Palas Atena din nou înteţi pe Tidid Diomede;

Inimă-i dete şi-mbold ca în tabără el să se-nalţe

Mult mai presus de Ahei şi să capete-naltă mărire.

Pară nestinsă pe coif şi pe scut îi aprinse zeiţa;

Tocmai ca Rariţa, steaua de toamnă ce noaptea răsare120

Mai luminoasă lucind după scalda ei în Ocheanos -

Astfel i-ardea lui Tidid din creştet, din umăr văpaia.

Palas apoi îl împinse pe unde-a fost toiu-ncleştării.

Preot slujind lui Hefestos era la Troieni unul Dares,

Om cumsecade şi-avut, şi avea doi feciori, pe Ideos

Şi pe Fegeu, amândoi încercaţi în tot felul de lupte.

Ei se curmară din şiruri şi-o-ntinseră spre Diomede;

Dânşii pe sus în teleagă, iar el a dat iureş pedestru.

Cum împotrivă păşind războinicii s-apropiară,

Suliţa-ntâi repezi în Tidide Fegeu, însă boldul

Cel ferecat la stânga trecându-i uşor peste umăr,

Nu-l nimeri. Dar asupră-i sărind îl ochi Diomede.

Nu vâjâi în zadar din mâna viteazului lancea,

Ci-ntre gurguie la piept îl împunse din car zdupăindu-l.

Lasă Ideos atunci podoaba-i de car şi ia fuga,

Nu mai cutează să-şi apere fratele care căzuse.

Nu scăpa teafăr nici el de pierzanie, dacă Hefestos

Nu-l izbăvea ocrotindu-l în ceaţă noptie, de teamă

Nu cumva tata-i bătrânul să moară de prea multă jale,

Caii goni dup-aceea Tidide ca pradă şi-i dete

Soţilor săi ca să-i mâne la tabără lângă corăbii.

Cum îi văzură-nainte Troienii pe fiii lui Dares,

Pe-unul fugind, pe celalt omorât lângă dalba-i teleagă,

Tare s-aprinseră toţi. Şi-a zis cea cu ochii de fulger,

Palas, de mână luându-l pe zeul războiului Ares:

„Ares, tu crâncene, biciul oraşelor, spulberul lumii!

Hai să lăsăm pe Troieni şi pe-Ahei între ei să se bată

Până ce tatăl ceresc după voie va da biruinţa;

Noi să ne dăm la o parte fugind de mânia lui Zeus”.

Asta grăi, şi îl scoase din toi pe vifornicul Ares;

Ea îl pofti dup-aceea să şadă pe mal la Scamandru.

Biruie-Aheii atunci pe Troieni, şi ucid căpitanii

Câte-un duşman fiecare. Din caru-i întâi Agamemnon

Surpă pe trupeşul Odiu, de care ascultau Halizonii.

Tocmai când el o întoarse la fugă, deodată-i împlântă

Suliţa-n spate-ntre umeri şi pieptu-i răzbate cu totul.

Cade voinicul bufnind şi zornăie arama pe dânsul.

Fulgeră Idomeneu pe fiul lui Boros Meonul,

Festos, venitul la Troia din Tarna cea mult roditoare;

Meşter la suliţi vestit în umărul drept îl împunge

Idomeneu, pe când Festos era să se urce-n cotigă,

El se prăvale de sus, şi noapte cernită-l cuprinde;

Soţii lui Idomeneu apoi îl despoaie de arme.

Fiul lui Strofiu, Scamandriu, fiind nimerit dup-aceea,

Cade din lance răpus de Menelau Atride. Scamandriu,

Bun vânător, învăţat de ea însăşi zeiţ-Artemida

Bine s-aţinte tot felul de sălbăticiuni în pădure.

Nu-i fu acum de-ajutor nici meştera săgetătoare,

Nici dibăcia-n ochire, din care pe toţi întrecuse.

Căci lăudatul lăncier Menelau, când el o zbughise

Pe dinainte-i să scape cu fuga, în şira spinării

L-a-nsuliţat şi la piept îndată răzbitu-i-a boldul;

Cade Scamandriu pe brânci şi zornăie arama pe dânsul.

Iar Merione ucise pe unul Fereclu, pe fiul

Lui Harmonides, un maistru dibaci la tot lucrul de mână

Meşteşugit, că de Palas Atena iubit era foarte.121

El şi lui Paris durase corăbii totuna de-nalte,

Izvoditoare de rău, care neamul troian îl pierdură

Ca şi pe sine, căci nu bănuise ce cugetă zeii.

Iute din goană prinzându-l, atunci Merione-i înfipse

Suliţa-n bucă la dreapta şi boldul trecu la băşică

Unde subt os îl ajunse; gemând de durere, Fereclu

Cade deodată-n genunchi şi-l învăluie bezna pieirii.

Meges răpuse pe unul Pedeos născut din Antenor

Nelegiuit, dar pe care mărita-i soţie Teano122

Ca pe un fiu îl crescu şi-avu grijă de el mulţumindu-şi

Soţul; dar Meges Filide, vestitul lăncier, năpădindu-l,

Iute sub cap îl împunge, cerbicea cu arma răzbindu-i,

Boldul îi trece prin dinţi şi limba din gură-i retează;

Cade Pedeos pe ţărnă muşcând din arama cea rece.

Şi Evripil a chitit pe înaltul Hipsenor, pe fiul

Lui Dolopion, bărbat care-a stat slujitor lui Scamandru

Preot la Troia, cinstit de norod deopotrivă cu zeii.

Când înainte-i da fuga Hipsenor, cu sabia fiul123

Falnic al lui Evemon sărind îl ajunge din goană,

Umăru-i taie şi-i curmă puternicul braţ, care-i cade

Roşu de sânge pe câmp, şi zarea-i învăluie moartea

Cea-ntunecată şi cea mai înaltă putere, Ursita.124

Astfel aceia se tot opinteau în vultoarea cea cruntă.

Nu ştii acum la război cu cine ia parte Tidide,

Oare-i alături de Ahei ori umblă cumva cu Troienii?

El pe câmpie s-avântă ca râul sporit de puhoaie,

Care tot curge sălbatic, potoape şi rupe zăgazuri;

Nici ale podului tari stăvilare nu pot să-l aţie,

Nici să-l împiedice garduri pe luncile bine-nverzite,

Când se porneşte năprasnic în urma furtunii din slavă,

Vezi după asta culcate-o grămadă de mândre ogoare;

Culcă tot astfel Tidid îndesitele trâmbe troiene,

Care, deşi vin sodom, nu-i chip să-l abată din cale.

Dar îl văzu arătosul viteaz, din Licaon născutul,

Cum se repede pe câmp şi-mprăştie-n faţă-i oştirea;

Pandaros arcul îndată-l struni şi ochi în Tidide

Cel repezit şi la umărul drept îl chiti-n scobitura

Platoşei lui; săgeata-i acolo-ntre plăci i se-nfipse

Până la carne-n adânc, de sânge-i fu platca stropită.

Pandaros biruitor dă chiot puternic şi strigă: „Iureş-nainte,

Troieni. Zoriţi, o, voinici, telegarii!

Cel mai de frunte duşman e rănit. La vârtoasa-mi lovire

Nu cred că poate s-o ducă el mult, dacă-i drept că Apolon,

Fiul lui Zeus, din Licia noastră pe-aici mă trimise.”

Dânsul aşa s-a fălit. Nu moare Tidid de săgeată;

Fuga purcede-napoi şi oprindu-se-n faţa telegii,

Cheamă pe soţu-i Stenelos, pe care-l născu Capaneus:

„Sai din cotigă mai iute, tu, dragul meu Capaniene,

Vino şi scoate-mi din umăr săgeata ce-amarnic mă-mpunse.”

Asta grăi, şi Stenelos deodată sări din cotigă,

Merse degrabă la el şi din umăr îi scoase săgeata;

Sânge ţâşneşte pe loc din haina cea bine-mpletită.

Roagă-se-apoi Diomede cel vajnic în valma bătăii:

„Fiică ne-nvins-a lui Zeus, stăpânul furtunii, m-ascultă!

