele unde se găseşte mâncare bună şi ieftină. D-1 Muller, proprietarul acestui restaurant, s-a gândit că clientela sa i-ar fi recunoscătoare dacă n-ar avea de plătit poleieli. Aşa că nici un lux inutil: mâncare gustoasă, preţuri accesibile, serviciu de bună calitate”. (72, p. 31). Din păcate, ca şi în alte texte care se referă la restaurantul şi grădina „Union Suisse”, nu apare prenumele proprietarului.

Cercetările pe care le-am întreprins au dus la un singur rezultat mai aproape de aşteptările mele: în Anuarul Bucurescilor pe anul 1891 -1892, autor Carol Gobl, printre băcani figurează şi un Muller G. (!), a cărui prăvălie se afla pe Calea Călăraşi 36. O iniţială nu constituie decât o jumătate de argument. Cealaltă jumătate rezidă în faptul că, potrivit unei informaţii obţinute de Simion Săveanu de la alţi descendenţi ai soţilor Muller, aceştia din urmă s-ar fi instalat, prin 1887-1888, într-un imobil de pe… Calea Călăraşi 58-60 (12, p. 53).

De ce atâtea eforturi pentru a regăsi, în Bucureştiul de acum un secol, dovada existenţei unui personaj, în definitiv insignifiant? Pentru că simţeam nevoia unei insule palpabile într-un ocean de incertitudini. Nimic din ceea ce am relatat până acum nu certifică relaţia dintre Jules Verne şi familia Muller, chiar dacă am verificat eu însumi autenticitatea unor probe indirecte: am putut examina îndeaproape pendula de masă şi navomodelele aflate,. până acum câţiva ani, în apartamentul din strada Polonă al doamnei Lucia Angela şi al soţului său, arhitectul Radu Dudescu; sunt în posesia Certificatului de studii primare şi a Brevetului de capacitate pentru învăţământul primar eliberate domnişoarei Eugenie Jeannette Mărie Rose Muller, primul la Amiens, 31 iulie 1897, al doilea la Lille, la 19 septembrie 1898 (dar referindu-se la certificatul din 23 iunie 1898 al Comisiei de examen întrunite la Amiens); documentele mi-au fost dăruite de doamna Lucia Angela înaintea morţii sale, survenite în 1981; cercetând corespondenţa lui Jules Verne păstrată la Biblioteca Naţională din Paris, Departamentul manuscrise, am găsit cinci scurte misive din 1899, 1901 şi 1904, prin care scriitorul cerea secretarului de redacţie al editurii Hetzel să expedieze şapte dintre romanele sale „domnişoarei Berton, directoare a Şcolii din foburgul Noyon, Amiens”; câteva fotografii, primite şi ele în dar, o înfăţişează pe Louise Berton lângă Luise Muller şi Eugenie Miiller-Gaillac, sau împreună cu Lucia Angela Muller, în 1920, la Amiens şi la Lausanne.

Deci:

Bobiectele există, dar numai tradiţia familială susţine că ar fi aparţinut lui Jules Verne şi ar fi fost dăruite soţilor Muller şi (sau) primei lor născute; | -Eugenie Jeannette Mărie Rose Muller s-a aflat la Amiens în 1897-1898, dar nu ştim dacă a frecventat sau nu familia Verne; p – Louise Berton îl cunoştea pe Jules Verne şi era în relaţii cel puţin amicale cu familia Muller, dar nimic nu atestă, deocamdată, că prin ea s-ar fi stabilit legătura între scriitor şi oaspeţii din România.

Vom părăsi, un timp, această filieră, îndreptândune atenţia către un alt ipotetic stimul al interesului lui Jules Verne nu numai faţă de Transilvania, ci chiar faţă de regiunea în care se desfăşoară acţiunea romanului. Iată ce scria, în 1980, Simion Săveanu: „La Iscroni, un sat pe drumul spre Vulcan, a locuit pe vremuri soţia unui fost proprietar din Valea Jiului, care ar fi fost în corespondenţă cu Jules Verne (…) Autoarea scrisorilor expediate în Franţa şi, dealtfel, destinatara celor primite de la Amiens, avea 70 de ani la sfârşitul secolului trecut. Vorbea curent limbile germană, italiană şi maghiară, fiind în acelaşi timp o bună pianistă. Ana Margarete Maderspach a locuit în actuala clădire a căminului cultural din Iscroni, edificiu ce se asemăna cu un mic castel”. (12, p. 57).

În 1983, scriitorul Dumitru Dem Ionaşcu preciza că „fiica castelanului din Iscroni (…) s-a aflat la Paris între anii 1875-1880” (42), iar în 1984 publica fragmente din jurnalul ei intim, pe care le reproduc împreună cu comentariul autorului: „Âne Margarete Maderspach nota în 1883, mai 5, în jurnal: „Descrierea satului la marginea căruia locuiesc cu tata, de-acum bolnav, ocupându-mă de toate treburile domeniului şi în mod aparte de doagele pentru butoaie şi trimiterea lor la Roma şi Viena, sunt sigură că i-a plăcut bunului meu prieten de la Amiens.

Cred… Castelul nostru e ca o închisoare. Rece şi neprimitor. Are şapte turnuri cu orificii de apărare şi două ieşiri secrete – una spre biserică, cealaltă duce în munte pe sub râu. Sătenii, oameni liberi, mulţi veniţi de peste munţi, din Valachia, răzvrătiţi, după cum înţeleg, dar ei n-o spun, sunt aşa de blânzi, supuşi şi buni lucrători că n-am a mă plânge.”… în 1886, când actul demenţial, comis de un adolescent care trage asupra scriitorului, pare s-o impresioneze profund pe Îne Margarete, aceasta notează: „Ce descreierat! Ce nebun! Un om aşa de blând, bun, inteligent să sufere din lipsa de minte a unui ne bun!” (Jurnalul, pag. 34). Furtuna din sufletul scriitorului nu-i, însă, atentatul din martie, din care rămâne şchiop pe viaţă. In aceşti ani (1886-1892), el luptă împotriva unei disperări, pe care nimeni şi nimic nu le poate risipi. Revenim la Jurnal, august 1886: „Ce n-aş da să fiu la Amiens. Are nevoie… (cuvintele s-au şters din această frază) … tata are nevoie de mine, e foarte distrus… cred că o să piară… Am să-i răspund la epistolă poate.” (fila rămâne albă la pagina 51). Acum avem cele mai certe dovezi: Jules Verne n-a călătorit niciodată în România şi n-a fost pe Valea Jiului. El însuşi – marele Verne – avea să-i scrie din Amiens, cândva – 1891 – Anei Margarete, printre altele: „Am sfârşit povestea ta de departe, apropiată mie şi sufletului tău. Cum te-aş putea răsplăti…” (restul textului – probabil fragmente din scrisoare – este ininteligibil). în ianuarie 1893, la pagina 105, aflăm: „L-am primit… (sigur e vorba de Castelul din Carpaţi). Tata e încântat, dar… Sunt bucuroasă că mi-ai respectat rugămintea…” Care rugăminte? Probabil că a existat o înţelegere înte Îne Margarete şi Jules Verne pe care n-am aflat-o nici din Jurnal – de-a rămâne în umbră. De-a nu i se dezvălui numele.” (43).

O descoperire senzaţională – dacă Jurnalul există, dacă traducerea (din ce limbă?) este exactă, dacă „bunul prieten de la Amiens” era Jules Verne, dacă…

Aşa cum arătam îndată după apariţia fragmentelor, s-ar cuveni ca Jurnalul să fie încredinţat unor specialişti care să-i certifice autenticitatea şi să reconstituie cuvintele „şterse” sau „ininteligibile”, ceea ce ne-ar îngădui, poate, să înlăturăm semnele de întrebare. Pentru că, aşa cum încheiam atunci, „socotind că teoriile trebuie să se adapteze faptelor şi nu invers, sunt gata să întâmpin cu căldură o posibilă revelaţie”. (40).

