După ce se-întocmiră în cete cu-a lor căpetenii,

Deteră chiot atunci şi cu larmă porniră Troienii;

Ţipă sub cerul întins tot astfel un stol de cucoare,

Care de iarnă fugind şi de ploile putrede toamna,

Zboară cu strigăte peste Ocean şi se lasă departe,

Unde ameninţă pe oameni pitici cu omor şi pieire85

Şi năpădindu-i din zori duc vajnică harţă cu dânşii.

Însă Danaii păşeau pe tăcute suflând a turbare,

Gata să-şi deie ajutor, să se apere unii pe alţii.

Cum pe la munte, când Austru-ntinde o negură tristă

Pentru păstori, dar hoţilor mai priitoare ca noaptea,

Beznă-i şi-atâta zăreşti cât bate o piatră zvârlită;

Tocmai aşa se lăţise vârtejul de colb de pe urma

Celor porniţi, că ei repede înaintau pe câmpie.

Cum împotrivă păşind s-apropie oştile-n faţă,

Iat-arătos ca un zeu la Troieni luptător înainte,

Paris cu-o blană de pardos în spate, cu spada şi arcul

Încovoiat şi-nvârtind două suliţi cu bolduri de-aramă,

El pe fruntaşii Ahei îndeobşte-i poftea, câte unul

Singur să vie, cu el să se-mpieptuie în bătălie.

Când aminte luă Menelau războinicul cum înaintea

Armiei Paris venea înspre el cu paşi mari de mândrie,

Se bucură ca un leu care dă peste-o pradă mai mare,

Când se brodeşte să fie un cerb ori o capră de munte

Şi e flămând; el o-nghiorţăie hulpav, măcar că pe dânsul

Sprinteni ogari şi voinici vânători îl alungă; tot astfel

S-a bucurat şi Menelau când dete cu ochii de Paris.

Şi-nchipuia că el poate pe procletul să se răzbune;

De-asta deodată cu arma sări din cotigă la dânsul.

Dar păunaşul de Paris, îndată ce-l vede-naintea

Oastei în frunte ivit, de spaimă cuprins fără voie,

Repede, numai să scape de el, în mulţime-a dosit-o.

Cum pe ponoare la munţi, dacă-ntâmpini un şarpe balaur,

Pasul în lături izbeşti, că o groază te-apucă zărindu-l

Şi te întorci înapoi cu obrazul pălit de cutremur,

Tocmai aşa se dă-n lături în gloata Troienilor Paris,

Cel ca un zeu de chipos, speriindu-se de Menelaos.

Hector îl vede şi tabără-asupra-i cu grele cuvinte:

„Famene tu, numai chip de viteaz, al muierilor lotru

Şi-amăgitor, mai bine piereai fără nuntă, mai bine

Nu te năşteai! Aş fi vrut-o şi mult ar fi fost mai cu cale

Asta decât de ocară să fii şi batjocura lumii.

Cum vor mai râde în hohot duşmanii de noi şi de tine!

Ei şi-or fi zis după faţă că eşti luptător mai de frunte,

Tu care n-ai nici un pic de vârtute şi inimă-n tine.

Totuşi, molatic cum eşti, cu oameni aleşi ca tovarăşi,

Cale pe ape ai bătut în corăbii drumeţe pe mare

Şi, pripăşit la străini, răpit-ai din ţări depărtate

Mândra femeie-nrudită de-aproape cu oameni războinici,

Greu osândindu-ţi părinţii, norodul întreg şi cetatea

Ca să îmbucuri duşmanii, iar tu să ajungi de ruşine.

N-ai vrea cumva să te pui cu Menelau? Pofteşte, că-ndată

Şti-vei atunci de la cine furat-ai nevasta în floare.