Dacă vreodată ne-ai fost prielnică-n fierberea luptei

Mie şi tatălui meu, tu iară prieşte-mi, Ateno.

Fă să-l omor pe duşman, să-mi vie cumva la-ndemână,

El care-ntâi mă lovi şi se laud-acum şi cu fală

Zice că nu mai văd mult lumina cea dalbă de soare.”

Astfel eroul se roagă şi-Atena i-ascultă rugarea;

Ea mădularele-i face uşoare, genunchii şi braţul,

Şi-i cuvântează venindu-i aproape de tot: „Diomede,

Luptă vârtos cu Troienii, că-n pieptu-ţi am pus vitejia

Ne-nfricoşat-a părintelui tău, cum a fost când pe vremuri

Pavăza-n caru-i clătind da năvală cu arma Tideus.

Ba de pe ochi ţi-am luat şi negura ce-i aburise,

Bine să fii dumerit dacă-i om, dacă zeu ţi-e duşmanul.

Deci, dacă vine pe-aici vreun zeu şi te-ncearcă pe tine,

Nu căuta să te-ncaieri cu el, cu niciunul din zeii

Nemuritori. Dacă însă cumva ar veni a lui Zeus

Fiic-Afrodita, să n-o cruţi, loveşte-o cu arm-ascuţită.”

Asta rostindu-i, se duse pierind cea cu ochii de fulger,

Iar Diomede pătrunse din nou între rânduri în frunte.

Aprig era şi-nainte şi gata să tabere-n luptă,

Inim-acum i s-aprinse de trei ori pe atât, parcă-i leul

Care, la ţară când sare-n obor unde-i turma bârsană,

Nu e de moarte rănit, ci abia de-l juleşte păstorul,

Furia-i doar înteţind, şi neîndrăznind să-l înfrunte

El se înfundă prin ţarc şi oile fug părăsite

Şi-nghesuindu-se, cad năvălind peste-olaltă, iar fiara

Lacomă şi-nverşunată s-aruncă din strunga cea-naltă;

Tocmai aşa în Troieni se îndeasă turbat Diomede.

Ţintuie-ntâi pe-Astinou şi pe Hiperon căpitanul;

Pe-unul în piept la gurgui îl potricăli, iar pe altul

El la undrea pe la umăr cu-o sabie mare tăindu-l,

De la grumaz şi din spate de-a lungul tot umăru-i rupse.

Morţi părăsindu-i apoi, o porni spre Polide şi Abas,

Fii ai lui Evridamante moşneagul, tâlmaciul de vise.125

Visele nu tâlcuise bătrânul când fiii plecară,

De-asta şi fură ucişi amândoi de bărbatul Tidide.

Tabăr-apoi la Toon şi la Xantos, copiii din urmă,

Dragi lui Fenop care duce-va jalnice zile bătrâne,

Bietul, că n-are pe altul să-l lase moştean pe avere;

Suliţa lui Diomede-l trânti la pământ şi-i răpuse

Pe amândoi, de rămase moşneagul cu plâns şi cu jale;

Nu-i mai primi pe feciori în viaţă întorşi de la luptă,

Şi de cimotii i-a fost împărţită la urm-avuţia.126

Mai doborî el pe Hromiu şi pe Ehemon, ai lui Priam

Fii, care stau amândoi laolaltă-n aceeaşi teleagă.

Cum în cireadă s-aruncă un leu şi-ncolţind în cerbice

Sfâşie-o juncă, un bou, care pasc undeva în pădure;

Astfel dând buzna, Tidide cumplit de pe car îi răstoarnă

Pe amândoi şi pe urmă-i despoaie de arme şi-ncrede

Soţilor săi telegarii să-i mâne la ei, la corăbii.

Cum îl văzu pustiind a oştenilor rânduri, Eneas

Repede-n luptă se duse prin zborul de lănci repezite,

S-afle pe cel de-o măsură cu zeii născut din Licaon.

Când dup-aceea-l găsi pe voinicul şi-alesul Pandaros,

Repede-oprindu-se-n faţă-i n'acest fel îi zise Eneas:

„Pandare, unde ţi-e arcul, săgeţile înaripate,

Şi-unde ţi-e vaza ce nu e pe-aici întrecută de nimeni,

Care şi-n Licia însăşi nu-i unul s-o poată întrece?

Mâinile-nalţă spre Zeus şi dă cu săgeata-n bărbatul

Care tot biruie aici şi pagubă multă ne-aduse

Nouă Troienilor, că ne ucise pe mulţi şi pe-alese.

Tare mă tem să nu fie vreun zeu înciudat pe ai noştri,

Unul de jertfe lipsit, şi-i amar când se mânie zeii.”

Pandaros, al lui Licaon fecior, îi răspunse:

„Tu, căpitane mărite, al Troienilor sfetnic, Eneas!

El mi se pare leit bătăiosul Tidid Diomede,

Doar îl cunosc de pe scut, de pe coiful cu creastă-ntreită, 127

Caii şi carul îl văd; de-i un zeu însă, nu pot şti bine.

Iar dacă-i el, cum socot, duşmanul Tidid Diomede,

N-ar fi aşa căpiat, dacă n-ar fi pe-aproape de dânsul,

Ca să-l ajute, vreun zeu. Cu umere ascunse sub nouri,

El mi-abătu într-aiurea săgeata cu care-l ochisem.

Mai adineauri pe el l-am ţintit, şi în umăr la dreapta

L-am nimerit; fu împuns în platoşă prin scobitură,

De-am şi gândit după asta că dus e pe lumea cealaltă.

Totuşi el n-a fost răpus, e doară vreun zeu în mânie.

Şi-uite că nu sunt pe-aici telegarii şi carele mele

Ca să mă urc, ci se află departe pe-acasă la tata,

Unspre'ce care frumoase şi nouă, abia isprăvite,

Şi-acoperite cu ţoale sunt ele şi-n jug la tot carul

Rumeg-alac şi orz alb, cum stau câte doi telegarii.

Tot stăruia lângă mine bătrânul meu tată Licaon,

Când de la mândra lui curte era să iau drumul încoace,

Povăţuia în teleagă de-a pururi să umblu cu arma

Când voi mâna pe Troieni prin focul bătăii. Eu însă

Nu vrui să ştiu, şi ce rău am făcut! Mi-a fost numai

Caii să-mi cruţ, ca să nu le lipsească nutreţu-n cetate,

Dacă ne-ncercuie-Aheii, deprinşi fiind ei cu belşugul.

De-asta şi eu i-am lăsat şi pedestru venit-am la Troia.

M-am bizuit doar în arc, dar nu vrea nici el să m-ajute.

Am săgetat adineauri în doi neprieteni de frunte -

Unul era Diomede, Menelau celalt – şi făcut-am

Sânge să curgă din ei, cu asta mai tare-ndârjindu-i.

Nenorocit a fost ceasul când soarta mă-mpinse pe mine

Arma din cui să desprind ca să vin să duc oaste la Troia,

Lângă Troieni să mă-ncaier de dragul măritului Hector.

Însă de-o fi să mă-ntorc şi cu ochii să-mi văd vreodată

Ţara iubită, nevasta şi casa cea mare şi-naltă,

Capul cu sabia atunci să-mi taie pe loc oarecine,

Dacă eu arcul nu frâng şi-ndată nu-l leapăd în para

Focului strălucitor, căci el în zadar mă-nsoţeşte.”

Dar căpitanul troian Eneas grăi lui Pandaros:

„Pandare, nu vorbi asta. Nici n-are să fie doar altfel

Până ce nu vom ieşi amândoi în teleagă-nainte

Lui Diomede şi n-om încerca să ne batem cu dânsul.

Hai dar, tu urcă-te alături de mine să vezi mai degrabă

Ce fel sunt caii lui Tros, ce bine ştiu ei pe câmpie

Goană să dea în duşmani, ca vântul de iuţi, şi să fugă.

Dânşii ne scapă pe noi, o să zboare-napoi spre cetate,

Chiar dacă Zeus din nou o să-i dea lui Tidid biruinţă.