Dar articolele lui Dumitru Dem Ionaşcu – ca şi acelea, anterioare, ale lui Liviu Burlec (22 şi 23) – repun în discuţie şi problema amplasamentului „castelului din Carpaţi”, sau a modelului său real. Să deschidem romanul: „Acest vechi castel se înalţă pe o culme izolată a pasului Vulcan, în partea superioară a unui podiş numit Orgal”. în capitolul al doilea, se precizează că incinta castelului se află la „Opt sau nouă sute de picioare înainte de pasul Vulcan” şi este descrisă panorama vizibilă de pe platforma superioară a donjonului: „în spate unduieşte lanţul muntos înalt, atât de capricios ramificat, care marchează graniţa cu Valahia. în faţă se adânceşte sinuosul defileu Vulcan, singurul drum practicabil între provinciile limitrofe. Dincolo de valea celor două Jiuri se ivesc târgurile Livezeni, Lonea, Petroşani, Petrila, îngrămădite în jurul puţurilor care slujesc exploatării acestui bogat bazin carbonifer. Apoi, în planurile îndepărtate, o admirabilă învolburare de culmi împădurite la poale, pline de verdeaţă pe coaste, sterpe în creştet, dominate de piscurile abrupte ale Retezatului şi Parângului. în sfârşit, dincolo de valea Haţegului şi de albia Mureşului se întrezăresc contururile înecate în ceaţă ale Alpilor Transilvaniei mijlocii.” Este ceea ce se vede, într-ade văr, din preajma pasului Vulcan, dar pe dealul Gorganului (Orgal?) nu se afla, după cum mi-au spus localnicii, decât un pichet al grănicerilor unguri, distrus în 1918. Unde să căutăm, deci, modelul „castelului din Carpaţi”, printre glorioasele ruine care împânzesc Transilvania?

Să ne întoarcem la însemnările de călătorie ale lui Elisee Reclus şi să citim: „Neîndoielnic, valea Rua de Mora (Râu de Mori) a fost foarte populată odi nioară. Trecătoarea prin care se pătrunde în ea dinspre câmpia Haţegului era păzită de o cetate ale cărei ruine se văd încă, pe un promontoriu acoperit de mărăci nişuri”. (p. 47). Este reprodus şi un „Desen de Taylor, după o fotografie de d-1 Veress”, cu legenda „Castelul Koltz” (p. 43). Cum acest din urmă nume a fost dat de Jules Verne birăului din Werst (şi fiicei sale), mi se pare că misterul a fost dezlegat.

Cetatea Colţ a fost construită în secolul XIV de un cneaz din familia Cândea (devenită Kendeffy). Cea mai veche descriere a ei pe care am putut s-o găsesc se datorează istoricului turc Evlia Celebi, autorul importantei lucrări Seyahatname, tradusă parţial şi în româneşte. La 15 iulie 1661, în timpul uneia dintre incursiunile armatei otomane în Transilvania, Celebi a făcut parte din unitatea trimisă să predea căpitanului cetăţii 121 de prizonieri. Iată pasajul care ne inte resează: „Cetatea Colţ. Aceasta se află sub stăpânirea crailor Ardealului. Afară de Seidi paşa, nici un vizir n-a mai fost în această provincie. Această cetate e proprietatea ereditară a lui Zolyomioglu şi are o mie de ostaşi Cetatea e construită în valea podişului Colţ, pe malul râului Colţ, pe o stâncă înaltă; e o cetate solidă în cinci colţuri şi înaltă până-n cer. Are o singură poarta care priveşte către şesul Haţegului; e o cetate frumoasa cu unsprezece turnuri. Are multe întărituri înconjurătoare, dar toate laturile îi sunt atât de abrupte, încât nu te poţi apropia. Spre sud, în spatele munţilor care formează întăriturile ei, se află Ţara Românească”. (75, pp. 538-539).

§, în 1894, Silvestru Moldovan, autorul cărţii Ţara riostră. Descrierea părţilor Ardeiului, relata o legendă pe care Mioriţa ar fi putut să o afle de la învăţătorul Hermod: „Odinioară, aşa se spune, stăpâna cetăţii Colţului era Ileana Cândea, o fată fecioară, frumoasă ca zânele din poveşti. Erau atunci vremuri grele; asupra strămoşilor noştri năpădiseră cete sălbatice de tătari. Românii s-au luptat cu ei vitejeşte şi i-au alungat din hotarele lor, dar vai, mulţi dintre ei au căzut prinşi şi au fost duşi în robie. între aceştia a fost şi iubitul Ilenei. El a fost prins în focul luptei şi răpit de tătari şi nimenea nu ştia unde se află. Ileana, care se topea de dorul lui, şedea adeseori pe zidul cetăţii şi privea, privea înduioşată în depărtare, doar îl va zări venind acasă. Odată, şezând ea astfel pe zid şi privind la cele două văi, cari îi păreau pustii şi cernite de jale, o cuprinse un somn uşor şi adormi. Şi ce să vezi! în somn, s-a arătat iubitul şi i-a spus că atunci va scăpa din robie, când ea va aduna atâta aur, cât să ajungă până acolo unde e ţinut el prins.

Ileana nu ştia cum să înţeleagă visul, nici nu prea credea în el. Dar iubitul ei i s-a arătat şi a doua şi a treia oară în vis. Acum Ileana se hotărî să lucre, să lucre mult ziua şi noaptea, ca să câştige aurul trebuincios.

Şi s-a apucat Ileana de tors şi torcea, torcea cu mare sârguinţă, ziua şi noaptea. Şi din ce i se sporea tortul, dintr-aia se simţea îndemnată mai mult la lucru. Odată, într-o noapte înstelată, luminată de razele aurii ale lunii, şezând în foişorul cetăţii atârnat pe marginea stâncii, toarse mult până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Tortul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte când odată, înspre cântători, cine-i prinde fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era iubitul Ilenei, care în momentul când firele de aur au fost atât de lungi, cât să ajungă până la locul unde era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele iubitoare ale ei.” (85, pp. 33-35).

După acest intermezzo ficţional, vă propun spre lectură o descriere a cetăţii mult mai amănunţită decât aceea a lui Evlia Celebi, apărută în Ghidul judeţului Hunedoara, din 1936, sub semnătura lui Octavian Floca şi dr. Victor Suiaga: „Intrarea în cetate se face prin poarta aşezată în partea de Nord. Cu toate stricăciunile suferite în cursul timpului, zidurile impozante din piatră de stâncă se păstrează încă până la înălţimea de 6-7 m, aşa că ele nici nu permit trecerea în curte decât pe poarta de odinioară.

Planul cetăţii şi aici ca şi la biserica din faţă, a fost determinat de suprafaţa şi configuraţia stâncii pe care a fost clădită. In linii mari ea are forma triunghiulară. Două din laturi sunt formate din ziduri puternice prevăzute cu turnuri, iar a treia e lipsită de ziduri, căci prăpastia adâncă şi dreaptă ce coboară până jos în fundul văii, nu necesită nici o apărare artificială. Primele două laturi, cea de Nord cu zidurile înalte de cca. 7-8 m, şi cea de Sud întărită cu două turnuri poligonale, formează un obstacol de nepătruns.

În interiorul zidurilor avem o mică curte, un turn pătrat şi două camere de locuit, destinate gărzii cetăţii.

Urmele de tencuială care se mai păstrează asemenea fac dovada că cetatea era în întregime tencuită.

Partea superioară a zidurilor nu se mai păstrează, aşa încât nu ne-a rămas nimic din acoperişul, probabil din lemn, de odinioară. La fel a dispărut şi podul din lemn, care putea să permită sau să oprească accesul prin poartă în interiorul cetăţii.

Luată în întregime, cetatea ne apare ca o construcţie unitară, excepţie face doar turnul pătrat din interior. Acesta nici nu face parte organică din restul clădirii, semn că a fost clădit separat. El ocupă partea culminantă a stâncii şi are două etaje. încăperea de jos, cu uşă, fără ferestre însă, serveşte ca depozit. Primul etaj, cu ferestre destul de mari spre Est şi Vest, putea servi ca locuinţă. Al doilea era amenajat şi rezervat apărătorilor.

Celelalte turnuri legate între ele printr-un zid foarte puternic erau şi ele etajate. Cel de lângă poartă, cu două etaje, a fost construit pentru apărarea intrării. Celălalt avea în partea de jos un rezervor pentru apă, iar partea de sus servea la apărare.

Înălţimea totală a cetăţii, fără acoperiş, trebuie să fi fost de cca. 8-9 m.

În forma aceasta întărită, Cetatea Colţii apare ca o cetate de necucerit. Singura parte pe unde inamicul s-ar fi putut apropia până sub zidurile cetăţii era cea de la Sud. Zidurile puternice şi cele două turnuri poligonale măreau atât de mult suprafaţa, încât se puteau concentra aici un număr cât de însemnat de apărători, aşa că nu putea exista nici un pericol nici aici.

Apărarea drumului de la poalele ei – cu care scop a şi fost făcută – drum ce făcea legătura şi trecerea din valea Haţegului peste Retezatul în valea Jiului românesc la Câmpul lui Neag, deci cu celălalt versant al masivului, se făcea cu toată uşurinţa şi cu multă siguranţă.” (79, pp. 358-361).