N-ar fi putut să-ţi ajute nici cântecul tău de ghitară, 86

Nici dăruinţ-Afroditei, podoaba de chip şi de plete

De ai fi zăcut tu prin colb. Fricoşi mai sunt, Doamne, Troienii,

Altfel mi te îmbrăcau în haină de piatră plătindu-ţi87

Pacostea ce le-ai adus.” Dar Paris lui Hector răspunse:

„Hector, ai toată dreptatea, mustrarea ţi-e întemeiată,

Dar eşti la fire de-a pururea crud ca tăişul securii

Care răzbate-n copac fără milă, când meşterul harnic

Taie buşteni şi s-ajută-n silinţă să-şi facă corăbii;

Tocmai aşa ţi-i şi sufletul neîmblânzit. Dar ascultă,

Nu mai da vină râvnitelor daruri ce-mi dete-Afrodita,

Zâna de aur, că nu-s de-aruncat aste daruri de cinste

Date de zei şi de nimenea volnic aşa dobândite.

Dacă tu vrei chiar acuma ca eu să mă pun la bătaie,

Fă pe Troienii ceilalţi şi pe Ahei la o parte să steie

Iar între armii la mijloc apoi să mă puneţi pe mine

Pentru Elena şi-avutu-i întreg să mă bat cu Menelau.

Cine o să biruie atunci şi mai tare va fi, pe femeie

Şi avuţia-i luând să le ducă la dânsul acasă.

Voi, încheind legătură şi prietenie, rămâneţi

Unii în rodnica Troia, ceilalţi să se-ntoarne în Argos,

Unde pasc roibi, şi-n Ahaia, pământul femeilor mândre.”

Astfel îi zise, iar Hector se bucură foarte auzindu-l

Şi, între armii păşind, cu suliţa prinsă la mijloc

Cetele opreşte din mers. Ai lui conteniră cu toţii,

Numai Aheii asupra-i dau tot mai departe cu arcul

Şi căutau să-l doboare, aţintind cu săgeţi şi cu pietre.

Dar cu un strigăt prelung aşa mijloci Agamemnon:

„Staţi, voi Argiilor! Nu vă mai bateţi, feciori din Ahaia!

Hector dă semne din creastă, că-i gata ceva să ne spuie.”

Zise, şi-Aheii stătură din luptă şi parc-amuţiră

Numaidecât, iară Hector aşa învrăjbitelor taberi

Le cuvânta: „Voi Ahei şi Troieni, auziţi de la mine

Vorba lui Paris acel care-aduse-ntre noi învrăjbire.

Roagă-se el ca Troienii ceilalţi şi Aheii cu toţii

Armele lucii pe mult roditorul pământ să aşeze;

El între armii apoi cu Menelau cel bun de războaie

Pentru Elena şi-avutu-i întreg să-şi încerce tăria.

Care din doi o să biruie atunci şi-o să fie mai tare,

El pe femeie să ia cu averea-i acasă la dânsul,

Iar ceilalţi să-ncheiem legătură de prietenie.”

Hector aşa le vorbi, ei molcom tăcură cu toţii.

Dar după dânşii atunci luă şi Menelau cuvântul:

„Daţi-mi şi mie-ascultare, căci nimenea altul ca mine

Nu-i necăjit. Mi se pare c-aproape-i de-acum despărţirea,

Dintre Ahei şi Troieni dup-atâtea nevoi şi necazuri

Ce-aţi pătimit de la mine din sfada-ncepută de Paris.

Piară dar unul din noi, după cum vrea ursita şi moartea,

Iar ca prieteni ceilalţi mai repede să se despartă.

Hai dar aduceţi încoa un miel alb şi o neagră mioară, 88

Ţărnei şi Soarelui jertfă, noi altul aducem lui Zeus.

Vie şi Priam cu jertfe să-ncheie-ntre noi legământul;

El, căci obraznici şi fără credinţă-i sunt fiii şi poate

Vr'unul să calce cumva legătura jurată lui Zeus.

Nu pun temei pe cei tineri, că mintea le flutură-ntr-una,

Dar mijlocind un bătrân, care vede-napoi şi-nainte,

Lucrul, de-o parte şi alta, se pune mai bine la cale.”

Asta le zise; şi se învoiră Troienii şi-Aheii

Toţi socotind că se curmă războiul cu jalea-i cumplită.

Caii şi-opriră la rând şi din care săriră oştenii,

Armele scoaseră apoi şi-acolo pe jos le-aşezară

Lângă olaltă; puţin era câmpul rămas între taberi.

