DOVEZILE CRIMEI.

        În cărţi, descoperirea unui cadavru declanşează de obicei un adevărat ritual, obişnuit în asemenea împrejurări: înştiinţarea organelor de miliţie, sosirea anchetatorilor şi a medicului legist, interogatoriul celor din preajmă, percheziţia… Poate că şi în viaţă, ritualul acesta e respectat, cu mai multă sau mai puţină stricteţe. Mă gândesc, desigur, la ceea ce se petrece pe uscat. Căci în situaţia noastră nu putea fi vorba de miliţie şi anchetatori, deci nici de interogatoriu şi percheziţie. Şi dacă nu l-am fi avut cu noi pe doctorul Glaser, ne-ar fi lipsit toate elementele unei cercetări cu adevărat ştiinţifice. Subliniez: pe doctorul Glaser care, într-o asemenea împrejurare, avea un avantaj hotărâtor faţă de obişnuiţii urmaşi ai lui Esculap – părăsise de curând postul de medic legist al unui oraş ardelean.

        Iată ce ne spuse el, terminându-şi Investigaţiile:

        — Moartea a survenit, cu aproximaţie, acum un ceas şi jumătate. S-ar părea că e o sinucidere…

        — S-ar părea?” exclamă profesorul şi sprâncenele lui se arcuiră a nedumerire.

        Doctorul îşi scoase ochelarii şi-i şterse îndelung cu o bucată de piele de căprioară. S-ar fi zis că puţin îi păsa de nerăbdarea noastră abia reţinută. Ori poate chibzuia la cele ce avea să ne spună?… În sfârşit se hotărî:

        — Am motivele mele să mă îndoiesc.

        Oceanologul izbucni, neîncrezător:

        — Dar totul pledează pentru sinucidere!

        — Dacă n-aş fi fost cincisprezece ani medic legist, aş fi de părerea dumitale. Există însă indicii pe care le poete descifra doar un specialist. Primo. Marginile rănii nu sunt arse şi înnegrite de pulbere, aşa cum se întâmplă când glonţul e tras foarte de aproape. Secundo…

        — Poate că a ţinut mâna mai departe de tâmplă!

        Doctorul păru să nu ia în seamă întreruperea oceanologului:

        — Secundo. Analizându-se un mare număr de cazuri, s-a stabilit că este aproape imposibil să te sinucizi cu un glonţ în tâmplă, dacă nu ţii arma întoarsă. Altfel, reculul face ca ţeava să se ridice şi glonţul zgârie doar pielea capului. Terţio. Admiţând că avem de-a face cu una din acele excepţii care confirmă regula, glonţul ar fi trebuit să iasă prin creştetul capului. Or, glonţul care l-a ucis pe comandant a pătruns de sus în jos.

        Întorcându-se către Manea, doctorul adăugă:

        — În ceea ce priveşte ipoteza dumitale, nu te sfătuiesc să o verifici în practică. Chiar controlându-ţi mişcările într-o oglindă, rişti să rămâi cu viaţă -dar fără un ochi sau fără vârful nasului.

        Vădit impresionat de argumentele doctorului, oceanologul nu se dădu totuşi bătut:

        — Să zicem că aveţi dreptate şi comandantul a fost ucis. Unde este atunci ucigaşul? Dacă nu are darul de a se face nevăzut, ar fi trebuit să-l zărim când am intrat în încăpere. Uşa era doar închisă pe dinăuntru!

        Manea dăduse glas unei nedumeriri generale. Cabina comandantului semăna leit cu celelalte de pe vas: o cămăruţă dreptunghiulară cu câteva mobile simple. Nici o ascunzătoare posibilă. Ubloul, ca şi uşa, era închis pe dinăuntru.

        — Nu ne rămâne decât să ne întoarcem în cabină şi să ciocănim pereţii în căutarea unei ieşiri secrete!

