OAMENI ŞI CUNOŞTINŢE NOI.

        Multe lucruri vrednice de mirare s-au spus şi s-au scris despre măiestria culinară a bucătarilor de pe nave. Eu unul le-am socotit totdeauna nişte născociri la fel de vrednice de crezare ca vasul fantomă, şarpele de mare şi alte asemenea baliverne marinăreşti. Mai bine zis, le-am socotit astfel până în clipa când am gustat din ciorba pregătită de bucătarul vasului oceanografie. După aceea, aş fi putut jura că dacă zeii au existat vreodată, ambrozia lor cerească nu era altceva decât ciorbă de peşte gătită de vreun strămoş îndepărtat al tovarăşului Năvodaru…

        Noile mele cunoştinţe mâncau în tăcere. Doctorul Glaser diseca meticulos fiecare bucăţică de carne, curăţind-o de nenumăratele oase şi oscioare care fac spaima gospodinelor. Oceanologul se înverşuna asupra farfuriei, cu sorbituri zgomotoase, dând toate semnele unei mari fericiri. Numai profesorul Jora, conducătorul expediţiei ştiinţifice, părea să se gândească mai mult la specia din care făceau parte peştii decât la gustul lor straşnic.

        Numele profesorului îmi era cunoscut. M-am străduit însă în zadar să-mi amintesc dacă-l întâlnisem într-o revistă sau îl auzisem rostit într-o conversaţie oarecare.

        Înalt şi slab, cu o coroană de păr alb în jurul cheliei lucitoare, cu ochii ascunşi în dosul ochelarilor fumurii, profesorul îmi făcea impresia unui bătrânel sâcâitor, fără prea multă personalitate. Cât de simpatic era, în schimb, ziaristul Ionaşcu! Iute ca o sfârlează, acum îl vedeam învârtind butoanele aparatului de radio, acum înghiţind o fărâmă de pâine sau legănându-se pe scaunul care scârţâia din toate încheieturile. Căci sprinteneala ziaristului se îmbina în chip surprinzător ou masivitatea corpului său de atlet.

        Despre ceilalţi meseni – trei sau patru cercetători ştiinţifici – nu pot să-ţi spun decât că mi-au făcut impresia unor fiinţe bine-crescute care nu vorbesc la masă, mănâncă fără zgomot şi, în general, sunt încântate când nu le bagă nimeni în seamă. În ceea ce mă priveşte, le-am dat această satisfacţie – mai ales că evenimentele s-au precipitat, curând, într-un chip neprevăzut.

        Bucătarul ne aducea tocmai ultimul fel – un castron cu compot – când în încăpere intrară doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme. „Comandantul şi.radiotelegrafistul”, îmi suflă Ion Manea. Noii veniţi îmi strânseră mâna, pe rând, şi se aşezară continuând o discuţie începută mai dinainte.

        — Ai transmis, deci, coordonatele?

        — Desigur, tovarăşe comandant! Flotila de pescadoare va porni peste jumătate de ceas.

        — Acum totul e în mâna timonierului. Dacă va şti să menţină vasul deasupra cârdului de scrumbii…

        — Cine, tovarăşul Toma? N-aveţi nici o grijă!

        N-aş fi înţeles nimic din dialogul lor, dacă oceanologul nu mi l-ar fi tălmăcit. Cârdul de scrumbii pe care-l întâlnisem în adâncul apei fusese descoperit de cei de pe vas şi radiotelegrafistul înştiinţase flotila de pescadoare.În două-trei ceasuri, flotila avea să ne ajungă. Până atunci trebuia să urmăm cârdul care se deplasa încet spre sud, de-a lungul coastei şi să transmitem din când în când pescarilor coordonatele vasului.

        Curiozitatea fiindu-mi satisfăcută, m-am ridicat de la masă. Înainte de a trece pragul uşii, amintindu-mi de costumul de scafandru autonom, am aruncat o întrebare fără ţintă precisă. Mi-a răspuns comandantul:

        — Toate lucrurile dumitale se află în magazia de materiale. Poţi să le ceri mâine dimineaţă…

        Liniştindu-mă în.această privinţă, am vrut să lămuresc o chestiune care mă frământa din ce în ce mai mult:

        — Spuneţi-mi, tovarăşe comandant, cum se face că de când sunt pe vas nimeni nu s-a interesat de unde viu şi ce-i cu mine? Vă întreb nu pentru că m-aş crede buricul pământului, dar…

        — Dar ţi se pare ciudată lipsa noastră de interes… Am receptat o radiogramă cu semnalmentele dumitale şi descrierea echipamentului. Cum vezi, tovarăşii nu te-au uitat…!

        Urând încă o dată „poftă bună” noilor veniţi, am părăsit încăperea împreună cu oceanologul căruia îi făgăduisem să-i povestesc amănuntele accidentului meu submarin. Ajunşi în cabina lui, ne-am aşezat pe scaunele comode, înşurubate în podea şi i-am înşirat lucrurile pe care le cunoşti.