Hector îndată trimise doi crainici la Troia-n cetate,

Grabnic s-aducă doi miei şi îndată pe Priam să cheme.

Dar şi-Agamemnon Atrid pe crainicul său, pe Taltibiu,

Iute-l porni la corăbii, un miel poruncindu-i s-aducă.

El se supuse voios la porunca ce-i dete-mpăratul.

Iris veni într-aceea ca sol la Elena braţalba;

Zâna leită era Laodice, cumnata Elenei,

Cea mai frumoasă din fetele craiului Priam, soţia

Unui fruntaş domnitor Helicaon Antenorianul.

Ea în cămară găsi pe Elena ţesând la o pânză

Mare, veşmânt porfiriu îndoit, unde ea-mbrebenase89

Alesături ce-arătau o grămadă din luptele date

Între Ahei şi Troieni şi-ndurate de ei pentru dânsa.

Iris cea iute la mers s-apropie-ndată şi-i zice:

„Vino, surato, să vezi ce minune făcură Troienii

Buni la strunitul de cai şi Aheii-narmaţi în aramă.

Ei care-ntâi pe câmpie duceau între dânşii războiul

Cel lăcrimos şi doreau numai arme, potop şi pieire -

Stau potoliţi răzimându-se acuma de scuturi şi-alături

Lăncile şi le-au înfipt, căci gata-i de-acum bătălia.

Numai doi singuri, Menelau şi Paris al tău împreună

Stau să se-ncleşte din suliţi, de dragul tău numai, şi cine

Are să-nvingă chema-te-va singur pe tine soţie.”

Zise, şi vorbele ei ca un farmec în piept îi treziră

Dorul să-şi vadă întâiul bărbat şi părinţii şi ţara.

Repede-n văl argintiu învelindu-se, ea din odaie

Fuga ieşi, iar din ochi i se scurseră fragede lacrimi.

Singură nu era dânsa pe drum, ci urmată de două

Şerbe, ochioasa Climena şi Etr-a lui Pites copilă.

Ele sosiră degrabă la zid, pe la Poarta Scheiană.90

Stau împrejurul lui Priam acolo Timoites şi Pantus,

Clitiu şi Lampos, apoi al lui Ares răsad Hichetaon

Şi-Ucalegon şi Antenor, cei doi înţelepţi deopotrivă,

Sfetnicii lui adunaţi pe un turn de la Porţile Schee

Oameni bătrâni şi de arme scutiţi, dar în rostul vorbirii

Meşteri ca roiul de greieri ce stând pe copac în pădure

Glăsuie blând şi desfată cu larma lor dulce pădurea; 91

Astfel acolo-mpreună şedeau şi Bătrânii din Troia.

Cum pe Elena văzură spre turn că venea din cetate,

Ziser-aşa între dânşii domol în cuvinte ce zboară:

„Nu e păcat că de mult două neamuri, Troienii şi-Aheii

Pentru-o femeie ca asta se luptă şi patimi îndură,

Tare şi-aduce la chip cu o zeiţă. Dar cât de frumoasă-i,

Ducă-se-n ţară la ea în corăbii, ca nu cumva dânsa

Pacoste apoi să ne fie şi nouă şi fiilor noştri.”

Asta grăiră, iar Priam cu glas a chemat pe Elena:

„Vino, copila mea-ncoace, şi-n faţă-mi aşază-te aproape,

Vezi-ţi bărbatul dintâi, prietenii, rudele tale.

Nu-mi eşti tu doar vinovată, ci singuri de vină sunt zeii, 92

Care-mi aduseră amarnic război cu Aheii. Dar spune-mi,

Vezi tu prin oaste pe unul ce-acolo răsare ca bradul?

Cine-o fi oare-ntre Ahei un bărbat aşa falnic şi mare?

Alţii, bag seama, sunt mai răsăriţi decât el, dar eu unul

N-am pomenit în viaţă bărbat aşa vrednic de cinste

Şi vederos; măreţia arată că-i Domn în putere.”

Zise lui Priam atunci Elena, slăvita femeie:

„Dragul meu socru, ruşine şi teamă mi-e faţă de tine.

