UN VAS LA TRIBORD.

        Ne împărţisem în două grupuri. Profesorul, Maria.şi oceanologul stăteau lângă uşa cabinei, discutând cu voce înceată. Ionaşcu şi cu mine ne aţineam în preajma timonierului, urmărind împreună 6u el acul busolei magnetice şi privind marea prin geamurile groase, menite să reziste biciuirilor furtunii.

        Trecuse un sfert de oră – sau poate nici atât. Fără veste, Ionaşcu se repezi şi apucă roata cârmei cu amândouă mâinile. Sub ochii uluiţi ai timonierului puse banda dreaptă, urlând:

        — Lumini la babord!

        Vasul se cutremură, prăvălindu-se pe o parte. Surprinşi de această manevră neaşteptată, ne pomenirăm aruncaţi pe podea. Cârma, rămasă liberă, se mai învârti de câteva ori în dreapta şi-n stânga, până ce timonierul puse iar stăpânire pe ea. M-am ridicat cu greu, pipăindu-mi cucuiul care începea să mise profileze în frunte şi l-am văzut pe Ionaşcu ţinându-se de cutia busolei. Părea că suferă cel mai mult în urma căzăturii şi se plângea că-l doare tot corpul.

        — Nu-i nimic! i-o tăie scurt oceanologul. Nici noi n-am căzut pe moale!

        Profesorul îl privi mustrător. Îşi zicea pesemne că ziaristul fusese destul de pedepsit pentru halucinaţia lui. Căci cum puteam numi altfel motivul gestului său necugetat, de vreme ce marea era pustie de jur-…împrejur?

        Timonierul refăcu capul la compas [Cap la compas – drumul urmat de navă, indicat de compas (busolă). (N. A.)] – ajunsesem cu prova spre sud – şi lucrurile îşi reluară mersul firesc, cu deosebirea că Ionaşcu nu mai şedea lângă cârmă. Şchiopătând şi ţinându-se de coaste, pornise către cabina lui.

        Abia plecase şi Maria fu cuprinsă de remuşcări:

        — Ne-am purtat urât, foarte urât… Poate că bietul Ionaşcu are nevoie de doctor…

        — Trec pe la tovarăşul Glaser şi îl rog să-l consulte – am spus eu.

        Doctorul Glaser era la infirmerie. Aflând cele întâmplate, îşi luă trusa şi mă însoţi spre cabina ziaristului. Când am ajuns în faţa uşii, am auzit răpăiala grăbită a maşinii de scris.

        — Nu pare aşa de bolnav, se miră doctorul.

        Am bătut la uşă.

        — Cine-i? întrebă o voce slabă.

        — Gheorghiu.

        — O clipă…

        Se auziră nişte foşnete nelămurite, apoi zgomotul unor paşi înceţi, şovăitori. Uşa se deschise. L-am lăsat pe doctorul Glaser să treacă înainte.

        În maşina de scris, o foaie albă neîncepută. Urmărindu-mi privirea, ziaristul socoti că trebuie să-mi dea explicaţii:

        — Am încercat să mai uit de dureri, terminând reportajul.

        Doctorul îl privi pe deasupra ochelarilor:

        — Ai dureri chiar aşa de mari?

        — Grozave, doctore, grozave!

        — Curios! Am constatat doar nişte contuziuni superficiale. Nădăjduiesc să nu fie vorba de o leziune internă…

        Ziaristul ridică din umeri, cu un aer resemnat.

        *

        *

        Am stat în cabina de comandă până aproape de ivirea zorilor. Toţi aveam o înfăţişare spectrală: palizi, traşi la faţă, cu ochii înroşiţi de nesomn. Ne mai ţinea pe picioare numai gândul că vom ajunge îndată la Constanţa.

        Furtuna se potolise. Vântul mai bubui de câteva ori în geamuri şi tăcu. Se ridicară şi negurile, dezvelind trupul plumburiu al mării. Dar ţărmul nu se zărea nicăieri.

        Mai trecu un ceas. Urmăream cu îngrijorare crescândă cuta care se adâncea tot mai mult între sprâncenele timonierului. Privind încă o dată marea, la fel de nesfârşită, el înţepeni cârma, se apropie de telegraful maşinilor şiaduse coarnele de aramă la „Stop”. Apoi se întoarse către profesor.