După patru decenii, cetatea, clădită pe culmea unui deal stâncos, la peste 720 de metri deasupra nivelului mării, mi s-a părut a avea acelaşi aspect impunător, chiar dacă timpul îşi urmase lucrarea. La descrierea de mai sus trebuie să adaug doar că, potrivit arheologilor, pe laturile accesibile exista odinioară un şanţ adânc, peste care se trecea pe podul mobil…

Dar a venit timpul să ne amintim cum arată castelul imaginat de Jules Verne: „O incintă de ziduri de culoarea gresiei, căptuşite cu un hăţiş de plante de piatră, care se rotunjeşte pe o lungime de patru-cinci sute de stânjeni, adaptându-se la denivelările podişului; la fiecare extremitate, câte un turn de colţ, cel din dreapta, pe care creştea faimosul fag, purtând încă o mică gheretă cu acoperiş ţuguiat; în partea stângă, zidurile sunt susţinute de contraforturi şi suportă campanila unei capele al cărei clopot crăpat sună când vântul bate cu putere, înfricoşându-i la culme pe oamenii din partea locului; în sfârşit, la mijloc, încoronat cu o platformă crenelată, un donjon masiv, cu trei rânduri de ferestre cu ochiuri plumbuite, al cărui prim etaj e împrejmuit de o terasă circulară”. Mai târziu, vom afla că incinta este „apărată de un şanţ adânc, al cărui unic pod mobil era ridicat şi lipit de poartă”, că zidurile „dominau şanţul de la înălţimea a patruzeci de picioare” şi că „prin partea dreaptă, dealtfel, ar fi fost imposibil să treci peste incintă, nu numai pentru că acolo nu existau nici poartă, nici pod mobil, dar curtina, modelându-se după iregularităţile platoului, se ridica la o înălţime destul de mare”.

Elementele comune cetăţii Colţ şi „castelului din Carpaţi” nu trebuie să ne dea iluzia unei descrieri după natură: ele aparţin oricărei fortăreţe feudale care se respectă. Şi apoi, dacă ruinele de lângă Suseni ne im presionează şi astăzi, vechea incintă e departe de a avea o circumferinţă de 800-1000 de metri, cum precizează autorul în legătură cu burgul de pe podişul Orgal.

Prima încercare de a identifica modelul „castelului din Carpaţi” este, probabil, aceea a lui Sebastian Stanca. In Monografia istorică a Văii Jiului, lucrare premiată în 1933 de Academia Română, el scria: „A văzut resturile cetăţii (Cetatea Bolii) geograful francez Elisee Reclus, care a călătorit în Valea Jiului între anii 1851 -1854, făcând o descriere amănunţită atât a ţinutului, cât şi a stâncii cu rămăşiţele cetăţii, în lucrarea sa monumentală Nouvelle geographie universelle.

Bazat pe această informaţie şi-a brodit apoi Jules Verne romanul Castelul din Carpaţi, localizat în Valea Jiului.” (98).

Aţi remarcat, desigur, erorile monografului: călătoria lui Reclus în Valea Jiului a vut loc în 1873, cetatea (doar pomenită, nu descrisă amănunţit) este Colţ şi nu Bolii, iar lucrarea în cauză – Voyage aux regions minieres de la Transylvanie occidentale, şi nu volumul III din Nouvelle Geographie universelle.

În 1970, Simion Săveanu publica articolul Pe urmele lui Jules Verne… în Ţara Haţegului, subliniind, în încheiere, „coincidenţa frapantă dintre locul unde este construită cetatea Colţ, modul ei de construcţie şi descrierea amănunţită a castelului din Carpaţi, descriere care ne duce spre culmea împădurită ce străjuieşte drumul spre Vulcan, Lonea, Petroşani… Asemănarea dintre cele două castele indică aproape cu siguranţă faptul că Jules Verne şi-a plasat acţiunea celebrului său roman în cetatea Colţ!” (84). Am văzut cum stau lucrurile cu „modul de construcţie”. Cât despre amplasamentele cetăţii şi „castelului”, orice apropiere este exclusă. Coincidenţele, întâmplătoare sau nu, trebuie căutate pe un alt tărâm.

Numele de familie al birăului şi al fiicei sale este, am mai spus-o, cel al cetăţii. Iată şi două supoziţii inedite până la apariţia, în 1978, a articolului meu. însoţitorul pădurarului Nicu Deac în expediţia spre castel este doctorul Patak, în limba maghiară, râuşor. (Nu întâmplător, primul traducător în româneşte al romanului l-a rebotezat Părăian!). Iar la poalele dealului pe care a fost clădită cetatea curge… Râuşorul. Să se datoreze prezenţa acestui nume corespondenţei scriitorului cu Îne Margarete Maderspach, castelana de la Iscroni?

Nefericitul logodnic al Stillei ne prilejuieşte şi el o (mai complicată) meditaţie onomastică. „Familia conţilor de Telek) – scrie autorul – una dintre cele mai vechi şi mai ilustre din România, a jucat un rol important chiar înainte ca ţara să-şi fi cucerit independenţa, pe la începutul secolului al XVI-lea. Participând la toate evenimentele politice, ea şi-a înscris cu glorie numele în istoria acestor provincii. Acum, mai puţin favorizată decât faimosul fag al castelului din Carpaţi, care mai avea trei ramuri, casa Telek rămăsese cu una singură, ramura Telekilor din Craiova, al cărei ultim vlăstar era tânărul boier abia sosit în satul Werst”.

Ce să caute însă un astfel de nume în Ţara Românească? Încercând să rezolve incongruenţa, Victor Onişor şi Vladimir Colin au recurs, cum am arătat, la soluţii radicale: Emil Telesco, Frâncu Slătineanu. Cercetarea izvoarelor documentare ne oferă o altă cheie, după opinia mea singura care ne poate duce la dezlegarea enigmei. „Rămăşiţele pământeşti ale Elisabetei Morsinai sunt depuse într-un alt sat de pe domeniul Huniazilor, la Telek”, scrie Auguste de Gerando (Op. cit., p. 374). Nu era mai firesc, deci, ca aşa să-l fi chemat pe stăpânul „castelului din Carpaţi”, mai ales când ştim că membrii familiei Cândea se numărau printre oamenii de încredere ai lui Iancu de Hunedoara? Şi pentru că e vorba despre un nobil român, versiunea cea mai plauzibilă a numelui mi se pare a fi Francisc (de) Teleac, cum sună toponimul românesc al satului hunedorean. Autorul anonim al traducerii din Ziarul călătoriilor s-a apropiat foarte mult de această grafie, dar n-a îndrăznit să meargă până la capăt. Cât despre Radu Gorj (transcriere firească a lui Gortz), patronimicul este la fel de nepotrivit pentru o veche familie din Transilvania, şi întrutotul la locul lui în Ţara Românească.

Concluzia? Jules Verne a încurcat numele protagoniştilor. Nu a făcut-o nici prima, nici ultima oară. De ce să ne mirăm că unui transilvănean i se atribuie un nume muntenesc (şi invers), când, în Frumoasa Dunăre galbenă, Miclescu şi Dragoş i se păreau autorului a fi nume ungureşti?

Pentru că ne-am întors pe tărâmul onomasticii, să abordăm şi grupul de toponime al căror înţeles părea ireductibil. Orgall: ar putea fi, aşa cum am sugerat, o transcriere după ureche a lui Gorgan (urechea Anei Margarete Maderspach?). Werst: în judeţul Braşov se afla localitatea Wert (Vărd), situată nu prea departe de Homorodul Luisei Teutsch-Miiller. Iar Niad. este, citit pe dos, „unul dintre ciudatele nume păgâne (…) care se află la mare cinste în familiile valahe”: Dain (a), în transcrierea eronată a lui Gerando-Verne. Procedeul mai este folosit în „Călătoriile extraordinare”, uneori într-un mod şocant, ca de pildă Servadac-Cadavres.

Încercarea noastră de a limpezi acest aspect, a cărui însemnătate nu trebuie subevaluată, nu va ocoli misterul numelui Stillei. Robert Pourvoyeur îl consideră, cum am văzut, derivat din Stella, primadona din opera.

