Zeii şedeau împreună cu Zeus, în sala de aur

Şi sfătuiau. Între ei mărita zeiţă paharnic

Hebe-i cinstea cu nectarul. Iar zeii din cupe de aur

Beau şi-nchinau între ei cu privire-aţintită la Troia.

Fiul lui Cronos îndată-ncepu s-o întărâte pe Hera

Vorbe ghimpoase rostind şi-n pildă-i zicea pe de lături:

„Două zeiţe sunt cele ce-ajută-n război pe Menelau.

Hera slăvita în Argos şi Atena în Alalcomene.100

Dar mulţumite sunt ele să cate la el de departe;

Numai zeiţ-Afrodita cea galeşă-l tot împresoară

Şi-l ocroteşte pe Paris, păzindu-l de neagra ursită;

Ea l-a scăpat şi-adineauri, când fuse pe pragul pieirii.

Biruitor este totuşi Menelau cel gata de arme.

Dar să vedem noi acuma cum poate mai bine să fie:

Oare s-aprindem războiul şi crâncena încăierare?

Au între Ahei şi Troieni s-aducem odată-mpăcare?

Dacă ne place cumva şi-i mai bună părerea din urmă,

Las'să mai stea locuită a regelui Priam cetate

Şi pe Elena din Argos s-o ducă Menelau acasă.”

Asta le zise, şi prinse să murmure-Atena şi Hera,

Steteră aproape, urzind a Troienilor nenorocire.

Palas tăcu şi nimica nu zise, deşi ea pe Zeus

Se înciudase şi-a fost de mânie sălbatic-aprinsă.

Hera ea singur-apoi izbucni de necaz biruită:

„Ce fel de vorbă mi-ai spus, o, cumplitule fiu al lui Cronos?

Vrei tu să-mi faci fără rost zadarnică munca să-mi fie

Cum şi atâtea trudiri cu sudori? Obositu-mi-am caii

Oaste adunând să dobor eu pe Priam şi-a lui seminţie;

Fă cum vrei tu, dar niciunul din zei n-o să-ţi dea învoire.”

A suspinat din adânc şi-a zis furtunaticul Zeus:

„Nefericito! Ce rău aşa mare ai văzut de la Priam

Şi de la fiii lui Priam, de tot năzuieşti şi te strădui

Troia să surpi şi să spulberi temeinic zidita cetate?

Numai de-ar fi să te furişi pe porţi şi pe-naltele ziduri

Şi să-l înfuleci pe Priam de viu şi pe fiii lui Priam

Şi pe Troienii ceilalţi, ca aşa să-ţi astâmperi urgia!

Fă tu cum vrei şi pofteşti, ci mi-e că din astă gâlceavă

Sfada cumva între noi să nu fie cu mult mai grozavă.

Eu însă una ţi-oi spune şi-n minte înseamnă-ţi-o bine:

Dacă vreodată şi eu mă voi pune să surp o cetate,

Unde vor fi locuind fiinţe iubite de tine,

Nu-ndelunga răzbunarea-mi, ci lasă-mă volnic în vrere.

Iată, deşi pe nevrute, şi eu îţi fac ţie pe voie.

Multe-s oraşele care sub ceru-nstelat şi sub soare

Sunt locuite de oameni, dar mult mai iubită de mine

Şi preţuită mi-i Troia, la fel cum îmi fură-ntre oameni

Priam şi neamul lui Priam, destoinic în lupta cu suliţi.

Nu-mi fu vreodată la dânşii altarul lipsit de prinoase,

Nici de jertfiri şi de paos, de care avem parte noi zeii.”

Hera ochioasa, cinstita zeiţă, pe loc îi răspunse:

„Trei sunt oraşele care mi-s peste măsură de scumpe,

Argos, Micena cu largile-i uliţi şi Sparta; pe-acestea

Darmă-le-ndată ce-or fi oropsite cu totul de tine,

Nu le mai stau înainte scutindu-le, nici nu te-mpiedic.

Chiar de m-oi pune-mpotrivă şi nu te-oi lăsa să le nărui,

N-aş izbuti eu de fel, că tu eşti mult mai tare ca mine.

Dar se cuvine şi mie să nu-mi faci zadarnică truda,

Neam de zeiţă şi eu sunt, ba chiar din acelaşi părinte;

Tată mi-e Cronos mintosul şi sunt cea mai mare din toate

Fiicele lui, înălţată prin naştere-ntâi şi fiindcă

Eu ţi-s nevastă, iar tu eşti mai mare-ntre zei şi-mpăratul.

Hai dar, într-ast-amândoi ascultându-ne unul pe altul,

Să ne supunem eu ţie, tu mie, şi-ndată urma-vor

Nemuritorii ceilalţi. Deci spune-i zeiţei Atena

Iute să plece la câmpul din Troia şi-acolo să-mpingă

Ea pe Troieni ispitindu-i, să calce-nvoiala făcută,

Lupta să-nceapă din nou cu Danaii cei beţi de mărire.”

