O „CIFRATA”!

        M-am trezit pe jos, în mijlocul cabinei. Încă buimăcit de somn, am încercat să mă ridic, agăţându-mă de un scaun. Abia reuşisem şi m-am văzut silit să descriu ciudate figuri de dans, ca să-mi păstrez echilibrul. Trăiam un adevărat coşmar; podeaua îmi juca sub picioare, căutând parcă să mă răstoarne cu orice preţ, pereţii se aplecau gata să mă strivească, trosnind din toate încheieturile… Şi mai înfricoşător era vuietul care venea de pretutindeni, mereu acelaşi sunet adânc şi grav, crescând şi scăzând eu aceeaşi ritmică şi exasperantă monotonie: U-ul U-ul U-u…!

        După multe bâjbâieli zadarnice, am izbutit să-mi găsesc hainele şi să mă îmbrac pe dibuite. Renunţasem, la gândul de a aprinde lumina, ceea ce ar fii însemnat o nouă şi riscantă expediţie în căutarea comutatorului. În sfârşit am ieşit pe coridor, sprijinindu-mă de pereţi şi căutând drumul spre punte.

        Nu eram singurul pe care furtuna îl alungase din cabină. Învăluiţi în mantalele de ploaie, profesorul Jora, Ionaşcu şi oceanologul stăteau lipiţi de bordul vasului, încleştaţi cu putere de balustradă. M-am alăturat acestui grup tăcut, căutând din ochi sclipirea salvatoare a unui far. Dar, de jur împrejur, întunericul ridica ziduri ide nepătruns şi marea vuia cu aceiaşi glas ameninţător: U-u! U-u! U-u…!

        Mai văzusem furtuni în viaţa mea, chiar furtuni pe mare. Numai că le admirasem dezlănţuirea de la fereastra vilei ori cel mult de pe faleză. Acum însă nu mai simţeam sub picioare pământul dătător de curaj prin masivitatea şineclintirea lui, ci puntea legănătoare a acestei biete coji de nucă. Totul se zbuciuma în jurul meu: valurile, urcând la înălţimi de necrezut, aerul prefăcut într-o forţă care căuta să mă doboare, norii de smoală, întrezăriţi la pâlpâirea înfricoşată a fulgerelor. Jinduiam mai mult ca oricând adâncurile pururi liniştite ale mării, pe care nu le poate tulbura nici cel mai sălbatic uragan…

        — Balaurul cel verde îşi scutură lanţurile! urlă la urechea mea oceanologul, căutând să se facă auzit.

        N-aveam nici chef, nici energie ca să-i răspund. Am tăcut până ce, într-un târziu, veniră să ne ţină de urât comandantul şi doctorul Glaser.

        — Barometrul oscilează, spuse comandantul. Se pare că furtuna nu va mai ţine mult.

        — S-a mai domolit şi vântul, adăugă profesorul Jora. Cred că peste câteva ceasuri pescarii or să-şi poată arunca năvoadele.

        — Urmărim şi acum cârdul de scrumbii? am întrebat eu, uluit. Credeam că furtuna…

        Oceanologul se întoarse spre mine:

        — Asta-i furtună? Să fi fost cu noi anul trecut! Atunci nu putea să stea nimeni pe punte: valurile l-ar fi măturat într-o clipită. Nici nu credeam că mai ajungem înapoi la Constanţa.

        Constanţa… Câtă vreme fusesem în siguranţă, alături de tovarăşii mei din echipa operatorilor submarini, nu dorisem să cunosc oraşul pe care-l bănuiam pătruns de agitaţia marilor porturi. Îmi petreceam timpul liber citind, jucând interminabile partide de şah cu Brujan sau stând ore întregi pe ţărm şi urmărind jocul capricios al valurilor… Acum însă, cuvintele lui Ion Manea mă făceau să mă gândesc cu nostalgie la căsuţele albe zărite din goana trenului, la urletul gros şi înăbuşit al sirenei unui vapor care se pregătea să intre în port… Dar toate acestea erau departe, dincolo de bariera vântului şi a ploii, pe ţărmul pierdut undeva în vârtejul negurilor clocotitoare…

        — Tovarăşe comandant! O „cifrată”!

        Am tresărit, recunoscând vocea radiotelegrafistului. Silueta lui subţiratică se contura în dreptunghiul de lumină al uşii coridorului. Avea în mână o hârtie pe care o flutura prin aer.