Povestirile lui Hoffmann. înaintea lui, Marcel More descoperise că interpreta unui rol secundar dintr-o altă creaţie a lui Offenbach, opera bufă Docteur Ox (1877), se numea Stella, comentând: „Stranie coin cidenţă: Stella, Stilla! Cele două nume, cel al realităţii şi cel al fanteziei, sunt identice, în afara unei litere”. (11, p. 162). Constatăm şi că, rezumând romanul, Marguerite Allotte de la Fuye scrie invariabil Stella în loc de Stilla. Să aibă faptul o semnificaţie ocultă, sau face parte din suita de erori a biografei, de genul Rodolphe de Haz şi Franz de Teck? Să sperăm că o descoperire, oricând posibilă, ne va da răspunsul aşteptat.

Mai rămâne să elucidăm zgomotoasa problemă a vizitei lui Jules Verne în Transilvania. Nesocotind afirmaţia categorică a prefaţatorului primei versiuni româneşti a Castelului din Carpaţi – „Jules Verne n-a umblat nicicând în părţile noastre” – o seamă de publicişti s-au lansat în speculaţii întreţinute de unii descendenţi ai soţilor Muller. La 1 aprilie 1961 – poate că redacţia revistei Magazin a ales anume această dată apărea articolul lui Simion Săveanu, Jules Verne a vizitat şi ţara noastră. Fructificând informaţii obţinute dintr-o sursă deocamdată anonimă, autorul susţine că, după moartea lui Oscar Favre la Amiens, Luise se întoarce în Transilvania, însoţită de scriitor, pentru a rezolva chestiuni legate de o moştenire (62). Dacă Simion Săveanu nu ne spune când s-a petrecut evenimentul, Pompiliu Voiculeţ-Lemeny precizează: „Le Château des Carpathes (Castelul din Carpaţi) este unul dintre putinele romane pentru care autorul s-a documentat la locul acţiunii, călătorind în anul 1892 prin tara noastră şi stând mai mult timp în ţinutul oraşului Petroşani, făcând cercetări atât asupra locurilor, cât şi a locuitorilor, studiind întreaga istorie a Transilvaniei.” (69). Aşadar, Jules Verne s-a documentat în 1892 pentru un roman apărut în acelaşi an (foiletonul din Le Magasin illustre d’education et de recreation a debutat la 1 ianuarie 1892) şi a cărui primă versiune exista cel mai târziu în 1889! …

Campionul de necontestat al tezei documentării „la locul acţiunii” rămâne însă Simion Săveanu, care o reia în câteva articole şi într-o carte intitulată, definitoriu, Pe urmele lui Jules Verne în România (12). In prima ei parte, grupând „elementele noi descoperite” ca rezultat al „investigaţiilor de până acum”, autorul consideră că ele constituie „o dovadă în plus în sprijinul subiectului acestei lucrări: vizita scriitorului în ţara noastră” (p. 83). Am examinat cu de-amănuntul aceste „elemente” în altă parte (41). Le reamintesc, într-o expresie concentrată: prezenţa la Bucureşti a unor obiecte dăruite (conform tradiţiei familiale) la Amiens; corespondenţa (dispărută, dacă a existat) cu soţii Muller; participarea lui Paul Verne la războiul Crimeei; prospecţiile efectuate de Michel Verne în România, în jurul anului 1900; un nume (G. Verne) aflat (prin 1860!) pe lista funcţionarilor francezi de la Reşiţa; corespondenţa cu scriitorul purtată (conform tradiţiei locale) de Îne Margarete Maderspach; amintirea îndepărtată a unei fotografii dintr-o revistă fără nume; o nuvelă din 1849 a lui Alexandre Dumas; ataşamentul scriitorului faţă de România şi de români. Nimic din toate acestea nu ne oferă măcar o umbră de „dovadă în plus” privind vizita în ţara noastră. Simion Săveanu însuşi conchide, cu o dezarmantă candoare: „Un singur element lipseşte la ora aceasta pentru ca viziunea călătoriei lui Jules Verne în România să nu mai pună nici un fel de probleme: un document care s-o ateste.” (p. 85).

Din suita evocată mai sus lipseşte un „argument” utilizat de câteva ori în volum: Jules Verne n-ar fi putut să înfăţişeze atât de viu şi de amănunţit peisajele,

. costumele, obiceiurile româneşti, dacă nu le-ar fi cunoscut nemijlocit. (Opinia este împărtăşită de Liviu Burlec, în articolele la care m-am referit.) Fără a trece sub tăcere existenţa principalelor surse documentare ale Castelului din Carpaţi, Simion Săveanu este convins că „numai din lectura scrierilor acestora sau din eventuale discuţii purtate cu aceşti autori (Auguste de Gerando şi Elisee Reclus – I. H.) n-ar fi putut rezulta o acţiune atât de realistă, cu detalii de peisaj inexistente în niciuna din lucrările amintite.” (p.73). Să vedem în ce măsură se susţine această nouă afirmaţie categorică.

Întrebându-se cine a construit „castelul din Carpaţi”, Jules Verne răspunde: „îndrăzneţul artist a rămas neştiut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de glorios cântat de legendele valahe, care a clădit la Curtea de Argeş celebrul castel al lui Radu Negru”. Simion Săveanu comentează: „Partea finală a citatului reprodus reflectă din plin cunoştinţe uimitoare pentru un străin şi ele nu puteau fi asimilate decât dacă ar fi călătorit prin acele locuri sau i-ar fi povestit cineva despre eie.” (p. 67). E adevărat că nici Gerando, nici Reclus nu se referă la legenda meşterului Manole. Jules Verne a întâlnit-o în „Cozeriile geografi ce” din Le Tour du Monde, intitulate De Paris ă Bucharest şi folosite de el, cum am văzut, ca principală sursă pentru Frumoasa Dunăre galbenă. In numărul din 1866 al revistei, M. Lancelot nota: „în drum spre Argis (sic), am citit emoţionanta legendă pe care şi-au transmis-o generaţiile în legătură cu construcţia bisericii.” (p. 218). Urmează legenda, în versiunea lui „Basile” Alecsandri. Jules Verne preia şi grafia lui Lancelot: Argis, Manoli etc.

Constatând prezenţa unor „cuvinte româneşti, aşa cum erau ele pronunţate de localnici”, Simion Săveanu o consideră drept „o nouă mărturie în sprijinul temei pe care o dezbat: vizita prozatorului pe pământul românesc.” (p. 69). Cuvintele citate sunt: cucuruz, mămăligă, voievozi, barăci, balauri, catrinţă, şerpi de casă, zmei.

Pentru a nu transforma aceste pagini într-un obositor studiu comparativ, voi spune doar că toate aceste cuvinte se găsesc în sursele documentare amintite. Câteva exemple: „porumbul, zis cucuruz în regiune” (Reclus, Voyage…, p. 11); „mammaliga, adevărată potenta italiană”; (Gerando, La Transylvanie…, voi. I, p. 346); „Voievodul Huniade” (Reclus, op. cit., p. 32); „baracă” (id., p. 34); „şerpi de casă (Lancelot, „Le Tour…”, 1868, p. 312).

Am văzut că legendele evocate succint într-o pagină a romanului sunt desprinse şi ele din Gerando şi Reclus. Simion Săveanu crede că pasajul respectiv „denotă cunoaşterea folclorului transilvănean” (p. 69) şi adaugă la şirul „dovezilor” care ar pleda pentru vizita incognito a scriitorului „descrierea vestitului „Târg de fete” de pe muntele Găina, care avea loc în fiecare an, sau băncile de piatră puse de localnici la răscrucile de drumuri, locuri de odihnă şi de astâmpărare a setei călătorilor.” (id.). în context, se lansează o altă idee fără acoperire: „scriitorul, de câte ori a reprodus ceva luat de la Reclus, a pus fragmentul între ghilimele.” (p.707). Pentru o deplină şi, sper, definitivă lămurire, voi aşeza de astă dată textele faţă în faţă:

…tinerii vin în gra- „în fiecare an, la sârbă, de la o depărtare de bătoarea sfântului Petru, mai multe leghe, la „târse deschide „târgul de fegul de fete” care se ţine te”. în ziua aceea, se în iulie, în ziua consaadună toate fetele din erată protectorilor sfâncomitat. Au venit în cele tul Petru şi sfântul Pamai frumoase căruţe, vel. Ele sunt acolo cu sutrase de cei mai buni tele, tinere şi bătrâne, cai; şi-au adus zestrea, frumoase şi urâte, însoţiadică veşminte ţesute, te de membrii familiei şi de prieteni, gătite cu podoabele lor, aşezate pe lăzile lor cu veşminte…” (Elisee Reclus, Nouvelle Geographie universelle, Tome III, Europe Centrale, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1878, p. 352) „Din loc în loc, vase cu apă proaspătă sunt puse pe un fel de dolmene aşezate în acest scop la marginea drumului. Atâta bunăvoinţă fată de străinul care trece nu constituie o mărturie în favoarea valahului desconsiderat? (…) bănci de piatră.” „…uriaşii stâlpi de granit sau de şist neşlefuit, ridicaţi la răscruci de drumuri (…) în Transilvania, o mică piatră fixată transversal pe creşcusute, brodate de mâinile lor, închise în lăzi viu colorate; sunt însoţite de familii, prietene, vecine. Şi atunci vin tinerii…” (Jules Verne, Le Chateau des Carpathes, Paris, Librairie Hachette, 1923, pp. 84-85).

