„VASUL FANTOMA” ÎŞI DEZVĂLUIE TAINELE.

        Ţi s-a întâmplat, poate, să te trezeşti înainte de vreme, după un coşmar care te-a făcut să gemi şi să te zbaţi în somn. În primele clipe, încă nedezmeticit, nu ştii unde te afli. Camera e cufundată într-o penumbră misterioasă. Obiectele atât de familiare în timpul zilei capătă forme şi contururi ciudate. Ţi se pare că ghiceşti pretutindeni fiare la pândă, ghemuite, gata să sară şi să te sfâşie. Tăcerea te apasă şi îţi ascute peste măsură auzul: trosnetul uşor al unei mobile îţi sună în urechi ca un pocnet de pistol…

        Senzaţiile acestea le-am încercat şi eu venindu-mi în fire. Mă aflam întins pe un pat îngust, îmbrăcat într-o pijama străină şi simţeam cum mă legări uşor, o dată cu patul, o dată cu întreaga încăpere, domol şi ritmic – înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Săltându-mă în coate, privirea mi s-a oprit asupra geamului rotund al unui ublou [aşa apare în text, forma corectă hublou, notă C. CPŞF],situat chiar în faţa mea. Hotărât să lămuresc taina acestei camere necunoscute, m-am ridicat brusc în capul oaselor.

        Eram pesemne tare slăbit, căci mişcarea aceasta firească îmi dădu o ameţeală puternică. Trebui să stau câteva minute cu ochii închişi, aşteptând să se risipească vălul care-mi înceţoşa creierul. Apoi m-am dat jos din pat şi m-am apropiat de ublou curaşi şovăielnici. ţinându-mă din când în când de pereţi.

        Coborâsem sub apă într-o dimineaţă senină, în urmă cu câteva ceasuri sau cu câteva zile – asta n-o mai ştiam! Acum, soarele îşi plecase fruntea într-un amurg sângeriu. Dinspre răsărit săgetau trâmbe subţiri de nori, învăpăiaţi de focul ultimelor raze; alţii se clădeau în văzduh, întruchipând fantastice piramide, şi turnuri, şi coloane.

        Am deschis ubloul, trăgând adânc în piept aerul proaspăt, cu miros de sare. Simţeam cum mă înzdrăvenesc cu fiecare inspiraţie -şi o dată cu puterile îmi reveni şi curiozitatea. Ce se întâmplase cu mine? Unde mă aflam?

        Un glas profund, bubuitor, mă smulse de sub apăsarea acestor gânduri:

        — Bravo, tinere! Ai o constituţie robustă! Altul ar fj zăcut câteva zile după o asemenea intoxicaţie cu oxigen.

        Mă întorsesem de la primele cuvinte, convins că stăpânul unui astfel de glas nu poate fi decât un uriaş atingând cu creştetul tavanul cabinei. În pragul uşii răsărise însă un omuleţ cu ochelari fără rame, prinşi la rădăcina nasului, care înainta spre mine frecându-şi mâinile mici, grăsulii.

        — Doctor Glaser. Cu cine am onoarea?

        — Gheorghiu… Radu Gheorghiu, operator cinematografic…

        Doctorul păru încântat de cunoştinţă. Îmi strânse mâna cu o putere nebănuită, apoi o păstră într-a lui şi scoase din buzunar un ceas vechi, cu capace de argint, începând să-mi numere bătăile pusului. L-am auzit spunând cu acelaşi glas gros, nefiresc:

        — De acum cred că poţi să ieşi la plimbare.

        — În pijamaua asta…?

        — O să-ţi împrumutăm nişte haine.

        Am privit cu îndoială făptura lui măruntă. Ghicindu-mi gândul, omuleţul surâse:

        — Nu sunt numai eu pe bord… O să primeşti haine pe măsură.

        Şi se întoarse să plece. Doream atât de mult să ştiu ce mi se întâmplase, încât l-am oprit copilăreşte, apucându-l de mâneca halatului:

        — O clipă, tovarăşe doctor!

        Vocea mea trebuie să fi avut un timbru ciudat, căci doctorul mă privi cu îngrijorare:

        — Ce e? Nu te simţi bine?

        — Ba da… Voiam doar să vă întreb cum am ajuns aici, ce s-a petrecut cu mine după ce… în sfârşit, după ce mi-am pierdut cunoştinţa.

        — Asta-i tot? răsuflă el uşurat.

