Portret în oglinzi

Încheind cercetarea acestui important segment al | „Călătoriilor extraordinare”, firesc este să ne întrebăm |cum l-au privit conaţionalii noştri pe autorul lor – publicişti anonimi sau oneşti, literaţi, personalităţi ale i; culturii române. Cea mai veche menţiune pe care am izbutit s-o aflu aparţine prestigioasei reviste Convorbiri literare. La 1 ianuarie 1873, în paginile mensualului ieşean apărea această însemnare: „Revistă bibliografică esternă Jules Verne. Cinq semaines en ballon.

Aventures du Capitaine Hatteras.

De la terre î la lune, et autour de la lune.

I Une viile flottante et les forceurs de blocus.

Aventures de trois Russes et trois Anglais.

1 Vingt-mille lieues sous les mers.

| Toate aceste volume formează o serie întreagă de Iscrieri, publicate de d. Jules Verne (ediţiuni ilustrate, Igiand în 8° chez 1, Hetzel, editor, 1, Rue Jacob, îParis) sub titlul atrăgător de Voyages extraordinai- |/Şs. în adevăr, autorul îmbrăţişează în cercetările sale puniversul întreg, descriind în mod interesant şi instructiv totodată cele ce ştiinţa modernă cunoaşte despre I cer, pământ şi mare. Sperăm că aceste scrieri vor găsi Îşi între români cetitori numeroşi.”

V Nesemnată, nota ar putea fi opera lui George Panu, scare scria, în Amintiri de la „Junimea” din laşi:

I „Ziceam că autorul care mi-a luminat mai mult sistemui de estetică pozitivă a fost Jules Verne. Nici atunci, cu atât mai mult acuma, nu pot lua pe Jules Verne, care în definitiv nu-i decât un vulgarizator al ştiinţei, drept un autor literar, nici scrierile lui nu le pot considera ca adevărată literatură. Aceasta nu împiedică însă ca Jules Verne să nu fie unul din cei întâi care a tras efecte literare dramatice din principii de ştiinţă absolut seci.

Nu-şi poate închipui cineva ce impresie colosală au produs asupra spiritului meu, în 1870, romanurile care apăruseră până atunci şi care au rămas şi până acum fondul geniului lui Jules Verne: Voyage au centre de la terre, De la terre ă la lune, Cinq semaines en ballon, Autour de la lune etc. au făcut deliciile mele nopţi întregi. Citeam aceste lucruri cu un îndoit interes: întâi cu interesul care se degajă din ele, independent de sistemul de credinţă, şi al doilea cu plăcerea omului care avea o teorie, a căreia realizare în parte, în foarte mică parte, mi-o dădea Jules Verne.

Ieşit proaspăt din liceu, niciodată nu-mi trecuse prin cap că principii aride ca acela al căderii corpurilor, al gravităţii, al atracţiei şi toate celelalte cu privire la electricitate, lumină, căldură etc. puteau să fie exploatate pentru a pune în mişcare personajele unui roman, fie chiar cu o intrigă cam copilărească.

Dar romanul care confirmă credinţa mea, şi anume, că cunoştinţele pozitive moderne prezintă o platformă mult mai largă pentru artă şi literatură şi că imaginaţia omului modern întrece mult pe a omului antic, a fost: De la terre ă la lune. Cum am spus demult, eu fusesem în liceu admiratorul şi al literaturii italiene clasice. Dante, Petrarca, Ariosto ş Tasso îmi erau familiari. Cetind De la terre ă la lune a lui Jules Verne mi-am adus aminte că un poet, cu câteva sute de ani înaintea lui, Ariosto, a tratat acelaşi subiect ca şi Jules Verne. în epopeea sa: Orlando furioso, Ariosto are un cântec, Suirea lui Astolfo în lună. Şi atunci m-am gândit să recitesc din nou aceasta ascensiune.

Am recitit din nou pe Ariosto şi am rămas izbit de superioritatea lui Jules Verne faţă de acel faimos poet. Notaţi că Jules Verne nu e poet; el este, o mai repet, un răspânditor al ştiinţelor pozitive, pe când Ariosto este unul din cei mai mari poeţi ai Italiei, cu o imaginaţie, desigur, mult mai fecundă şi mai strălucită decât la mulţi poeţi chiar moderni.

Şi cu toate aceste, când comparezi modul cum ambii prezintă suirea în lună, eşti izbit de superioritatea unuia faţă cu celălalt, superioritate datorită numai cunoştinţelor celor două epoce. Aşa, mi-aduc aminte cum făceam deosebirea pe atunci între aceşti doi autori şi cum se întărea în mine ideea, cum că cunoştinţele moderne, vaste şi variate, sunt un material mult mai propriu pentru dezvoltarea imaginaţiei.

Să dau câteva exemple apropo de Ariosto şi Jules Verne, exemple pe care le-am prezentat la Junimea, cu ocazia altor discuţii tot pe acea temă.

Astolfo din Orlando furioso se suie la lună într-un car cu patru cai roşii ca focul. Este concepţia veche a lui Apollon care străbate cerul cu cursierii săi de foc.

După credinţele de la începutul veacului al XVI-lea cel puţin Ariosto se face ecoul lor, sau poate chiar este invenţia lui (nu am timp să controlez) – în spaţiul interplanetar domneşte un foc etern. Cum face Ariosto ca Astolfo cu caii săi să treacă prin focul etern? Natural că recurge la miracol, acest expedient antic şi modern încă în credinţele religioase şi populare prin care se înlătură toate imposibilităţile şi se aplanează toate greutăţile pentru eroi. Astolfo avea cu dânsul un bătrân evanghelist care permite ca carul să treacă fără să fie atins de flăcări.

Acest lucru Ariosto îl spune în două versuri numai, el aşa de prolix. Pentru ce? Pentru că neştiind nimic asupra acelor regiuni şi neavând măcar ipoteze, cum avem astăzi asupra spaţiilor interplanetare, nu putea nici să zică, nici să inventeze altceva decât focul etern, admis pentru infern.

Cetiţi toată partea din Jules Verne în care este descris voiajul înainte de a sosi în lună, şi veţi vedea câte detalii, câte observaţii, câtă imaginaţie ştiinţifică. îmi aduc aminte – căci n-am cetit demult pe Jules Verne – cum el exploatează legile fizice aplicate într-un mediu îndepărtat de pământ; cum, de exemplu, paharele când stau la masă rămân suspendate în aer, nemaiavând greutate; cum aruncând pe fereastră un câine mort, acesta începe a se învârti împrejurul bombei ca un satelit etc.

Ariosto nu ştie nimic din interiorul lunei, decât că şi ea are fluvii, lacuri, câmpuri, munţi, văi şi s-ar părea să creadă că este locuită. Atât. Ce sărăcie faţă de cu noştinţele precise, pe care Jules Verne le intercalează asupra lunei, cu ocazia voiajului inventat de dânsul.” (89, pp. 264-267).

Aş fi preferat, desigur, ca George Pariu să fie mai puţin tributar opiniilor establishmentului literar fran cez, care părea să ignore însăşi existenţa celebrului său contemporan. Iar când n-o ignora, Albert Thibaudet îi amintea numele, în treacăt, şi Gustave Lanson îl utiliza ca termen de comparaţie jignitoare pentru ambii scriitori implicaţi: „(Zola) N-a fost nici măcar un vul garizator, ca Jules Verne.” Unele dintre observaţiile junimistului vădesc, totuşi, înţelegerea specificului creaţiei verniene şi a inovaţiei pe care o aduce ea în beletristica secolului al XlX-lea: „unul dintre cei întâi care a tras efecte literare dramatice din principii de ştiinţă absolut seci”, „principii aride (…) exploatate pentru a pune în mişcare personajele unui roman.”