        Îndreptându-se către subalternul său, comandantul ne strigă, acoperind pentru o clipă mugetul furtunii:

        — Vă părăsesc! Trebuie să descifrez radiograma!

        Curând după plecarea comandantului, am rămas singur pe punte. Oceanologul pornise către laborator, ca să verifice nu ştiu ce rezultate ale unor experienţe. Ceilalţi, spre cabine. Înfăşurându-mă strâns în mantaua de ploaie, m-am aşezat pe o ladă – cred că era lada aparatului de televiziune submarină. Am stat aşa un ceas, poate două, urmărind sclipirile îngemănate ale felinarelor de la pupa. Voiam să închid în mine cât mai mult din farmecul ciudat al acestei plutiri în beznă, pe o mare care-şi agita valurile ca tot atâtea capete de balauri înfometaţi.

        Era trecut de miezul nopţii când, mijindu-mi ochii osteniţi de veghere, mi se păru că zăresc un şir de lumini pâlpâind undeva departe. Încredinţat că suntpescadoarele pe care le aşteptam, m-am repezit_spre cabina de comandă. Înăuntru l-am găsit pe Ionaşcu, notând în nelipsitul său carneţel explicaţiile timonierului. Erau atât de cufundaţi într-o discuţie cu mulţi termeni marinăreşti, încât tresăriră la întrebarea mea:

        — Nu l-aţi văzut pe tovarăşul comandant?

        Nu, nu-l văzuseră. De când ne despărţisem pe punte, nu mai fusese în cabina de comandă. M-am întors pe călcâie, dar ziaristul mă opri:

        — Eşti tare grăbit? Aş fi vrut să-mi povesteşti câteva dintre aventurile dumitale submarine. Ştii, pentru reportaj…

        Aflând motivul pentru care-l căutam pe comandant, îi mulţumi timonierului, îşi strecură carneţelul în buzunar şi declară că vrea să mă însoţească.

        Comandantul cedase cabina sa profesorului Jora, pe tot timpul croazierei ştiinţifice. Hotărârea aceasta se datora – pare-se – şi unui alt impuls decât cel al politeţei marinăreşti. Noua sa cabină era situată chiar lângă cabina radiotelegrafistului, care trebuia ţinut din scurt pentru a nu compromite în chip iremediabil legătura vasului cu baza. (Ionaşcu mi-l prezentase drept o victimă a durităţii comandantului, dar ceilalţi mă încredinţaseră că „Gioni” e un prea zelos adept al lui Bachus.).

        Din cabina comandantului nu se auzea nici un zgomot. Am bătut la uşă încet, apoi din ce în ce mai tare – am strigat, fără să primim nici un răspuns.

        — O fi dormind, sugeră Ionaşcu.

        I-am arătat dâra de lumină strecurată pe sub uşă:

        — Îl vezi pe comandant dormind cu lumina aprinsă?… Şi-apoi am făcut destulă gălăgie ca să-l trezim din somnul cel mai adânc!

        — Atunci?

        — Poate că nu-i în cabină – am îngânat eu nu prea convins.

        Dar comandantul nu era nicăieri pe vas şi nimeni nu-l văzuse din clipa în care părăsise puntea, cu gândul de a descifra radiograma. Ne-am întors la cabina lui, însoţiţi de un întreg alai. Am bătut din nou. Zadarnic.

        Oceanologul se impacientă:

        — Ştiu că nu-i prea elegant, dar…

        Şi cu o mişcare impulsivă, se aplecă să privească pe gaura cheii. Se ridică însă la fel de repede, aproape strigând:

        — Cheia e în broască!

        Aşadar, uşa era încuiată pe dinăuntru! După un scurt schimb de păreri, hotărârăm să-l chemăm pe mecanic cu uneltele sale. Buimăcit de somn şi îngrijorat, Darie începu să lucreze cu dalta. Mâinile mari, acoperite cu un puf bălai, îi tremurau fără oprire. Citeam pe chipul său tulburarea care-l stăpânea ca un reflex al emoţiei tuturor.

        O ultimă apăsare, un scrâşnet şi uşa se deschise. În aceeaşi clipă, un val de sudoare îngheţată mă năpădi prin toţi porii. Cel pe care-l căutam era aşezat la masă, cu corpul aplecat înainte, cu capul căzut pe tăblia de stejar. Mâna dreaptă, atârnând fără viaţă spre duşumea, era încleştată pe mânerul unui revolver vechi, cu butoi.

        — Revolverul tovarăşului comandant, murmură mecanicul şi începu să-şi facă cruce, mărunt şi repede.