        Şi cu toate că absurditatea acestei operaţii ni se părea evidentă, am fi urmat poate îndemnul lui Ionaşcu, dacă Maria nu ne-ar fi oprit:

        — Staţi, tovarăşi! Doar nu ne aflăm într-un castel medieval cu trape şi capcane! În loc să ne pierdem vremea cu discuţii inutile, mai bine am înştiinţa baza despre sinuciderea comandantului.

        Doctorul Glaser se înclină cu o politeţe uşor ironică:

        — Mă supun majorităţii. De altfel, cercetările abia vor începe când vom ajunge la Constanţa. Până atunci, sunt de părere să dregem uşa şi să o închidem -de astă dată pe dinafară. Nădăjduiesc că nu v-aţi' atins de nimic…

        — Înţelegi? E vorba de amprentele digitale, îmi şopti Ionaşcu. Doctorul n-a renunţat la ideea crimei…

        Şi, cu un gest nelămurit, se îndreptă spre profesorul Jora, care se căznea să scrie ceva într-un carnet. Stiloul îi tremura în mână şi fu fericit să-l încredinţeze ziaristului, o dată cu grija alcătuirii radiogramei către bază.

        Eram strânşi în aceeaşi încăpere care ne văzuse, cu câteva ceasuri mai înainte, ascultând sunetele melodioase ale acordeonului. Acum însă, comandantul nu se mai afla printre noi… Nu puteam înţelege ce demon al deznădejdii îl hotărâse să apese pe trăgaci. În faţa ochilor îmi stăruia imaginea unei familii fericite, aşa cum o bănuiam din fotografia atârnată pe peretele cabinei; comandantul, cu trăsăturile destinse într-un zâmbet, ţinând pe după umeri doi băieţi îmbrăcaţi în uniformă de elevi-marinari…

        — Tovarăşe Gheorghiu!

        Am tresărit. De la celălalt capăt al mesei, doctorul Glaser mă privea pe deasupra ochelarilor, întrebându-mă cu glas stăpânit:

        — Vrei să te ocupi dumneata de uşa cabinei comandantului? Eu mă duc la infirmerie să redactez raportul medical asupra… morţii.

        M-aş fi eschivat într-un fel, dar am băgat de seamă că Ionaşcu se pregăteşte să ia asupra lui misiunea aceasta nu tocmai plăcută. Şi parcă toată lumea tăcuse, aşteptând răspunsul. Toată lumea -deci şi Maria.

        Luându-mi inima în dinţi, am pornit pe coridoarele tăcute şi pustii ale vasului. Mecanicul Darie făcea de strajă în faţa cabinei însemnate cu pecetea morţii. I-am spus ce vreau de La el. Fără să scoată o vorbă, se apucă să dreagă uşa. Când isprăvi, îşi strânse uneltele şi porni spre dormitorul echipajului. L-aşfi oprit, dar mă temeam să nu ghicească fiorul care-mi acoperea pielea cu un păienjeniş de încreţituri mărunte.

        Am intrat în cabină, ferindu-mă să privesc trupul neînsufleţit şi am scos cheia din broască. Ieşind, mi-am dat seama că ar trebui să sting lumina şi am şovăit o frântură de secundă înainte de a întinde mâna spre comutator. Întuneric. O pală de aer, venită nu ştiu de unde, împinse uşa larg deschisă. Am izbutit s-o opresc, dar am scăpat cheia pe podea. Căzuse chiar în dreptul fâşiei înguste, de un alb orbitor, aruncată de becul din coridor prin deschizătura uşii. Aplecându-mă s-o ridic, am văzut limpede, la capătul care se introduce în broască, urma unor colţi mai duri decât carnea de alamă a cheii.

        Faptul mi se păru întâi lipsit de însemnătate. După ce am închis însă uşa, îndreptându-mă spre sala de mâncare, dintr-un colţ al memoriei ţâşni un amănunt întâlnit nu ştiu când, într-o carte de mult uitată: gangsterii folosesc un soi de cleşti subţiri de oţel, cu care…

        De după un colţ al coridorului se auzi zgomot de glasuri. M-am năpustit într-acolo, agitând cheia deasupra capului şi… m-am ciocnit zdravăn de Maria, rostogolindu-mă împreună cu ea pe fâşia lunecoasă de linoleum. Avusese pesemne timp să vadă ochii mei strălucind de bucuria descoperirii, ori poate chiar cheia, căci am auzit-o murmurând în cădere: „Nici o vorbă!”