        Ion Manea nu m-a întrerupt decât de două ori. O dată, pentru a-şi nota în carneţel cele două adâncimi la care avusesem senzaţia că mânerele velomotorului îmi ard palmele. L-am auzit mormăind ca pentru sine:

        — 18 metri… 50 metri… Şi generatorul lucra cu mică intensitate…!

        — Cum?

        — Nimic, nimic! Continuă.

        Când i-am descris peştii urcând cu burta în sus către suprafaţa mării, calmul îl părăsi cu totul. Zmulgându-mă aproape de pe scaun, se năpusti pe coridor, trăgându-mă după el, şi se opri în faţa unei uşi masive, pe care scria cu litere mari: LABORATOR. INTRAREA STRICT OPRITĂ. Răguşit de emoţie, începu să strige – acompaniindu-se cu o cascadă de lovituri:

        — Tovarăşă Prodan! Deschide repede! Tovarăşă Maria!

        Dincolo de uşă răsună un zgomot grăbit de paşi, cheia se răsuci în broască… Fără să mă slăbească din strânsoare, oceanologul se repezi în încăpere. Ne-am oprit în fata unui acvariu de dimensiuni respectabile. Peştii stăteau cu gurile larg deschise în faţa pereţilor străvezii. Erau nenumărate soiuri – nenumărate forme şi culori…

        Lângă acvariu, pe o măsuţă cu rotile, se afla un aparat necunoscut mie. Oceanologul se apropie de el, întoarse,un comutator şi ecranul rotund se acoperi cu o lucire mată, verzuie. Am crezut că ştiu despre ce e vorba:

        — O nouă şedinţă de televiziune?!

        Clătinând capul în semn că nu, însoţitorul meu întoarse alt comutator. În centrul ecranului, împărţindu-l în două jumătăţi egale, se ivi o linie luminoasă orizontală care vibra mărunt. Şi îndată am văzut crescând din ea câteva ridicături, asemănătoare dinţilor de ferăstrău. Dar oceanologul mă apucă deumeri şi mă sili să privesc spre acvariu. Fără să vreau, am scos o exclamaţie de surprindere: mişcările peştilor îşi pierduseră siguranţa şi graţia obişnuită; tot mai mulţi urcau la suprafaţa apei, cu burta în sus…' Era acelaşi tablou din adâncul mării! Numai că de data asta nu eram singur şi nu mai putea fi vorba de o halucinaţie provocată de oboseală sau de adâncimea prea mare – aşa cum încercase să mă convingă Brujan.

        O voce catifelată mă smulse din visare:

        — Chinuieşti peştii degeaba, tovarăşe Manea.

        — Degeaba? se repezi oceanologul, urmând într-un crescendo susţinut: Ştii dumneata că omul ăsta – pe care am uitat să ţi-l prezint – a văzut o asemenea scenă la 18 metri adâncime?

        — La 18 metri?… E adevărat?

        Am încuviinţat, întorcându-mă şi descoperind-o în sfârşit pe cea care ne deschisese uşa. Nu se potrivea de loc cu prototipul femeii-savant, aşa cum mi-l imaginasem întotdeauna: bătrână, urâtă şi cu ochelari. În faţa mea se afla o fată cu părul tuns scurt, îmbrăcată într-un halat a cărui albeaţă îi reliefa chipul fin, bronzat de soare şi de vânturile mării. Sub halat se conturau liniile armonioase ale unui trup zvelt, bine proporţionat.

        Comutatorul ţăcăni din nou. Ecranul se întunecase şi prizonierii temniţei de cristal îşi regăsiră în sfârşit poziţia firească. Mi-am luat inima în dinţi:

        — Gheorghiu… Radu Gheorghiu, operator cinematografic. N-aţi vrea să-mi spuneţi, tovarăşă…

        — Maria Prodan, asistentă la Institutul de fizică.

        —…tovarăşă Prodan: ce se întâmplă cu peştii?

        — Ce se întâmplă cu peştii… repetă fata. Ca să-ţi răspund, trebuie să aflu mai întâi ce ştii dumneata despre ultrasunete.

        Întrebarea m-a luat pe nepregătite. Şi chiar dacă m-aş fi gândit ceasuri în şir, n-aş fi putut spune mai mult decât am îngânat, cu destulă nesiguranţă:

        — Mi se pare că sunt nişte sunete pe care nu le putem auzi… E ceva în legătură cu frecvenţa vibraţiilor…

        Pentru prima oară îmi păru rău că nu stăruisem mai mult asupra capitolului „Acustica” din cartea de fizică. Dacă ar fi fost de faţă numai oceanologul, poate că nu m-ar fi încercat remuşcările acestea târzii. Dar ghiceam în privirea fetei o ironie care atârna în balanţă mai greu decât mirarea zgomotoasă a lui Manea:

        — Numai atâta ai învăţat la şcoală? Cam puţin, amice! Chiar foarte puţin!