Doamne, mai bine muream de moarte năprasnică-n ziua

Când m-am luat după fiu-ţi, lăsându-mi şi casa şi neamul

Şi pe copila mea dulce şi soaţele mele iubite.

N-a fost aceasta să fie şi-n plâns mă tot mistui de jale.

Dar voi răspunde la tot ce mă-ntrebi şi vrei s-afli.

Acesta E-al lui Atreus fecior, e marele Domn Agamemnon,

Tot aşa bun la domnie, pe cât e de vrednic în arme,

Mie nemernicei fostul cumnat, dacă fost-a vreodată.”

Asta grăi, iar bătrânul aşa minunându-se zice:

„O, fericite Agamemnon, tu plin de noroc şi de daruri,

Cât e de multă oştimea supusă poruncilor tale!

Fost-am pe vremuri în Frigia, ţara mănoasă-n podgorii,

Nenumăraţi frigieni am văzut pe acolo, şi caii

Sprinteni ai lor: era oastea mânată de-Otreu şi de Migdon

Cel ca un zeu, care tabăr-aveau la Sangariu pe maluri;

Doară şi eu între dânşii eram socotit ca tovarăş

Când năvăliseră acolo hordii de bărbate Amazoane.

Nu erau nici Frigienii atâta de mulţi ca Aheii.”

Cum a văzut pe Ulise, din nou a-ntrebat-o bătrânul:

„Cine-i şi-acela prin gloate? Mai spune-mi, tu fata mea dragă.

Nu e mai mare la stat ca însuşi Atrid Agamemnon;

Ochilor totuşi se-arată mai lat şi la piept şi la spate.

Armele lui pe mănosul pământ părăsit-a viteazul,

Şi înarmatele şiruri cutreieră ca un berbece:

Eu după mers îl asamăn pe el cu lânosul arete,

Care tot umblă prin turma cea mare-ntre oile albe.”

Fiica lui Zeus, Elena, din nou îi răspunse lui Priam:

„El este Laertianul, e mult iscusitul Ulise,

Care a crescut în Itaca, stâncosul ostrov, e viteazul

Mare la sfatu-nţelept şi la măiestrii de tot felul.”

Sare şi-adaug-atunci cumintele sfetnic Antenor:

„Tocmai aşa e cum spui, nemerită ţi-i vorba, femeie.

Odinioară a venit el la noi, luminatul Ulise,

Sol după tine trimis, cu Menelau Atrid împreună.

Fură chiar oaspeţii mei şi stătură în gazdă la mine

Şi cunoscui mai de-aproape priceperea lor şi făptura.

Când au venit amândoi în sobor şi la sfat cu Troienii,

Cum stătea oblu, Menelau vedeai că-l întrece din umeri;

Dar de pe scaun Ulise părea mai măreţ la vedere.

Când după asta-ncepură să-şi depene vorba şi gândul

Şi cuvântau adunării, Menelau rostea mai în pripă

Graiuri puţine, dar foarte apriate, căci nu-i vorbă-lungă,

Nici bate câmpii vorbind, deşi e mai tânăr ca dânsul.

Când de pe scaun apoi se sculă cumpănitul Ulise,

Stete cu ochii plecaţi la pământ, cu privirea boldită;

Nu-şi mai clinti al său sceptru măcar înapoi ori-nainte,

Ci îl ţinu-nţepenit ca un nepriceput. După faţă

Astfel era, de părea că e şui ori e crunt de mânie.

Cum însă prinse din pieptu-i puternicul glas să răsune,

Vorbele-i line să curgă din rostu-i ca fulgi de zăpadă,

Nimenea n-ar fi putut să se-ntreacă din grai cu Ulise.

Dar de făptura-i atunci noi nu ne mirarăm atâta.”

Când dup-aceea pe Aias văzu, întrebă împăratul:

„Cine e oare celalt totuna de falnic şi mare,

Care răsare-ntre Ahei cu-al lui creştet şi umere late?”

Zise-nzeita Elena-nvelită în lungă maramă:

„El este Aias novacul, Aheilor turn de tărie.

