CÂND „LINIILE APELOR SE ÎNNĂDESC”…

        Mulţumind pentru ceea ce spunea el că va constitui materialul unui articol „senzaţional”, Ionaşcu părăsi laboratorul. Mă pregăteam să-l urmez, obosit de îngrămădirea atâtor cunoştinţe şi impresii noi pe care voiam să le rumeg în linişte. Maria mă opri însă, cu o propunere atrăgătoare:

        — Nu vrei să vezi cum se împrospătează acvariul? Peste câteva minute începem pescuitul de seară.

        — Minunat! Chiar aveam de gând să vă rog să-mi arătaţi instalaţia.

        — Deocamdată trebuie să rămâi aici. Ne-am cam luat cu vorba şi am depăşit ora exactă a pescuitului. Profesorul Jora va sosi dintr-o clipă într-alta să examineze noile capturi. Dacă întreabă de noi, spune-i că ne întoarcem îndată. Şi nu cumva să te atingi de aparate!

        Aş fi vrut să insist, dar n-am mai avut în faţa cui: Maria şi oceanologul se mistuiseră pe coridor. Furios, am început să măsor laboratorul în lung şi în lat, cu ochii în podea. Îmi spuneam tot mai îndârjit: „Se poartă cu mine de parc-aş fi un ţânc cu pantaloni scurţi: stai aici, du-te dincolo!… Măcar dacă ar fi cine ştie ce savanţi! Mare lucru să învârţi nişte comutatoare ori să te uiţi cum*se zbenguiesc peştii în acvariu…”

        În adâncul inimii, simţeam că n-am dreptate. Şi poate că tocmai acest lucru mă făcea să mă înfierbânt, să caut noi argumente, să amân cât mai mult cu putinţă recunoaşterea netemeiniciei supărării mele… Ţi-am spus toate astea, ca să înţelegi starea de spirit în care mă aflam, când am auzit un glas autoritar:

        — Bună seara, tinere!

        — 'seara, am mormăit eu fără chef.

        — Dar unde-i tovarăşa Maria?

        Întorcându-se spre cel care intrase pe nesimţite, am recunoscut chelia şi ochelarii profesorului Jora. l-am răspuns, pe alt ton decât mai înainte:

        — Trebuie să vină îndată, tovarăşe profesor. E la pescuitul de seară.

        Profesorul zâmbi, cunoscând pesemne schimbarea din glasul meu, şi se îndreptă spre acvariu. Mişcările îi erau încă destul de elastice şi i-am admirat ţinuta dreaptă, subliniată de croiala impecabilă a costumului de culoare închisă. Se opri în faţa acvariului, îşi scoase ochelarii fumurii şi, cu o exclamaţie de surprindere, se aplecă înainte, până ce nasul i se lipi de pereţii transparenţi. Intrigat, m-am apropiat de el, împietrind la rândul meu: apa limpede din acvariu se tulburase şi peştii, care nu cu mult în urmă săgetau printre alge, pluteau acum la suprafaţă, neînsufleţiţi…

        — Şi doar te-am rugat să nu umbli la aparate! îmi spuse mai târziu Maria Prodan. Putea să ţi se întâmple şi dumitale ceva, nu numai peştilor…

        — Nici nu m-am atins, ţi-o jur!

        — Atunci de ce-au murit peştii?… Probabil că ai vrut să repeţi experienţa pe care ţi-am arătat-o mai devreme şi ai folosit o intensitate prea mare – încercă Ion Manea să mă tragă de limbă.

        Am protestat, jignit de bănuiala lui nedreaptă. Dar cu ce îmi puteam dovedi nevinovăţia? Cu ce…?