„Această stâncă era una dintre băncile de piatră acoperite cu sipică şi saxifragă, întâlnite deseori la răscruce de drumuri în provinciile valahe. Călătorul poate nu numai să se odihnească, dar şi să-şi astâmpere setea cu apa dintr-un vas pus pe bancă, apă împrospătată în fiecare zi de ţărani.” „La marginea băncii se înălţa o tulpină de granit, vestigiu al unei cruci ale cărei braţe nu tetul lor aminteşte că e f vorba despre o cruce; acolo unde această piatră lipseşte, o crestătură orizontală ajunge pentru a sfinţi stâlpul.” (Elisee Reclus, Voyage…, p. 39) erau marcate, pe stâlpul vertical, decât printr-o crestătură pe jumătate ştearsă.” (Jules Verne, Le Château…, p. 70)

Fragmentele n-au fost puse între ghilimele, pentru că Jules Verne n-a transcris, ci a prelucrat informaţiile oferite de Reclus.

Un alt exemplu frapant al metodei de lucru a scriitorului îl constituie înmănunchierea într-un singur pasaj a datelor despre minele şi minereurile Transilvaniei, date risipite pe multe pagini ale însemnărilor marelui geograf: „La Praid (…) se vede chiar un adevărat munte de sare pură, al cărui dom teşit nu are mai puţin de şapte kilometri de jur împrejur (…) Turda (…) rocile sale furnizează în medie douăzeci de mii de tone de sare gemă pe an.” (p. 17); „Minele de la Rimetea (…) nu- „… mine de sare gemă la Turda, cu o producţie anuală de peste douăzeci de mii de tone; muntele Praid, al cărui dom are o circumferinţă de peste şapte kilometri şi conţine numai clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galemeroase zăcăminte de plumb, de galenă, de mercur, de fier.” (p. 22); „Hunedoara (…) zăcămintele sale de fier, odinioară neglijate, au căpătat o mare importanţă datorită descoperirii calităţilor extraordinare pe care le are minereul, pentru fabricarea oţelului.” (p. 32); „Minele bazinului sunt foarte uşor de exploatat în întreaga vale lacustră în care curg astăzi cele două Jiuri.” (p. 35) „Această cantitate este de cel puţin două sute cincizeci de milioane de tone.” (p. 36).

nă, mercur şi mai ales fier (…) minele de la Hunedoara şi minereurile lor care se transformă în oţel de calitate superioa ră; mine de huilă, uşor de exploatat în primele straturi ale acestor văi lacustre (…) vastă pungă cu un conţinut apreciat la două sute cincizeci de milioane de tone… „(Jules Verne, Le Chateau…, p. 29).

Confruntarea textelor cere, desigur, mai mult efort şi este mai puţin spectaculoasă decât însăilarea unor fabulaţii despre „documentarea la faţa locului”. Ea ne luminează însă un pasaj din scrisoarea trimisă de Jules Verne lui Hetzel la 20 iulie 1991: „Am primit cele două numere din La Revue britannique pe care mi le-ai trimis. Articolul despre ruteni îmi va putea fi de folos. Dar de cea mai mare utilitate mi-a fost călătoria lui Elisee Reclus chiar în comitatul unde se petrece acţiunea romanului meu. Am găsit în ea tot ceea ce-mi trebuia. Rutenia se află foarte departe de Carpaţi, cel puţin de Carpaţii mei, de vreme ce este situată la graniţa cu Polonia, iar eu operez la graniţa valahă cu Transilvania.”

Aş adăuga, ca o admirabilă concluzie la discuţia de până acum, aprecierea formuuată de Herve de Rauviile într-un panegiric publicat după două săptămâni de la moartea lui Jules Verne: „El avea darul – rar chiar la cei mai mari scriitori de a da senzaţia lucrului văzut atunci când descria ţări, scene şi moravuri pe care le cunoştea doar pentru că le studiase în lucrările altora, sau chiar pur şi simplu pentru că le inventase.”10

Ne vom întâlni îndată cu o altă manifestare a acestui dar al zeilor… însemnările unui reporter.

Un atribut spectaculos al domniei regelui-abur îl constituie creşterea vitezei de deplasare a oamenilor şi a mărfurilor, datorată extinderii ariei şi performanţelor unui nou şi revoluţionar mijloc de locomoţie. în 1829, locomotiva lui Robert Stephenson, „Rocket”, remorca un convoi cântărind treisprezece tone cu două zeci şi şase de kilometri pe oră. în 1832, avea loc inaugurarea primei linii ferate franceze, între Saint-Etienne şi Lyon. Iar la începutul lui aprilie 1847, Jules Verne urca pe Loara în piroscaf, până la Tours, de unde lua trenul spre Paris, ca să-şi dea exa menele la Facultatea de Drept. Corespondenţa cu părinţii nu consemnează impresiile acestei călătorii a tânărului de 19 ani. Să recurgem, deci, la idolul său literar, Victor Hugo, care îi scria soţiei, cu un deceniu în urmă, după ce străbătuse în acelaşi mod spaţiul dintre Anvers şi Bruxelles: „E o mişcare magnifi că, pe care trebuie să o simţi ca să-ţi dai seama de ea. Iuţeala e uimitoare. Florile de pe drum nu mai sunt flori, sunt pete sau mai curând linii roşii şi albe; nu mai există puncte, totul devine linie; lanurile de grâu sunt mari plete galbene, lucernele sunt lungi cosiţe verzi; oraşele, clopotniţele şi copacii dansează şi se amestecă nebuneşte la orizont.” (Cf. 91, p. 26). în 1842, Paul de Kock considera că „Drumul de fier este adevărata lanternă magică a naturii.” (id., p. 18). Iar Benjamin Gastineau hiperboliza, într-un text din 1861: „înaintea creării drumului de fier, natura nu mai palpita: era o Frumoasa-din-pădurea-adormită, o statuie rece, o vegetală, un polip; până şi cerurile păreau imuabile. Drumul de fier a însufleţit totul, a pus în mişcare totul. Cerul a devenit un infinit activ, natura o frumuseţe în acţiune.” (id., p. 29). Maşina se integrează firesc în peisaj, se transformă într-un element regenerator al naturii care abia începuse să cunoască efectele poluării industriale.

Această stare de spirit se manifestă vizibil şi în „Călătoriile extraordinare”. Pierre Macherey sesizează prezenţa unor imagini emblematice în Copiii căpitanului Grant şi Ocolul lumii în optzeci de zile: „Fumul se răsuceşte în jurul esenţelor cu numele cele mai rare, trenul ia în stăpânire pădurea, deşertul, locuindu-le, împodobindu-le ca un templu.” (46). în temeiul acestei comuniuni secrete, cursierul de fier e capabil de performanţe aproape magice. în drumul lor pe „Pacific Rail-Road”, Phileas Fogg şi însoţitorii lui ajung la un pod suspendat peste torentul Medicine-Bow, care ameninţă să se prăbuşească, având mai multe grinzi rupte. S-ar impune o transbordare, dar pasagerii americani acceptă soluţia cea mai nebunească: „Locomotiva fluieră prelung. Mecanicul făcu trenul să dea înapoi cam o milă, ca un săritor care îşi ia vânt. Apoi, scoţând un alt fluierat, locomotiva porni înainte, mai întâi încet, pe urmă repede, din ce în ce mai repede, până ce viteza deveni înfricoşătoare; nu se mai auzea decât urletul maşinii, ca un nechezat metalic; pistoanele făceau douăzeci de curse pe secundă, osiile roţilor fumegau în lagăre. Gonind cu o sută de mile pe oră, trenul nu mai apăsa pe şine. Viteza mânca greutatea… şi trecură! Trecură ca fulgerul, fără să vadă podul. Sau mai degrabă săriră de pe un mal pe celălalt.”