Asta grăi, iar părintele zeilor şi-al omenirii

Se învoi şi îndată el dete poruncă zeiţei:

„Repede du-te la tabără-n Troia şi-acolo încearcă

S-ademeneşti pe Troieni, să calce-nvoiala făcută,

Lupta să-nceapă din nou cu Danaii cei beţi de mărire.”

Asta rostindu-i, zori pe Atena ce-atâta dorise.

Ea, năvălind de pe piscul Olimpului, merse la vale

Ca şi o stea luminoasă, de Zeus ca semn arătată

Corăbierilor sau unei tabere mari de oştire;

Stea ce se lasă-n văzduh şi împrăştie o ploaie de raze -

Repede-aşa spre pământ se coboară şi Palas Atena

Până ce sare-ntre armii; de groază-nlemniră Troienii,

Domolitorii de cai şi-Aheii cu dalbe pulpare.

Şi-unii spre alţii ziceau privindu-se atunci cu mirare:

„Iarăşi pesemne va-ncepe războiul avan, se va-ntinde

Valma cea cruntă sau pace o să-ncheie-ntre tabere Zeus,

Cel care este cârmaciul războaielor toate ale lumii.”

Asta ziceau între dânşii Troienii şi-Aheii, iar zâna

Se furişă la Troieni în chip de bărbat, cu făptura

Lui Laodocos Antenorianul, un meşter în suliţi,

Şi căuta pe viteazul de-o seamă cu zeii, pe craiul

Pandaros. Ea nimeri la o parte pe fiul puternic

Al lui Licaon, prin cetele lui înarmate cu scuturi, 101

Care-l urmau de departe, venind de la râul Esepos,

Stete pe-aproape de el şi aşa începu să-l îndemne:

„Vrei tu un sfat să-mi asculţi, voinice Licaoniene?

Dacă-n Menelau te bizui să tragi cu săgeata cea iute,

De la Troieni vei avea, de la toţi, mulţumită şi cinste

Şi-ndeosebi de la Paris, fecioru-mpăratului Priam,

Care-mbia-te-va-ntâiul pe tine cu daruri bogate,

Când pe Menelau Atride lipsit de suflare o să-l vază

Pus ca să ardă pe rug în urmă săgeţilor tale.

Hai dar, ocheşte cu arcul acum pe măritul Menelau

După ce el jurui lui Febos, vestitul arcaş, Licianul,

Jertfă măreaţă de-o sută de miei timpurii la întorsu-ţi

De la război acasă-n cetatea cea sfântă Zeleia.”

Astfel îi zice şi-nduplecă mintea-i nebună, iar dânsul

Grabnic ia netedul arc din coarnele unui sălbatic

Şi săltăreţ căprior ce însuşi cândva de la pândă, 102

Când a ieşit de sub peşteră. – n piept îl chiti cu săgeata;

Ţapul, de moarte lovit, pe spate căzu de pe stâncă.

Coarnele lui răsărite din creştet de paispre'ce palme

Meşterul le meşteri şi cu şart le-mbină amândouă

Şi, lustruindu-le bine, le puse o verigă de aur.

Pandaros arcul acesta-l plecă la pământ şi-l întinse

Bine-apăsându-l. Tovarăşii buni ţineau scuturi în faţă-i

Şi-l apărau să nu-i sară şoimanii Ahei înainte,

Până ce n-o fi de dânşii rănit Menelaos Atride.

Pandaros tolba deschise şi scoase de-acolo săgeata

Cea neatinsaripată, de negre dureri iscătoare.

Şi-o potrivi el îndată pe strună săgeata-i amară

Şi juruind lui Apolon, arcaşul vestit, Licianul,

Jertfă bogată de-o sută de miei timpurii la întorsul

De la război acasă-n cetatea cea sfântă Zeleia,

Trage deodat-apucând crestătura şi vâna de taur,

Struna de sânu-i s-apropie, fierul de arc, şi când arcul103

Mare rotat se destinse, răsun-atunci cornul, iar struna

Zbârnâie-ndată vârtos şi sare-ascuţita săgeată,

Dornică-n zboru-i nebun s-ajungă mai repede-n gloată.

Nu te-au uitat, o Menelau, pe tine prea mult-fericiţii

Nemuritori, mai întâi prădalnica fat-a lui Zeus;

Ea, înainte punându-se, abate din cale săgeata

Şi de la trupu-i o-nlătură-aşa, precum mama cea bună

De la copilul ei dulce adormit depărtează o muscă.

Zâna împinse săgeata pe unde cu toarte de aur

Stă încheiat săbierul şi platoşa cea îndoită;

Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse

Şi răzbătu săbierul frumos înflorat, după asta

Platoşa cea măiestrită, ba chiar dedesubtul ei brâul, 104

Care, pe piele purtat, apăra de loviri şi mai bine

Trupu-i ferea, şi pe el ascuţişul uşor îl străpunse;

Numai deasupra de tot zdrelind a viteazului piele,

Repede prinse din rană să-i picure sângele negru.