K în deceniul opt apar şi primele traduceri. Alegătorul I liber publică în foileton, în numerele 88-90 (3-10 septembrie) din 1875, povestirea O dramă în aer. în primul său număr, datat 6 august 1877, Globul inIk serează această prezentare: „începem ciclul romanelor noastre mai mari cu traI ducerea autorizată a uneia din operile cele mai escelente ale celebrului scriitor frances Jules Verne.

Prin „călătoriele sale extra-ordinară” învăţatul şi 1 spiritualul autor a inaugurat un nou gen de scrieri, B care a produs în timp de câţiva ani o adevărată reI voluţiune, nu numai în literatura beletristică, dar mai I cu osebire în gustul lumei cetitoare de pe pământul |j întreg.

Cu un stil elegant şi încântător, Jules Verne trac tează într-un mod speculativ diferite discipline ale sciI inţelor pozitive şi se încearcă, pe baza teoriei şi a observaţiunilor, a da soluţiuni ipotezelor cari preocupă lumea sciinţifică.

Jules Verne nu face sciinţă, ba de multe ori îşi per-! mite licenţe şi comite chiar eresii sciinţifice. Scopul său însă şi l-a ajuns; căci a procurat savantului o lectură din cele mai plăcute în ore de repaos, şi a atras şi pe cetitorul diletant, pe care-1 instruesce într-un mod nesimţit, pentru ca să-l poată înţelege mai bine. Şi astfel scriitorul frances a reuşit să răspândească gustul sciinţelor pozitive în cercurile cele mai întinse ale lumei cetitoare.

H Am crezut dar că nu putem inaugura mai bine seria romanelor într-o foaie beletristică română, decât prin Una din operele lui Jules Verne, Din pămlnt în lună. Sperăm că cetitorii noştri ne vor mulţumi pentru această alegere.”

Romanul a apărut până la 26 noiembrie, fiind urmat, între 3 decembrie 1877 şi 28 aprilie 1878, de în giurul lunei. Versiunile româneşti, nesemnate, îi aparţineau, probabil, lui B. V. Vermont, administratorul revistei şi unul dintre cei mai activi traducători din epocă.

În aprilie-mai 1880, Steaua României publica, în „foiţă”, Doctorul Ox. Nu pot indica datele exacte între care a apărut nuvela, întrucât colecţia revistei, aflată în Biblioteca Academiei Române, este incompletă.

Periodicele româneşti fac cunoscute publicului şi zvonurile care circulă pe seama scriitorului. Ne-o dovedeşte această însemnare din Românul, datată 9 iulie 1888: „Uă operă nouă a lui Jules Verne Aflăm că Jules Verne cunoscutul scriitor frances, a dzis unor amici că ar avea intenţiunea d-a alege de scena viitorei sale scrieri oraşul Viena şi de eroul operei sale pe clopotarul (păzitorul) turnului sântului Ştefan. Se înţelege că autorul va atribui eroului său felurite întâmplări romantice. El a comunicat amicilor lui că a studiat diferite cronice vieneze în care a găsit destule evenimente misterioase şi foarte interesante, a cărora descoperire o va atribui păzitorului turnului, îndemnarea la această operă i-a procurat-o, după cum însuşi afirmă, doamna baroneasă Ruttenstein (Constancia Geiger).”

N-am reuşit să descopăr sursa acestei pseudoinformatii, în presa franceză şi n-am întâlnit niciunde numele pretinsei egerii. Iar „opera” nu există.

La rubrica „Varietăţi”, Era nouă din 27 mai 1890 publică o notă semnată „Lux”: „încungiurul lumei în 72 de zile Phileas Fogg, eroul romanului lui Jules Verne, Incungiurul lumei în 80 de zile, a fost întrecut cu mult. în câţiva ani, dacă se vor mai amesteca mult americanii – şi mai ales americanele – încunjurul lumei, astfel precum şi l-a închipuit amintitul romanţier, nu va mai avea decât un interes arheologic. Phileas Fogg va fi pentru strănepoţii săi ceea ce e diligenţa faţă cu drumul de fer, corabia cu pânze faţă cu pachebotul transatlantic, sau vaporul (aburul – I. H.) fată cu electricitatea.

Îndrăzneţul anglo-saxon a cărui aventuri ni le-au povestit Jules Verne, a întrebuinţat 80 de zile ca să-şi câştige rămăşagul. O tânără americană de 19 ani, miss Nelly Bly, n-a întrebuinţat decât 72 de zile pentru a încungiura globul, şi încă a perdut 12 zile aşteptând pachebotele ce au avut gloria de a o purta, în realitate, ea a putut să parcure în 60 de zile 42.000 chilometri!”

Prezentând Principalii scriitori francesi contimporani, Calendarul ilustrat Bucurescian din 1890 menţionează: „între aceştia, un loc însemnat i se cuvine lui Jules Verne (născut la 1828). El este creatorul unui nou gen de literatură: vulgarizarea sciintelor sub formă de romane. Scrierile sale au avut ediţiuni nenumărate încă de atunci când aceasta se întâmpla rar la romane. Cel mai renumit din ele, Le tour du monde en 80 jours, pus pe scenă, a fost unul din marele succese ale teatrului modern, ceea ce a îndemnat dramatisarea câtorva din romanele lui. Afară de aceasta, toate au fost traduse în principalele limbi, înlesnind astfel tuturor citirea lor. Ele au un merit foarte mare; contrar romanelor în genere, ele pot fi citite de toţi şi de toate vârstele. Scrise într-un stil frumos, interesul este susţinut prin nenumărate episoade mişcătoare, care, cu toate că par a fi fantasiste, sunt cu totul întemeiate pe date ştiinţifice, procurând astfel o lectură interesantă, plăcută şi instructivă în acelaşi timp.”

O altă revistă care-şi înnobilează debutul recurgând la o „călătorie extraordinară” este llustraţiunea română. La 16 iunie 1891, ea începe să publice Un oraş plutitor. Romanţ de Jules Verne. Curonat de Academia Franceză.” în cadrul rubricii Literatura modernă franceză din 23 ianuarie (4 februarie) 1893, Constituţionalul prezintă trei autori: Grand Carteret – Parquin – Jules Verne. Primii doi mai spun poate ceva specialiştilor în figuri uitate. Iată pasajul consacrat celui din urmă: „Merită a fi menţionat aci şi noul roman al mult productivului autor Jules Verne, intitulat Claudius Bombarnac, precum şi Les Robinsons lunaires de simpaticul scriitor G. le Faure. De astă dată, Jules Verne a pus frâu fantasiei sale şi se mişcă pe terenul realităţei pe cât îi e posibil. Eroul romanului său este un reporter care, fiind trimes de foaia sa, a călătorit de la Tiflis la Peking, spre a repurta asupra liniei ferate transasiatice şi a ţărilor de acolo. O impresie urâtă în această carte interesantă face numai împrejurarea că autorul se foloseşte de ocasiune spre a aduce Rusiei exageratele sale omagii şi a arăta Germaniei tot dispreţul său.”

Nimic despre calităţile romanului şi, mai ales, nimic despre faptul că adevăratul său erou este un român. „Impresia urâtă” se datorează orientării politice junimiste a cotidianului.

Unicul număr al revistei Aurora literară din Tecuci, apărut la 14 februarie 1893, consacra rubrica, intitulată „Celebrităţile Secuiului” lui Jules Werne (cu dublu v!): „Jules Werne, născutu în anul 1828, e unul din contemporanii scriitori francesi, ale cărui opere celebre au produs un echo puternic în analele literaturei francese.