Idomeneu, al Cretanilor Domn, ca un zeu îi stă-n faţă;

Cei înşiraţi pe aproape sunt toţi căpetenii cretane.

Odinioară de câte ori nu-i avu-n gazdă Menelau

Când ne soseau de departe, din Creta, ca oaspeţi acasă!

Văd şi pe-Aheii ceilalţi, pe voinicii cu ochii de vultur,

Lesne aş putea să-i cunosc, ba chiar şi pe nume le-aş spune.

Numai pe doi căpitani nu-i văd între dânşii, pe Castor, 93

Bun călăreţ, şi pe Polux, dibaciul în luptă cu pumnii,

Scumpii mei fraţi, de o mamă cu mine amândoi. Oare dânşii

N-au părăsit cu ceilalţi moşia lor cea desfătată,

Lacedemonul? Ori poate-au venit în corăbii pe mare,

Însă ei nu îndrăznesc să ia parte de-acum la bătaie

Între oşteni şi li-i groază de multele ocări şi ponoase

Ce-ar auzi despre mine.” Dar ei zăceau morţi pe pământul

Darnic în hrană. – n Laconia, scumpa lor ţară.

Crainicii se întorceau din cetate cu jertfe menite

Celor de sus, doi miei şi rodul câmpiei, vin negru

Veselitor în burduful de piele de capră. Ideos

Cu-o lucitoare părnaie în mână şi-o cupă de aur

S-apropie de bătrânu-mpărat şi-ncepu să-l îndemne:

„Scoală, tu fiu al lui Laomedonte; te cheamă fruntaşii94

Cei de la tabără, ai noştri şi-Aheii; te-aşteaptă cu toţii

Să te cobori pe câmpie, să-nchei învoială-ntre dânşii.

Fiul tău Paris acum şi Menelau cel aprig în arme

Singuri, de dragul Elenei, din suliţe lungi se vor bate.

Cine-o să biruie are să ia pe femeie şi-averea.

Noi, încheind legătură şi pace, rămânem în Troia

Domni peste rodnica ţară; ceilalţi o să plece în Argos,

Unde pasc roibi, şi-n Ahaia, pământul femeilor mândre.”

Ast-a grăit şi bătrânul, cuprins de cutremur, demândă

Soţilor caii să-nhame, şi-ndată-mplinită-i porunca.

Priam urcându-se trage de hăţuri; alături Antenor

Suie-se-n chelna cea dalb-a telegii. Apoi împreună

Cailor repezi dau zor spre câmpie pe Poarta Scheiană.

Când au sosit dup-aceea-ntre Ahei şi Troieni, din cotigă

S-au coborât pe pământu-nverzit de păşuni, şi pedeştri

Au-naintat pân'la mijlocul oştilor, unde-n picioare

S-au şi sculat căpetenia oastei Atrid Agamemnon

Şi iscusitul Ulise. Şi jertfe aduceau împreună

Crainicii vrednici de cinste şi vin mestecau în ulcioare,

Crailor apă turnau după asta pe mâini să se spele.

Iute Agamemnon Atrid îşi scoase din teacă jungherul

Cel aninat pe la şold alături de spada cea lungă,

Şi tăie smocuri din creştetul mieilor; ele de crainici95

Fură-mpărţite mai-marilor oastei Troiene şi ahee.

Mâinile-nalţă Agamemnon şi roagă-se aşa cu glas tare:

„Zeus, părinte prea-nalte, slăvite stăpân de pe Ida,

Soare tu cel care totul cuprinzi cu privirea şi-auzul, 96

Şi tu, Pământe, voi râuri şi voi cei din lumea cealaltă

Care osândiţi pe cei morţi, dacă-n viaţă ei strâmb se jurară, 97

Voi ne fiţi martori acum şi păziţi jurămintele noastre.

Dacă la luptă cumva pe Menelau răpune-va Paris,

El pe Elena să fie stăpân şi pe-averile-i toate;

Noi cei din Argos apoi să ne-ntoarcem pe mare-n corăbii.

Dacă Menelau cumva îl omoară pe chipeşul Paris,

Da-vor Troienii atunci pe Elena şi-averile-i toate,

Da-vor aşişderea plata războiului ce se cuvine,

Pildă să fie şi celor ce vin după noi, tuturora.