Cum o femeie Meonă ori Cară vopseşte-n porfiră

Fildeşul alb, o găteală ce poartă pe fălci telegarii;

El e păstrat în cămară, dar mulţi călăreţi îi duc jindul,

Şi de-mpăraţi doar e vrednic odorul, că stă deopotrivă

Calului mândră podoabă şi celui ce calul înstrună;

Tocmai aşa înroşite ţi-au fost, o, Menelau, şi ţie

Binecrescutele şolduri şi gleznele, pulpele tale.

Stete de spaimă cuprins al oştilor domn Agamemnon,

Sângele-i negru văzând cum curge şiroaie din rană;

Stete de spaimă cuprins şi vrednicu-i frate Menelau,

Dară şi nodul săgeţii zărind şi cârligele afară,

Prinse din nou bărbăţie şi inimă-n pieptu-i viteazul.

Însă din greu suspinând cu tovarăşii săi împreună,

Mâinile-i strânse zicând puternicul crai Agamemnon:

„Oare spre moarte ţi-a fost învoiala-ncheiată de mine,

Frate iubit, când am pus să te baţi cu Troienii tu singur?

Iată cum ei te loviră şi sfânta credinţă călcară!

Nu e-n zadar jurământul, nici strânsul de mâni laolaltă,

Sângele mieilor şi închinatele vinuri, chezaşii credinţei.

Dacă de asta nu-i bate pe loc împăratul olimpic,

Fi-vor bătuţi mai târziu şi scump vor plăti-o Troienii

Toţi au să piară, şi ei şi nevestele lor şi copiii.

Ştiu doar eu bine, mi-o spune şi mintea şi inima-ntr-una

Are să vie o vreme când Troia cea sfântă pieri-va,

Priam el însuşi şi neamul lui Priam, în suliţi vestitul.105

Zeus din slavă de sus, unde-şi are locaşul şi tronul,

Înfuriat de amăgire porni-va-mpotrivă-le însuşi

Pavăza-i neagră clătind şi trădarea va fi răzbunată.

Dar după tine jeli-voi amar, o iubitul meu frate,

Dacă muri-vei cumva împlinindu-ţi sorocul vieţii.

Cel mai de-ocară voi fi la întorsu-mi în Argos setosul, 106

C-au să-şi aducă aminte curând de-a lor ţară Danaii

Şi-om părăsi pe Elena la Troia spre fala lui Priam

Şi a norodului său, şi pe câmpul troian putrezi-vor

Oasele tale, măcar că nimica noi nu izbândirăm.107

Poate cumva la Troieni, semeţi cum ei sunt, oarecine

Zice-va stând pe mormântul slăvitului frate Menelau:

Fie ca pururi aşa să-şi răzbune pe toţi Agamemnon

Fără folos ca şi acuma, când oştile-ncoace şi-aduse.

Iată cum el se întoarse la dânsul în ţară ducându-şi

Goale corăbii şi-n urmă lăsând pe voinicul său frate.

Astfel va râde, şi-atunci mai bine-nghiţi-m-ar pământul.”

Ci-l îmbărbată pe el Menelau şi astfel îi zice:

„Inimă prinde şi nu speria încă oastea; săgeata

Nu mă pătrunse morţiş; mai întâi mă păzi săbierul

Cel împestrit, apoi brâul de-aramă sub el şi în urmă

Platoş-apoi şi colanul, lucratul de meşterii fauri.”

Ast-auzind a răspuns zicându-i Atrid Agamemnon:

„Dare-ar norocul să fie cum zici, o iubite Menelau!

Vindecătoru-ngriji-va de rană şi-asupra-i va pune

Leacuri alese ce-alină pe loc suferinţele-amare.”

Zise, şi-ndată pe-un crainic zeiesc, pe Taltibiu trimite:

„Fuga, Taltibie, cheamă-l încoa pe Mahaon, feciorul

Vraciului cel mai destoinic al oastei, Asclepiu, să vadă108

Iute pe fratele meu, pe Menelau, fruntaş al oştirii,

Care-i rănit de un meşter arcaş lician sau din oastea

Celor din Troia spre lauda lui şi a noastră mâhnire.”

Asta porunca i-a fost. El, cum auzi, se supuse.

Fuga prin tabăr-Aheilor cei ferecaţi în aramă

După Mahaon porni. Pe el îl zări mai încolo:

Sta între cetele lui cele tari şi cu paveze-n spate,

Care-l urmară din Trica, din ţara păscută de stave.

Crainicul apropiindu-se aşa-l îndemna pe Mahaon:

„Asclepiene, tu hai, că te cheamă mai-marele nostru

Să îngrijeşti de-al lui frate Menelau Atrid, căpitanul;

El e rănit de un meşter arcaş lician sau din oastea

Celor din Troia spre lauda lui şi a noastră mâhnire.”

