O CONCLUZIE CARE SE IMPUNE DE LA SINE.

        Când mi-am venit în fire, eram tot în cabina de radiotelegrafie, înconjurat de figuri cunoscute. Am izbutit să îngân:

        — Unde-i radiotelegrafistul?

        — Îl căutăm încă, îmi răspunse profesorul Jora. Dar ce-i cu dumneata? Cum ai ajuns aici?

        Respirând încă o dată din sticluţa pe care mi-o întindea doctorul, m-am simţit în stare să leg câteva cuvinte. Ideea mea că prin radiograma cifrată, dispărută din cabina comandantului, ni se dăduse dispoziţia de întoarcere, fu primită cu exclamaţii aprobative. Radiotelegrafistul dispăruse însă fără urmă. Şi – încă o lovitură pentru mine – o dată cu el dispăruseră din magazia de materiale velomotorul şi costumul de scafandru autonom.

        Aflând şi această veste mi-am pierdut cumpătul. Mai târziu, doctorul Glaser mi-a explicat cu lux de amănunte că şocul nervos pe care-l suferisemîmi dăduse o amnezie parţială. Cu alte cuvinte, uitasem discuţia de la infirmerie. Într-adevăr, m-am pomenit urlând:

        — El e ucigaşul! Căutaţi cleştele! Căutaţi cleştele!

        Sub privirea consternată a doctorului şi a Măriei, am scos apoi cheia din buzunar şi am întins-o ziaristului, care se afla mai aproape de mine:

        — Urmele… urmele de colţi… Cu cleştele a întors cheia… pe dinafară…

        Ionaşcu se lumină deodată:

        — Passepartout-ul gangsterilor!

        Şi se repezi la dulăpaşul radiotelegrafistului, deschizându-l dintr-o smucitură. Îi vedeam doar spatele masiv, î: n timp ce el cotrobăia prin hainele celui dispărut. În sfârşit se întoarse către noi, triumfător, ţinând între degete un cleşte prelung, cu reflexe albăstrii.

        Concluzia se impunea de la sine. Ionaşcu nu făcu decât să o rostească cu glas tare:

        — Deci radiotelegrafistul este cel care l-a ucis pe comandant.

        — Mobilul? aruncă, scurt, Maria.

        — Ştiu şi eu? Ca să se răzbune pentru mustrările primite în faţa echipajului… Dar nu! Cleştele acesta nu se află în mâna oricui! Poate că radiotelegrafistul era un tâlhar camuflat. Încercând să deschidă safe-ul comandantului, acesta îl surprinde şi…

        — Atunci cum de a plecat fără să ia banii din safe? întrebă oceanologul.

        — Adevărat. Dacă ar fi urmărit numai asta…

        Ionaşcu stătu o clipă pe gânduri şi reluă, inspirat:

        — Acum ştiu! Radiotelegrafistul era un spion care voia să fugă din ţară şi radiograma cifrată îl demasca! Parcă văd scena: pătrunde în cabina comandantului sub un pretext oarecare, înţelege din tulburarea lui că a fost demascat şi-l ucide. Distruge apoi radiograma, ia codul de cifru – pentru care va primi bani grei în Apus – şi se întoarce în cabina lui…

        — O-ntrebare, îl întrerupse oceanologul. De ce n-a fugit imediat?

        — Pentru că vasul plutea înspre sud, într-o direcţie favorabilă planurilor sale. Abia când am pornit spre Constanţa…

        Manea îl întrerupse din nou:

        — Ar fi putut să nu transmită conţinutul celei de a doua radiograme.

        Ziaristul cugetă puţin şi păru să-şi amintească ceva:

        — Eram lângă el şi ascultam la receptorul suplimentar! Deci, când am pornit spre Constanţa, se hotărăşte să mizeze totul pe o carte. Se strecoară în magazie, pune mâna pe velomotor şi pe echipamentul de scafandru autonom şi se aruncă în mare, după ce distruge aparatul de radiotelegrafie – asta ca să nu comunicăm cu baza.

        Demonstraţia era de o logică atât de strânsă, încât nu-mi venea să cred că ţâşnise aşa, spontan, din creierul ziaristului. Semăna prea mult cu intriga abilă a unui roman senzaţional. Şi totuşi, până la proba contrarie, rămânea cea mai veridică explicaţie a întâmplărilor petrecute pe vas.

        Aşa se lămurea pesemne şi plescăitul pe care-l auzisem cu puţin înainte. Am vrut să împărtăşesc şi celorlalţi acest amănunt. Dar Ionaşcu nu isprăvise:

        — Dacă ipoteza mea corespunde realităţii, fugarul n-a ajuns prea departe. Consider că este de datoria noastră să-l urmărim şi să-l predăm autorităţilor.

        — Cum să-l urmărim? am oftat eu cu amărăciune. Pentru asta ne-ar trebui un submarin!

        Cred că nu-i nevoie să te conving că vorbeam astfel fiind de bună-credinţă. Aş zice chiar că eram cel mai interesat în prinderea ipoteticului spion. Împărtăşind indignarea şi ura celorlalţi faţă de el, mă gândeam totodată şi la nepreţuita peliculă pe care înregistrasem goana delfinilor vânători de scrumbii. Reuşita fugii spionului ar fi însemnat pierderea acestei scene unice în analele cinematografiei submarine.

        Dar cum să nu remarc zădărnicia acţiunii propuse de Ionaşcu? Odată cufundat sub valuri, fugarul nu mai avea de ce să se teamă. Baloanele cu oxigen-umplute cu o zi înainte -şi motorul electric, îi asigurau drumul până la ţărmul străin spre care, desigur, se îndreptase.

        Profesorul Jora ascultă în tăcere aceste argumente şi repetă, accentuându-le, cuvintele din radiogramă:

        — Continuăm drumul spre bază cu maximum de viteză!

        — Şi dacă spionul are un complice pe bord? ne înfricoşă ziaristul.

        — Ce propui?

        — Să nu-l părăsim pe timonier nici o clipă! Acum soarta vasului e în mâinile lui.

        Ne-am îngrămădit în cabina de comandă. Vădit impresionat de atmosfera care domnea pe vas, timonierul se strădui să ne liniştească – încercând să se liniştească el însuşi:

        — În câteva ceasuri vom zări luminile Constanţei… Nimeni nu-i spuse: „Te înşeli, timonierule!” Dar unul dintre noi gândea aşa.