El aparţine acelei classe celebre de scriitori, cari vulgarisează sciintele sub forma de romane.

Spiritul său fantastic a juns apogeul său în celebra sa oppă: Un tour du monde en 80 jours, care a şi fost dusă pe scenă unde a primit din partea publicului cunoscător ovaţiunile cele mai călduroase.

Spiritul său fantastic, imaginaţiunea sa aprinsă au făcut ca operele sale să fie epuizate şi scoase în mai multe ediţiuni.

Dramatizarea operelor sale au un succes splendid.

Prin scrierile sale cele vestite, dânsul e colaborator la una din cele mai mari reviste din Paris: Magasine d’educatiune et de recreation şi în care se poate ceti cu amănunţitul operele sale celebre.”

Acest galimatias se datora, probabil, directorului efemerei publicaţii, avocatul Pascal Corodeanu.

Două dintre însemnările reproduse mai sus se refereau la dramatizarea celei mai citite „Călătorii extraordinare”: un tiraj de 108.000 exemplare numai în editura Hetzel, până la 30 septembrie 1904. Ziarul ieşean Ecoul Moldovei îşi înştiinţa cititorii, la 12 martie în cadrul rubricii „Din localitate”: „Cu începere de sâmbătă 13 marte, oraşul nostru va avea rara ocasiune să vadă marea fierie Ocolul pământului în 80 zile, piesă cu mare spectacol în 5 acte şi 15 tablouri de A. d’Ennery şi Jules Verne, tradusă de d-nu S. I. Grosman, musica de Franţois de Supee, şi jucată de toată trupa. Printre frumoasele tablouri cele mai de admirat sunt: Un cheu al canalului de suez. Un bungalow într-o pădure din India. Necropola Rajahilor şi Serbare de moarte; hotel la Calcuta. Peştera şerpilor la Borneo. O tavernă la San-Francisco. Un tren atacat de indieni pe linia ferată „Pacificul”. Scara giganţilor. O sală de mâncare pe vaporul „Henrieta”. Vederea vaporului „Henrieta” pe ocean. Explozia cazanelor. Oceanul în întregul lui şi arestare pe o scândură de scăpare. într-un hotel din Liverpool. Un sacrificiu. înşelat cu o zi. O serbare în clubul excentricilor şi câştigul prinsorii de un milion. Trei căsătorii.

Decorurile sunt lucrate în atelierul pictorului F. Tuchemeyer din oraşul Coburg şi dirigiate de d-nu Iahones Heidenreich.

Se vor da 6 reprezentaţiuni cu această frumoasă fierie, în care publicului iaşan i se procură deosebita plăcere de a vedea şi admira arta decorativă şi mecanismul scenic în toată splendoarea lor.”

Apariţia Castelului din Carpaţi, în traducerea lui Victor Onişor, a fost viu comentată în Transilvania. După o prezentare elogioasă, în numărul din 19-31 octombrie 1897, Familia publica, la 16-28 noiembrie şi 23 noembrie-5 decembrie, diatriba lui Ilarie Chendi, cu subtitlul neutral „Recensiune”. Dizertând mai întâi pe tema traducerilor, în general şi a celor în româneşte, criticul trece la cestiune: „Jules Verne, bărbatul şciinţelor empirice, romansierul cu vioiciune parisiană, răsfoind prin filele celebrului geoşi etnograf Elisee Reclus, dă cu ochii de nişte pagini, pe cari citeşce despre un popor de rassă latină, care locueşce în Carpaţii cei romantici, trăind o viaţă primitivă, dar idilică, tulburată numai de duşmanii cari vor să-l răpună, luându-le drepturile… Fantasia romansierului productiv se aprinde, iute îşi găseşte un sat (îl botează Miceşti11), îndată îl colonizează cu popor de-acesta, aşează satul la picioarele Carpaţilor, inventează în apropiere şi un castel faimos, spaima satului şi – iată e gata romanul, roman din viaţa poporului român12! Iar pentru ca să fie scris în mi lieu-ul original, asemenea celorlalte romane ale sale, îi mai dă coloritul şciinţific, arătând ce minuni pot produce invenţiile lui Edison…

Putem deci deosebi două părţi în romanul lui Verne: una conţinând puţina acţiune din îngustele cadre ale Miceştilor, iar a doua cea cu minunile „şcientifice”, cari n-au absolut nimic de-a face cu viaţa „poporului român”.

În partea primă autorul voieşce să zugrăvească un sat românesc, să deie un tablou fidel geografic şi cultural al poporului român, să-i presinte modul lui de viaţă, moravurile şi credinţele lui. După o escursie3 istorico-geografică, autorul ne presintă pe un cioban român, „urmaş degenerat al vechilor Daci” (traduce dl. Onişor). Acesta e păstorul primarului Colţu din Miceşti. Păstorul acesta are meritul de a nutri întreg satul cu superstiţiuni, el duce în sat toate poveştile şi faimele despre strigoi, bălauri şi duhuri necurate.

Satul, sau opinia publică a locuitorilor, este vecinic preocupat de „Castelul din Carpaţi”, un castel părăsit de pe platoul Orgalului de la stânga pasului Vulcan. în acest castel, picior de miceştean n-a pătruns şi nici un semn de viaţă nu s-a mai dat acolo, de vreo câţiva ani. Castelul – crede păstorul Bucur şi cu el satul întreg, de la alfa până la omega – este vizuina smeilor şi a strigoilor, loc necurat şi afurisit de Dzeu. Atât e de mare superstiţiunea lor şi groaza, ce rezultă din această morbidă închipuire, atât de puternică, încât seara pe uliţă nu mai vedeai pe nime, ba o parte a locuitorilor voia de frică chiar să emigreze din Miceşti… „Cine s-ar fi apropiat şi numai ca un. pătrar de milă (de acest Castel) ş-ar fi primejduit sufletul atât pentru lumea aceasta, cât şi pentru cealaltă”, zice Verne că era credinţa poporului. „De altmintrelea, continuă Verne, cum se şi putea ca în satul Miteşti (sic) să nu esiste astfel de credinţe în lucruri supranaturale? Popa, care are să se îngrijească de starea sufletească a credincioşilor săi şi dascălul, care e primul factor în creşcerea copiilor, propagă cu atât mai vârtos aceste poveşti, cu cât şi ei le cred”. Şi mai la vale: „Lucruri de aceste se învăţau şi în şcoala dascălului Petrică”.

Astfel scrie Jules Verne despre un sat românesc în anul Domnului 18931, iar caşuri de aceste în romane şi alte scrieri streine se iau întotdauna ca pârş pro toto. Dl Dăian (scriitorul prefaţelor) dă lui Verne atributul de „filo-român”. Să vedem mai departe cum se manifestă acest filo-românism.

„Civilisaţia e tocmai ca şi aerul şi apa. Peste tot locul, unde numai îşi află cale sau măcar o mică deschizătură, străbate şi schimbă moravurile existente. însă trebuie să recunoaştem, că în această parte de miazăzi a Carpaţilor nu s-a găsit încă o deschizătură, pe unde să poată pătrunde. Cum se şi poate altfel în acele locuri, unde oamenii se nasc, cresc şi mor, fără a fi eşit de pe hotarul satului” (pag. 38). Asta e sat românesc în anul 1893, desenat de un „filoromân”. Seamănă mai mult cu un sat de Botocuzi!