Astfel îi zise şi inima-n piept îi sări lui Mahaon.

Ei amândoi o porniră prin tabăra mare, şi-ndată

Cum ei sosiră pe unde stătea săgetatul Menelau -

Şi-unde în juru-i acum s-adunaseră toţi căpitanii

Îngrijoraţi şi în mijlocul lor ca un zeu sta rănitul -

Din cheutoarea curelii Mahaon îi smulse săgeata,

Rupse ascuţitele-i căngi când o scoase cu mâna-i din rană,

Şi desfăcu săbieru-mpestrit şi apoi de subt dânsul

Brâul şi platoşa cea făurită de meşterii fauri.109

Locul apoi nimerind, pe unde săgeata-l brodise,

Sângele a stors şi i-a pus cu pricepere leacuri uşoare,

Date pe vremuri părintelui său de prietenu-i Hiron.110

Până ce ei aveau grijă să vindece acolo pe craiul,

Trâmbe troiene sodom năpădiră cu scuturi întinse;

Armele-ncinser-Aheii din nou, tot cu gândul la luptă.

N-ai fi văzut pirotind pe marele Domn Agamemnon,

Nici tupilându-se acuma şi nici şovăind a se bate,

Ci fără preget zorind spre lupta ce-nalţă bărbaţii.

Caii-şi lăsase deoparte cu caru-nflorat în aramă;

Ei sforăiau mai încolo pe când îi mâna vizitiul

Evrimedonte, al lui Ptolemeos fecior, Pireianul,

Că-i poruncise-nadins după el să se ţie oriunde

Va osteni după umbletul lui la strunirea mulţimii,

Merse pedestru apoi să colinde a bărbaţilor rânduri,

Şi-unde vedea că dau zor cu sirepii cei repezi Aheii,

Stându-le-aproape. – ncepea să-i încingă vârtos la bătaie:

„Nu vă lăsaţi, o Danai, şi nu mai slăbiţi în putere,

N-o să-i ajute părintele Zeus pe cei care-nşală.

Vulturii au să îngraşe din trupul lor tânăr mişeii

Care-şi călcară întâi jurământul şi păcătuiră,

Iar pe nevestele lor cu fiii lor prunci îi vom duce

Pradă la noi în corăbii, când face-vom spulber din Troia.”

Însă pe care-i vedea părăsind fioroasa bătaie,

Tare-i mustra împăratul răstindu-se: „Voi luptătorii

Numai cu arcul, Ahei! Fricoşilor, nu vi-i ruşine?

Ce-mi staţi acolo de teamă-mpietriţi ca şi puii de ciute

Când după goana cea multă pe-ntinsa câmpie, de trudă

Nu mai pot merge, ci stau fără vlagă sleiţi de putere?

Tocmai aşa-ncremenirăţi şi nu vă urniţi la bătaie.

Ori aşteptaţi mai aproape să vie Troienii, pe prundul

Mării albastre, pe unde sunt trase ale noastre corăbii,

Ca să vedeţi dacă cerul vă-ntinde o mână de pază?”

Astfel la toţi poruncind între rânduri umbla Agamemnon

Şi prin desime păşind, veni unde fost-au Cretanii;

Ei se-narmau sub porunca lui Idomeneu încercatul,

Idomeneu sta-n şirul din faţă nenfrânt ca mistreţul,

Iar Merione mâna înglotirile-i cele din urmă.

Cum îi văzu pe Cretani al oastei păstor Agamemnon

Se bucură şi deodată blajin îşi rosti bucuria:

„Dintre Danai care zboară-n telegi mai pe sus doar pe tine,

Idomeneu, te socot la război şi la trebi de tot felul

Şi la ospeţe, la care mai-marii oştirii spre cinste

Mestecă vinul pe-alese şi-l toarnă din oluri şi-nchină.111

Însă, în vreme ce toţi căpitanii ceilalţi îşi beau partea

După măsură, de-a pururi plin îţi stă ţie paharul

Tot ca şi mie, şi-ai dreptul să bei după poftă şi vrere.

Hai dar la luptă şi arată-te tocmai aşa ca-nainte.”

Domnul Cretanilor, Idomeneu, lui Atrid îi răspunse:

„Faţă de tine Agamemnon, tovarăş statornic cu totul

Fi-voi aşa cum întâi m-am legat şi mi-am dat învoirea.

Dar tu îndeamnă pe-Aheii ceilalţi, mai curând cu duşmanii

Harţă să-ncepem din nou, căci ei au stricat legătura.

De-asta pârjol şi potop e tot ce-i aşteaptă de-acuma,

Ei îşi călcară întâi jurământul şi-al lor e păcatul.”

Asta i-a zis, şi Atride voios a păşit mai departe.

