DE CE „SĂ CONTINUĂM”?

        N-am mai întrebat-o pe Maria de ce mă oprise să împărtăşesc tuturor descoperirea mea. Comandantul fusese ucis, nu mai încăpea nici o îndoială. Şi ucigaşul se afla printre noi. Nu trebuia să fii un Sherlock Holmes pentru a înţelege că orice indiscreţie l-ar fi făcut să-şi îndoiască măsurile de precauţie.

        — Să-l lăsăm deci să creadă că înscenarea i-a reuşit pe deplin, hotărî Maria. Şi pentru ca întrevederea noastră să nu i se pară suspectă, l-aş ruga pe tovarăşul doctor să-mi bandajeze piciorul, iar pe tovarăşul Gheorghiu să-mi slujească mai departe drept punct de sprijin, chiar dacă rolul nu-i prea plăcut…

        Săgeata mă nimeri în plin. Nu era însă momentul potrivit pentru un duel verbal, aşa că am lăsat răspunsul pentru mai târziu.

        (Ţi se pare desigur ciudată idila ţesută în împrejurări atât de tragice. Îndefinitiv, aş fi putut s-o întâlnesc pe Maria la o reuniune, sau pe o bancă într-un parc… Mă întreb chiar dacă… Dar să lăsăm parantezele! Mă crezi ori nu, o dată ce am început povestirea trebuie s-o duc până la capăt.)

        Înainte de a părăsi infirmeria, am încercat să desluşim punctul luminos în bezna care ne înconjura de pretutindeni: mobilul crimei. Aveam un singur indiciu, care nu făcea decât să ne mărească încurcătura: radiograma dispăruse, împreună cu codul de cifru. În safe-ul comandantului, întredeschis în clipa intrării noastre în cabină, se aflau doar mai multe pachete cu hârtii de 100 şi 25 de lei – salariile oamenilor din echipaj. De aici puteam deduce că nu intenţia de jaf înarmase mâna agresorului.

        Dar cine să fi fost agresorul? Oamenii din echipaj îl cunoşteau pe comandant de pe vremea când vasul nu fusese încă utilat pentru cercetări oceanografice. Navigaseră împreună ani de zile, făcând naveta între Constanţa şi porturile sovietice şi bulgăreşti. În tot acest timp se înţeleseseră de minune. Veghind cu severitate la păstrarea disciplinei pe bord, comandantul ştiuse totodată să câştige inima echipajului printr-o atitudine dreaptă, nepărtinitoare, prin felul în care împărtăşea bucuriile şi durerile fiecăruia dintre subordonaţii săi. Cel puţin aşa ne asigurase mecanicul Darie, adăugând că singurul element de discordie îl constituia „beţivul de radiotelegrafist”…

        Radiotelegrafistul?! E greu de crezut că un om se hotărăşte să ucidă doar pentru că i s-au făcut mustrări îndreptăţite. Admiţând un acces de furie alcoolică nu puteam explica ingenioasa înscenare care dovedea o minte mai mult decât lucidă.

        Pe cine să învinovăţeşti atunci? Crima ar fi putut fi la fel de bine săvârşită de unul din pasagerii temporari ai vasului. Dar cum să arunci o bănuială atât de îngrozitoare asupra unor oameni ca profesorul Jora, ziaristul Ionaşcu, oceanologul, Maria, doctorul Glaser?… Pe ultimii doi îi scotea de altfel din cauză tocmai dezvăluirea adevărului care se ascundea sub înscenarea de sinucidere.

        Îmi dădeam seama cu multă strângere de inimă, că apar drept cel mai suspect în ochii multora. Ajunsesem pe vasul oceanografie datorită unui foarte ciudat concurs de împrejurări. Şi nu rămăsesem ultimul pe punte, expediindu-mă fără martori în faţa sublimului tablou al furtunii…?

        Când ne-am întors în sala de mâncare, Ionaşcu ne privi cu o expresie indefinită întipărită pe chip. Maria mă ţinea încă de braţ şi şchiopăta foarte natural, cu glezna strânsă în bandajul imaculat. Am crezut că desluşesc în ochii ziaristului un strop de invidie pentru situaţia plăcută în care mă aflam… Profesorul Jora ne întinse o radiogramă de la baza. Erau doar câteva cuvinte: „Continuaţi drumul spre Constanţa cu maximum de viteză!” Ne-am privit miraţi: să continuăm drumul spre Constanţa?… Vasul urmărea încă uriaşul cârd de scrumbii în drumul său către sud!

        Amânând dezlegarea enigmei, profesorul Jora ceru timonierului să pornească îndată spre Constanţa. Sleiţi de nesomn şi de emoţii, am hotărât să ne odihnim măcar două-trei ceasuri, până la intrarea în port.

        Frânt de oboseală, m-am trântit pe pat fără să mă mai dezbrac. Dar ungând obsedant mă împiedica să dorm: de ce ne-au răspuns să continuăm drumul spre bază? De ce să continuăm…?

        În cabină era o zăpuşeală cumplită. Am deschis ubloul şi o rafală de stropi săraţi îmi biciui faţa. Răceala apei risipi moleşeala care mă cuprinsese. Dar aceeaşi întrebare chinuitoare îmi înfierbânta creierii: de ce să continuăm…?

        Închizând ochii, am scos capul prin deschizătura rotundă a ubloului. Şi cum stăteam în bătaia din ce în ce mai domolită a vântului, am auzit un plescăit – ca şi cum un corp nu prea greu ar fi căzut în mare. Zadarnic însă am încercat să străpung cu privirea vălurile moi de întuneric şi ceaţă. Iar auzul meu, încordat peste măsură, n-a mai desluşit nimic în afara zgomotelor obişnuite ale mării.

        M-am aşezat din nou pe patul îngust, hotărât să dorm, să dorm cu orice preţ. Şi tocmai când renunţasem să mai dezleg misterul radiogramei, am sărit deodată în picioare, cuprins de aceeaşi binecuvântată frenezie oare-l făcuse odinioară pe Arhimede să alerge gol pe străzile Siracuzei strigând „Eureka!”! [Eureka – am găsit -în vechea limbă greacă. (N. A.)] Alergând şi eu pe coridor, spre cabina radiotelegrafistului, îmi stăpâneam răcnetul de izbândă: „Radiograma! Radiograma dispărută!”

        Uşa cabinei de radiotelegrafie era întredeschisă. Am intrat. Un puternic curent de aer făcu să zboare hârtiile de pe masa în faţa căreia nu era nimeni. Am îmbrăţişat încăperea cu o privire circulară: patul răvăşit, aparatele sfărâmate, scaunele trântite pe jos, ubloul atârnând într-o singură balama… Pustietatea şi atmosfera de distrugere au făcut asupra mea o impresie mai zguduitoare decât descoperirea comandantului ucis. Nervii mi-au cedat. Scoţând un ţipăt, un singur ţipăt de groază, m-am prăbuşit pe podea.