        Ajutorul îmi veni de acolo de unde îl aşteptam mai puţin. Privind apa acvariului, la fel de tulbure ca în prima clipă, profesorul Jora spuse ca pentru sine:

        — Ar mai putea fi o explicaţie… doar una…

        Fără să răspundă la întrebările noastre, umplu o eprubetă cu apă din acvariu şi porni spre laboratorul de chimie, aflat pe alt coridor. Noi am rămas să ne scormonim minţile în căutarea unor ipoteze satisfăcătoare, oprindu-ne până la urmă la cea emisă de Maria: peştii au fost omorâţi de presiunea prea puternică a pompei de absorbţie. În ceea ce priveşte tulburarea apei…

        Oceanologului îi veni o idee:

        — Poate că vasul se află deasupra unei ridicături a fundului mării, netrecută pe hartă, şi pompa a aspirat nisip sau mâl.

        — În orice caz, să-l chemăm şi pe mecanic! propuse Maria.

        Mecanicul, un om mai în vârstă, înzestrat cu o pereche de mustăţi care-i acopereau jumătate din faţă, ne demonstră în chip convingător că pompa de absorbţie nu putea să aibă nici o legătură cu moartea peştilor. În ceea ce priveşte presupusa ridicătură a fundului mării, el naviga prin locurile acestea de peste 30 de ani şi nu întâlnise aşa ceva.

        Nu mai rămânea decât să ne stăpânim nerăbdarea până la întoarcerea profesorului. Şi acesta nu se lăsă aşteptat. I-am citit verdictul în privire, înainte de a-l rosti:

        — Tânărul e într-adevăr nevinovat! Moartea peştilor a fost provocată de un factor accidental. I-aţi auzit vreodată pe pescari spunând că „liniile apelor se înnădesc”?

        Tăcere. Doar mecanicul murmură:

        — Răsuflarea otrăvită a balaurului verde…

        Se opri stingherit, simţind aţintite asupră-i căutăturile noastre mirate, dar profesorul îi dădu ghes:

        — Spune, tovarăşe Darie! Pe cât înţeleg, e un basm…

        — Un basm, da… Îl ştiu de la un pescar bătrân, un lipovan.

        — S-auzim! hotărî profesorul. De multe ori creaţiile populare au un temei ştiinţific.

        Ne-am aşezat în jurul mesei încărcate de cărţi, diagrame, rigle de calcul -şi mecanicul începu să ne povestească domol basmul pescarului cel viteaz şi al fiicei craiului mărilor.

        Cică de mult, tare de mult, pe vremea când apa Mării Negre era dulce şi limpede ca apa de izvor, trăia prin părţile noastre un pescar viteaz şi chipeş cum nu se mai află, cu numele Omer. Şi-i căzuse cu tronc pescarului fata cea nespus de frumoasă a craiului mărilor, pe care o zărise plutind pe valuri într-o caleaşcă de aur trasă de doi delfini.

        Cum-necum, fata îl îndrăgise şi ea pe Omer şi se jurase că pe nimeni altul nu va lua de bărbat. Dar balaurul cel verde din mările asfinţitului trimise vorbă craiului că de nu i-o va da pe fiică-sa de nevastă, praf şi pulbere s-o alege de crăiia lui.

        Cumplită era puterea balaurului şi mulţi voinici cercaseră zadarnic să-l răpună, plătind cu capul cutezanţa lor. Ştiind că singur n-o va scoate la capăt, Omer îi adună pe soţii săi, pescarii, şi împreună ridicară un munte de sare în calea balaurului. Dar fiara cea verde sfărâmă muntele cu ghearele şi prăvăli stâncile de sare în apa Mării Negre. Apoi suflă mânios pe nări, învolburând până în adâncuri mările asfinţitului şi prăvălindu-le asupra pragului dintre aceste mări şi marea noastră. Pragul se rupse şi apele năvăliră, înecând cetăţile şi oraşele de pe ţărmuri. Iar balaurul se năpusti în palatul craiului şi îi răpi fata…

        Nouă ani în şir se luptară Omer şi soţii săi, pescarii, cu balaurul celverde. Răzbindu-l până la urmă cu vitejia lor, îl legară în lanţuri grele de stâncile din fundul mării. Şi de atunci zace acolo balaurul, înveninând apa cu răsuflarea lui de pucioasă şi stârnind furtuni, când încearcă să-şi rupă lanţurile de 999 de ocale…

        — Vedeţi? izbucni profesorul, cu un aer triumfător. Pescarii au observat un fenomen pe care n-au putut să şi-l explice ştiinţificeşte şi atunci au născocit „balaurul cel verde din mările asfinţitului…”!