        — Da… Pentru mine e destul de important!

        — Sigur, sigur, nu te impacienta! Iată ce s-a întâmplat, pe scurt: când te-ai lipit de gura de absorbţie, împiedicând funcţionarea pompei, scafandrulnostru a coborât şi te-a legat de parâma de semnalizare. Apoi ai fost ridicat la suprafaţă. E limpede?

        Abia după ce uşa se închise în urma lui, mi-am dat seama că de fapt nu aflasem mare lucru. Ce putea să însemne „gura de absorbţie”? Despre ce pompă era vorba? N-am avut timp să mă frământ prea mult. Un tânăr în haine uşoare, de vară, pătrunse grăbit în cameră. Avea ceva colţuros în toată înfăţişarea lui – totodată un aer de siguranţă calmă, care mă atrase de la început.

        — Dumneata eşti „omul mării”?

        — Mai bine zis „omul din mare”, am zâmbit eu.

        Tânărul zâmbi şi el, cu destulă zgârcenie, punând pe masă un pachet nu prea voluminos.

        — Aici sunt hainele promise de doctor. Le-am scos chiar acum de la magazie; o să fie cam mototolite. Dar cred că n-ai de gând să mergi Ia operă în seara asta!

        Noul venit îmi făcu un semn amical şi se întoarse pe călcâie. Din prag, cu mâna pe clanţa uşii, îmi mai aruncă repede câteva cuvinte:

        — Uitasem să mă prezint: sunt oceanologul Ion Manea. Mai vorbim noi la masă…

        În alte împrejurări m-ar fi supărat poate lipsa de politeţe a celui care apăruse şi dispăruse ca un meteor. Dar Ion Manea pronunţase un cuvânt magic, un cuvânt pentru care eram gata să-i iert insulte mult mai grave: masă! N-aş fi putut spune câte ceasuri trecuseră de la leşinul meu submarin. Simţeam însă în stomac un gol imens…

        Am desfăcut în grabă pachetul. Hainele marinăreşti îmi veneau de minune. Mi-am potrivit chipiul şi am pornit în căutarea sălii de mâncare.

        Cabina mea se afla în fundătura unui coridor pe care l-am străbătut aproape alergând. Am urcat apoi câteva trepte, fiind întâmpinat de mirosul specific al mării: ajunsesem pe punte. Mă aştepta însă o surpriză neplăcută. Zadarnic m-am plimbat de la provă până la pupă şi îndărăt – vasul părea pustiu. În schimb, pretutindeni îmi atrăgeau privirea aparate pe care nu le mai întâlnisem niciodată. Recipiente de diferite forme şi mărimi atârnau peste bord, la capetele unor cabluri înfăşurate pe trolii speciale; chiar la mijlocul punţii, o sferă lucitoare părea gata să-şi ia zborul de pe un postament scobit înăuntru; alături, un fel de ţeavă de tun de o necrezută lungime…

        Mă pregăteam să-mi continui cercetările în interiorul vasului, când aparatele se puseră în mişcare toate odată. Recipientele începură să coboare dispărând până la urmă sub apă, în timp ce cablurile se desfăşurau din ce în ce mai repede; sfera lucitoare se înălţă în aer şi am văzut că sub ea atârnă o cutie metalică; ţeava de tun, ridicată de la un capăt, îşi schimbă poziţia orizontală ajungând să se cufunde în valuri cu gura în jos. Şi totul se petrecea într-o tăcere deplină, pe care murmurul grav al mării nu făcea decât s-o întărească.

        M-am mândrit întotdeauna cu sângele meu rece. Acum însă, în faţa acestui tablou straniu, mă cuprinse o uşoară înfiorare. Era de vină, poate, şivăpaia de sânge a amurgului, care scălda tot vasul într-o lumină ireală. Îmi veni în minte vechea legendă a Vasului Fantomă şi înfiorarea începu să se preschimbe într-un sentiment vecin cu teama. Ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, am simţit deodată o mână aşezându-mi-se pe umăr.

        Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă n-aş fi auzit chiar atunci glasul lui Ion Manea (căruia îi aparţinea de altfel şi mâna misterioasă):

        — De ce-ai rămas aşa de surprins? Tot ceea ce vezi nu-i decât o modestă aplicare a principiilor telemecanicii…!

        Parcă mi s-a luat o greutate 'de pe inimă.