        Buimăcit – mai mult de spusele ei decât de căzătură – am ajutat-o să se ridice, pierzându-mă într-o puzderie de scuze. Maria se plângea de dureri la glezna piciorului drept şi-mi venea să intru în pământ de ruşine pentru stângăcia mea blestemată.

        — Să te ducem la infirmerie – se oferi, galant, ziaristul.

        — Nu, nu! Radiograma nu poate să întârzie!… O să mă ajute tovarăşul Gheorghiu… ca pedeapsă…

        Ziaristul şi însoţitorii săi îşi urmară drumul spre cabina radiotelegrafistului. Noi pornirăm în direcţia opusă. Şchiopătând uşor, Maria se sprijinea de braţul meu. Uitasem de toate, privind pe furiş conturul gingaş al chipului ei…

        „Oh, temps, suspends ton vol…”

        Dar timpul era prea grăbit ca să mă asculte…

        Aproape de infirmerie, Maria îmi spuse încet:

        — Arată-mi ce ai găsit.

        Am scos cheia din buzunar şi am vrut să-i dau explicaţii. M-a oprit eu un gest mut:

        — Să intrăm!

        De obicei, infirmeria era deschisă la orice oră din zi şi din noapte. Am apăsat deci pe clanţă. Uşa era încuiată. Înainte de a ne deschide, doctorul Glaser avu grijă să ne întrebe cine suntem şi ce vrem.

        — Se teme de ceva, i-am şoptit eu Măriei în vreme ce cheia se răsucea în broască.

        — Sau de cineva, îmi răspunse ea la fel de încet.

        Cu un aer absent, doctorul întinse piciorul fetei pe un scaun şi începu să-l maseze, cu mişcări precise şi repezi. Nu trecu însă o jumătate de minut şise ridică supărat:

        — Dumitale îţi arde de glumă! N-ai nimic!

        Maria încuviinţă, liniştită:

        — Aveţi dreptate. Am venit pentru altceva.

        Am tresărit o dată cu doctorul, care o întrebă şovăind:

        — E în legătură cu…?

        — În legătură cu asasinarea comandantului.

        O nouă tresărire. Doar Maria se arătase convinsă că e o sinucidere! Şi acum…

        Fata zâmbi uşor, mai mult din ochi:

        — Am înţeles că e o înscenare de cum am văzut revolverul în mâna dreaptă. Asasinul a uitat sau n-a observat de la bun început un amănunt esenţial: comandantul era stângaci…

        Revenindu-mi din uimire, am hotărât să-mi dovedesc şi eu perspicacitatea şi i-am întins doctorului cheia pe care o ţinusem strânsă în pumn. Se uită la ea nedumerit, apoi la mine, întrebător. I-am arătat urmele.

        — Ce-nseamnă asta?

        — Asta înseamnă că pentru a fi în siguranţă nu-i destul să încuiaţi uşa: trebuie să scoateţi cheia din broască!

        Şi i-am descris cleştele subţire, cu colţii ascuţiţi şi puternici – auxiliar preţios al spărgătorilor. Introdus în broască pe dinafară, el apucă zdravăn în fălcile lui de oţel capătul cheii, care se răsuceşte ascultătoare la dreapta sau la stânga…

        — A căzut deci şi ultimul văl, murmură gânditor doctorul Glaser.

        Maria îi aruncă o privire pătrunzătoare:

        — Ultimul? Nu, tovarăşe doctor. Trebuie să aflăm mai întâi mobilul crimei. Şi nici atâta nu-i de-ajuns. Ultimul văl este cel care acoperă chipul ucigaşului!