Trecând peste contrazicerea că acest sat uitat de Dzeu totuşi avea o casă „parterre”, cu uşa de sticlă „cătră stradă” (birtul), ne oprim la o altă minune. Mai era în Miceşti şi un doctor. Iată-1: „N-avea nici un fel de cunoşcinţă nici în medicină, nici în nimic… dar, se pare că şi atâta era de-ajuns poporalei nepretenţiose… această poporaţie fără cultură” (pag. 46 şi 48).

Aceste citate ajung pentru a ne face idee despre viaţa românească şi stările româneşti, cum zugrăveşte Verne în fondul romanului său. Ele nu sunt de felul acela, încât să ne arate pe autor de filo-român. Abstrăgând de la însemnătatea politică a acestui cuvânt, Jules Verne ar fi fost filo-român în caşul când ar fi pătruns mai adânc viaţa poporului nostru, când ar fi fost capabil a o aprecia cu temeinicie, când – cunoscând prin autopsie sau prin studiu profund – adevăratele noastre datini şi credinţe, s-ar fi inspirat de ele; când de poveştile noastre nu ş-ar fi bătut joc, presentându-le ca resultante din o bolnavă fantasie, cu un cuvânt, când romanul său, voind să fie roman din viaţa poporului românesc, ar fi fost mai aproape de realitate. Putea fi bunăoară un roman cultural-istoric; putea să-şi ieie de obiect legendele şi basmele noastre, însă nu o singură însuşire, superstiţia, care, deşi esistă în poporul nostru, nu este atât de monstruoasă, cum o arată Jules Verne şi care nu e ceva propriu românesc, ci e inherentă tuturor ginţilor şi mai ales claselor de jos ale popoarelor din toată lumea.

O astfel de caricaturisare a vieţii şi moravurilor noastre suntem obişnuiţi a ceti numai la nuveliştii patrioţi Mikszath Kalman şi Jokay Mor, cari n-au pretenţia de-a fi „filo-români”. Insă să nu ne pripim în a osândi. Am văzut că Verne n-a scris lucrurile aceste de la sine, ci mânecând din cercetările lui Reclus asupra noastră. Verne nu cunoaşte din intuiţiune poporul românesc, căci altfel n-ar putea să ne prezinte bunăoară o caricatură de cioban, credul şi fricos. Ciobanii noştri, fiii naturii, cari dau piept cu elementele şi cu fearele sălbatice, n-au nimic comun cu ciobanul care se teme şi de umbra castelului! Românul curagios, care de copil încă duce noaptea boii la câmp, nu e de fel înrudit cu tremuricele din Miceşti.

Şi apoi ce va să zică non-sensul cu emigrarea locuitorilor din satul lor, de frica duhurilor necurate?

Crezut-a „filo-românul” nostru că pe la noi se află onorabili cetăţeni din Abdera, cari să emigreze din cauza înmulţirii broaştelor? Sau eventual şi mai onorabili saşi din oraşul Schilda, cari să ieie lumea în cap, de frica şoarecilor? Voia Verne să creeze în Miceşti un al treilea centru al idioţiei?

Nu. El şi-a muiat penelul în culorile lui Reclus şi, ajutorat de fantesie, a construit un tablou, care însă cel puţin e bizar. E mare deosebire, între a scrie sau a zugrăvi din proprie intuiţie şi convingere, şi între a-şi împrumuta obiectul din isvoare, cari nici nu se apropie de desăvârşire (…)

Această fără îndoială slabă parte a romanului – falsele culori în care este arătată viaţa poporului nostru – nu ne vom explica-o de provenită din anume tendinţe şi porniri nouă duşmănoase, ci din necunoştinţa stărilor faptice din partea autorului. Die Kunst ist schauen und empfinden’. Verne însă n-a văzut şi n-a simţit decât numai prin mijlocirea unui mediu nedesăvârşit. însă n-a fost scris pe seama românilor, ci a francezilor. Şi pentu ca să-i amuseze pe aceştia, autorul nu ş-a făcut chestie de conşciinţă cum să ne presintă pe noi. Cu cât mai creduli, mai naivi şi mai superstiţioşi ne presintă, cu cât mai mult ne îmbracă în hainele legendare orientale, cu atât mai mare efect îşi asigură romanului său.

‘Arta este văz şi simţire (în limba germană).

Francezii şi alţi cetitori străini îl vor găsi foarte interesant, şi vor afla destulă distracţie în aceste minuni ale veacului. Nici chiar noi nu ne putem emancipa de tot de sub puterea fantasiei lui Verne, ne distrage în câtva romanul – deşi pe socoteala noastră – căci este scris cu verva proprie francezilor. Ne interesează a vedea fantasmele acele de toată categoria ce se succed şi se strecoară prin imaginaţia bieţilor miceşteni, hăulirea aceea a duhurilor necurate, cântecul acela înfiorător, care maltratează aşa de fără milă claviatura nervilor celor adunaţi în birtul din Miceşti…

P-aci, p-aci să zâmbim şi noi de atâta naivitate. Ne abţinem însă, căci nu ne simţim nici câtuşi de puţin edificaţi. Cele ce cetim nu evocă în noi o mai înălţătoare emoţie sufletească, un sentiment estetic deosebit. Nu, căci nu sunt nici adevărate, nici frumoase; nu întrunesc principalele cerinţe ale artei.”

Ilarie Chendi relatează intriga până la capăt şi îşi reia comentariul: „Acest fel de roman – cum e partea a doua din Castelul din Carpaţi şi cum sunt aproape toate romanele lui Jules Verne – se numeşte roman scientific. Tractează şciinţă în mod poporal, are tendinţa de a fi instructiv. S-ar putea mai corect zice roman didactic.”

Urmează o dizertaţie despre „didactic” în literatură, apoi: „Romanele lui Jules Verne aparţin acestei categorii, în toate găsim înjghebată o mare cantitate de şciinţă. Deosebirea între el – care e fără îndoială un scriitor de mare talent – şi între alţi romancieri este că formele în cari îşi îmbracă materialul sunt interesante. Materialului sec îi dă viaţa organică, sciinţei îi dă rolul de a distrage. Succesele ce Verne a secerat prin romanele sale sunt datorite exclusiv formei. Trăinicie însă nu ş-a asigurat romanelor sale. Deja astăzi ele au roluri secundare, care în literatură stau mult îndărătul acelor romane, cari desfăşură înalte probleme sociale şi cari stau la nivoul artei.

Peste romanul Castelul din Carpaţi s-a trecut deja la ordinea zilei. Francezii, cari vor să-şi facă o idee despre românii din Transilvania sau despre invenţiile lui Edison, n-au trebuinţă să o cetească în acest roman. Cu invenţiile s-au învechit şi prescris şi romanul. Iar abstrăgând de la aceste două părţi ale romanului, rămâne superstiţia esagerată şi puţina acţiune în giurul celor două relaţii de dragoste, cari singure însă nu captivează. Dacă n-ar fi modul interesant de povestire, romanul acesta astăzi n-ar mai avea nimic ce l-ar ridica peste romanele de anticuar.

Această interesantă espunere şi faptul că se tractează despre români, l-a fi îndemnat pe dl Onişor, ca să ne fericească cu traducerea romanului. E chestie de gust a judeca, dacă am avut trebuinţă de această traducere sau nu. Eu sunt de părere că nu. Causa: cele espuse mai sus. însă după ce odată s-a tradus, mă voi esprima pe scurt şi asupra traducerei.