Despăgubiri de război dacă nu vor plăti de la sine

Priam şi fiii lui Priam, de-ndată ce mort ar fi Paris,

Eu mă voi bate şi-atunci şi cere-voi preţul pedepsei

Şi-am să tot stărui pe-aici până voi isprăvi cu războiul.”

Zice şi mieii înjunghie cu arma cea crudă de-aramă

Şi le dă drumul pe jos, iară ei se tot zbat din picioare

Până ce nu mai răsuflă, căci arma le stoarce puterea.

Vin din ulcioare luând îl toarnă drept paos pe ţărnă,

Zeilor veşnici înalţă rugări, tuturora se-nchină

Şi oarecine aşa între Ahei şi Troieni se mai roagă:

„Zeus prea-nalte, slăvite, voi zeilor cei fără moarte,

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,

Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de faţă,

El şi ai lui, iar nevasta să-i fie răpită de alţii.”

Astfel urară, dar n-a fost urarea primită de Zeus.

Priam, nepot lui Dardanos, luând după asta cuvântul,

Zise: „Ascultaţi, o Troieni şi Ahei, voi cu dalbe pulpare,

Eu sunt silit a mă-ntoarce la Troia bătută de vânturi;

Greu mi-i cu ochii să văd încleştarea ce are să fie

Între Menelau, duşmanul războinic, şi fiul meu Paris.

Ştie părintele Zeus şi zeii ceilalţi deopotrivă,

Care din doi e ursit în bătaie să-şi vadă căderea!”

Zice, şi mieii-njunghiaţi şi-i pune-n teleagă bătrânul

Cel ca un zeu de arătos, şi urcându-se trage din hăţuri;

Suie-se alături Antenor în lucia dalbă teleagă

Şi amândoi dup-aceea iau calea-napoi în cetate.

Hector, odrasla lui Priam, atunci şi măritul Ulise

Măsură-al luptei hotar şi-n chivăra cea ferecată

Sorţii aruncă şi scutură chivăra ei ca să ştie

Care dintr-înşii cu lancea va face-n bătaie-nceputul.

Zeilor oştile iarăşi se roagă cu braţele-ntinse

Şi-unii din suflet aşa între Ahei şi Troieni cuvântează:

„Zeus părinte, prea-nalte, slăvite stăpân de pe Ida,

Care din ei amândoi e pricina-nvrăjbirii grozave

Fă-l tu să cadă zdrobit şi-ndată să-l mistuie iadul.

Iar legătura de pace-ntre noi neclintită să fie.”

Clatină coiful atunci, privirea-ntorcându-şi, măreţul

Hector, şi iată că sare din chivără sorţul lui Paris.

Stete mulţimea pe rând fiecare pe-aproape de caii

Cei săltăreţi şi de armele-i cele-nflorate-n aramă.

Mândră-armătură pe umeri începe să-mbrace-acum Paris

Cel ca un zeu de chipos, Alexandru, bărbatul Elenei.

Pulpele-nfăşură-ntâi în dalbe pulpare de-aramă

Bine-ncheiate în sponce de-argint; ca să-şi apere pieptul,

El şi-l încinse cu platoşa fratelui tânăr Licaon.

Platoşa-i vine turnată pe trup, şi anină de umăr

Spada de aramă, ţintată-n argint, şi pe urmă ridică

Marele, ţeapănul scut, şi-ndeasă pe creştetu-i zdravăn

Luciul coif cel cu tuiuri din coadă de cal, iar pe creastă

Tufa de păr, vânturată mereu, fâlfâia-ngrozitoare.

Ţapăna suliţ-apucă şi bine cu pumnul o strânge;

S-a înarmat ca şi el Menelau, la arme pornitul.

După ce ei se-narmară de-o parte şi alta-a mulţimii,

Între Ahei şi Troieni pe la mijloc păşind, se iviră

Crunt şi sălbatic privind, cât spaima răzbi pe Troienii

Domolitorii de cai şi pe-Aheii cu mândre pulpare.