Şi-ntre şiraguri umblând, ajunse pe unde au fost Aias,

Care amândoi se-narmară urmaţi de un nor de pedeştri.

Tocmai ca norul ce-l vede cândva un păstor de pe-o culme

Cum aburind din apus tot vine spre apele mării

Şi de departe s-arată mai negru, întocmai ca smoala

Peste noianuri plutind, căci poartă cu el vijelia;

Înfricoşat el dă fuga şi-şi huie sub peşteră turma;

Negre-ndesite tot astfel porniră, mânate de Aias,

Cetele de luptători ca zeii de tari la războiul

Cel năpăstos, o pădure zburlită de lănci şi de scuturi.

Cum îi văzu şi pe ei fu vesel Atrid Agamemnon

Şi-amândurora a strigat şi-a zis zburătoare cuvinte:

„Aias voinici căpitani în oastea-nzelată din Argos,

Nu vă mai trebuie vouă îndemn şi poruncă; de sine

Voi îndemnaţi îndestul pe-ai voştri la luptă vitează.

Dare-ar părintele Zeus, Atena şi Febos Apolon

Inima asta să aibă prin tabără toţi luptătorii!

Repede-atunci-a lui Priam cetate ar cădea cucerită

Şi prefăcută fiind de noi în morman de cenuşă.”

Zise şi-ndată pe ei părăsindu-i purcese spre alţii.

Dete de Nestor în cale, când el, al Pilenilor meşter

Cuvântător, întocmea pe ai săi şi-i silea la bătaie.

Hromiu alături stătea, Pelagon cel înalt şi Alastor

Şi căpitanul Hemon şi Bias, păstorul de oaste.

Nestor-nainte stoli călărimea cu cai şi cotige, 112

Iar după ea o mulţime de buni pedestraşi ca să fie

Stavilă, zid la război; pe codaşi îi împinse la mijloc,

Silnic măcar să se bată, de nu vor cu tot înadinsul.

Puse la cale întâi călărimea şi-i dete povaţă

Caii să-nfrâne la mers şi să n-o mai ia razna prin valmă:

„Oricât ar pune pe sine temei şi ar şti hăţuitul,

Nimeni asupra duşmanului singur să nu se repeadă,

Nici să se deie-napoi, mai lesne bătut o să fie.

Cine din caru-i putea-va s-ajung-a vrăjmaşilor care,

Lancea să-ntindă lovind, c-aşa-i foloseşte mai bine.

Numai aşa făptuind, cu gândul şi inima asta

Şi-naintaşii putură să surpe oraşe şi ziduri.”

Asta zicea înteţindu-i bătrânul, călitul în arme.

Fu bucuros şi de el văzându-l Atrid Agamemnon

Şi se grăbi să-l întâmpine aşa în cuvinte ce zboară:

„Hei, de-ar fi fost, o moş Nestor, cum eşti tu la inimă, verde,

Ţapăn să fii şi la trup şi genunchii uşor să te poarte!

Dar te-ngreun-al obştii necaz, bătrâneţea. Mai bine

Altul povara-i ducea şi tu azi erai floare-ntre tineri!”

Dar călăreţul bătrân, cumintele Nestor îi zise:

„Cum aş dori, o Atride, şi eu să fiu azi ca pe vremea

Când am răpus pe măreţul Ereftalion. Dar nu toate

Cele dorite de om sunt date de zei împreună.

Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse.

Merge-voi totuşi cu oastea, din car voi mâna-o la luptă

Numai cu sfatul şi vorba, căci asta e dat bătrâneţii.

Las pe cei tineri acum să se avânte cu lancea, voinicii

Care de arme sunt buni şi pot să se bizuie-n sine.”

Asta grăi, iar Atride purcese voios mai departe,

Unde găsi pe vultanii războiului, Atenienii,

Pe-al lui Peteos fecior Menesteus strunind telegarii.

Sta pe aproape isteţul Ulise şi-alături de dânsul

Gat-aşteptau înşiraţi Chefalenii cei tari de vârtute.

Încă ei nu auziseră strigătul, larma de goană,

Doar se porniser-abia îmbulzindu-se-n cete Troienii,

Domolitorii de cai, şi Aheii; ei stau mai deoparte

Şi aşteptau pân-ar trece vreun alt şir de-Ahei înainte

Şi-ar năvăli la duşmani, ca pe urmă să-nceapă ei a se bate.

Cum îi văzu neurniţi, la dânşii sărind Agamemnon

Prinse să-i certe el astfel răstindu-se: „Tu, Menesteus,

Care te lauzi că eşti odraslă din craiul Peteos

Şi tu, Ulise, viclene, tu marele meşter în renghiuri,

Ce staţi aşa tupilaţi la o parte voi doi şi pe alţii

Tot aşteptaţi? Vi se cade doar vouă să mergeţi în frunte

Cu-naintaşii, s-o rupeţi-nainte prin clocotul luptei.