Dl. V Onişor s-a achitat incontestabil cu multă dibăcie de sarcina ce a luat asupra-şi. întruneşce unele condiţii dintre cele ce am precisat la început: scrie o bună românească şi interpretează fidel. Păcat că nu a fost mai cu gust la alegerea materialului. în ce priveşce limba, i s-ar putea observa, că putea să folosească o limbă mai poporală, fiindcă romanul pentru popor e scris. Trebuia pe urmă să se ferească de unele provincialisme.

Un lucru nu îi pot ierta dlui traducător. Dsa s-a făcut naş şi a rebotezat o mulţime de nume din roman, a romanisat fără nici un scrupul. Nu cred ca cel ce l-a autorisat să traducă romanul, i-a dat autorisaţia să traducă resp. să romaniseze şi numele. Romanisarea aceasta i-a impus romanului un colorit strein de original. Cetitorului i s-au sugerat impresii, cari, cetind originalul, nu i s-ar fi sugerat. O astfel de procedură însă nu este îngăduită. Voieşce cineva a se face cunoscut un product al literaturei streine, poftească şi ne deie o traducere întocmai, căci numai astfel ne şcim face o justă judecată despre original. Aşa-numitele localisări trebuie condamnate cu toată hotărârea…

… O altă imputare ce i-o fac dlui Onişor este cu privire la prefaţa scrisă de dl dr. Daian. O prefaţă scrisă de un al treilea e un lucru puţin obişnuit. Se poate presupune despre un bun traducător, că însus va fi capabil să-şi scrie vreo câteva cuvinte de recomandaţie şi de esplicare. Biografia şi scrierile lui Jules Verne le găsea şi dl Onişor în vreun lexicon universal sau în vreo literatură franceză, dacă nu cumva le cunoştea din lectură. Iar faptul că laşi să-ţi facă o prefaţă un director de tipografie, admite presupunerea că traducerea şi îndeosebi prefaţa recomandătoare, este scrisă în prima linie în interesul tipografiei. Am avea deci încă un cas de natura multor altora: o întreprindere mai mult materială decât literară. Numai astfel se pot esplica unele lucruri din prefaţa dlui Daian, că: „în privinţa politică (!!), Verne ni se arată ca un adevărat filo-român” (Politică? Cum a putut scoate domnul cu prefaţa o tendenţă sau „privinţă” politică din puţinele reflexiuni ca „dă pe moarte”, cari n-au nimic de-a face cu fondul romanului?) Numai astfel se poate esplica greşeala comisă, poate întradins, de-a numi în prefaţă productul lui Verne „roman românesc”. (De când sunt identice noţiunile „roman românesc” şi „roman din viaţa poporului român?”).

Sunt sigur că dl Onişor n-ar fi recomandat romanul cu atâta stăruinţă bătrânilor, copiilor etc. etc.

Cu un merit însă se poate „măguli” dl Daian. S-a îngrijit de un tipar perfect, cum la puţine cărţi se poate observa. Partea technică a lucrării merită toată lauda.

Insă, atâta tot! (27).

Ce se poate spune despre „recensiunea” lui Ilarie Chendi? In primul rând, că face notă discordantă în ansamblul aprecierilor pozitive cu care a fost întâmpinat romanul. După aproape un secol, motivaţia acestei atitudini rămâne neclară. Idiosincrasia criticului la autor, operă şi prefaţator se manifestă în cele mai variate forme: sarcasm, viziune maniheistă asupra personajelor, omisiune voluntară, concepţie mecanicistă despre traducerea literară, proces de intenţie etc. De-a dreptul ilară mi s-a părut afirmaţia că odată cu „învechirea” invenţiilor, romanul şi-a pierdut valabilitatea, ca şi cum fonograful ar avea alt rol decât acela de a cultiva monomania castelanului din Carpaţi! Dar poate că toate acestea se datorează negativismului funciar al criticului, despre care George Călinescu spunea că face „dovadă de un spirit poliţist şi cam agresiv.” (74, p. 638)

Interpretarea reducţionistă a operei verniene este un lucru obişnuit în epocă, dar nimeni n-a mers atât de departe ca Ilarie Chendi şi toţi ceilalţi recunosc meritele incontestabile ale scriitorului şi ale romanului în cauză. Iată, de pildă, ce scrie D. P. Barcianu, în Foaia pedagogică, numărul din 15 ianuarie 1898: „Pentru ca resultatele uriaşe, dobândite pe terenul diferiţilor rami ai sciinţei, să nu rămână mărginite numai la numărul restrâns al învăţaţilor, ci să devie avere comună a omenimei şi să fie spre folosul tuturor, trebuiau îmbrăcate, pe cât se pute, în o formă potrivită astfel, ca să fie înţelese şi apreţiate după adevărata lor valoare chiar şi de oamenii cu mai puţină învăţătură, de oamenii din popor. Astfel s-a născut pe urma literaturii şcientifice o bogată literatură de popularizare a sciinţei. Dar pe când cei mai mulţi se mărgineau numai pe lângă obiectul scientific, de care se ocupau, reducându-1 la formele cele mai simple, la resultatele cele mai bătătoare la ochi şi îmbrăcându-1 în o limbă accesibilă mulţimei, Jules Verne a apucat pe o cale nouă, pe aceea a romanului. Cum făcură mai înainte De Foe şi Campe în al lor Robinson, astfel şi Verne ne presentă în număr mai mare şi pe un fond de acţiune mai bogat şi mai fantastic, totdeauna anumite persoane, cari sub ochii cetitorului lucră, se sbuciumă, se luptă în contra a tot felul de împregiurări protivnice, de greutăţi, de pedeci ce li se pun în calea lor spre descoperiri şi invenţiuni de tot felul. Autorul pentru a deştepta, şi a ţine viu interesul cetitorului, creează prin fantasia sa, ca în poveştile poporale, întâmplări şi situaţiuni, fel şi fel, ciudate şi minunate, cari însă, în deosebire de ale poveştilor, au un fond real, fiind bazate pe resultate de ale sciinţei moderne şi aflându-şi o deslegare firească prin sciinta în gradul de desvoltare, în care se află acum, sau în gradul unei perfecţiuni presupuse pentru viitor. De multe ori întreaga această chindisitură de minunăţii e ţesută pe canavaoa unei simple istorii de dragoste, ţinute însă totdeauna între marginile celei mai stricte bunecuviinţe. Astfel deci romanele lui Verne nu ne înfăţişează conflictele între simţămintele inimei, sau ciocniri ale patimilor omeneşti, pentru a ne da vreo analisă aprofundată psichologică a vrunui personagiu sau o deslegare a vrunei probleme sociale, ci distrându-ne, deşteaptă în noi curiositatea scientifică şi prin ea ne dă împulsul şi plăcerea de a ne instrua. Că felul acesta de popularisare a sciinţei a avut mare succes, dovadă e că romanele lui Jules Verne, care s-au succedat în curs de vreo 20 de ani nu numai în limba franceză, ci şi mai în toate limbile europene, în cari au fost traduse, au apărut în o mulţime de ediţiuni.

Romanul Castelul din Carpaţi, care aparţine şi el grupei amintite de scrieri, urmăresce scopul de a lupta contra credinţelor deşerte în stafii şi lucruri supranaturale, adese ori atât de păgubitoare progresului moral şi cultural al omenimii, deşi sciinţa, care se ocupă cu cunoascerea firii, şi năravurilor şi obiceiurilor popoarelor, a graiului poporal, al psichologiei poporane, aşanumita folkloristica (de la cuvântul englez „folk”, popor) le consideră ca obiecte vrednice de studiat, conţinând adese ori preţioase indicii asupra stărei culturale a unui anumit popor, asupra înrudirei popoarelor, asupra isvoarelor comune ale culturii omenesci şi asupra mersului, care ea l-a luat în trecerea sa de la popor la popor.