Ia de la mine şi ţine lucioasele hăţuri şi biciul.

Eu din teleagă cobor ca să-l iau pe duşman în primire,

Ori mi-l întâmpină tu, iar eu să am grija telegii.”

Pandaros se-mpotrivi lui Eneas şi astfel îi zise:

„Ţine-ţi, prietene, frâul şi hăţuie caii tu singur;

Dânşii mai bine vor trage teleaga arcuită sub biciul

Unui stăpân cunoscut, dac-am vrea să fugim de Tidide;

Mi-e să nu stea îndărătnici de spaimă cumva şi să nu vrea

Ei, dacă nu-ţi aud glasul, napoi să ne poarte din luptă;

Tabăr-asupră-ne atunci vultanul Tidid şi ne-omoară

Pe amândoi şi ne pradă şi caii cei tari de copită.

Du-ţi înainte mai bine cum ştii telegarii şi carul,

Eu îl întâmpin cu arma pe el, dacă vine-mpotrivă.”

Asta vorbir-amândoi şi în caru-mpestrit se suiră,

Şi-nviforaţi spre Tidide goneau telegarii cei repezi.

Cum îi zări de departe venind, arătosul Stenelos

Iute vesti pe tovarăş rostindu-i cuvinte ce zboară:

„Tu Diomede Tidid, prea scumpe tu inimii mele,

Văd furtunatici venind să se bată cu tine doi oameni

Peste măsură de tari: e Pandaros unul, un meşter

Săgetător care i-al lui Licaon fecior, licianul,

Iară celalt e Eneas, vestit că el are de mamă

Pe Afrodita zeiţa şi tată pe mândrul Anhise.

Urcă-te-n car să fugim împreună şi nu mai da astfel

Buzna-naintea oştirii, că-ţi pui în primejdie viaţa.”

Dar pe sub gene privindu-l, crunt se răsti Diomede:

„Nu-mi grăi mie de fugă, că n-am să mă iau după tine.

Eu s-o dosesc de la luptă, să stau tupilat ca un famen

Nu sunt din fire deprins. Vârtutea nu-mi şovăie încă.

Silă mi-e-n car să mă sui. La dânşii, chiar astfel pedestru

Eu mă reped. Să tremur nu-ngăduie Palas Atena.

N-o să-i mai ducă pe ei înapoi telegarii cei repezi,

Nu-i vom slăbi doar o clipă şi-abia dacă unul ne scapă.

De-asta eu una-ţi demând şi tu să-mi ţii minte demândul:

Dacă-nţeleapta zeiţă Atena-mi dă cinstea să-i zdrumec

Pe amândoi, tu aicea în loc să opreşti telegarii

Nezăbovind să anini la cotigă lucioasele hăţuri,

Sai dup-aceea degrabă la caii aduşi de Eneas,

De la duşmani să-i goneşti şi să-i duci pe la noi la corăbii;

Doar s-au prăsit ei din zmeii ce Zeus îi dete răsplată

Craiului Tros, că-i luase pe fiul iubit Ganimede, 128

Pentru c-au fost o minune de cai cum pe lume

Soarele nu mai văzuse. Din soiul acestor-Anhise

Craiul avut-a prăsilă furată lui Laomedonte,

Caii unindu-şi cu iepele lui, care-apoi la palatu-i

Mânzi îi fătară vreo şase. Anhise păstrat-a dintr-înşii

Patru şi-n grajd i-a crescut. Pe doi, cei de-acolo, ca tată

I-a dăruit lui Eneas să-mprăştie spaimă-n războaie.

Ce izbândire frumoasă, de-om pune noi mâna pe dânşii!”

Asta zic ei, iar duşmanii s-apropie, caii gonindu-şi

Pandaros cel arătos întâi începu s-ameninţe:

„Tu, inimoase Tidid, viteze din viţă mărită,

Nu te răpuse săgeata cea crud-aruncată de mine,

Iată-ncerca-voi acuma cu suliţa să te dau gata.”

Zice şi lancea rotind o zboară din mână spre dânsul

Şi-l nimereşte în scut, prin pături acolo răzbate

Lancea cu boldul de-aramă şi până la platoşă ajunge.

Chiuie atunci bucuros şi se laudă Pandaros astfel:

„Iată-te-n vintre răzbit. Socot că de-acuma e gata,

N-o mai duci mult, şi ce laudă mare îmi vei da cu-a ta moarte!”

Netulburat îi răspunse lui Pandaros dârzul Tidide:

„Ţinta greşită ţi-a fost. Dar nu veţi avea voi astâmpăr

Până ce unul din voi n-o să cadă zdrobit şi pe Ares

Crâncenul n-o să-l îmbuibe cu sângele-i scurs pe câmpie.”

Zice, şi lăncii dă zbor. Atena o-ndreaptă spre nasul,

Ochiul lui Pandaros. Trece puternică arma prin şirul

Dinţilor albi, îi seceră din rădăcină pe urmă

Limba şi tocmai în capul bărbiei răsare ţuguiul

Şi se prăvale din chelnă voinicul şi zornăie asupra-i

Armele-i împodobite şi lucii; se sperie caii

Sprinteni şi fug, iar el moare şi-i seacă tăria vieţii.

Sare Eneas din caru-i cu lancea-narmat şi cu scutul,

Teamă fiindu-i ca nu cumva trupul să-i smulgă duşmanii.

Deci ca un leu ce se bizuie-n sine, pe mort ocolindu-l

Lancea şi scutul rotund îi ţine nainte de pază,

Gata să culce pe-oricine spre el ar păşi, ameninţă

Straşnic răcnind. Ci de jos Diomede cu mâna înşfacă

Un bolovan, ba un stei ce în vremea de astăzi doi oameni

N-ar fi în stare a-l urni; el singur uşor învârtindu-l,

Iute-l pocni pe Eneas cu dânsul în partea pe unde

Coapsa se-mbucă în şold, de aceea şi noadă se cheamă;

Osul îi frânse şi vinele-i rupse amândouă, şi pielea

I-o scrijeli cu muchiatul pietroi. Viteazul atuncea

Cade-n genunchi şi-n pământ îşi sprijină mâna vânjoasă,

Şi-un întuneric adânc ca noaptea i-acoperă ochii.

Dus ar fi fost negreşit şi el, căpitanul Eneas,

Însă deodată-l văzu Afrodita, copila lui Zeus,

Care-l născu însoţită fiind cu oierul Anhise.

Zâna pe scumpul ei fiu cu braţe de-omăt îl cuprinse

După ce ea l-a-nvelit în cutele hainei strălucii,

Bun adăpost de loviri, nu care cumva să-l împungă

Vreun călăreţ din Ahaia şi viaţa să-şi piardă feciorul.

Astfel pe fiul ei drag zeiţa-l fură din bătaie.

Capanianul atunci şi-aduse aminte de spusa

Lui Diomede Tidid şi caii cei tari de copită

El şi-i opri mai departe de clocotul harţei şi-acolo

Hăţul de cercul cotigii şi-l prinse şi-n urmă sări el

La telegarii comoşi cu care venise Eneas,

De la Troieni le da goană spre tabăr-Aheilor, unde

Lui Deipil i-a-ncrezut, căci el între soţii de-o seamă

Mai de la inimă-i fuse, fiind potriviţi laolaltă,

Iar Deipil i-a mânat la corăbii. Pe urmă Stenelos,

Repede-n caru-i suind, luă sclipitoarele hăţuri

Şi asmuţi telegarii grăbindu-se după Tidide.

El se luase cu arma cea crudă pe urm-Afroditei

Şi-o urmărea duşmănos, ştiind-o că-i slabă de fire,

Nu e doar zâna cârmace a oştenilor la bătălie,

Nu e nici Palas Atena, nici pustiitoarea Enio.129

Cum o ajunse din goană prin marea-mbulzeală-a oştirii,

Fiul acelui viteaz preamărit Tideus, întinse

Arma şi năvălind, o împunse pe gingaşa mână

La-ncheietură în palmă, şi-n piele-o pătrunse prin haina

Cea strălucită, măiastră, ţesută de zânele Graţii;

Prinse pe loc după asta să picure sângele zânei,

Sucul ce curge în vinele zeilor, pentru că zeii130

Nu beau vin negru, nu gustă bucate şi pâine, de-aceea

Fără de sânge sunt ei şi nemuritori. De durere

Ţip-Afrodita vârtos şi pe fiu şi-l aruncă departe.