Eu doar pe voi înainte vă chem totdeauna la masa

Care e dată de-Ahei întru cinstea mai-marilor, nouă,

Şi-unde mâncaţi la fripturi şi beţi din paharele pline

Vin ca şi mierea de dulce, la fel amândoi după vrere.

Totuşi aci bucuros aţi vedea că vă trec înainte

Zece şiraguri de-Ahei spre-a se bate cu arma cea cruntă!”

Se încreţi de necaz şi răspunse isteţul Ulise:

„Ce fel de vorbă din gură-ţi ieşi, o, Atrid Agamemnon?

Cum poţi să spui că fugim de război? Când noi înteţi-vom

Lupta cea crâncen-acuma şi ne-om încleşta cu Troienii,

Tu ai să vezi dacă vrei şi-ţi pasă şi-ai grijă de asta,

Cum se pricepe părintele lui Telemah să se bată

Cu-naintaşii duşmani, ci acum ţi-i zadarnic cuvântul.”

Dar se muie şi-i zâmbi lui Ulise Atrid Agamemnon,

Cum îl văzu oţerit, şi astfel întoarse vorbirea:

„Laertiene Ulise mărite şi prea iscusite,

Nu-ţi mai dau nici un îndemn şi nu te mai mustru pe tine,

Sufletul eu ţi-l cunosc şi ştiu că tu ai pentru mine

Gânduri prielnice numai şi una suntem în părere.

Hai dar, acum dac-am spus ceva rău, mai pe urmă căta-vom

Răul să-l dregem, ci dare-ar în vânt să-l împrăştie zeii.”

Asta rosti, şi lăsându-i pe ei el purcese-nainte

Şi mai încolo-l găsi pe mult inimosul Tidide

Care stătea între cai în teleaga cea bine-ntocmită

Lângă Stenelos, al lui Capaneus fecior, vizitiul.

Cum îl văzu, Agamemnon a prins şi pe-acesta să-l certe

Şi-astfel, cu vorbe ce zboară, la el se răsti împăratul:

„Fiu al voinicului domn Tideus, de cai strunitorul!

Ce stai acolo pe-ascuns şi cauţi la câmpul de luptă?

Nu i-a plăcut lui Tideu să se pitule aşa, ci de-a pururi

Sta înaintea-alor săi şi tot se lupta cu duşmanii.

Martori sunt toţi care-n luptă-l văzură, eu n-am dat de dânsul

Nici l-am văzut, dar se zice că fost-a mai bun decât alţii.

Paşnic o dată ca oaspe-n Micena s-a dus cu voinicul

Cel ca un zeu, Polinice, s-adune oştire pe vremea

Când se oştiser-Aheii sub murii cei tari de la Teba.113

Ei se rugară-nadins să le deie ajutoare pe-alese,

Micenienii primiră şi se învoiră cu dânşii;

Dar în deşert, că pe ei, vădind neprielnice semne,

Zeus i-a-ntors şi de acolo plecând s-au tot dus dup-aceea

Până ce-au fost la Asop, unde-i mană de stuf şi de iarbă, 114

Şi de aci pe Tideu îl trimiser-Aheii la Teba.

Dânsul acolo s-a dus şi-a dat de Cadmei o mulţime,

Când ospătau în palatul vânjosului crai Eteocle.

Singur era şi străin prin mulţii nepoţi ai lui Cadmos,

Totuşi a stat inimos călăreţul destoinic Tideus,

Şi la tot felul de lupte-i pofti la întreceri, şi-n toate

Lesne-i învinse pe toţi, aşa i-a dat sprijin Atena.

Dar mâniindu-se atunci, bolditorii de cai, Cadmeenii115

Pus-au pe drum la întorsu-i o droaie de oameni la pândă

Tineri oşteni vreo cincizeci sub doi căpitani, unul Meon

Fiul lui Emon, bărbat ca un zeu de fălos, şi feciorul

Lui Autofon, Polifonte cel dat la război, ci le dete

Groaznică moarte şi lor Tideu, că pe toţi îi ucise;

Numai pe Meon, urmând ale zeilor semne, Tideus

Viu l-a lăsat să se-ntoarne, ca vestea pieirii s-aducă.

Astfel Etolul Tideus a fost, dar feciorul său astăzi

Este mai slab în război şi numai de gură mai tare.”

Zise, dar nu i-a răspuns viteazul Tidid Diomede

Vrând să cinstească mustrarea 'mpăratului vrednic de cinste.

Numai Stenelos atunci grăi lui Atrid Agamemnon:

„Ce ne spui neadevăr, când ştii cum stă lucrul aieve?

Noi ne fălim că stăturăm cu mult mai viteji ca părinţii.

Noi după semne cereşti şi cu ajutorul lui Zeus

Teba cu şaptele-i porţi cucerirăm, deşi mai puţină

Oaste pe acolo-mprejur mânasem sub zid la cetate.