        — Nu mă încumet să duc vasul mai departe. Până acum ar fi trebuit să ajungem la Constanţa.

        — Poate că nu suntem departe, îl încurajă Maria.

        — Nu mai ştiu ce să cred. Am mers cu maximum de viteză şi am ţinut cu dinţii capul la compas. Aici e un lucru pe care nu-l înţeleg…

        — E adevărat că după cele întâmplate ne putem aştepta la orice, spuse profesorul, pe gânduri.

        — Dumneata ce propui? se adresă Maria timonierului.

        — Să stăm pe loc până ce voi putea face punctul [A face punctul – determinarea coordonatelor punctului unde se află nava, cu ajutorul instrumentelor de bord. (N. A.)] într-adevăr, dacă furtuna trecuse, cerul rămăsese acoperit. Nu ne rămânea decât să aşteptăm ca soarele să-şi arate faţa măcar pentru câteva clipe. Dacă aparatul de radiotelegrafie n-ar fi fost stricat, am fi încercat să intrăm în legătură cu baza. Aşa însă…

        — Trebuie să stabilim, măcar cu aproximaţie, locul în care ne aflăm! hotărî profesorul, ridicându-se de pe scaun. Să mergem la aparate.

        Maria se lumină:

        — Sigur! Să vedem ce spune hidrolocatorul!

        Am tresărit. Ce putea să ne spună hidrolocatorul despre coordonatele vasului? Doar nu era totuna cu descoperirea cârdurilor de peşti! I-am însoţit totuşi pe Maria şi pe oceanolog în cabina cunoscută, unde acelaşi om din echipaj puse în funcţiune aparatul emiţător-receptor de ultrasunete. De astă dată, aparatul avea să joace rolul unei sonde perfecţionate.

        Închipuieşte-ţi că o puternică rază ultrasonoră izbeşte fundul mării, se reflectă şi este captată de receptorul hidrolocatorului. Cunoscând viteza ei de propagare în apă, o simplă operaţie aritmetică îţi va da adâncimea mării în punctul respectiv. Acum intră în acţiune batigrama [Batigrama – harta adâncurilor marine. (N. A.)] alcătuită tot pe baza sondajelor ultrasonore. Comparând adâncimea indicată de hidrolocator cu batigrama şi cunoscând direcţia urmată de vas, vei şti cu oarecare aproximaţie unde te afli.

        Maria întinse pe masă harta adâncurilor Mării Negre, prevenindu-mă:

        — Să nu te aştepţi la cine ştie ce abisuri ameţitoare. Adâncimea maximă e de numai 2246 metri – şi asta departe, în larg.

        — Nu mi se pare chiar aşa de puţin, am îngăimat eu, copleşit.

        — Faţă de cei 10.863 metri din groapa Filipinelor… Dar fii pe pace; aici, lângă ţărm, nu-s nici 100 de metri.

        Precizarea nu era de natură să mă liniştească. În definitiv, la 10.000 sau la 100 de metri adâncime te poţi îneca la fel de iremediabil!

        Vrând să ne demonstreze cunoştinţele lui în materie de hidrolocaţie, Manea îşi puse căştile receptorului la urechi. Maria şi cu mine ne-am mulţumit să privim ferestruica în spatele căreia se desfăşura banda înregistratoare. Şi din prima clipă am rămas fără grai, urmărind cifrele de pe bandă: 1.480 – 1.475 – 1.479 – 1.483 -1.467 – 1.480…

        Maria îşi regăsi cea dintâi cumpătul:

        — Nu se poate!… Aparatul ne înşeală…!

        — Ce spui? se oţărî Manea scoţându-şi căştile ca să o poată auzi.

        — Nu e bun aparatul!

        Oceanologul se ridică şi ne dădu la o parte, cu un gest semnificativ: „De ce vă băgaţi, dacă nu vă pricepeţi?” Dar pe chipul lui se întipăriră semnele aceleiaşi uluiri. Se întoarse la aparat, îl opri, îl puse iarăşi în funcţiune şi privi banda înregistratoare, care se încăpăţâna să arate aceeaşi adâncime de necrezut.