Dar învălindu-l în norul cel negru l-apucă în braţe

Febos Apolon ca nu cumva-n piept să-l împungă cu lancea

Vreun călăreţ din Ahaia şi viaţa să-şi piardă voinicul.

Către zeiţ'a strigat puternic atunci Diomede:

„Lasă războiul, tu fiic-a lui Zeus, şi du-te. Ori poate

Nu ţi-e destul că ademeni femeile slabe din fire?

Dacă mai umbli pe-aici, ia seama să n-ajungi să tremuri

Chiar de departe auzind că-i vifor de cruntă bătaie.”

Zise, iar zâna se duse ameţită de-otrava durerii:

Vinteşa Iris o prinse şi-o scoase din deasa-nglotire,

Învineţită de chin şi cu mâna-nroşită de sânge.

Ea nimeri pe năvalnicul Ares la aripa stângă,

Unde şedea odihnind prin ceaţă cu lancea şi caii,

Şi-ngenunchind ea se roagă de fratele-i Ares şi-i cere

Caii gătiţi cu fruntare de aur şi astfel îi zice:

„Dragul meu frate, fii bun şi-ndură-te, dă-mi telegarii,

Ca să mă sui pe Olimp la zei în cetate, căci prea mult

Sufăr de rana ce un muritor mi-a făcut, Diomede,

Cel care acum ar da piept cu însuşi părintele Zeus.”

Zise, şi el îi dă caii gătiţi cu fruntare de aur.

Zâna se suie-n cotigă cu sufletul plin de mâhnire,

Suie-se alături şi Iris şi ia sclipitoarele hăţuri,

Biciuie caii apoi. Ei zboară voios şi se urcă

Numaidecât pe Olimp, pe culmea de zei locuită.

Iris cea iute opreşte acolo din zbor telegarii,

De la teleagă-i deshamă şi hrană cerească le-aruncă.

Cade-Afrodita-n genunchi înaintea zeiţei Diona,

Mama-i, iar dânsa uimită-şi cuprinde în braţe copila

Şi netezind-o cu mâna o-ntreabă: „Copila mea, spune-mi,

Care din zeii cereşti făcutu-ţi-a asta degeaba

Şi pe nedrept, ca şi când tu faci cuiva răul pe faţă?”

Galeşa zân' Afrodita răspunse plângându-se mamei:

„Cel din Tideus născut mă răni, Diomede trufaşul,

Căci pe ascuns îmi răpi din luptă pe fiul Eneas,

Care mi-e foarte iubit, mai tare ca toţi muritorii.

Nu mai e doară-ntre Ahei şi Troieni opintire cumplită,

Chiar şi cu zeii se-ncumet-acum să dea luptă Danaii.”

Dar începu să o mângâie astfel zeiţa Diona:

„Rabdă, copilo, şi inimă prinde, măcar că te doare,

Nu numai tu, ci mai mulţi care şed pe-a Olimpului culme

Am pătimit de la oameni şi ne-am chinuit fără milă

Noi înde-noi. A păţit-o chiar Ares odată, când fiii

Lui Alocu, Efialt şi Otos, puternic în lanţuri

L-au ferecat şi la temniţă-n chiup de aramă-l ţinură

Peste un an, de era să se mistuie aci Războilă.131

Dar Eribea, frumoas-a lor vitregă mamă, lui Hermes

Dete de ştire, şi el pe ascuns îl desprinse din lanţuri

Şi de necaz îl scuti şi de greul osândei. Şi Hera

Biat-a păţit-o când fiul lui Amfitrion, oţelitul

Hercule, asupra-i ţintind săgeata-ntreit ascuţită, 132

O nemeri pe la sân. Nespusă i-a fost pătimirea.133

D-apoi năprasnicul Hades, când fătul lui Zeus, acelaşi134

Hercule, îl nimeri şi pe el cu săgeata la poarta135

Morţilor, jos pe tărâmul celalt, şi-l supuse durerii.136

Hades atunci pe Olimp a venit la palatul lui Zeus,

Plin de mâhnire şi tare de schingiuri pătruns, că săgeata

Umăru-i ţapăn răzbise şi nu-i da răgaz suferinţa

Până ce Peon pe rană-i presară tot leacuri uşoare

Şi, nefiind muritor, la urmă se vindecă zeul.

Un ticălos şi hain şi nelegiuit e oricine

Trage cu arcul în zei, care şed pe-a Olimpului culme.

Palas pe-acela-l împinse să vie la tine-mpotrivă.

Nesocotitul de el, nu ştie că prea sunt puţine

Zilele aceluia care în vrajbă se pune cu zeii.

N-o să-i mai stea pe genunchi, nici tată i-or zice copiii,

Veseli primindu-l acasă la-ntorsu-i din lupta cea cruntă.

Deci să ia seama Tidide, oricât e de mare şi tare,

Nu cumva unul mai zdravăn ca tine să tabere asupră-i,

Şi apoi vai de nevasta cea bună, copila cuminte

A lui Adrast, Egialia! Cum ea bocind peste noapte

O să deştepte din somn pe-ai săi şi-şi va plânge bărbatul,

Cel mai de frunte viteaz din Ahaia!” Astfel Diona

Zice şi sângele-i stoarce cu mâinile ei amândouă.

Rana-i se vindecă atunci şi marea-i durere s-alină.

Hera şi Palas Atena, cum văd pe Afrodita rănită,

Vin cu ispită de vorbe şi-ncep să-l întarte pe Zeus;

Graiul întâi ticlui cea cu ochii albaştri Atena:

„Tată, tu n-ai să te superi pe mine de tot ce voi spune?

Zău, că-i de vin-Afrodita, căci ea pe Troieni îi iubeşte

Prea de tot mult şi-o fi-mpins pe vreo fat-aheiană să fugă

Iar după ei, şi pe când dezmierda pe frumoasa gătită,

Mâna molcuţă şi-o fi înţepat de vreo sponcă de aur.”

Ast-auzind, a zâmbit al zeilor tată şi-al lumii,

Şi pe-a iubirii zeiţă de aur chemând-o la dânsul,

„Fata mea. – i zise, războiul nu te priveşte pe tine;

Grija ta fie mereu legăturile dragi ale nunţii.

Armele şi bătălia sunt date lui Ares şi-Atenei.”

Asta grăi, şi în vreme ce zeii vorbeau laolaltă,

Nepregetat se aruncă Tidid la Eneas de-a dreptul,

Nu vrea să ştie că scutul asupra-i Apolon întinse;

Nesocoti şi pe marele zeu şi-i ardea să doboare

Suliţa lui pe duşman şi să prade vestitele-i arme.

De-asta şi tabăr-asupra-i de trei ori turbat să-l omoare,

Însă de trei ori Apolon izbindu-l în scut îl respinse,

Când mai încearcă eroul sărind ca un zeu de puternic,

Astfel vârtos l-ameninţă pe dânsul arcaşul Apolon:

„Tu, Diomede, ia seama şi-n lături fereşte. Cu zeii

Nu căuta să te-asemeni, că nu sunt totuna cu neamul

Zeilor, oamenii cei muritori care umblă prin tină.”137

Asta grăi, iar Tidide se trase doi paşi mai în urmă

Şi se feri de mânia ţintaşului Febos Apolon.

Zeul apoi pe Eneas, din valmă luându-l, îl duse

La cetăţuie-n Pergam, unde capiştea-i fuse zidită.138

Leto şi meştera-n arc Artemis acolo, în sfântul

Mare locaş, lecuindu-l, îi deteră iarăşi tărie.