        — Dacă vă referiţi la salinitatea apei de mare, sunt de acord! declară solemn Ion Manea. Dar oricât mi-aş sparge capul, nu înţeleg de unde cunoşteau creatorii anonimi ai acestui basm geneza Mării Negre! De unde au aflat ei ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă, când ţărmurile de miazăzi ale mării de atunci s-au rupt, deschizând drum liber apelor Mării de Marmara, Mării Egee şi Mării Mediterane? Să fie oare intuiţia fără greş a poporului…?

        Cum nimeni nu se grăbea să răspundă, m-am întors la nedumerirea dintâi:

        — Toate-s bune, dar de ce au murit peştii? Aş vrea să cunosc şi eu explicaţia ştiinţifică.

        — Nimic mai uşor, nimic mai uşor! mă încredinţa profesorul Jora. Apoi, către Manea: Dumneata trebuie să-ţi aduci aminte ce v-am spus la curs despre sulfato-bacterii!

        — Desigur, tovarăşe profesor, sunt nişte bacterii care secretă acid sulfuric.

        — Ei bine, în Marea Neagră există o pătură subţire otrăvită de sulfato-bacterii. Pătura aceasta se află dincolo de 200 metri adâncime, aşa că vieţuitoarele marine nu au de ce să se teamă. Rareori, o şuviţă otrăvită se strecoară totuşi către suprafaţă – „liniile apelor se înnădesc”. Şi pescarii spun asta cu multă scârbă şi mânie, fiindcă acidul sulfuric atacă sfoara de cânepă din care sunt împletite năvoadele, iar peştii se risipesc încotro văd cu ochii. Numai sărmanii prizonieri ai acvariului n-au avut unde să fugă…

        — Credeţi că apa otrăvită a ajuns în acvariu? I-am întrebat eu cu îndoială.

        — Analiza de laborator m-a încredinţat.

        Domni o scurtă tăcere, apoi Ion Manea se lovi cu palma peste frunte:

        — Să ştiţi că şi cârdul de scrumbii şi-a schimbat direcţia!

        — Deci flotila de pescadoare a ieşit degeaba în larg, adăugă Maria.

        — Degeaba? Nu se poate, tovarăşi! exclamă mecanicul, chinuindu-şi mustaţa cu degete tremurătoare. Păi ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă asta pentru pescari? Întâi le-am fluturat pe la nas coşcogeamite cârd de scrumbii, ş-acu' să le spunem: „Paşol na doma”?!

        Profesorul Jora păru să se hotărască:

        Şi se îndreptă spre uşă. Dar coincidenţele îşi au locul şi în viaţă, nu numai în romanele de aventuri: comandantul se ivi în prag, spunând cu voce tare:

        — Vă căutam, tovarăşe profesor. Cârmaciul m-a anunţat că scrumbiile audispărut brusc de pe banda hidrolocatorului. Să comunicăm flotilei de pescadoare să se întoarcă la bază?

        — Nu. Să descoperim din nou cârdul şi să transmitem flotilei noile coordonate.

        Am recunoscut în sinea mea, fără părere de rău, că mă înşelasem în privinţa profesorului. Era un om minunat! Şi admiraţia mea pentru el crescu aflând că graţie hotărâri pe care o luase aveam să asist la investigaţiile hidrolocatorului – aparatul emiţător şi receptor de ultrasunete.