Viteza care mănâncă greutatea nu e decât o metaforă investită cu autoritatea unei false teorii ştiinţifice. Poate că Jules Verne şi-a amintit versurile lui Hugo din Voix interieures: „O po’etes! le fer et la vapeur ardente Effacent de la terre, ă l’heure ou vous revez, L’antique pesanteur, ă tout objet pendante, Qui sous les lourds essieux broyalt les durs paves.”

În cărţile „deceniului românesc1*, drumul de fier apare mai întâi în Încăpăţânatul Keraban: călătorul îndărătnic trebuie să aştepte trecerea trenului pe linia Cernavodă-Constanta şi îşi vede apoi trăsura sfărâmată de o locomotivă, pentru că nu a vrut să se retragă de pe şine, spre a-i face loc lui Safar. Cu toată aversiunea lui fată de acest mijloc de locomoţie netradiţional, Keraban e silit să-l folosească de la Poţi la Tiflis, unde e dus să-şi plătească amenda.

Tiflis este şi punctul de plecare al lui Claudius Bombarnac, eroul-povestitor eponim al unui roman pe care Marc Angenot îl consideră a fi „feroviar de la prima până la ultima pagină.” (17). Jules Verne a început să-l aştearnă pe hârtie în 1890, după cum reiese din scrisoarea trimisă lui Hetzel la 13 februarie 1891: „Pentru ‘92, î {i rezervasem Castelul din Carpaţi, 1 voi. Şi romanul la care lucrez acum, de asemenea 1 voi., călătoria expresului transasiatic de la Tiflis la Pekin, să-l numim, dacă vrei, însemnările unui reporter, sau Claudius Bombarnac (este numele reporterului), sau Cele 13 zile ale lui Bombarnac etc. în sfârşit, va fi un roman fantezist şi vesel.” La 12 august, editorul primeşte vestea că „al 2-lea roman, Bombarnac, Carnetul unui reporter, în fine Călătorie prin Asia centrală este în întregime terminat.” Ceea ce nu-1 împiedică pe autor să expedieze, la 12 octombrie, manuscrisul „aproape integral”, iar la 16 decembrie să precizeze: „îţi trimit pe calea ferată ultimele capitole manuscrise ale lui Bombarnac.”

IBgrS-ar putea crede că nimic nu mai stătea în calea apariţiei grabnice a romanului. Dar Hetzel-fiul moşlinise obiceiul tatălui său de a formula aprecieri, obiecţii, sugestii, şi Jules Verne era totdeauna gata să taie,: Să înlocuiască, să adauge, când aceste operaţii se arăitau a fi profitabile textului. O dovadă ne este oferită |şi de această scrisoare din 14 februarie 1892, pe care, o reproduc în extenso:

I, Dragul meu Jules, p- -

B Îţi trimit astăzi o parte din şpalturile lui Bombarnac şi te rog stăruitor să le dai la corectat cât mai curând posibil şi să mi le retrimiţi.

I Noul rol al lui Faruskiar, ca administrator al IC*, aduce în roman schimbări pe care nu le poţi bănui.

Dar cum această modificare îmi place foarte mult, cum |o găsesc extrem de modernă, nu dau îndărăt din fata << acestei remanieri şi sper s-o duc la bun sfârşit. Repet,

! asta schimbă lucrurile în profunzime, dar cartea va bcâştiga.

ţ Atenuez simţitor rolurile Caterna, cel puţin la capitolul glumă, şi le reduc la nivelul pe care nu trebuie să-1 depăşească.

ir Cât despre baronul german, e altceva, îl păstrez aşa cum e. Reflectând, am înţeles că nu e posibil un roman seu un tip care vrea să facă Ocolul Lumii în 49 de Itile şi îl face în 300. în a 50-a zi, el ar fi pierdut pariul şi urmarea n-ar mai face doi bani, căci n-ar Hnai fi decât o călătorie oarecare. Am renunţat deci Bă’ asta.

I. Te rog să-mi scrii încă o dată numele pe care l-ai wfnaginat pentru baronul german, căci mi-e greu Ră-I citesc în notele dumitale.

1 Nu uita să-mi trimiţi volumele pe care le-ai notat Rbe carnet.

Încă o dată, te rog să-i grăbeşti pe corectori, ca să nu pierd firul noilor mele idei.

Al dumitale din toată inima, Jules Verne”

Despre modificări este vorba şi în scrisoarea datată martie: „Da, probabil am dezvăluit prea devreme trecutul lui Faruskiar şi de asta mă grăbesc atât să revăd şpalturile. Nu voi divulga secretul decât mai târziu, după sosirea la Kaşgar şi prezentarea administratorului Marelui Transasiatic. Prefer ca baronul german să-şi păstreze rolul de călător angajat în ocolul lumii; i se potriveşte. Dacă, mai târziu, voi fi obsedat de acest subiect, îl voi trata în cu totul alt mod. Am văzut că Zeitung şi-a reînceput farsele şi voi profita. Claudius Bombarnac va putea să creadă mai întâi că în ladă se află croitorul Zeitung, personaj prea puţin interesant şi pe care-1 cunoaşte pentru că l-a văzut la Paris. Dar el îşi va da seama că se înşală văzându-1 pe Kinko, personaj foarte interesant de care se va ataşa. Aşa va fi mult mai bine.”

Ecourile acestui permanent schimb de opinii – din păcate, scrisorile editorului s-au pierdut, sau aşteaptă să fie descoperite printr-o fericită întâmplare – pot fi depistate cu uşurinţă în romanul apărut la 21 noiembrie 1892. Reporter al ziarului XXe Siecle’, Clau dius Bombarnac primeşte o depeşă prin care i se cere să se îmbarce în „Marele Transasiatic” şi să trimită redacţiei relatări despre incidentele survenite de-a lungul celor 6000 de kilometri de cale ferată, parcurşi în unsprezece zile, de la Uzun-Ada la Pekin, incidentele

! se lasă însă aşteptate, pentru că interesul cititorilor parizieni nu poate fi trezit de sfărâmarea uneia dintre cutiile cu dinţi artificiali pe care Fulk Ephrinell le tran- | sportă în Imperiul Celest, sau de pierderea pălăriei

! baronului Weissschnitzerdorfer, călătorul hotărât să facă ocolul lumii în treizeci şi nouă de zile. Iar singurul i lucru cu adevărat senzaţional nu poate fi comunicat ziarului: într-o ladă purtând inscripţiile Oglinzi – Fra-

— A se feri de umezeală, şi adresa D-şoara Zinca I Klork, bulevardul Cha-Coua, Pekin, provincia PeţI cili, China se află… o fiară care sforăie. „Dar în ce s scop – se întreabă reporterul – domnişoara Zinca Klork, această tânără femeie frumoasă – trebuie să | fie frumoasă, această româncă – e sigur românii că, îşi expediază o fiară într-o cutie cu astfel de in- | scripţii?” Foarte curând, „fiara” se dovedeşte a fi un j bărbat: „Acest om căruia-i disting perfect trăsăturile „ pare să aibă 25-26 de ani. Poartă barbă neagră. E un adevărat tip de român, ceea ce-mi confirmă ideile | despre corespondenta sa româncă. Are o privire blândă, I cu toate că fizionomia lui denotă o mare energie.” Bombarnac hotărăşte să intre în legătură cu el: „Ii voi I spune că sunt francez şi un român ştie că poate avea | totdeauna încredere într-un francez.”

B Trenul îşi continuă cursa. într-o staţie, i se ataşează un vagon plumbuit, sosit de la Teheran, cu trupul neI însufleţit al marelui mandarin Ien-Lu. Reporterul se v grăbeşte să telegrafieze ştirea ziarului său. în aceeaşi I staţie, se urcă noi pasageri: seniorul mongol Faruskiar şi un conaţional de rang inferior, Ghangir. Mereu în 1 căutare de senzaţional, Bombarnac îşi închipuie că Faruskiar ar putea fi temutul bandit Ki-Tsang, care operează în regiunea străbătută de Marele Transasiatic.

După o tentativă ratată, reporterul îl contactează pe pasagerul clandestin. Reproduc esenţialul primei discuţii:

— Cum te numeşti?

Kinko (probabil Cincu – I. H.)

Kinko? Excelent nume!

Excelent?!

Pentru articolele mele! Eşti român, nu-i aşa?

Român din Bucureşti.

Dar ai trăit probabil în Franţa.

Patru ani la Paris, ca ucenic tapiţer în foburgul Saint-Antoine.

Şi te-ai întors la Bucureşti?

Da, ca să lucrez pe cont propriu, până când mi-a fost imposibil să mai rezist dorinţei de a pleca.

A pleca? în ce scop?

Pentru a mă însura!