Pentru a ilustra tesa sa, J. Verne şi-a ales de astădată o regiune locuită de români, împrejurimea pasului Vulcanului din com. (comitatul, I. H.) Hunedoarei, şi persoanele active iarăşi sunt mai toate dintre români. Ar fi putut tot aşa de bine să aleagă şi o altă regiune, situată cu totul afară de liniile mari de comunicaţiune, d. e. din Francia-de-Sud sau de Nord etc., căci credinţe deşarte se află destule şi în poporul de rând francez sau italian, spaniol, german chiar, nu numai la români. Amintind ceva despre originea lor, despre luptele şi vitejia lor din trecut, despre cântecele şi legendele lor poporale, despre soarta lor dureroasă din present şi despre încrederea lor neclintită într-un viitor mai bun13, îi presentează totuşi pe o treaptă de cultură, cum vor fi fost cândva pe la sfârşitul veacului trecut sau şi mai înainte, exagerând unele stări de lucruri, pentru a-şi înlesni clădirea sceneriei de fantasie, menite a pune mai în evidenţă efectele credinţei deşarte şi a înlesni combaterea lor cu armele sciinţei moderne.

Povestirea se învârte în jurul unui „castel” vechi, aşezat pe un platou din apropierea Retezatului, froprietate străveche a unui român: baron de Gorţ. n acest castel părăsit de mulţi ani şi prin urmare în mare parte ruinat se arată deodată misterioase semne de vieaţă, revenind proprietarul său întrânsul, fără a fi prevestit pe cineva. Voind să trăească acolo, retras, numai amintirei unei vestite cântăreţe italiene, ce o iubise cândva, pentru a nu fi molestat de curiositatea locuitorilor dimprejur, pune pe secretarul său, un mare meşter în construirea şi combinarea de tot felul de aparate şi maşinării, să-i înzestreze castelul cu ele. Şi efectele acestora, nestrăbătute de mintea naivă a ţăranilor, dau nutremânt credinţelor deşarte, ce se învârt în jurul castelului. Toate aceste minunăţii, atribuite de oamenii din popor duhurilor necurate, se dovedesc în urmă a fi efectul bateriilor şi sârmelor electrice, telefonului, fonografului, oglinzilor reflectoare etc., aşezate de secretarul proprietarului cu scopul indicat mai sus. Se înţelege toate aceste sunt întreţesute de o mulţime de amănunte, fantastice adeseori, dar interesante şi cu totul probabile şi verosimile, fiind dată baza reală a descoperirilor mai nouă scientifice şi a aparatelor fisicale, pentru demonstrarea adevărului lor.

Traducerea dlui Onişor, este preste tot reuşită, dar fiind vorba de oameni din popor şi încă presentaţi pe o treaptă destul de inferioară de cultură, cuvinte ca: „absenţă, castel, condiţiune, guturai, în fine, supranatural” ş.a. de felul acestora nu se prea potrivesc în gura lor, alterând oare-cum coloritul local şi creând contradicere între graiul şi felul lor de a fi. Are apoi traducătorul mai multe întorsături, cuvinte, locuţiuni, cari sau nu sunt româneşti sau sunt provincialisme, cari cu cea mai multă luare aminte puteau fi cu înlesnire încungiurate, precum dovedesce preponderenţa pasagelor bine traduse. Astfel de cuvinte şi întorsături sunt d.e.: el îşi fluiera câinii (pag. 3), totul e sfătuit (59), te las în pace de a mă mai urma (80), îi era imposibil să-şi nimicească simţurile de auz şi vedere (88), lumină intensivă de unde ies lustri de o voiciune orbitoare (92) cloambe (186), heteroclit (148), a sgrăpsi pământul cu unghiile (159), încărcat de un miros de vechiu (202) ş.a.

Dar scăderile aceste, nefiind prea multe, nici de cele cari să altereze esenţa, să fim îngăduitori şi mulţumitori dlui Onişor, pentru că ne-a dat această lucrare a lui J. Verne în limba noastră, în o formă care face cu putinţă să fie, aşa credem, cu plăcere cetită de tinerimea noastră mai matură, dar şi alţi cărturari. în tot caşul preferim a vede în mânile tinerimei şi prin biblioteci şcolare poporale cărţi de cetit de cuprinsul Castelul din Carpaţi, decât traduceri de romane de colportagiu, sau romane de acelaşi fel în limbi străine, cari încep a se răspândi şi printre tinerimea noastră.” (18).

Este evident că imperativele momentului îi determină pe recenzenţi să insiste asupra virtuţilor educative ale „Călătoriilor extraordinare**. O demonstrează şi textul din Revista ilustrată, numerele 5-6, din mai-iunie 1898: „Castelul din Carpaţi” e numele unui roman scris de renumitul romancier francez Jules Verne şi tradus în româneşte cu autorizarea editorului de d-nul Victor Onişor. Acest roman cu ilustraţiuni şi cu o potrivită prefaţă despre Jules Verne şi scrierile lui scrisă de măiastra pană a d-lui Dr. E. Dăianu este o adevărată podoabă pentru orice masă de citit. în el nu afli frivolităţi, nu lucruri ce n-ar putea fi citite de mic şi mare, femeie ori bărbat; în el află cititorul instrucţie şi distracţie. Apoi persoanele romanului acestuia sunt români din Carpaţii sudici ai Transilvaniei. De ne-a concede spaţiul revistei, bucuroşi vom da o recenziune a acestui roman în vreuna din broşurile următoare, pân-atunci însă îl recomandăm cu toată căldura publicului nostru, cu atât mai vârtos că e şi foarte ieftin, numai 80 cr. un volum de 255+XII pagini, pe hârtie bună şi tipărit cu mare îngrijire, în „Tipografia”, societate pe acţiuni din Sibiu. Toate foile noastre s-au exprimat favorabil despre acest roman şi nu putem altcum, că dacă nici cum scrie Jules Verne n-a plăcea cuiva, atunci acela n-are gust de citire. Traducătorul lui, dl Victor Onişor, poate fi fălos că a tradus o bună carte pentru noi şi într-o bună limbă, care ne răpeşte; dacă prinzi a o citi, apoi n-o mai poţi lăsa din mână până o gaţi, iar atunci zici: Daună că nu mai este! E de dorit să nu lipsească nici dintr-o bibliotecă şi-l recomandăm de premiu la şcolarii buni şi de cadou pentru drăgostoşi.”

Pe aceeaşi orbită se înscrie prezentarea din Călindarul poporului pe anul comun 1898: „Intre cărţile apărute la noi în anul acesta, multputine câte sunt, ocupă un loc fără îndoială de frunte Castelul din Carpaţi, acest minunat roman al vestitului scriitor francez Jules Verne. Dacă toate romanele lui Verne sunt interesante, plăcute şi pe lângă aceea pline de învăţătură folositoare, desigur că pentru noi Românii cel mai interesant e acesta… cuprinde una dintre cele mai interesante povestiri, ale cărei întâmplări se petrec în jurul satului Mâţeşti din Valea-Jiului. Mai toate persoanele care au rol în povestire sunt români şi întreagă cartea pare că e scrisă anume de un român. Cât pentru vrednicia cărţii, e destulă dovadă faptul că Academia franceză din Paris a încununat-o cu premiul său şi a fost tradusă în mai toate limbile din Europa”.