        Vasul, care plutise până atunci paralel cu coasta, începu să se depărteze în larg, tot mai spre est. Cu căştile speciale lipite de urechi, un om din echipaj asculta ecoul scurt al semnalelor ultrasonore, transformat în sunet perceptibil. Grămădiţi în jurul lui, noi – tinerii – urmăream banda înregistratoare a hidrolocatorului.

        De douăzeci de ori mi s-a părut că descopăr cârdul şi de douăzeci de ori m-am înşelat. După un ceas, apăru în sfârşit pe bandă mult aşteptata linie care indica amplasamentul cârdului şi mărimea lui. Înştiinţat de îndată prin telefon, comandantul ne asigură că radiotelegrafistul va transmite fără zăbavă flotilei de pescadoare noile coordonate. Apoi ne invită în sala de mâncare, unde un ibric uriaş cu cafea fierbinte avea să ne răsplătească osteneala şi succesul.

        După a treia ceaşcă, oceanologul răsuflă adânc şi hotărî să se îngrijoreze:

        — Să ştiţi că n-o să putem dormi la noapte!

        — Nu-i nimic, îl linişti Maria. Oricum n-ai fi putut să dormi.

        I-am urmărit privirea aţintită asupra barometrului fixat pe perete: desprinzându-se limpede pe cadranul alb, lucitor, acul negru al barometrului înclina vizibil spre „timp urât”. Într-o străfulgerare, mi-am amintit că şeful meu, profesorul Grindeanu, ne prevestise furtuna încă de dimineaţă, datorită prietenului său de la Centrul experimental „Infrason”.

        — Dacă-i aşa -spuse oceanologul, bătând în masă cu pumnul -să arătăm naturii că nu ne temem de ameninţările ei! Cântă-ne ceva, tovarăşe Ionaşcu!

        Ziaristul nu se lăsă mult rugat şi-şi aduse acordeonul din cabină.

        În Uniune învăţasem să cânt la acordeon. Până să-l aud pe Ionaşcu, crezusem chiar că am un talent deosebit. După_aceea, părerea mi s-a schimbat. Nu ştiu în ce măsură te pricepi la muzică, aşa că n-o să-ţi dau detalii. E destul să-ţi spun că ziaristul stăpânea la perfecţie „Weltmeister”-ul său cu incrustaţii de fildeş. Ca un adevărat virtuos în arta improvizaţiei, fiecare melodie cunoscută era pentru el doar canavaua pe care broda un şuvoi de arabescuri sonore. Sub degetele lui, acordeonul devenea pe rând orgă şi piculină, muzicuţă şi flaut, râs şi suspin omenesc…

        În drum spre cabină, am aflat cu plăcută surprindere că ziaristul mi-e vecin.

        — Nu vrei să intri o clipă la mine? mă invită el, cu un glas îmbietor.

        Am primit -şi nu din politeţe. Ionaşcu îmi fusese de la început simpatic, iar măiestria lui de acordeonist făcuse ca acestui sentiment nelămurit să i se adauge unul mai precis, de admiraţie. Intrând în cabină, am ţinut chiar să-i mărturisesc:

        — Tovarăşe Ionaşcu, acordeonul dumneavoastră m-a fermecat!

        — Da, e straşnic: 120 de başi, 5 registre…

        — Nu zău, fără glumă: unde aţi învăţat să cântaţi atât de…

        M-am oprit, căutând cuvântul potrivit. „Frumos” -mi se părea sărac şi palid. „Minunat” – de o banalitate revoltătoare. „Extraordinar” – străin sferelor eterate ale muzicii…

        Ionaşcu nu mă lăsă să trec în revistă toate superlativele limbii române. Închizând acordeonul în cutia lui pluşată, îmi aruncă peste umăr:

        — Ia loc, te rog, şi iartă-mă o clipă.