        Asistenta îmi ţinu partea, făcându-mă să mă simt şi mai încurcat:

        — Eşti prea aspru, tovarăşe Manea! Doar nu toată lumea se interesează de problemele ştiinţifice. Mai bine să-i explicăm despre ce-i vorba.

        — Mă rog, mă rog! consimţi el. E domeniul dumitale – n-ai decât să-i explici!

        Din spusele Măriei Prodan am reţinut că sunetele a căror frecvenţă depăşeşte 16-20.000 vibraţii pe secundă nu pot fi percepute de urechea omenească, intrând în categoria ultrasunetelor. Ele acţionează în chip diferit asupra fiinţelor vii. Aşa, de pildă, ultrasunetele puternice distrug anumitebacterii, iar cele de putere mijlocie au o acţiune binefăcătoare asupra organismului omenesc…

        Ziaristul Ionaşcu intră în încăpere către sfârşitul expunerii. Se aşeză pe un scaun şi, părând foarte interesat de problemă, scoase din buzunar un carneţel şi un creion. Făcu câteva însemnări cabalistice, apoi, aflând de la ce începuse discuţia, se arătă nedumerit:

        — Bine, bine, dar ce legătură au toate astea cu peştii?

        — Ce legătură? sări oceanologul, Fenomenul petrecut în acvariu se datora vibraţiilor ultrasonore care străbăteau apa!

        — Iar ceea ce a văzut tovarăşul Gheorghiu în adâncul mării se explică în acelaşi fel – reluă Maria Prodan. Întâmplarea a făcut ca el să se afle sub vasul nostru tocmai când încercam un nou generator de ultrasunete. Dacă am fi lucrat cu o intensitate mai mare, peştii ar fi murit, iar scafandrul ar fi simţit că-şi pierde echilibrul şi că surzeşte. De altfel nici nu ştiu precis ce s-ar fi putut întâmpla. Generatorul e foarte puternic, poate cel mai puternic construit până acum…

        — La noi în ţară?

        — Nu, tovarăşe Ionaşcu. În lume!

        — Interesant… Foarte interesant! Aş scrie ceva despre generator…

        Oceanologul tuşi, dregându-şi vocea, dar Maria i-o luă înainte:

        — Nu se poate, tovarăşe Ionaşcu. Aparatul e abia în faza experimentală.

        — Păcat, suspină ziaristul. Ar fi ieşit un reportaj grozav: „O nouă biruinţă a ştiinţei şi tehnicii româneşti! Cel mai puternic generator… „

        Maria, care îl privise amuzată – „şi cu prea multă atenţie pentru un om străin!” – mi-am spus eu, descoperindu-mi cu uimire un început de gelozie – îi întrerupse peroraţia, întorcându-se către mine:

        — Şi spuneai că mânerele te ardeau?

        Ionaşcu o privi uluit. Înţelegând că întrebarea îmi era adresată, i-am răspuns afirmativ.

        — Erau de metal? continuă fata.

        — Da… cred că de aluminiu.

        — Atunci explicaţia e simplă: se încălziseră sub efectul puternicelor vibraţii ultrasonore.

        — La cincizeci de metri adâncime?

        — Chiar la cincizeci de metri! Cu noul nostru generator nu-i de mirare!

        Am rămas pe gânduri, în timp ce Maria vorbea cu înflăcărare despre minunatele însuşiri ale undelor ultrasonore. Mă încerca un sentiment ciudat, contradictoriu, alcătuit din mulţumire şi părere de rău. Aflasem dezlegarea întâmplărilor mele submarine, dar se destrămase şi vălul de taină pe care-l crezusem aruncat asupra lor. De fapt, numai imaginaţia mea prea bogată era de vină. Ce lucru neobişnuit se putea petrece aici, în Marea Neagră, la câţiva kilometri de la ţărm? Hotărât lucru – doritorii de aventuri trebuie să le caute la Polul Sud ori în… Cum se cheamă ţinutul acela aproape neexplorat din Brazilia? A fost şi un film turnat de nişte italieni… Aha: Matto Grosso…!

        — Tovarăşe Gheorghiu, vrei s-asculţi o poveste?

        Am privit-o nedumerit pe Maria. Avea de gând să-şi bată joc de mine? Dar fata mă linişti:

        — O poveste ştiinţifică, nu cu Feţi-Frumoşi şi Co-sânzene. Tovarăşul Ionaşcu vrea să afle cum ne folosim de ultrasunete. Poate că te interesează şi pe dumneata…

        Hotărât să încerc voluptatea amară a spulberării oricărei urme de mister, m-am apropiat de grupul celor trei.