Înainte de a părăsi veacul al nouăsprezecelea, să amintim, într-o ochire, alte câteva traduceri ale „Călătoriilor extraordinare”: Călătorie de pe pământ în lună şi In jurul lunei (Iosif Vulcan în Familia, 1876), Necazurile unui chinez în China (Frederic Dame în Românul, 1879), Cinci săptămâni în balon (Virgil Oniţiu în Tribuna, 1888), Cesar Cascabel şi Martin Paz (Vasile Alecsandrescu în „Biblioteca Familiei”, 1891 şi 1894). Adăugând titlurile pomenite mai sus, constatăm că opera verniană începe să fie cunoscută cititorului român, chiar dacă se face simţită lipsa câtorva dintre marile romane: Călătorie spre centrul Pământului, Copiii căpitanului Grant, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Insula misterioasă, Hector Servadac. Un căpitan de cincisprezece ani, Robur Cuceritorul. Lucrarea a fost dusă la bun sfârşit în secolul nostru, mai cu seamă în ultimele decenii, când au văzut lumina tiparului, în tălmăciri meritorii, toate componentele acestui corpus unic în istoria literaturii universale.

Reluându-ne trecerea în revistă cronologică, să notăm că la 8 decembrie 1901, Zig-Zag publica acest anunţ:

Teatrul Naţional Societatea Dramatică Duminică 9 Decembrie Representaţie populară cu preţuri reduse La orele 2 p.m. se va juca Ocolul Pământului în 80 de zile Piesă cu mare spectacol în 5 acte şi 14 tablouri de A. d’Ennery şi Jules Verne tradusa de d. Sever Moscuna cu următorii artişti în rolurile principale: P. Liciu, G. Achille, Al. Catopol, Brezeanu, Cuţarida, I. Constantiniu, Paciurea, Th. Petrescu, D-na Costescu şi d-rele Mihăilescu, Gerlach, V. Marinescu etc.”

La 22 decembrie 1907, Voinţa Naţională prefaţa apariţia în foileton, începând de a doua zi, a romanului Minunile şi grozăviile Indiei (nu poate fi decât Casa de aburi), în traducerea Sofiei Nădejde, cu acest „portret”:

Numai Alexandru Dumas a avut atâta trecere în lumea cetitorilor cât Jules Verne. Alexandru Dumas, prin romanele sale istorice, a învăţat istoria Franţei pe o mulţime care, altfel, n-ar fi ştiut-o niciodată; Jules Verne a popularizat astronomia, geologia, ştiinţele naturale, geografia, oceanele, luna, botanica, fizica, chimia, munţii cei mai neumblaţi şi chiar polii pământului.

Jules Verne a făcut ştiinţa plăcută ca un basm, din care vedem lupta omului şi supunerea treptată a naturei”.

Centenarul naşterii scriiorului a fost celebrat prin câteva articole, dintre care am ales, din motive diferite, două. Mai întâi, o „însemnare” din Adevărul Literar şi Artistic, apărută la 29 ianuarie 1928: „La 8 Februarie se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Jules Verne, autorul mai multor romane de aventuri semi-fantastice, semi-ştiinţifice, străbătute de frumuseţea Naturii…

Aceste „fantezii” apar astăzi ca adevărate precursoare ale mai tuturor invenţiunilor tehnice şi fizice făcute de savanţi în ultimii 60 de ani: aeroplan, automobil, gramofon, radio, submarin, dirijabil etc.

Ziarul L’Intransigeant, deschizând o anchetă cu titlul „Ce datoraţi lui Jules Verne”, a primit nenumărate răspunsuri din care reiese faptul că generaţia crescută de romanele lui Verne se crede mult obligată faţă de acest scriitor, a cărui influenţă a determinat cariera miilor de intelectuali…

Talentul minunat al lui Verne provoacă şi astăzi setea de experienţe, de călătorii şi de cunoştinţe la toţi adolescenţii şcolari care îi citesc romanele cu nesat-”

După această viziune tradiţională, o tabletă impresionistă a poetului Emil Isac, găzduită de Rampa, la 19 februarie: „Copilăria mea…

Les enfants du Capitaine Grant… Michel Strogoff… Un capitaine de 15 ans… Claudius Bombarnac… Le Château des Carpathes… Voyage autour du monde en 80 jours…

O, Jules Verne…

Alături de călugării care m-au crescut în umedele mânăstiri, şi denii nesfârşite, bone engleze, dascăli irlandezi, globettroteri şi cheiromanţi, conţi şi baroni, sute şi mii de impresii roşii, albastre, negre, panglici misterioase care se vor lega în cursul vieţii… Jules Verne, ai fost aerul şi libertatea, care m-ai dus în lumea ta bogată, să surâd cu eroii tăi, să mă înfior de Căpitanul Grant, de minunile submarine şi de curajul civic… Poate numai Swift şi Edgar Allan Poe mi-au rămas atât de viu în minte, reamintindu-mi precis tot ce credeam atunci, visam, speram şi vedeam.

Ce este dooping-ul sufletesc pentru copii?

Ce este Jules Verne pentru copilul meu?

Problemele de atunci s-au lămurit. Zburăm, ne cufundăm în apă şi nu murim, ci ducem în profunzime ideea, pe care am semănat-o cu cel dintâi Chavez în Alpi…

Jules Verne…

Fantezia lui uriaşă ne-a îndulcit copilăria. Ne-a scos din robia formelor şi ne-a arătat câmpiile binecuvântate de soare. Pentru mine, Jules Verne a fost cel mai bun leac împotriva anachronismului, la care m-au târât iezuiţii. De Foe, Cervantes, Swift, dar înainte de toate lecturile din Jules Verne mi-au dăruit copilăriei avântul şi credinţa în spiritul creator omenesc.

Poate de aceasta ziua de 8 febr. 1928, centenarul naşterei lui Jules Verne, a fost prilej, ca în această zi, să-l aştept să-mi vie Hector Servadac şi să-mi aducă inima lui.

Copilăria noastră se închină în fata sufletului nemuritor al lui Jules Verne.

Acest minunat poet, a fost atât de mare om!” (44).

În Dacia Traiană, Calendar pe anul 1929, Horia Petra-Petrescu deplânge puţinătatea versiunilor româneşti ale „Călătoriilor extraordinare”: „Trec de multe ori pe lângă vitrinele librăriilor cehe din Praga şi de câte ori arunc ochii văd ediţiile nenumărate ale romanelor lui Jules Verne…

Şi germanii stau bine… Nici ungurii nu s-au lăsat mai prejos… în schimb, ce avem noi din Jules Verne în româneşte? Desigur, nu cunosc tot ce s-a tradus în România din autorul francez decât numai fragmentar: Călătoria împrejurul pământului în 80 de zile, trad. de Haralamb Lecca, Călătoria spre centrul pământului, trad. de prof. Munteanu-Ploieşti, apoi, la noi, Castelul din Carpaţi, trad. de Dr. Victor Onişor şi încă un roman: Cinci săptămâni în balon, în revista Amicul Tine rimei din Tg. Jiu. în „Almanahul scriitorilor de la noi” citesc că Virgil Oniţiu a tradus ceva din J. Verne, dar nu ni se spune ce şi unde. în Năsăud, am auzit că un laborios profesor gimnazial de acolo ar fi tradus toate romanele, dar că le are numai în manuscris, deocamdată. Cum va fi traducerea, nu ştiu…

De aceea pledez pentru o răspândire cât mai mare în bibliotecile noastre şcolare a traducerilor din J. Verne. Dl. Victor Onişor a publicat Castelul din Carpaţi cu ilustraţii, într-un volum prezentabil. De ce nu urmează altele, într-aceleaşi condiţiuni? Ce muncă mulţumitoare ar putea săvârşi d. e dl Gavril Todică, traducându-le! Să avem şi noi în mâna tineretului nostru: Copiii Căpitanului Grant, Curierul Ţarului, Căpitanul de 15 ani, Călătoria spre centrul pământului, Călătoria împrejurul lunii şi celelalte romane ale J. Verne! (Praga, iunie 1917)

Post script: De când am scris rândurile de mai sus a apărut o serie întreagă de traduceri din J. Verne în Editura Eminescu, Bucureşti, cu ilustraţii.