Să te însori… cu domnişoara Zinca!

Zinca?!

Da, domnişoara Zinca Klork, bulevardul Cha-Coua, Pekin, China!

Ştiţi deci…

Desigur. Adresa e pe lada dumitale.

Adevărat!

Cât despre domnişoara Zinca Klork…

E o tânără româncă. Am cunoscut-o la Paris, unde învăţa meseria de modistă. Fermecătoare.

Eram sigur de asta, nu e nevoie să insişti.

S-a întors şi ea la Bucureşti, apoi i s-a propus să fie directoarea unei case de modă la Pekin. Ne iu beam, domnule, ea a plecat… Şi a trecut un an dt când suntem despărţiţi! Mi-a scris acum trei săptămâni. îi mergea foarte bine acolo. Dacă puteam să mă dui şi eu, mi-aş fi făcut o situaţie. N-am fi întârziat să ne căsătorim. Ea pusese ceva bani de-o parte. Eu fi câştigat curând cât ea. Şi am pornit la drum… şi eu, spre China…

— în cutia asta?

t – Cum altfel, domnule Bombarnac? îmi răspunde Kinko, roşind. N-aveam decât suma necesară pentru a cumpăra o ladă, ceva provizii şi a mă lăsa expediat de un prieten îndatoritor. Biletul Tiflis-Pekin costă o mie de franci. Dar îndată ce-i voi câştiga, Compania I va fi despăgubită, vă jur.”

I Reporterul îi promite discreţie şi sprijin, urmând |ca, după ce acest lucru va fi posibil, să publice un mare articol în foileton, cu titluri palpitante: „îndrăgostitul din cutie! … Zinca şi Cincu! … O mie cinci sute de leghe prin Asia Centrală, într-un vagon de bagaje! *’

S Trenul ajunge în Pamir şi călătoria devine mai bogată în întâmplări. Faruskiar împuşcă o panteră care se pregătea să sară pe o platformă. O bară de legătură se rupe şi vagonul funerar rămâne undeva, în urmă. Seniorul mongol se evidenţiază prin insistenţa cu care cere să se pornească îndată după el. Suspiciunile reporterului dispar când, la intrarea pe teritoriul chinez, se află că Faruskiar este unul dintre administratorii Companiei Marelui Transasiatic.

; La Khotan, Bombarnac găseşte o depeşă care-1 aştepta de mai multe zile: ziarul său îl înştiinţa că trenul transportă nu trupul unui mandarin, ci tezaurul împăratului Chinei: aur şi pietre preţioase în valoare de 15 milioane de franci. Şi ceea ce trebuia să se întâmple. se întâmplă: în timp ce pasagerii asistă la preliminariile căsătoriei lui Fulk Ephrinell cu Horatia Bluett, reprezentanta unei firme producătoare de peruci din Londra, Marele Transasiatic este atacat de banda lui Ki-Tsang. După o împotrivire înverşunată, pasagerii încep să cedeze. Dar Faruskiar îl ucide pe Ki-Tsang şi bandiţii fug. Reporterul trimite ziarului o telegramă în care exaltă eroismul administratorului.

Călătoria se apropie de sfârşit. Făcându-i o ultimă vizită lui Kinko, Bombarnac surprinde o discuţie între Faruskiar şi oamenii lui. Ei au pus la cale deturnarea trenului spre un viaduct în construcţie, urmând ca, după prăbuşirea care n-ar fi lăsat nici un supravieţuitor, să-şi însuşească tezaurul imperial. Mecanicul şi fochistul sunt ucişi. Mongolii sar din tren. Reporterul îl pune la curent pe Kinko şi amândoi ajung pe locomotivă, dar nu ştiu cum să o oprească. Tânărul apelează atunci la un mijloc disperat: el face să crească presiunea aburilor şi-i cere lui Bombarnac să-i avertizeze pe pasageri că vagoanele din fată trebuie abandonate. Cazanul explodează şi Marele Transasiatic se opreşte la două sute de paşi de prăpastie. Dar Kinko a dispărut. Profund mişcat, reporterul comentează: „gratie sângelui rece, energiei, devotamentului tânărului român, am scăpat toţi de această catastrofă… Aşadar, printre tovarăşii noştri de călătorie se afla un erou… Era acest român, acest om modest, neînsemnat, acest sărman logodnic pe care logodnica sa îl va aştepta zadarnic, pe care nu-1 va mai vedea niciodată! … Ei bine, voi şti cum să procedez ca să i se facă dreptate… Voi spune de ce-a fost în stare…”

După întârzierea pricinuită de evenimente, trenul ajunge în staţia terminus şi Bombarnac o vizitează pe Zinca Klork pentru a-şi îndeplini trista îndatorire de a-i anunţa moartea logodnicului. Zinca, „o blondă de 22-23 de ani, cu ochii negri caracteristici tipului românesc”, e gata să-şi piardă cunoştinţa când din stradă se aud zgomote, strigăte şi… vocea lui Kinko! Proiectat de explozia cazanului pe terasament, scăpând nevătămat printr-o minune, pasagerul clandestin aşteptase ca agitaţia să se liniştească şi se întorsese în ascunzătoare. Iar acum, lada fiind transportată la destinaţie, un accident de circulaţie o făcuse să cadă şi să se desfacă, dezvăluindu-şi conţinutul. Kinko e condamnat la şase luni de închisoare, dar cei care-i datorează viaţa intervin în favoarea lui, ziarele cer să fie absolvit de pedeapsă. împăratul îl graţiază şi-i trimite o sută de mii de franci, drept mulţumire pentru salvarea tezaurului. Romanul se încheie cu căsătoria tinerilor. Iar povestitorul primeşte acest răspuns la ultima sa depeşă: „Claudius Bombarnac Pekin China Direcţiunea ziarului XXe Siecle îl însărcinează pe corespondentul său Claudius Bombarnac să prezinte complimente şi omagii eroicului senior Faruskiar.”

Poanta finală este un comentariu ironic implicit la adresa loviturilor de teatru care încearcă să învioreze relatarea unei călătorii ameninţate de monotonie. Conştient de posibila reacţie a cititorilor, Jules Verne îl pune pe unul dintre pasagerii Marelui Transasiatic, actorul Caterna, să i se adreseze lui Bombarnac, tocmai în legătură cu metamorfoza lui Faruskiar: „Scrieţi asta într-un roman şi veţi vedea dacă nu se va spune că e neverosimil!” Reporterul îi dă dreptate, subliinind însă că „oricât ar fi de neverosimil, aşa stau lucrurile.” Este expresia concentrată a teoriei din Pilotul de pe Dunăre: „N-ar fi deci raţional să respingem de plano un fapt, sub pretextul că pare anormal sau neverosimil. Trebuie să fim mai modeşti şi să admitem infinita varietate a combinaţiilor hazardului.”

| Introducându-ne încă o dată în intimitatea procesului său de creaţie, scriitorul citează faptul divers care i-a sugerat ideea omului-colet: „în 1889, 1891 şi un croitor austriac, Hermann Zeitung, a călătorit de la Viena la Paris, de la Amsterdam la Bruxelles, de la Anvers la Christiania, într-o ladă, şi doi logodnici din Barcelona, Erres şi Flora Anglora, au împărţit aceeaşi cutie… de conservă1, traversând Spa- ‘Joc de cuvinte intraductibil: în limba franceză, „de conserve” înseamnă şi „de conservă” şi „împreună”.

nia şi Franţa.” întreprinzând investigaţii limitate, am găsit această însemnare într-o amplă lucrare consacrată Parisului în secolul al XlX-lea: „19 ianuarie 1890. Un croitor vienez, Hermann Zeitung soseşte cu trenul de la Viena la Paris, închis într-o ladă. El se transformă în colet, neavând cu ce să-şi plătească voiajul. Din nefericire pentru el, în momentul în care iese din ladă, este văzut de impiegaţi şi dus la co misarul de poliţie.” (103, p. 413). Regăsim în roman modul de a călători, lipsa de bani, descoperirea fraudei în ultimul moment. Sub pana lui Jules Verne, aceste elemente capătă alte dimensiuni şi sunt înnobilate de mobilul romantic al călătoriei şi de eroismul pasagerului clandestin.

Într-o paranteză, am propus un echivalent românesc pentru ciudatul „Kinko”, Zinca neavând nevoie de transcriere. Unde a găsit scriitorul aceste nume? în Le Keroutza, Stanislas Bellanger vorbeşte despre „Zin nka”, iubita haiducului „Tounso” (73, p. 148). Iar numele polcovnicului judeţului Ilfov din acel timp era Mihalache Cincu (Cf. 93, p. 401). Este doar una dintre sursele posibile.