        Atunci se aplecă asupra hărţii, gândind cu voce tare:

        — N-am avut când să trecem de jumătatea apuseană a mării…

        Peste umărul lui am urmărit pe hartă linia care unea toate punctele având adâncimea de 1.500 metri. Ea trecea departe de ţărmul românesc, apropiindu-se la nord de coastele Crimeei, iar la sud-vest şi sud de ţărmurile bulgar şi turc.

        Aflând rezultatele sondajului, profesorul Jora trecu îndată la verificarea lor cu ajutorul instalaţiilor de pe bord. În primul rând, ne-am convins că adâncimea era reală coborând în mare sonda cu explozie. În clipa când soneria şi becul roşu ne dădură de veste că sonda a ajuns pe fund, acul indicator al troliului ne încredinţa că s-au desfăşurat 1.480 metri de cablu. Urmară şi alte cercetări, al căror rezultat nu ne îngăduia – din păcate – să fim prea optimişti.

        Strângându-ne în jurul lui, profesorul Jora ne înfăţişă situaţia fără ocolişuri:

        — Ne aflăm departe de ţărmul nostru. Cercetările pe care le-am efectuat au dat rezultate categorice în această privinţă.

        — Poate că suntem în apropierea ţărmului sovietic sau bulgar – am îndrăznit eu să sugerez, cu gândul la batigramă.

        — M-aş fi bucurat să fie aşa. Am terminat însă chiar acum analiza unor probe de apă. Salinitatea este atât de ridicată, încât am toate motivele să cred că ne aflăm în apropierea Bosforului.

        — De altfel, adăugă oceanologul, aparatele ne-au semnalat prezenţa celor doi curenţi contrari: curentul de suprafaţă, dinspre Marea Neagră spre Marea Marin ara şi curentul de profunzime, cu sens invers.

        — Şi lucrul cel mai grav – reluă profesorul – este că vasul, plutind în derivă [Deriva – deplasarea involuntară a unui vas, datorită vântului sau curenţilor marini. (N. A.)] se supune acţiunii curentului de suprafaţă, îndreptându-se încet către ţărm. Trebuie să facem ceva!

        În contrast cu calmul său obişnuit, profesorul Jora începu să măsoare puntea legănătoare a vasului. Îl urmăream intrigat, căutând să înţeleg motivul sau motivele pentru care îl îngrijorează într-o asemenea măsură apropierea de ţărmul străin. Şi deodată am văzut în faţa ochilor pagina de ziar în care era publicat interviul dat de profesor unui redactor al „Agerpres”-ului. Iată de ce numele lui mi se părea cunoscut!

        Dacă mi-amintesc bine, profesorul Jora se întorcea de la Cairo, unde avusese loc un congres internaţional al oceanologilor. În drum spre ţară, se oprise o zi la Istambul aşteptând motonava „Transilvania”. Seara, în holulhotelului la care trăsese, fusese acostat de un grup de legionari care-i ceruseră să rămână în „lumea liberă”. Respinşi cu indignare, cavalerii bâtei trecuseră la insulte şi la lovituri. Profesorul abia reuşise să scape, cu ajutorul unor pasageri atraşi de zgomot. Poliţia sosise prea târziu, după ce agresorii se făcuseră nevăzuţi, ducând cu ei, ca trofeu cucerit în lupta „ideologică”, ceasul şi portofelul victimei. Pe bună dreptate se temea profesorul de reluarea unei asemenea dispute…!

        Mai trecu o jumătate de oră. Vremea se schimbă. Ne pomenirăm deodată că soarele ne zâmbeşte printre nori. Ce-i drept, era un soare încă palid şi fără putere, făgăduind abia lumina şi căldura pe care le aşteptam. Fu însă de ajuns ca oamenii să se mişte pe punte cu mai multă vioiciune şi ca nădejdea să se întărească în inimi: „Ai noştri n-or să ne părăsească! Or să ne caute peste tot!” Răspunzând parcă acestor dorinţi tăcute, glasul timonierului se înălţă în văzduhul tot mai limpede al dimineţii:

        — Un vas la tribord!