P.-P.” (55)

O timidă încercare de a depăşi obişnuita subliniere a meritelor instructiv-educative ale „Călătoriilor extraordinare” face C. N. Negoită, în Adevărul literar şi artistic din 21 februarie 1932: „Jules Verne şi istoria literară Afară de meritul de a fi fost un genial vulgarizator, istoria literară aproape că nu-i concede lui Jules Verne o altă valoare. Şi astfel îi clasează şi opera în capitolul literaturii vremii sale… Dar această singură recunoaştere a unei valori a romanelor copilăriei noastre, această înlăturare aproape a lui Jules Verne din Istoria literară, cum spunea de curând marele istoric literar al secolului XIX în Italia, Guido Mazzoni, este nedreaptă. Pentru că Jules Verne, pe lângă intuiţia-i cu care a anticipat nenumărate invenţii şi descoperiri, care, pure fantezii în operele sale, au găsit în întregime realizare mai târziu, ba au fost şi întrecute, a fost şi un mare scriitor şi în cărţile sale, tratând chestiuni ştiinţifice sau literare, prezintă una din cele mai ciudate forme de invenţiuni, care este hrănită de o fantezie ce se ridică la rangul de mare artă.

Nu este o reabilitare a lui Jules Verne, ci o justă apreciere a unei valori, care a fost neglijată până acum, dacă nu în totul ignorată. Iar cărţi ca aceea a lui Edmondo Marcucci se citesc cu aceeaşi plăcere cu care altădată se citeau romanele „profesorului şi educatorului tinereţii noastre” cum îi spune, lui Jules Verne, Guido Mazzoni.” (53).

„Neglijarea1* de către istoria literară a valorii artistice a operei lui Jules Verne nu i-a contaminat pe câţiva dintre iluştrii contemporani ai scriitorului, care se numesc George Sand, Stephane Mallarme, Lev Tolstoi, Ivan Turgheniev, Rudyard Kipling, Guillaume Apollinaire, Marcel Proust. Dar timpul recunoaşterii depline avea să vină destul de târziu, după moartea lui Jules Verne, când, în concertul de preameritate elogii, s-au făcut auzite şi prestigioase voci româneşti.

În Fragmente dintr-un jurnal, Mircea Eliade reproducea o însemnare făcută la Ascona, în iulie 1957: „Citesc Călătorie spre centrul pământului de Jules Verne şi sunt fascinat de originalitatea simbolurilor, de claritatea şi strălucirea imaginilor. Aventura este cu totul iniţiatică şi, ca în orice aventură de acest fel, pot fi regăsite rătăcirile prin labirint, coborârea în lumea subterană, trecerea peste ape, proba focului, întâlnirea cu monştrii, proba singurătăţii absolute şi a tenebrelor, în sfârşit, înălţarea biruitoare care nu-i altceva decât apoteoza iniţiatului. Cât de adevărate sunt imaginile acestor lumi subterane – celelalte lumi cât de precisă şi de coerentă este mitologia abia camuflată de jargonul ştiinţific al lui Jules Verne! Cum au putut psihologii şi criticii literari să ignore până astăzi acest document excepţional, această inepuizabilă comoară de imagini şi de arhetipuri? (77, p. 232). La 16 iulie 1959, Mircea Eliade revenea asupra ideii: „într-unul dintre carnetele mele de acum doi ani, regăsesc aceste rânduri transcrise din Călătorie spre centrul Pământului: „Vom coborî, vom coborî din nou, vom coborî mereu! Ştii bine că, pentru a ajunge în centrul globului, mai avem de parcurs doar o mie cinci sute de leghe!

Hei, am exclamat eu, nici n-are rost să vorbim despre asta! La drum! La drum!”

Săptămâna trecută, vorbeam cu Guy Dumur despre această extraordinară Călătorie spre centrul Pământului. Ce pasionantă teză de doctorat s-ar putea scrie, îi spuneam, în legătură cu universul imaginar al lui Jules Verne. Dumur mă îndemna să întreprind eu însumi acest studiu şi încerca să mă convingă că numai un istoric al religiilor familiarizat cu simbolismul ar putea să înţeleagă şi să descrie lumile onirice ale lui Jules Verne.” (id, p. 280-281).

Regretând faptul că Mircea Eliade n-a urmat îndemnul lui Guy Dumur, trebuie să menţionez că, în ultimele decenii, zeci de teze de doctorat au fost consacrate universului imaginar al lui Jules Verne.

Într-un alt registru interpretativ, George Călinescu declara în 1958, cu privire la „Călătoriile extraordinare”: „Am căpătat convingerea că aceste opere intră în domeniul propriu-zis al artei”, afirmând apoi despre autorul lor: „Nu rareori forţa lui vizionară este egală cu a lui Victor Hugo. Stilul e încântător, spiritual şi foarte plastic. Impresia de halucinant provine din îndrăzneala de a se situa concret în condiţii ipotetice, sugerate de ştiinţă.” (26).

La rândul său, Mihail Ralea considera, în 1964, că „El (Jules Verne) este şi sub raportul formei un mare scriitor”, referindu-se, printre altele, la „descrierile de păduri submarine din Douăzeci de mii de leghe sub mări. Rareori culorile, simfoniile cromatice, rareori baletul de forme vegetale complicate, rareori toate aceste combinaţii pur vizuale au fost redate aşa de fidel cu simpla unealtă a cuvântului. Recitindu-le, imaginea lor polimorfă şi policromă ne răsare în ochi, halucinantă.” (59).

Vom încheia explorarea acestei stări de spirit fluide, evoluând de la didacticismul secolului al XlX-lea la reliefarea virtuţilor artistice proprie ultimelor decenii, cu frânturi dintr-o tabletă a lui Al. Rosetti, Jules Verne (Contemporanul, 5 septembrie 1986): „Universalitatea scrierilor lui Jules Verne e datorată, în primul rând, faptului că lucrările sale propun cititorului evenimente extraordinare, petrecute în lumi necunoscute. Banalităţii romanelor contemporane lui, înşirând fapte cotidiene, autorul îi substituie pătrunderea în lumi pline de farmec; emoţia cititorului este ţinută trează în tot timpul lecturii, iar evenimentele se succed în perfectă ordine…

Stilul scrierilor lui Jules Verne realizează formula preconizată de Stendhal: clar şi precis, ca stilul Codului civil şi construcţia logică a scrierilor lui Descartes, luată ca model.

Acest stil de o limpezime desăvârşită contribuie la succesul fără precedent al celor douăzeci de mii de pagini manuscrise, realizate în mii de cărţi tipărite în principalele limbi de civilizaţie ale globului.”

Modul în care s-a închegat portretul scriitorului în oglinzile cu ape tot mai adânci ale conştiinţei noastre critice ar merita o cercetare amplă, de un incontestabil interes. Ceea ce v-am oferit reprezintă doar câteva puncte de reper pentru acest efort necesar, menit să precizeze adevăratele dimensiuni ale receptării operei verniene între hotarele spiritualităţii româneşti.

SFÂRŞIT