        — Am puţin timp liber, continuă oceanologul. Dacă vrei, pot să-ţi slujesc drept ghid pe bordul vasului, până la ora mesei.

        De data aceasta, cuvântul magic produse asupra mea o impresie mai puţin zguduitoare. Foamea avea drept adversar o intensă curiozitate -şi cea din urmă învinse.

        Urmându-l pe îndatoritorul meu cicerone, am ajuns la provă, unde atenţia mi-a fost atrasă de o instalaţie neobişnuită: un reflector suspendat cu faţa în jos, deasupra valurilor.

        — Asta ţine de meseria dumitale, m-a lămurit Manea. Sub linia de plutire a vasului se află o mică încăpere cu un geam gros de cristal. Când se întunecă bine, mă instalez acolo cu aparatul de filmat. Peştii sunt atraşi de lumina reflectorului şi…

        I-am luat vorba din gură:

        — Şi dacă vreţi să filmaţi la adâncimi mai mari?

        Fără să-mi răspundă, oceanologul se apropie de o ladă fixată temeinic pe punte, sub un palane. L-am urmat plin de curiozitate, ajutându-l să desfacă multiplele ei încuietori. Când îi ridică în sfârşit capacul – căptuşit cu un strat gros de cauciuc – ieşi la iveală un fel de submarin-miniatură. Am crezut, chiar, o clipă, că-i un model al clasicului mijloc de locomoţie sub apă. Apoi am observat câteva lucruri deosebitoare: o elice suplimentară, corpul mult bombat dedesubt şi terminat cu o talpă metalică, reflectorul înclinat sub un unghi de aproape patruzeci şi cinci de grade -şi mai cu seamă un tub transparent, în formă de trunchi de con, lipit cu capătul mai îngust de corpul metalic al aparatului. Înăuntrul tubului se vedeau trei ţevi de diferite mărimi, al căror rost nu l-am putut înţelege, ca de altfel rostul întregului aparat.

        La mijlocul spinării metalice se afla o ridicătură circulară din care ieşea un capăt de cablu. Ion Manea îl uni cu un altul, atârnând sub palane, trase o manetă şi aparatul se înălţă încet în aer, oprindu-se cam la un metru jumătate deasupra punţii. Abia atunci catadicsi însoţitorul meu să-mi dea lămuririle de trebuinţă.

        După spusele lui aveam în faţa ochilor un aparat de televiziune submarină. Elicea suplimentară, situată în dreapta şi spre înapoi, asigura – împreună cu cârma – mişcarea laterală a aparatului. Dedesubt se afla balastul, iar tubul transparent era umplut cu apă limpede, pentru a înlesni fotografierea, filmarea şi televizarea în apă tulbure. (Cele trei ţevi de diferite mărimi nefiind altceva decât obiectivele respectivelor aparate…) Inima aparatului o constituiaudouă electromotoare de mare capacitate, care dădeau forţa motrice şi curentul electric necesar. Comenzile de mişcare se transmiteau prin cablul de suspensie, ca şi imaginile din adâncul mării.

        Înarmându-mă cu toate aceste cunoştinţe, oceanologul mă socoti demn de a participa la o „şedinţă de televiziune submarină”. Mă conduse deci într-o cabină. Principalul mobilier era o masă înţesată de butoane multicolore, deasupra căreia se înălţa un ecran acoperit cu perdele de mătase. Manea se aşeză pe scaunul din faţa mesei şi mă rugă să trag oblonul ubloului. În cameră se făcu întuneric. Am auzit foşnetul perdelelor care se dădeau în lături şi ecranul se lumină slab. Începură să se desluşească nişte pete subţiri, roşiatice, lunecând cu încetineală pe un fond albăstrui.

        — Sunt peşti? am întrebat cu oarecare timiditate.

        — Ce peşti? râse oceanologul. Aparatul e încă pe vas. Ceea ce vezi dumneata sunt norii luminaţi de ultimele raze ale soarelui… Acum pornim.

        Norii se lăsară parcă în jos, apoi urcară. Am văzut o clipă linia mişcătoare a valurilor -şi aparatul trecu hotarul lumii submarine. Manea apăsă un buton şi ecranul îşi spori strălucirea. Pesemne că acolo, în adânc, se aprinsese reflectorul.