Plăsmuie însă Apolon în locu-i o umbră ce-arată

Parcă-i Eneas aidoma-n arme şi-n toată făptura,

Şi se încaier-alături de umbră, de-o parte şi alta,

Şi pe la piepturi în faţă îşi sfarmă izbindu-şi într-una

Paveze mari şi rotunde de piele sau scuturi uşoare.139

Febos Apolon atunci îl chemă pe vifornicul Ares:

„Ares, tu crâncene, biciul oraşelor, spulberul lumii!

Vino şi-nlătură din bătălie pe-acest Diomede

Care trufindu-se acum şi cu tata-ne Zeus s-ar bate.

Dânsul împunse cu lancea la mână întâi pe-Afrodita,

Şi dup-aceea la mine sări ca un zeu în putere.”

Asta rosti şi stătu el apoi în Pergam la cetate.

Ares veni căpiat şi crunt ca o fiară-ntre rânduri

Şi-nflăcăra pe Troieni. La faţă părea că e

Domnul Tracilor, iutele Acamas, şi astfel pe fiii lui Priam

El îi zorea: „Priamizi, răsaduri din viţă mărită,

Încă lăsa-veţi aşa pe Ahei să vă secere oastea?

Ori aştepta-veţi ca ei să ajungă la poarta cetăţii?

Dus e bărbatul, pe care-l cinsteam ca pe Hector, Eneas

Cel din Anhise născut. Deci hai, pe voinicul tovarăş

Noi măcar mort s-apărăm, să-l scoatem din clocotul luptei.”

Asta grăi, şi trezi-n fiecare curaj şi vârtute.

Craiul Sarpedon atunci pe Hector începe să-l mustre:

„Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?

Zis-ai cândva că de n-ai avea alte oştiri şi-ajutoare,

Singur cu mulţii cumnaţi şi cu fraţii tu aperi cetatea.

Dar pe niciunul din ei eu nu văd pe-aici nicăirea:

Stau îndosiţi ca ogarii de teamă când leul răsare.

Noi îns-aci ne tot batem, măcar că suntem ajutoare.

Iată eu unul, ca soţ de război, am venit de departe,

Tocmai din Licia, de lângă apa învolbat-a lui Xantos, 140

Şi mi-am lăsat copilaşul acolo, lăsat-am nevasta

Şi o mulţime de-avuturi dorite de cel care n-are.

Armia-mi totuşi silesc să se bată şi stărui eu însumi

Tot încolţind pe duşman, cu toate că n-am eu pe-aproape

Bunuri să-mi jefuie Aheii şi rude să-mi ia în robie.

Însă tu stai huzurind, nu sprijini la trudă pe oameni

Ca să se-mpizmuie-n harţă, să-şi apere casa şi-avutul.

Mi-e doar să nu fiţi cuprinşi de un năvod ce mrejuie totul

Şi să ajungeţi vânatul şi prada vrăjmaşilor voştri;

Ei după asta curând vă spulberă mândra cetate.

Tu eşti dator să ai grijă de-acestea şi ziua şi noaptea

Şi să te rogi de noi toţi căpitanii de oaste ajutoare

Bine să ţinem mereu să nu fii hain la mustrare.”

Zise, iar Hector, muşcat ca de şarpe de vorba ce-i spuse,

Sare din chelna telegii, cu armele toate pe dânsul.

Lăncile el răsucind, cutreieră tabăra-i toată

Şi-o îmboldeşte din grai şi aprinde cumplită bătaie.

Oastea-i se-ntoarce-napoi şi Aheilor stă împotrivă.

Dar şi Danaii ţin piept, se îndeasă şi nu se-nspăimântă.

Cum adierea de vânt prin arie-mprăştie pleava

La treierat, când a viptului zână bălaie Demetra

Hoaspa desparte de roadă uşor la bătaia de vânturi,

Clăile-albesc de pospai pe deasupra; tot astfel Aheii

Se înălbiră de pulberea ce-o ridicau între-olaltă

Până la cer din copite pământul izbind telegarii

Iarăşi întorşi la război, că dau roată-napoi vizitiii.

Toţi năzuiau înainte cu bicele. Ares da sprijin

Celor din Troia, şi-umbla de mânie turbat pretutindeni.

Noapte lăţea-nvăluind băteliştea toată şi astfel

Voia-mplini lui Apolon, încinsul cu spadă de aur,

Care-l rugase pe el să însuflete oastea troiană,

Când a văzut că Aten-a Danailor paznică-i dusă.

Febos el însuşi atunci din templu-i bogat lui Eneas

Drumul îi dete şi-n inimă-i puse curaj şi tărie.

El se ivi la tovarăşii săi, care, cum îl văzură,

Tare se înveseliră că el mai viează şi-i teafăr

Şi de vârtute tot plin, dar nu-l întrebară pe dânsul;

N-aveau răgaz ei de grija trezită de-Apolon şi Ares,

Spulberătorul de vieţi, şi de vrajba cea pururi aprinsă.

Aias cei doi, Diomede, Tidid şi Ulise la luptă

Tot îi sileau pe Danai, dar şi ei de la sine cu toţii,

Nesperiaţi de răzbirea şi chiotul oastei troiene,

Stau fără preget ca norii cei puşi de stăpânul furtunii

Sus, pe o culme de plai, să s-aţie statornici, pe-o vreme

Când alinat e văzduhul şi-adoarme sălbaticul crivăţ141

Şi viforoasele vânturi ce bat vâjâind şi răsfiră

Norii noptatici din munţi; tot astfel Aheii-naintea

Gloatei troiene adăstau cu-ndârjire şi neşovăielnici.

Dar Agamemnon umbla în duium şi da zor pretutindeni:

„Fiţi, o prieteni, bărbaţi, în pieptu-vă puneţi tărie,

Fie-vă unii de alţii ruşine în toiu-ncleştării.

Scapă mai mulţi decât mor, dacă-i teamă-ntre voi şi ruşine

Cei care se-nfricoşează îşi pierd şi vârtutea şi slava.”

Zice, şi vântuie lancea, ochind pe oşteanul din frunte,

Mare de suflet şi drag lui Eneas, pe Deicoonte

Pergasianul, la care Troienii ţineau ca la fiii

Craiului Priam, căci el sta gata să lupte prin şirul

Celor dintâi. Îl însuliţă-n scut Agamemnon Atride;

Nempiedicată fiind prin pavăză suliţa-i trece

Şi pe la pântece-n brâu pe bietu-l străpunge. Deodată

Cade voinicul bufnind şi zornăie arama pe dânsul.

Dar şi Eneas în schimb răpune doi oameni de frunte,

Pe Orsiloh şi Creton, vlăstarele lui Diocleus

Care trăia cu lăcaşul în Fera cea bine-zidită.142

Foarte cuprins era el şi neamu-şi trăgea de la zeul

Apei Alfeu, care-n ţara Pilenilor curge aşa mare.

Zeul născu pe-Orsiloh, un Domn pe-o mulţime de oameni,

Care pe urm'a născut pe ne-nfricoşatul Diocle,

Iară Diocle-a născut doi fii, pe-Orsiloh şi Creton;

Gemeni erau şi ştiuţi amândoi în tot felul de lupte.

Tineri fiind amândoi, urmară pe negre corăbii

Oastea din Argos la Ilion cel cu fugarii cei mândri,

Vrând de Troieni să răzbune pe fraţii Atrizi, pe Menelau

Şi pe-Agamemnon, dar ceasul pieirii acolo-i ajunse.

Cum o pereche de lei de la munţi, de pe plaiuri înalte,

Unde-i crescu o leoaică-n desişul adâncilor codri,

Staule multe deşartă răpind de la turme oi grase

Şi o poiadă de boi până când, biruiţi de puterea

Unor bărbaţi vânători, cad morţi la lovirea din suliţi;

Astfel oştenii cei doi, cu lancea răzbiţi de Eneas,

Cad prăbuşiţi la pământ ca brazii cei nalţi în pădure.

Cum îi văzu răsturnaţi, cuprins de-a lor milă, Menelau

Se azvârli strălucind în arme de-aramă prin şirul

Celor dintâi. Mânios el arma-şi roti, că-l împinse

Ares, al armelor zeu, ca să-l vază răpus de Eneas.

