SOARTA UNEI DESCOPERIRI.

        Te-ai gândit vreodată la soarta curioasă a unor descoperiri? Exemplul clasic îl constituie dinamita. Nobel credea sincer că ea va sluji doar progresului, uşurând munca oamenilor. Cutremurat la gândul sutelor de mii de trupuri sfârtecate de explozii în războaie, şi-a lăsat întreaga avere instituţiei care-i poartă numele, menită să încurajeze cele mai strălucite opere paşnice ale omenirii…

        În seara aceea, Maria ne-a povestit tocmai istoria unei asemenea descoperiri, a cărei aplicare a depăşit cu mult intenţiile autorului său. Dar, spre deosebire de Nobel, creatorul „péritère”-ului n-a avut niciodată motiv de remuşcări. [péritère – nume dat de Langevin aparatului său după cuvintele greceşti: „peri” (împrejur) şi „tereo” (caut, cercetez). (N. A.)]

        Ca să înţelegi despre ce e vorba, trebuie să ne întoarcem cu aproape patru decenii în urmă.

        Primul război mondial era pe sfârşite. Imperiul Kaizerului se afla în pragul prăbuşirii. Dar submarinele germane, înfricoşătoarele „U-boot”-uri, cutreierau încă mările şi oceanele globului, torpilând fără alegere vasele de război, comerciale şi de pasageri ale Aliaţilor – uneori chiar ale ţărilor neutre. Piraţii în uniforme scufundau până şi bărcile de salvare în care se înghesuiau supravieţuitorii neaşteptatei lor agresiuni.

        Se căuta cu înfrigurare un mijloc eficace de luptă împotriva submarinelor. Hidroavioanele şi microfoanele speciale erau neputincioase pe timp urât sau când submarinele stăteau la pândă cu motoarele oprite. Şi numărul victimelor creştea mereu…

        Nu se poate spune că oamenii de ştiinţă stăteau cu mâinile-n sân. Pe birourile amiralităţilor se îngrămădeau proiecte, care de care mai năstruşnice. Un celebru zoolog american propunea englezilor să folosească flotile de… lei de mare. „Dresaţi aceste admirabile animale, obişnuindu-le să însoţească submarinele engleze – spunea el. Veţi vedea, apoi, că se vor ţine de submarinele germane şi le vor da de gol!” Un mai puţin celebru compatriot al zoologului propunea să fie folosiţi în acest scop… pescăruşii.

        Dar răspunsul la această problemă arzătoare avea să-l dea tot bătrâna Europă.

        În anul 1918, Paul Langevin, un cunoscut fizician şi un mare patriot francez, izbuti să construiască primul aparat de detecţie a submarinelor cu ajutorul ultrasunetelor.

        Ideea lui păru multora un fel de ou al lui Columb. Încă de la sfârşitul secolului trecut se ştia că undele ultrasonore sunt reflectate de corpurile cu o densitate mai mare decât cea a apei. Dar nimeni nu se gândise că această constatare ar putea sluji la ceva. Nimeni -în afară de Paul Langevin.

        „Savantul francez – spunea Maria – a construit un emiţător special, care trimitea sub apă, în direcţia voită, un scurt semnal ultrasonor. Dacă nu întâlnea nimic în drum, semnalul se pierdea în apă. Dacă întâlnea un corp oarecare, se reflecta, întorcându-se către emiţător sub forma unui ecou. Cu ajutorul calculelor, se putea afla nu numai existenţa acelui corp – un submarin, de pildă – dar şi distanţa până la el.

        Pe acest principiu sunt construite şi aparatele moderne. Numai că sfera folosirii lor s-a lărgit foarte mult. Am să vă dau un singur exemplu. Închipuiţi-vă că vasul nostru trece pe deasupra unui cârd de peşti… Adică nu, s-o luăm metodic. Trebuie să ştiţi, mai întâi, că băşicile înotătoare ale peştilor, umplute cu aer, reflectă bine semnalele ultrasonore. Aşa că dacă pe vasul despre care spuneam se află un generator de ultrasunete, cârdul de peşti va fi descoperit cu uşurinţă.”

        Nu m-am putut stăpâni:

        — Va să zică aşa aţi descoperit cârdul de scrumbii?! Am auzit eu vorbindu-se la masă, dar n-am înţeles prea bine.

        — Sigur, tovarăşe Gheorghiu! încuviinţă oceanologul. Şi după ce o să te predăm pescarilor, cu echipament cu tot, o să urmărim alte cârduri… Doar studiem migraţiile peştilor!

        „după ce o să te predăm.pescarilor”…

        Aveam să mă întorc printre ai mei! Uitasem de mustrările care, desigur, mă aşteptau. Mă gândeam numai că o să-mi reiau de îndată munca de operator. Dar mă bucuram prea devreme. Şi asta, fiindcă doritorii de aventuri nu trebuie să alerge la Polul Sud ori în înfricoşatele pustietăţi din Matto Grosso. Lucruri de mirare se petrec chiar şi pe meleaguri mult mai apropiate…