S-apropiară-n hotaru-nsemnat şi acolo stătură

Lăncile mari răsucind, amândoi căpiaţi de mânie.

Paris întâiul a dat lovitura cu suliţa-i lungă

Şi-a nimerit pe Menelau, în scutul rotat, pe deasupra;

Suliţa nu l-a împuns, căci ea pe la vârf, de tăria

Scutului, s-a-ncovoiat. Menelau cu arma la rându-i

Tabăr-asupra lui Paris şi astfel se roagă de Zeus:

„Doamne, tu fă să-mi răzbun pe mişelul acel care-ntâiul

Rău mi-a făcut, să dobor cu mâna eu însumi pe Paris,

Viţă de domn, ca oricine pe urmă să tremure-n lume,

De-ar cuteza să s-atingă de-o gazdă ce bine-l primeşte.”98

Zice, şi-ndată rotind el suliţa mare şi-aruncă,

Şi pe-al lui Priam fecior în scut îl ajunge, şi scutul

Scânteietor şi rotat i-l străpunge puternica lance,

Şi dup-aceea răzbind în platoşa lui măiestrită,

Vârfu-i de aramă pe lângă deşerturi îi rupe veşmântul,

Paris s-apleacă pe loc şi scapă de neagra pieire.

Spada ţintată-n argint şi-o trase Menelau din teacă

Şi, ridicând-o, şi-n creastă pe coiful lui Paris izbind-o,

Sfarmă-se-n două şi-n trei şi ţănduri îi cade din mână.

Geme viteazul privind spre a cerului boltă întinsă:

„Doamne, tu Zeus, nu-i nimeni aşa de amarnic ca tine.

Vrui doar necazul să-mi scot plătind mişelia lui Paris;

Iată că ruptă mi-i sabia în mână şi suliţa lungă

Mi-o repezii în zadar, căci nu-l nimerii.” Şi, cum zice,

Sare şi-nhaţă pe Paris de-a coifului coadă stufoasă

Şi, întorcându-l, îl trage spre-Ahei, de era să-l sugrume,

Strâns la grumazu-i fiind gâtarul, cureaua-nflorată

Care sta prinsă de coif şi trecea sub bărbie; şi astfel

El l-ar fi dus şi ar fi dobândit biruinţă nespusă.

Dar a lui Zeus copilă, Afrodita, pe loc luând seama,

Rupse cureaua din piele de taur ucis cu putere.

Gol îi rămase în mâna vânjoasă a viteazului coiful;

El învârtindu-l apoi l-a zvârlit spre Ahei, iar acolo

Cei mai de-aproape tovarăşi ai lui de jos îl luară.

Totuşi Atride-napoi se repede cu lancea de-aramă

Ca să-l omoare, dar lesne pe Paris îl smulge Afrodita

Ca o zeiţă pe-ascuns şi-l duce prin negură acasă,

Într-o cămară-n iatac, unde fumegă dulci mirodenii.

Singură apoi Afrodita s-a dus pe Elena s-o cheme,

Şi-a nimerit-o la turn, unde sta între multe Troiene.

Şi apucând-o de straiul ei îmbălsămat a mişcat-o

După ce ea se schimbase la chip, de părea că-i bătrâna,

Roaba ei cea mai iubită şi harnica ei torcătoare,

Care în Lacedemon îi torcea frumuseţe de lână.

Astfel la faţă fiind, îi zise zeiţa Afrodita:

„Repede vino, te cheamă bărbatul tău Paris acasă.

El în odaie, pe patul strujit te aşteaptă pe tine,

Ca un luceafăr de mândru şi împodobit. Parcă nu e

Din bătălie întors, ci e gata să meargă la horă

Ori că din horă abia e desprins şi mai stă să răsufle.”

Astfel îi zise, şi-n suflet adânc tulbură pe femeie!

Dar după gâtul frumos de minune şi-al pieptului farmec

Şi după ochii cei mari lucitori cunoscând pe zeiţa,

Ea sta uimită privind-o şi-apoi tot gândindu-se-ncepe:

„Nemilostivo, de ce m-amăgeşti, ispitindu-mă iară?