Dar pe părinţi îi pierdură păcatele; de-asta pe dânşii

Nu-i socoti deopotrivă cu noi după cinste şi vază.”

Crunt pe sub gene privind, se răsti Diomede viteazul:

„Taci din gură, bădie, şi-ascultă o vorbă ce-oi spune.

Mie de loc nu mi-e ciudă pe craiul Atrid Agamemnon,

Dacă zoreşte pe-Ahei la întrecere în bătălie;

Drept e că numele-i fi-va de slavă-nsoţit, dac-ai noştri

Vor potopi pe Troieni şi pune-vor mâna pe Troia,

Dar negrăită şi jalea-i va fi, dac-ai noştri pieri-vor,

Hai dar să începem şi noi să dăm iureş şi goană nebună.”

Zice şi sare din car Diomede-narmat, şi în saltu-i

Zornăie groaznic arama ce pieptu-i şi spatele-ncinge,

Şi-ncremeneai auzind, de-ai fi fost chiar cu firea-mpietrită.

Cum răscolite de vântul de-apus ale mării talazuri

Repezi şi dese spre mal cu vuiet pornesc dup-olaltă;

Ele-nainte se-ncreastă venind şi apoi cu putere

Gem sfărâmate de stânci şi se-ncovăie-nalte la maluri

Şi pe uscat risipindu-se-mproaşcă săratele spume;

Astfel în dese şiraguri pe rând se mişcau şi Aheii

Gata fiind de război; şi-ndeamnă pe-ai lor fiecare

Din căpetenii, şi toţi 'naintează tăcuţi, cât ai crede

C'astă nespusă mulţime cu rost amuţit îi urmează;

Molcom tăcuţi şi cu team' ascultându-şi a lor căpetenii

Toţi se tot mişcă-nainte cu arme-nflorite şi lucii.

Dar şi Troienii dau zor. Cum oile strânse în ţarcul

Unui oier mai cuprins, când laptele alb li se mulge,

Behăie-ntr-un-auzind al mieilor glas de departe -

Astfel şi strigătul lor răsuna din tot largul oştirii.

N-aveau nici glasul la fel, nici graiul totuna cu toţii,

Feluri de limbi mestecate fiind şi bărbaţi de tot felul.

Ares pe unii-i asmute şi Palas Atena pe alţii,

Teama şi Groaza şi Vrajba cea aprigă peste măsură,

Bună tovarăş-a cruntului Ares şi soră de-un sânge.

La început ea răsare puţină, pe urmă tot creşte

Până la cer, unde-şi razimă capul, şi umblă pe glie.

Gloata străbate, se furiş-acuma-ntre cete şi-aprinde

Turba de-o parte şi alta, sporindu-le jalea şi plânsul.

Cum în acelaşi cuprins se întâmpină unii cu alţii,

Paveze iute se-ncaieră atunci şi puteri de războinici

Tari, ferecaţi în aramă. Se-ndeasă, se bat între ele

Scuturi boltite rotunde şi-i zarvă şi larmă cumplită.

Gemete auzi laolaltă şi chiot de fală e glasul

Celor ce cad sau omoară, şi sângele scaldă pământul.

Cum repezite din munţi două râuri, zăpor de zăpadă,

Varsă din hoagele largi năvalnic puhoi în aceeaşi

Albie, înfundătur-adâncată de văi, şi departe

Clocotul lor îl aude păstorul; tot astfel în valma

Luptei răsună încordul şi strigătul lor de mânie.

Cel mai întâi Antilohos brodi pe Troianul potrivnic,

Al lui Talisiu fecior, Ehepolos din fruntea oştirii.

Pe acesta, el înainte în coifu-ncrestat îl ajunge

Şi miruindu-l acolo, prin os îl împunge cu arma,

Moartea grăbindu-i, iar lui Ehepol i se-ntunecă ochii

Şi răsărit ca un turn se prăbuşe-n toiu-ncleştării.

Cum a căzut, de picior îl ia Elefenor, feciorul

Lui Halcodonte, mai-marele Abanţilor cei fără preget.

El din bătaia de lănci afară-l târa, fiind lacom

Cât mai în grabă să-l prade, dar scurtă i-a fost năzuinţa.

Cum îl văzu că târa el pe mort, inimosul Agenor

Suliţa-n coaste-i înfipse, când el se plecase lăsându-şi

Coastele-n vază sub scut, şi-i frânse tăria cu totul.

Sufletu-i astfel s-a dus, şi-n juru-i se-ncinse măcelul

Între Ahei şi Troieni. Ca o haită de lupi laolaltă

S-au năpustit, şi bărbat cu bărbat se izbeau între dânşii,

Marele Aias trânti la pământ pe un tânăr în floare,

Fiul lui Antemion Simoisiu, a căruia mamă,

Când se depuse din Ida, pe mal îl născu la Simois

Unde-nsoţi pe părinţi, ca turmele-acolo să-şi vadă;

De-asta-l chema Simoisiu. Dar grija părinţilor dânsul

Nu le-a plătit-o ca fiu, căci zilele-i fură puţine,

Viaţa-i curmată fiind de lancea viteazului Aias.