Dar îl zări Antiloh, feciorul măritului Nestor,

Şi se luă dup-Atrid, căci tare-i era să nu piară

Craiul, şi-o dată cu el şi-ntreaga războiului ţintă.

De-asta, când faţă-n faţă-au ajuns şi ţineau împotrivă

Braţele, lăncile-ntinse, ahtiaţi amândoi să se-ncleşte,

Vine Antiloh şi s-alătur-aproape de tot de Menelau

Ca să-l ajute. Dar cât era dornic de luptă, Eneas

Datu-s-a-n lături când el a văzut că-i stau doi împotrivă.

Ei, părăsiţi de Eneas, spre tabără-n pace-şi luară

Morţii vintriş şi după ce-acolo-i dădură pe mâna

Soţilor, se înturnar-amândoi la-ncleştarea din frunte.

Dânşii uciseră pe Pilemen, a lui Ares potrivă,

Domnul oştenilor tari, Paflagonii-narmaţii cu scuturi.

Tocmai când el în cotigă sta oblu, îndată Menelau,

Meşter în lance. – l brodi în undreaua din umăr chitindu-l.

Fiul lui Nestor atunci păli pe Midon, vizitiul

Lui Pilemen, pe voinicul născut din Atimniu,

Când telegarii-şi coti. Pe la cot cu o piatră pocnindu-l,

Frânele-i albe de fildeş în colb îi căzură din mână

Şi Antiloh năvălind îi sparse cu sabia tâmpla.

Dânsul atunci, horcăind, pe loc se răstoarnă din chelnă,

Cade prin colb şi s-afundă cu creştetul până la umăr.

Astfel o vreme stă el afundat în nisipul câmpiei

Până ce caii, zvârlind, din car îl dau jos pe de-a-ntregul.

Biciuie caii apoi Antiloh şi spre-Ahei îi alungă.

Cum îi văzu pe-amândoi între rânduri, s-avântă spre dânşii

Hector răcnind, şi ca turma-i vin cete puternice-n urmă

Călăuzite de Ares, mânate de crunta Enio;

Ea e-nsoţită de Valma războinică-nfiorătoare.

Ares, cu mâna-nvârtind o lungă năprasnică lance,

Ba înaintea lui Hector se poartă, ba-n urma lui Hector.

Când Diomede pe Ares văzu, îl cuprinse fiorul.

Cum rătăcit oarecine, când merge pe-o-ntinsă câmpie,

Stă uluit dacă vede un râu care curge spre mare

Repede, spumegător clocotind, şi-ndărăt o porneşte;

Astfel în lături se dă Diomede şi zice oştirii:

„Prea ne mirăm, o prieteni, că falnicul Hector se-arată

Bun la zvârlirea de lănci şi cutezător la războaie;

Veşnic alături îi stă câte un zeu şi-l păzeşte de moarte.

Iată şi-acuma pe-aproape în chip de bărbat îi stă Ares.

Hai dar, purcedeţi încet înapoi cu privirea-ndreptată

Tot spre duşman şi feriţi-vă lupta să-ncepeţi cu zeii.”

Zice Tidid, iar Troienii vin tot mai aproape de dânşii.

Hector însuliţ-atunci doi tineri destoinici în arme,

Care-n aceeaşi cotigă erau, Anhial şi Menestes.

Milă-l cuprinse pe Aias, când el îi văzu la cădere,

Merse pe-aproape de tot şi puse la ţintă pe Amfiu

Selagianul, al căruia tată Selagos, în Pesos

Locuitor, era foarte bogat moşier, ci ursita143

Vru să se ducă şi el, să ajute la Troia pe Priam

Şi pe-ai lui Priam feciori. Dar Aias, sub brâu nimerindu-l,

L-a spintecat pe oştean. Îndată, trăsnit după asta,

El a bufnit la pământ. Şi Aias s-aruncă la dânsul

Gata să-l jefuie, dar îl împroaşcă Troienii c-o ploaie

De zburături ascuţite, de care-l mai apără scutul.

Pune el totuşi piciorul în mort şi smunceşte dintr-însul

Lancea-i înfiptă. Din toată podoaba-i de arme nimica

Nu mai putu să desprindă, lovirile tot se-ndesiră

Şi se temu el atunci să nu-l cotropească Troienii

Care cu lăncile-n mână-i dau ghes fiind mulţi şi pe-alese.

De-asta şi cât era el de mare şi zdravăn şi falnic,

Tot l-au respins de la ei, iar el şovăind se dă-n lături.

Astfel aceia se tot străduiau în cumplitul încaier

Când pe bărbatul fecior al lui Hercule, pe Tlepolemos

Soarta-l împinse să-nfrunte pe dumnezeiescul Sarpedon.

Cum împotrivă păşind, ei s-apropie unul de altul,

Fiul de-o parte al lui Zeus, nepotul lui Zeus de alta,

Vorba începe întâi Tlepolemos şi zice: „Sarpedon,

Tu, căpetenia oastei din Licia, ce te sileşte

Dosnic să tremuri pe-aici, tu nepriceputul în arme?

Mare minciună că tu eşti născut din părintele Zeus!

Tare departe mai eşti de acei care în vremea trecută

Fură din osul lui Zeus! De loc nu te-asemeni cu dânşii.

Altfel se zice c-a fost părintele meu în putere,

Hercule, nepregetat la război şi la fire ca leul.

El şi pe-aici a venit oarecând ca să capete caii

Lui Laomedon, cu oameni puţini şi cu şase corăbii,

Totuşi, cetatea o sparse şi-n uliţi întinse pustiul.

Tu însă nu eşti bărbat, de aceea şi armia-ţi piere.

Deci anevoie să poţi ajuta pe Troieni, pentru care

Ai şi venit de departe, din Licia. Chiar de-ai fi tare,

Totuşi de mine zdrobit, vei merge pe lumea cealaltă.”

Dar căpitanul Sarpedon aşa-i cuvânta împotrivă:

„Hercule, o, Tlepolemos, ce-i drept a luat Ilionul

Numai în urma prostiei slăvitului crai Laomedon,

Care, deşi îl slujise, grozav îl jigni cu mustrarea.

Nu vru să-i dea ca răsplat-acei cai după care venise144

El de departe. Dar eu îţi răspund: de la mine găsi-vei

Moartea cernită pe-aici. Străpuns de-a mea lance tu da-vei

Iadului sufletul tău, şi mie-mi dai astăzi mărire.”145

Zice. Dar el, Tlepolem, dădu strămurarea de frasin

Grabnic în sus şi deodată din mână le zboară-mpotrivă

Lăncile lor. Sarpedon întâi în cerbice-l ajunse

Pe Tlepolem, şi amar pe acolo-l împunse ţuguiul;

Beznă de noapte pe loc îi acoperă zarea vederii.

Iar Tlepolem îl chiti pe Sarpedon în coapsă la stânga,

Lacom, al suliţei bold îndată prin coapsă-i pătrunse,

Osul abia scrijelind, de moarte feritu-l-a Zeus.

Dar pe Sarpedon luând, îl scoaseră din bătălie

Mândri tovarăşi de-ai lui; iar lancea pe jos trăgănată

Rău îl muncea pe viteaz, ci nimenea n-a luat seama,

Nici s-a gândit să i-o smulgă din şold ca să poată el merge,

Tare grăbiţi ei fiind de grija ce-aveau ca să-l scape.

Pe Tlepolemos aşişderea-l scoaser-Aheii din luptă

Şi-l depărtară din toi. Îl văzu pe Sarpedon Ulise

Neşovăielnicul şi de mânie îndată s-aprinse.

Sta socotindu-se-ntâi cu inima lui şi cu gândul:

Oare să meargă întins spre fiul lui Zeus Sarpedon,

Ori pe mai mulţi să omoare din armia cea liciană?

Dar să doboare cu arm-ascuţită pe fiul lui Zeus

Nu-i fu de soartă menit lui Ulise, de-aceea şi Palas

Furia-i spre Licieni o îndreaptă. Şi-acolo s-aruncă

El în mulţime, doboară pe-Alastor, pe Hromiu, pe-Alcandru,

Pe Noemon, pe Coiron şi chiar pe Pritan şi pe Haliu.