        M-am lăsat pe un scaun, simţind cum mi se scurge oboseala în picioare şi m-am sprijinit cu coatele de masă. În faţa mea, pe un mic postament, se afla o maşină de scris – o vechitură de dimensiuni impresionante. N-am îndrăznit să trag cu ochiul la ceea ce scria pe foaia neterminată, ale cărei rânduri drepte mă atrăgeau grozav. Ghicind parcă tentaţia împotriva căreia luptam, ziaristul se apropie şi scoase foaia din maşină, întinzându-mi-o:

        — Nu e forma definitivă, dar poţi să-ţi faci o idee.

        Era un reportaj despre primele zile petrecute pe bord. Cu plăcută surprindere am întâlnit şi relatarea succintă a salvării mele de către scafandrul vasului.

        Înainte de a-mi sfârşi lectura, gazda aşeză pe masă o sticlă şi două pahare, declarând cu o veselie solemnă:

        — Trebuie să sărbătorim venirea dumitale pe bord! La masă, cum ai văzut, nu-i chip. Dacă ar fi după comandant, ne-am cinsti numai cu compot…

        După ce licoarea aurie alunecă pe gâtlejurile noastre însetate, Ionaşcu urmă umplând din nou paharele:

        — Zău, comandantul exagerează de-a dreptul! Mai zilele trecute, bietul radiotelegrafist n-a transmis la timp o radiogramă către bază. Ei bine, şeful i-a făcut un scandal monstru, declarând că îi va trânti un raport de destituire. Şi toate astea pentru că Gioni mirosea un pic a vin. Ştii, Gioni e numele mic al radiotelegrafistului…

        Ionaşcu se aşezase în faţa mea, de cealaltă parte a mesei, şi maşina de scris mă împiedica să-l văd. Am încercat să o dau la o parte, dar un fir electric izolat care pornea din adâncul maşinii către priza de lângă uşă, mi-a opus rezistenţă. Nu îndrăzneam să-l întrerup pe ziarist ca să-l rog să mă lămurească. Nici n-a fost nevoie. Surprinzând, pesemne, privirile mele intrigate, el se opri în mijlocul unei fraze şi mă întrebă:

        — N-ai mai văzut maşini de scris electrice? Sunt foarte comode: abia atingi clapele, şi literele se întipăresc puternic pe hârtie.

        Spre ruşinea mea, cunoşteam doar din auzite această dovadă a progresului înregistrat în domeniul dactilografiei.

        Ionaşcu mângâie carcasa metalică de pe care vopseaua se scorojise în multe locuri:

        — O am de vreo douăzeci de ani… În ultima vreme, încheieturile îi înţepeniseră de tot. Făceam bătături la buricele degetelor până să isprăvesc o pagină. Ar fi trebuit s-o dau la fier vechi, dar cum să fiu aşa de ingrat cuprietena care m-a însoţit în toate peregrinările mele? I-au ataşat dispozitivul electric şi acum merge de minune.

        Ziaristul oftă, continuând:

        — E veche şi urâtă, ştiu… A trecut de mult de prima tinereţe, ca şi mine de altfel… Ei, dar să lăsăm lucrurile triste! Dumneata n-ai de ce să te plângi – să bem pentru tinereţe!

        Am băut încă un pahar, şi încă nu ştiu câte, am mulţumit pentru ospitalitate şi am pornit spre cabina mea cu paşi nu tocmai siguri. Ziaristul m-a condus până în prag, urându-mi „noapte bună” şi înştiinţându-mă că în ceea ce-l priveşte are de gând să nu se culce până ce nu isprăveşte reportajul început.

        Şi înainte de a aţipi, copleşit de oboseală, am auzit zgomotul maşinii de scris, venind parcă de foarte departe. M-am gândit că Ionaşcu va scrie poate şi despre ultima noastră întâlnire (lăsând deoparte numărul paharelor de vin pe care le-am închinat „pentru tinereţe”…). Îmi şi vedeam numele, tipărit cu litere groase pe prima pagină a unui ziar de mare tiraj. Celebritatea mă ameţea înainte de a o fi cunoscut cu adevărat!… Nu mă judeca prea aspru pentru tresărirea mea de vanitate. Reportajul n-a apărut niciodată.