El înainte la sân îl picni, în gurguiul din dreapta,

Umărul cu ascuţişu-i de-aramă-i străpunse cu totul;

Se prăvăli el atunci, flăcăul, întocmai ca plopul

Care sădit într-o umedă pajişte mare, crescuse

Neted la trunchi şi-abia-nrămurit înflorise la creştet

Dar cu tăişul de fier lucietic îl taie rotarul116

Meşter, ca lemnu-i să-ndoaie, să-l facă obezi la teleagă;

Stă dup-aceea uscându-se plopul pe marginea apei;

Astfel a fost Simoisiu ucis de puterea lui Aias,

Dumnezeiescul viteaz. Dar fiul lui Priam, Antifos,

Mândru cu platoşa-ncins, îl ochi în mulţime cu lancea;

Ţinta-i greşi, nimerind în vintre pe Leucos, tovarăş

Bun cu Ulise, pe când el pe mort îl târa la o parte;

Leucos căzu peste el cu prada-i scăpată din mână.

Plin de mânie Ulise, când vede căderea lui Leucos,

Tabără-n şirul întâi înarmat în strălucie aramă.

Stând pe aproape de tot, el suliţa-ndată-şi repede,

Ochii-mprejuru-i rotind. Înapoi se dădură Troienii,

Cum îl văzură ţintind, dar nu-i fu deşartă ţintirea;

Pe Democoon păli, pe copilul din flori al lui Priam,

Care veni din Abidos, din ţara sirepelor iepe.

El de mânie-l lovi pe la tâmplă, mâhnit de tovarăş

Şi pân-la tâmpla cealaltă-i ajunse ţuguiul de-aramă.

Fiul lui Priam atunci cu ochii-nnoptaţi de durere,

Cade cu bufnet pe jos şi zornăie arama pe dânsul.

Hector se trase-napoi împreună cu oastea-i din frunte,

Şi chiotiră Danaii şi morţii luară spre dânşii

Şi-naintară vârtos. Dar furia-l prinse pe Apolon,

Cum îi văzu din Pergam, şi zori pe Troieni cu glas tare:117

„Iureş-nainte, Troieni, daţi zor şi struniţi telegarii!

Nu vă feriţi de Danai, nici fier nu li-i trupul, nici piatră,

Nu pot nici ei dar să rabde tăişul de-aramă. Pe urmă

Nici nu ia parte la luptă feciorul zeiţei, Ahile,

Încă tot stă la corăbii şi-şi mistuie-amarul mâniei.”

Asta grăi din cetate năprasnicul zeu. Dar zeiţa,

Fiica lui Zeus, Atena slăvită, umbla în desime

Şi-nflăcăra pe Ahei, oriunde slăbeau. Pe Diores,

Fiu al lui Amarinceu, ursita-l robi pe vecie,

Când pe la glezne, la pulpă în dreapta-l izbi la bătaie

Cu un pietroi ascuţit al lui Imbrasos fiu Pirus,

Care pe Traci adusese, venind de la Enos pe mare.118

Osul îi sparse şi vinele de la picior amândouă

Nemilostivul pietroi, şi-acolo prin pulbere-n spate

Cade Diores şi braţele-ntinde spre bunii tovarăşi

Dându-şi suflarea din urmă. Dar cel care-aşa îl lovise,

Pirus, aleargă şi-l spintecă, moare Diores, din pântec

Curg măruntaiele lui, şi pe ochi i se lasă-ntuneric.

Toas Etolul, când Pirus cu lancea la leş s-azvârlise,

L-a nimerit pe la piept, şi arama-i străpunse plămânii.

Merse apoi Toas la el pe-aproape şi, după ce trase

Ţapăna lance din piept, cu sabia scoasă din teacă

Însăbie pe duşman şi viaţa-i curmă pe vecie.

Armele nu i le desprinse, sosiră doar soţii lui Pirus,

Tracii moţaţi, şi-l încinseră-ndată cu lungile suliţi.119

Cât era Toas de mare şi plin de vârtute şi fală,

Tot îl respinseră ei, şi el o dosi de cutremur.

Astfel acolo prin colb căzur-amândoi căpitanii,

Unul al Tracilor Domn, celălalt al Epeilor cei cu

Platca de-aramă, şi-alături mai fură ucişi o mulţime.

N-ar fi putut să defaime niciunul atunci a lor trudă,

Dacă la mijlocul harţei venea şi da raită pe-acolo,

Teafăr de arcuri şi lănci, şi Palas luându-l de mână

Sigur prin toi l-ar fi dus şi ferit de furtuna cea cruntă;

Droaie de-Ahei şi Troieni căzuseră-n ziua aceea

Şi se lungiră pe brânci în pulbere lângă olaltă.