Şi-ar fi ucis pe mai mulţi din oastea duşmană Ulise,

Dar luă seama deodată-ncoifatul şi marele Hector,

Merse prin şirul întâi lucind în veşminte de-aramă

Şi-nfricoşă pe Danai. Văzându-l aproape, Sarpedon

Se-nvioră şi aşa începu să se roage de dânsul:

„Nu mă lăsa să fiu pradă Danailor, tu, Priamide.

Vino şi dă-mi ajutor şi las' dup-aceea-n cetate

Duhul să-mi dau, dacă nu mi-a fost dat mie bietul

Ca să mă-ntorc înapoi pe-acasă-n iubita mea ţară

Şi să aduc bucurie copilului meu şi femeii.”

Asta rugarea i-a fost, iar Hector nimic nu răspunse,

Ci se grăbi pe de lături voind pe Ahei să-i împingă

Tot înapoi şi pe mulţi să doboare. Tovarăşii mândri

Ai lui Sarpedon pe el îl luară şi-l duseră-n umbră

Pe sub stejarul crescut de minune la poarta cetăţii.

Iar de la coapsă, din stânga rănitului suliţa-i scoase

Unul din ei, Pelagon, voinicul, iubitu-i prieten.

Prinse să leşine-atunci şi ceaţă pe ochi i se puse,

Dar învie dup-aceea, şi încet la bătaia de vânturi

Sufletu-i greu zbuciumat începu să mai prindă tărie.

Oastea din Argos acum, încolţită de Hector şi Ares

Nu se mai da îndărăt luând fuga spre negre corăbii,

Nici prididea în opint, de aceea şi tot se da-n lături,

Cum oblici că se bate de partea Troienilor Ares.

Oare pe cine dintâi şi pe cine la urmă doboară

Hector, odrasla lui Priam, şi zeul războiului Ares?

Pe vizitiul Orest, pe Teutras, un zeu în făptură,

Pe Enomaos, pe Trehos, dibaciul în arme, Etolul,

Pe Enopidul Helen, pe Oresbios, cel cu şerparul

Luciu pestriţ, care-n Hila trăia lângă lacul Chefisos

Numai de-avere-ngrijind, şi avea şi pe alţii aproape

Beoţieni, care aveau pe acolo mănoase pământuri.

Hera, zeiţa de sus, cea cu braţele albe, când vede

Cum pologeau pe Ahei în valma cea cruntă Troienii,

Iute spre-Atena se-ndreaptă zicându-i cuvinte ce zboară:

„Vai mie, vai, neînvinsă tu fiic-a lui Zeus, zadarnic

Am juruit lui Menelau că are să năruie Troia

Şi-nvingător se va-ntoarce, că vezi cum lăsăm noi acuma

Volnic pe Ares să turbe, să-mprăştie groază şi moarte.

Haide la lucru şi noi, să fim gata de iureş şi harţă!”

Asta ea zice şi Palas de loc nu se pune-mpotrivă.

Grabnică merge să-nhame doi zmei cu fruntare de aur

Hera, velita zeiţă, născută din marele Cronos,

Pune şi Hebe la osia cea fermecat-a cotigii

Roate rotunde de-aramă cu spiţe de două ori patru;

Veşnice sunt ale roatelor cercuri durate din aur

Şi cu obezi de aramă-ntărite, minunea vederii.

Şi rotunjiţi de argint străluce la roate butucii,

Chelna se-ntinde-mpletită-n curele de argint şi de aur

Şi-are deasupra pieptarului ei două margini de-aramă.

Oiştea-n faţă de-argint. La capătu-i leagă zeiţa

Hamul de aur frumos de poveste şi prinde de dânsul

Dalbe hamuturi de aur, pe care le trece la pieptul

Cailor Hera-nfocată de setea-nvrăjbirii şi luptei.

Dar şi născuta din Zeus de scut purtătorul, Atena

Merge-n odaia părintelui ei, de pe sine desprinde

Dalbul ei strai împestrit şi cu mâna-i ţesut de ea însăşi

Şi se îmbracă în platoşa vijeliosului Zeus,

Arme încinge gătindu-se de bătălie. Pe spate

Ea îşi aruncă năprasnica pavăză înciucurată

Şi-ncercuită de Spaimă, de jur împrejur, ca de-un şarpe.

Vrajba-i pe dânsa, şi Sila, şi Goana cea mult fioroasă,

Capul Gorgonei, dihania-nfricoşătoare, la mijloc,

Mărmuritor de cumplită şi groaznică iasm-a lui Zeus.

Pune şi coiful de aur, crestat şi cu patru gurguie,

Care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe.146

Suie-se în focuria teleagă şi-mpumn-apoi lancea

Mare şi grea, oţelită, cu care-a bărbaţilor rânduri

Fulgeră ea mânioasă, născută din tată puternic.

Repede Hera dă bici telegarilor şi, de la sine,

Poarta cerească trosnind pe loc se deschide-nainte:

Străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul, ridică147

Norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe.

Caii cu şfichiul mânaţi de zeiţe pe poartă trecură.

Ele, de zei osebit, la o parte găsiră pe Zeus

Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.

Hera cu braţele albe opri lângă el telegarii

Şi începu să-l întrebe pe cel mai deasupra zeimii:

„Cum nu te mânii, Părinte, de sălbăticia lui Ares?

Ce mai vieţi de viteji prin tabăr-Aheilor stinse

Fără de cale şi drept! Mi-e jale de ei, dar Apolon

Şi Afrodita se bucură fără mustrare de cuget

Şi pe nebun îl asmuţă de nu mai cunoaşte vreo lege.

Oare, Părinte, tu, Zeus, te superi acuma pe mine,

Dacă pe Ares, amarnic bătut, îl voi scoate din luptă?”

Se învoi şi răspunse zeiţei stăpânul furtunii:

„Hai şi trimite-mpotrivă-i pe Palas cea biruitoare,

Care-i deprinsă lui Ares să-i dea lovituri dureroase.”

Astfel îi zise, şi Hera voios se supuse poruncii.

Biciuie caii pornind, iar ei se îndeamnă cu zborul

Repede între pământ şi-a cerului boltă cu stele.

Cât de lăţită e zarea ce-o vede cu ochii neştine

Când de pe-o culme se uită pe-ntinderea mării albastre,

Saltă deodată pe-atâta şi caii iau vânt şi nechează.

Când după asta sosiră-n curând pe câmpie la Troia,

Unde Simois şi-amestecă apa cu râul Scamandru,

Hera cu braţele albe din fugă opri telegarii

Şi-i slobozi de la car şi în negură deasă-i ascunse;

Scoase-ambrozie Simois atunci şi le dete să pască.

Zânele apoi, cu păşit de sfioşi porumbei, se grăbiră

Pline de râvnă fiind oştirea danae s-ajute.

Când au ajuns amândouă pe unde stăteau la bătaie

Cei mai viteji şi mai mulţi alături de craiul Tidide,

Toţi deopotrivă cu leii ce mistuie carnea de crudă

Sau ca sălbaticii vieri care nu mai slăbesc în putere;

Hera oprindu-se acolo, se schimbă la faţă. – mprumută

Chipul lui Stentor, viteazul cu glasul de-aramă, ca dânsul

Ţipă cât oameni cincizeci şi-i mustră pe dânşii:

„Ruşine Vouă, nevolnici Ahei, păunaşilor, voi fără suflet!

Până ce-Ahile umbla împreună cu voi la bătaie,

Nu cutezau nici pe Poarta Dardană să iasă Troienii,

Căci tremurau de cumplita lui lance, dar iată că astăzi

Vin să se bată cu voi la corăbii, departe de ziduri.”

Asta grăindu-le aprinse la toţi vitejia şi-avântul.

Palas Atena din ochi fulgerând a zburat la Tidide.

Dâns'a găsit pe viteaz aproape de cai şi de care

Rana-i făcută din arc de Pandaros în vânt răcorindu-şi,

Căci năduşeli îl munceau sub larga curea de la scutu-i

Mare frumos cercuit, şi braţu-i de chin amorţise;

Dânsul în lături cureaua ţinea şi ştergea de pe rană Sângele negru.