Naţionalitatea lui Cincu şi a logodnicei sale ar putea fi considerată drept incidentală, dacă autorul-povestitor nu şi-ar manifesta atât de explicit simpatia faţă de tânărul bucureştean şi faţă de români, în general Claudius Bombarnac a apărut, dealtfel, în acelaşi an cu Castelul din Carpaţi, în care această simpatie este exprimată la fel de neechivoc. Similitudinile nu se rezumă la atât. Cuplul Cincu – Zinca Klork’pare un avatar al cuplului Nicu Deac – Mioriţa Colţ: bărbaţii ‘N-am reuşit să „traduc” acest patronimic.

I sjnt la fel de curajoşi, iar femeile aparţin aceluiaşi tip de fizionomie, Jules Verne mărturisindu-şi încă o dată predilecţia pentru blondele cu ochi de culoare înjichisă. Semnalez şi o „coincidenţă” biografică. Din dis-; cutia reporterului cu Cincu, reise că acesta din urmă | a cunoscut-o pe Zinca, acum în vârstă de 22-23 de ani, cu 5 -6 ani în urmă, când învăţa meseria de mo i distă. Or, la 17 ani, Luise Teutsch începea şi ea sa I lucreze într-un atelier de modă.

— Un alt cuplu din Claudius Bombarnac ne aminteşte două dintre pasiunile statornice ale autorului: teatrul i şi verişoara lui, Caroline, pentru care – pretinde Mar guerite Allotte de la Fuye – micul Jules fusese gata | să pornească spre fabuloasa Indie, în căutarea unui I colier de coral (1, p. 27). Chiar dacă episodul e învăluit f într-un abur de legendă familială, obiectul fixaţiei sen-; timentale din copilărie şi adolescenţă reapare în roman. ţ Este vorba despre Caroline – singurul personaj din | „Călătoriile extraordinare” cu acest nume! – soţia acI torului Adolphe Caterna, actriţă ea însăşi, „o blondă [. destul de drăguţă, cu ochi albaştri, tenul cam ofilit, H părul buclat sub pălăria legată cu panglici, costumul | de călătorie lipsit de gust în croiala demodată, ca şi t în culoarea ţipătoare”. Modul în care este înfăţişată jî această „dugazon” a scenelor provinciale îndreptăţeşte lopinia formulată de Luce Courville: „Scriind numele j Carolinei, Jules Verne se gândeşte, desigur, la prima; lui dragoste şi, resentiment sau luciditate, traseaIză, cu o peniţă binevoitoare, dar în ascuns ironică, o eboşă de caricatură.” (30).

fc Un eveniment ale cărui semnificaţii şi consecinţe au; o cu totul altă anvergură decât voiajurile frauduloase ale lui Hermann Zeitung i-a oferit scriitorului cadrul şi pretextul acţiunii. în 1888, fusese inaugurat drumul Ide fier care unea orăşelul Uzun-Ada, de pe ţărmul Marii Caspice, cu miticul Samarkand. Construit cu exm traordinară rapiditate de unităţi ale armatei ruse, sub conducerea generalului Anenkov, Transcaspianul trezise admiraţia Europei. Era, dealtfel, o perioadă fastă pentru marile proiecte şi realizări feroviare. Lesseps şi Cotard propuseseră să lege în acest fel Rusia de India. Se vorbea despre viitorul Transsiberian. Iar colonelul Bogdanovici visa la o cale directă între Petersburg şi Pekin, via Irkutsk. La curent cu toate aceste planuri, Jules Verne a elaborat o variantă proprie, prelungind Transcaspianul pe teritoriul Chinei.

La festivităţile prilejuite de inaugurarea din 1888 fuseseră invitaţi şi câţiva francezi, printre care Napoleon Ney, nepot al mareşalului din epoca de glorie a primului imperiu. La întoarcere, el publicase imediat o amplă relatare a călătoriei spre Samarkand. într-un articol din La Vie du Rail, B. Grangier susţinea că scriitorul s-a inspirat din această relatare pentru Claudius Bombarnac (Cf. 65) Dar numele lui Napoleon Ney nu apare în roman, care se referă la alte surse. Autorul cunoaşte dările de seamă ale inginerului Boulangier despre „opera prodigioasă a generalului Anenkov” şi despre drumul pe calea ferată până la Merv, împrumutând de la el descrierea unui prânz excelent în vagonul-restaurant al Transcaspianului şi a câinilor rătăcitori care „au devorat un general”. Buhara este văzută, parţial, prin ochii lui Arminius Vambery (100). Este citată „intrepida călătoare” doamna de Ujfalvy-Bourdon, şi lectura atentă a monumentalului său volum De Paris ă Samarkand (99) mi-a îngăduit să recunosc numeroasele pasaje folosite în Claudius Bombarnac, chiar atunci când nu sunt puse între ghilimele. Cercetarea cărţii lui Ney este, dealtfel, edificatoare. Chiar dacă obiectul descrierii coincide, unghiul de vedere şi detaliile sunt diferite, provenind dintr-un alt izvor.

Transasiaticul nu este unica şi nici prima linie ferată j transcontinentală din „Călătoriile extraordinare”. (înainte de a utiliza „Pacific Rail-Road”, Phileas Fogg fusese pasagerul lui „Great Peninsular Railway”, pe; teritoriul Indiei. Jean Chesneaux scrie că „în Robur: Cuceritorul sunt observate, de la înălţimea la care se; afla „Albatrosul”, lucrările intensive ale trans-saha- | rianului.” (2, p. 68). De fapt, cum se precizează în | romanul citat, „era întuneric beznă. Aşa că nu zăriră nici o frântură din calea ferată trans-sahariană aflată | în construcţie, potrivit proiectului lui Duponchel -; lungă panglică de fier care trebuie să lege Algerul cu Tombuctu, prin Laghuat şi Gardaia, urmând să ajungă mai târziu până la golful Guineei.” Trecând peste această inadvertenţă, să reţinem că în Claudius Bombarnac, Jules Verne îşi imaginează racordarea Marelui Transasiatic la Marele Transafrican. Pasajul merită să fie reprodus:

— Şi cum ar putea fi unită Asia cu Africa printr-o cale ferată? întreabă maiorul Noltitz.

Prin Rusia, Turcia, Italia, Franţa şi Spania. Călătorii vor merge de la Pekin la Capul Bunei-Speranţe, fără transbordare.

Şi strâmtoarea Gibraltar? intervine Pan-Ceao.

La acest nume, sir Francis Trevellyan ciuleşte urechea. îndată ce se vorbeşte despre Gibraltar, întregul Regat-Unit pare cuprins de aceeaşi tresărire mediterano-patriotică.

ţ – Da… Gibraltarul? reia maiorul.

— Se va trece pe dedesubt, am răspuns eu. Mare lucru un tunel de cincisprezece kilometri! Nu va fi un parlament englez care să se opună, cum face în legătură cu tunelul dintre Calais şi Dover! Totul se va înfăptui într-o zi, totul.”

Această anticipaţie într-o anticipaţie ne stimulează dorinţa de a circumscrie perioada în care se desfăşoară acţiunea romanului. Un prim indiciu îl constituie chiar numele ziarului al cărui corespondent este Claudius Bombarnac: Secolul XX. Autorul oferă cititorului atenl şi alte puncte de sprijin, afirmând, de pildă, că Transsiberianul „este în curs de realizare, chiar foarte avansată”. Or, lucrările de construcţie a celui mai lung drum de fier au demarat în 1895 şi s-au încheiat în 1904! Putem deci conchide că Marie-Helene Huet nu are dreptate când declară: „Doar trei povestiri sunt situate în viitor: Amiens en l’an 2000, La Journee d’uri journaliste americain en l’an 2889 şi L’Eternel Adam.” (6, p. 9). Mai ales că lista trebuie să cuprindă şi Insula cu elice.

La 6 aprilie 1893, Jules Verne i se plângea lui Hetzel: „Sunt mâhnit văzând că toate ziarele publică recenzii ale unor cărţi oarecare, fie şi numai câteva rânduri, iar despre ale noastre nimic, în afara zilelor de sfârşit de an. Bombarnac n-a avut nici măcar şansa de a fi semnalat de critică.” O atitudine nejustificată, Claudius Bombarnac fiind, cum pe drept cuvânt susţine Charles-Noel Martin, „un foarte frumos roman, bine construit, perfect echilibrat, instructiv şi captivant, căci există în el mişcare şi diversitate.” (48).