        Îţi mărturisesc că, admirând perfecţiunea tehnică a aparatului de televiziune, îmi spuneam tot timpul: „Păcat că-i legat de un cablu care-i stânjeneşte mişcările…” Mă gândeam chiar că, privind astfel lucrurile, velomotorul îi e cu mult superior. Şi aşa îmi amintii de dispariţia velomotorului, în clipele de spaimă dinaintea leşinului meu submarin. Voiam tocmai să-l întreb pe Ion Manea dacă ştie ceva despre echipamentul de scafandru autonom, când mi-am aruncat ochii pe ecran. Priveliştea se schimba cu atâta repeziciune, încât am înţeles că apreciasem greşit mobilitatea aparatului. Comandând diferitele mişcări, mâinile oceanologului zburau peste butoane aşa cum zboară pe. clape mâinile unui pianist virtuos.

        — Atenţie!

        Urmând îndemnul, am privit din nou spre ecran. Aparatul se oprise în faţa unui tufiş de alge, în care îşi găsise sălaşul o colonie de căluţi de mare. Cu cozile încolăcite în jurul firelor verzi, tremurându-şi fără încetare înotătoarele mici şi transparente, abia vizibile, peştişorii se legănau parcă în ritmul unei melodii doar de ei auzite. Trupurile lor, asemănătoare cu capul şi gâtul încomat al unui cal, se ridicau şi coborau fără grabă, păstrând aceeaşi poziţie verticală pe care n-o părăsesc toată viaţa…

        Când am ieşit pe punte, se înserase de-a binelea. Şiroind de apă, câteva din aparatele pe care le văzusem coborând se ridicau acum din valuri. Oceanologul îmi spuse numele lor: termografe [Aparate care înregistrează temperatura apei Ia diferite adâncimi. (N. A.)], plase şi năvoade pentru studiul bancurilor de peşti, butelii pentru probe de apă, drăgi speciale care „piaptănă” fundul mării… În cele din urmă se ivi şi aparatul care semăna cu o ţeavă de tun.

        L-am întrebat în glumă pe oceanolog:

        — Aveţi şi artilerie pe bord? Doar în Marea Neagră nu sunt balene, ca săvă războiţi cu ele!

        — Lăsând la o parte balenele, care nu-s de loc războinice, nu te-ai depărtat prea mult de adevăr.

        — Cum aşa?

        — Fiindcă aparatul acesta – sonda cu explozie – seamănă cu un tun nu numai la înfăţişare. Când gura cilindrului atinge fundul mării, un semnal dublu – acustic şi optic – ne dă de veste că putem executa „tragerea”. Atunci aprindem încărcătura de pulbere cu o scânteie electrică şi puterea exploziei face ca un proiectil, gol pe dinăuntru, să se înfigă în solul submarin. Am izbutit să aducem pe punte, în interiorul proiectilului, coloane de rocă de 5-6 metri lungime!

        Observând gestul de neîncredere pe care-l schiţasem la ultimele lui cuvinte, oceanologul continuă din ce în ce mai înfierbântat:

        — Ţi se pare mult? Sovieticii au obţinut coloane de rocă de treizeci de metri! E adevărat că vasul nostru nu se poate asemui cu „Viteaz”, cea mai modernă navă de cercetări oceanografice… Dar ştii ce înseamnă o coloană de treizeci de metri? Pe ea poţi citi, ca într-o carte deschisă, întreaga istorie a fundului mării…!

        Dezlănţuit, Manea mă împroşcă fără milă cu o ploaie de cifre şi date din care n-am înţeles mare lucru. Am reţinut doar finalul fulminantei sale dizertaţii:

        — Chiar istoria terestră are ce învăţa de la noi! Am să-ţi dau un singur exemplu. Acum aproape nouăsprezece secole, oraşele romane Pompei şi Herculanum au fost îngropate sub lava ţâşnită din adâncul vulcanului Vezuviu. Până nu de mult s-a crezut că vulcanul a erupt o singură dată. Ei bine, cu ajutorul sondei cu explozie, s-au luat probe de pe fundul Mării Tireniene, dovedindu-se.se că Vezuviul a erupt de cinci ori!

        Manea se opri să răsufle. Prinzând această clipă de răgaz, l-am întrebat despre velomotor şi despre echipamentul de scafandru autonom. Cu toate că nu-mi răpea orice nădejde, răspunsul nu era de natură să mă bucure: n-am văzut, n-am auzit – poate ceilalţi să ştie ceva… M-aş fi întristat şi mai mult, dacă în aceeaşi clipă n-ar fi început să sune clopotul pentru masă.