Zeiţa de ham rezemându-se-i zise: „Tare puţin lui Tideu la inimă-i seamănă fiul.

Mic de statur-a fost el, dar mare la suflet şi-n arme,

Când bunăoară demult eu nu-i dam răgaz să se bată

Şi să se-ntreacă nebun pe vremea când el se dusese

Singur la Teba-ntre mulţii cadmei ca trimis de oştire,

Şi-l sfătuisem în tihnă să-şi cate de masă la curte,

Dar inimos el fiind, cum fuse-nainte de-a pururi,

Prinse a-i chema pe Cadmei şi-i învinse-n tot felul de lupte

Lesne pe toţi, că aşa i-am fost eu de-ajutor la nevoie.

Iată şi ţie tot astfel ţi-ajut şi te apăr de-aproape

Şi stăruiesc înadins din nou să te baţi cu Troienii.

Dacă tu însă-n putere-ai slăbit după multă năvală

Ori mi te ţine în loc mişeleasca codire din frică -

Nu-ţi este tată Tideu, nici şoimul Oineus bunicul.”

Dar Diomede Tidide răspunse zeiţei Atena:

„Eu te cunosc, o, zeiţă, pe tine, tu fiic-a lui Zeus.

De-asta vorbi-voi deschis şi nu-ţi voi ascunde nimica.

Nu o mişelnică teamă mă ţine pe-aci şovăielnic,

Ţin numai seamă de sfatul ce tu mi l-ai dat înainte;

Nu m-ai lăsat să mă-ncaier cu nimenea din fericiţii

Nemuritori, ci de văd pe-a lui Zeus copil-Afrodita

Parte luând la război, să tabăr asupra-i cu arma.

De-asta şi eu mă tot dau îndărăt şi întreaga-mi oştire

Tot o silesc să s-adune şi-ncet să se-nghesuie-ncoace,

Ştiu doar că Ares el însuşi acum cârmuieşte bătaia.”

Dar cea cu ochii albaştri aşa-l îndemnă pe Tidide:

„Tu, Diomede Tidide, prea scumpe tu inimii mele,

Nu te mai teme de Ares şi n-avea tu grijă de zeii

Nemuritori, căci eu stau alături aici şi te sprijin.

Mână spre Ares întâi telegarii acolo de-a dreptul,

Bate-l de-aproape şi nu te sfii de năvalnicul Ares

Cel apucat şi cu totul hain, schimbător ca şi vântul,

El care-ntâi s-a legat juruind către mine şi Hera

C-are s-ajute pe Ahei şi-o să se lupte mereu cu Troienii,

Dar de Ahei a uitat şi acum e-nhăitat cu duşmanii.”

Asta zeiţa vorbi. Pe urm-apucând pe Stenelos,

Ea îl împinse din car; deodată sări el din chelnă.

Grabnică ea se sui pe alături de craiul Tidide.

Osia cea de stejar trosni apăsată de greul

Care-l ducea, de cumplita zeiţă şi cel mai de frunte

Dintre bărbaţi. Luând apoi biciul şi frânele, Palas

Iute spre Ares întâi porni telegarii de-a dreptul.

Ares atunci omora pe un mal de bărbat, pe Perifas,

Cel mai şoiman din Etoli, chiposul fecior al lui Ohes.

Zeul setos de măcel da zor pe acolo, iar Palas

Cuşma lui Hades şi-a pus să n-o vadă puternicul Ares.148

Zeul urgelnic atunci, văzând pe măritul Tidide,

Iute-a lăsat pe înaltul Perifas în ţărnă, pe locul

Unde lovitu-l-a 'ntâi curmându-i a vieţii suflare;

Fuga pe urm' a pornit spre Tidide, de cai strunitorul.

Când dup'aceea grăbiţi se apropie unul de altul,

Ares întâi s'opinti şi cu suliţa-ndată se-ntinse

Peste-a fugarilor hamuri şi jug, şi turba să-l omoare.

Suliţa însă din zboru-i zeiţa i-o prinse şi iute

I-o-nlătură de la car, de-i fu în deşert lovitura.

Când Diomede viteazul apoi repezit-a spre Ares

Lancea de-aramă, pe loc Atena a înfipt-o într-însul,

Jos în deşerturi, adânc, pe unde-i colanul de-aramă.149

După ce-acolo-l răni, sfâşiind a lui piele frumoasă,

Suliţa trase-napoi. Dă ţipăt atunci ferecatul

Ares cât ar ţipa în război pân' la nouă sau zece

Mii de bărbaţi luptători, când setea de harţă-i aprinde.

Cum l-auziră Troienii şi-Aheii stătură de groază

Toţi tremurând, aşa groaznic fu răcnetul cruntului Ares.

Ca un văzduh înnoptat, matahală de nori ce se-nalţă

Când după arşiţă-ncepe să vâjâie viforul, astfel

I s-a părut lui Tidid şi zeu-mbrăcat în aramă

Ares pe cerul întins suindu-se-n slavă prin nouri.

Iute sosi pe-al Olimpului creştet, al zeilor scaun,

Unde cu suflet mâhnit a stat lângă Zeus Cronion;

Sângele-i dumnezeiesc arăta cum îi curge din rană

Şi tânguindu-se el zicea supărat către dânsul:

„Cum nu te mânii, Părinte, când vezi cumplitate ca asta?

Cele mai crude dureri pătimirăm noi zeii de-a pururi,

Noi din al nostru imbold, ca să facem la oameni pe voie.

Toţi avem sfadă cu tine, căci tu ai născut pe-o smintită

Şi ticăloasă de fiică ce cugetă numai blestemuri.

Zeii ceilalţi din Olimp se pleacă doar ţie cu toţii

Şi fiecare din noi cu supunere ascultă de tine.

Numai pe ea niciodată din grai ori cu fapta tu nu vrei

S-o înfrânezi, ci în voie o laşi totdeauna, fiindcă

Ea, urgisita, născută-i din tine. Chiar astăzi împinse

Pe Diomede trufaşul cu zeii orbiş să s-apuce.

El mai întâi pe Afrodita răni din aproape la mână

Şi dup-aceea la mine sări ca un zeu în putere.

Tălpile-mi iuţi au putut să mă scape, căci altfel acolo

Rău o păţeam, că stam mult în mormanul scârboaselor hoituri

Sau rămâneam în viaţă nevolnic în urma lovirii.”

Dar îl priveşte pieziş şi-i zice stăpânul furtunii:

„Nu-mi sta în faţă scâncind, zvânturatice, nu te mai plânge.

Mai urâcios în Olimp nu-mi este niciunul ca tine,

Tu îndrăgit eşti de-a-pururi de sfezi, de bătăi şi războaie,

Nesuferit de amarnic şi neîmblânzit eşti la fire

Tocmai ca Hera, ca mama-ţi ce-abia pot struni-o cu vorba.

Urma poveţelor ei, gândesc, e păţania aceasta.

Totuşi eu nu mă îndur să te las suferinţelor pradă:

Tu eşti cu mine de-un neam, căci mie născutu-te-a Hera.

Dacă vr'un altul cumva ţi-ar fi dat urgisita viaţă,

Ai fi ajuns tu de mult în iad mai afund ca Titanii.”150

Astfel i-a zis şi pe loc dă poruncă să-l vindece Peon.

El pospăi pe-a lui rană prielnice leacuri uşoare

Şi-l lecui pe deplin, căci nemuritor este zeul.

Iute cum laptele alb cu suc de smochin se încheagă,

Dacă-nainte-l clăteşti, deşi-i apătos când l-amesteci -

Iute tot astfel pe zeu îl tămăduie doftorul Peon.

Hebe îl spală pe Ares şi-n haine frumoase-l îmbracă.

Dânsul apoi lângă tatăl său stete fălos de mărire.

Iată, se-ntoarser-atunci pe Olimp la palatul lui Zeus,

Hera cu hramul în Argos, şi Palas în Alalcomene,

După ce de la război l-alungară pe crâncenul Ares.