Au mai departe tu vrei să mă porţi în oraşe bogate

Poate prin Frigia ori în Meonia, ţara plăcută,

Dacă şi-acolo cumva între oameni ţi-i drag oarecine?

Oare fiindcă Menelau acum, biruind pe-Alexandru,

Vrea să mă ia înapoi pe săraca-mi de mine oropsita,

De asta tu-mi vii cu momeli şi umbli cu gânduri viclene?

Du-te şi stai lângă el, din a zeilor cale te-abate,

Nu-ţi mai întoarce piciorul spre culmile olimpiene,

Poartă-i nevoia şi-aleanul, ai grijă şi apără-l bine

Până ce dânsul va face nevastă sau roabă din tine.

Nu mai vreau eu să mă-ntorn, ar fi doar mai mare ruşinea

Patul cu el să-l împart; femeile toate din Troia

M-ar defăima după asta din nou şi destul mi-i amarul.”

Dar, de necaz clocotind, răspunse zeiţa Afrodita:

„Procleto, nu mă-ndârji, că eu pot să te las în mânie,

Multa-mi iubire de-acum s-o schimb în urgie mai multă

Şi să-i aprind pe Troieni şi pe Ahei la o straşnică sfadă,

Cărei tu jertfă să cazi şi să pieri de-o grozavă pieire.”

Asta-i grăi, şi-a lui Zeus copilă Elena-ngrozită

Se-nvălui în veşmântul ei alb strălucit şi purcese

Printre femei pe furiş; înainte mergea Afrodita.

Când după asta sosiră la curtea cea mândră-a lui Paris,

Roabele ei se grăbiră să-şi cate de trebi fiecare;

Ea se sui în cămara-i cea-naltă, zeiasca femeie,

Zâna cea dulce la zâmbet, un scaun luând, îl aduse

Singură ea, o zeiţă, şi-l puse-naintea lui Paris.

Fiica lui Zeus, Elena, cu sila pe scaun s-aşază,

Faţa-şi-ntoarce-napoi şi astfel îşi mustră bărbatul:

„Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,

Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.

Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau

Oricum te-ai bate cu el, cu vârtutea, cu braţul, cu lancea.

Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau

Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,

Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,

Luptă pieptişă să dai de-acum cu bălanul Menelau;

Mi-e să nu cazi în curând străpuns de puternica-i lance.”

Paris la vorbele-aceste se scoală-mpotrivă şi zice:

„Nu mă jigni cu asemenea aspre dojeni, o, femeie,

Azi dacă el a învins, e doar cu-ajutorul Atenei;

Bate-voi mâine şi eu, că zeii ne-ajută şi nouă.99

Haide mai bine-n crivat amândoi să ne dăm la iubire;

Nu-mi fu de dragoste inim-aşa niciodată cuprinsă,

Nici chiar în oara dintâi când eu părăsind desfătosul

Lacedemon te-am răpit şi, plutind în corăbii pe mare,

Te-am drăgostit la popasul făcut în ostrovul Cranae.

Ard după tine mai mult şi mă farmecă dulcea văpaie.”

Zice şi-ntâiul se duce spre pat, îl urmează soţia,

Şi amândoi în crivatul cel bine strujit se culcară.

Aprig Menelau atunci prin oaste umbla ca o fiară

Şi-adulmeca între rânduri pe chipeşul Paris. Dar nimeni,

Nici un Troian din oştire şi nici un tovarăş de arme,

Nu l-a putut arăta lui Menelau pe el în mulţime;

N-ar fi fost unul măcar cu drag să-l ascundă pe dânsul.

Dacă-l zărea, că ei toţi îl urau deopotrivă cu moartea.

Zise Agamemnon atunci cu glas învrăjbitelor taberi:

„Daţi-mi acum ascultare, Troieni şi Dardani şi tovarăşi;

Biruitor cum se vede-i Menelau, viteazul meu frate.

Daţi-ne dar pe Elena din Argos şi averile-i toate,

Daţi pe deasupra şi plata războiului cât se cuvine,

S-o pomenească pe veci tot omul ce-n urmă-ne vine.”

Astfel Atride vorbi şi-Aheii ceilalţi se-nvoiră.