Astfel Troienii atunci vegheau străjuind, iar Aheii

Fură cuprinşi de cutremur, tovarăşul fugii grozave,

Şi de alean copleşiţi stau toţi căpitanii oştirii.

Tocmai cum apele mării bătute deodată de vântul

Miazănoptiu şi-apusean din Tracia, când de năprasnă

Vine pe loc vâjâind şi se-ncrestuie negre talazuri,

Malduri de ierburi afară zvârlind peste maluri, tot astfel

Inima-n pieptul Aheilor se smicura de durere.

Nu mai putea Agamemnon de inimă rea şi duiumul

Cutreiera poruncind la toţi strigătorii s-adune

Armia, pe fiecare să-l cheme la sfat pe şoptite;

Însuşi se tot sârguia între toate ale lor căpetenii.

Toţi cu mâhnire şedeau în sobor. Între ei Agamemnon

Sta în picioare şi lacrimi din ochi îi curgeau ca izvorul

Care-şi prelinge pe-o lature-a stâncii şiroaiele negre.

El începu cuvântarea-i din greu suspinând şi le zise:

„Voi, căpetenii Danai, cârmaci ai oştirii, prieteni,

Neîndurat a fost Zeus cu mine şi-n cleştele-osândei

Grele mă-ncinse. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară

Nu m-oi întoarce-nainte ca Troia s-o văd năruită,

Totuşi acuma s-a pus el amar să mă-nşele; mă-ndeamnă

Plin de-njosire spre Argos să plec după pierdere multă.

Astfel îi place pesemne lui Zeus atotţiitorul,

Care-ntăririle-nalte ale multor cetăţi năruit-a

Şi nărui-va mereu, căci nebiruit e-n putere.

Deci ne supunem cu toţii la vorba ce eu vă voi spune:

Hai să fugim cu corăbii cu tot în iubita-ne ţară,

Nu mai putem cuceri a lui Priam întinsă cetate.”

Asta vorbi împăratul şi molcom tăcură cu toţii,

Parc-amuţiră o vreme de atâta mâhnire Danaii.

Vorba la urmă luând, răspunse Tidid Diomede:

„Eu, Agamemnon, cu tine întâi mă voi pune la sfadă

Cum se cuvine la sfat. Ai greşit şi să nu mi te superi.

Faţă de-ai noştri pe mine de rău m-ai grăit mai deunăzi,

M-ai defăimat c-aş fi slab şi nevrednic în arme. De asta

Ştiu doar în oaste cu toţii, bătrânii şi tinerii noştri.

Tu dăruit eşti de sus, de la Zeus, cu una din două:

Sceptrul îţi dete să fii în domnie mai mare ca alţii,

Nu şi tăria de suflet, în care stă culmea puterii.

Oare-ţi închipui, sărmane, că tocmai aşa sunt Aheii,

Slabi şi nevrednici în arme, cum tu apriat ai şi spus-o?

Dacă-ţi dă inima zor şi vrei să iai calea spre ţară

Du-te, ţi-i drumul deschis şi gata te aşteaptă pe maluri

Multele tale corăbii, cu care-ai venit din Micena.

Au să rămână pe-aici luptătorii ceilalţi din Ahaia

Până ce Troia vom da-o de mal. Dacă nu vor nici dânşii,

Las pe corăbii să fugă în ţară; dar eu cu Stenelos

Ne-om război până da-vom de capăt oraşului Troia;

Nu de pomană venirăm pe aici, că ne aduseră zeii.”

Asta vorbi, şi povaţa-i primiră cu chiote Aheii,

Plini de uimire auzind cuvintele lui Diomede.

Scoală-se Nestor atunci şi începe-ntre ei să cuvânte:

„Nu eşti tu numai în arme bărbat neajuns, Diomede,

Ba mai întreci şi la sfaturi pe toţi cei de-o seamă cu tine.

Nimenea între Ahei nu poate să-ţi scadă cuvântul,

Nici să-l dezică; dar nu e deplin, îi lipseşte-ncheierea.

Tânăr eşti încă, ce-i drept; ba tu ai putea să-mi fii mie

Chiar şi copilul mezin, şi totuşi cuminte în sfatul

Celor mai mari sfătuieşti, că bine ai vorbit şi cu cale.

Eu însă-acuma, ca unul ce sunt mai în vârstă ca tine,

Spune-voi tot şi-o să-nchei şi nimenea n-o să mă scadă.

Sfatul meu nesocotind, nici însuşi Atrid Agamemnon.

Nelegiuit şi nemernic şi-a neamului lepădătură-i217

Cine doreşte război între cei de un neam şi o ţară.

Noapte-i acum, întuneric, să facem cum noaptea ne-nvaţă,

Cina întâi să gătim, iar toţi păzitorii de noapte,

Străjile afară de zid, unde-i şanţul săpat, să s-adune.

Asta demând celor tineri; încolo, mărite-Agamemnon,

Orânduieşte tu singur, că tu eşti fruntaşul de frunte.

Cheamă la masă pe sfetnicii tăi, ţi se cade şi-i bine,

Pline-s bogatele-ţi corturi de vin care zilnic pe largul

Mării din Tracia-l cară la noi în corăbii Aheii, 218

Şi-orice primire poţi face, că prea mulţi ascultă de tine.

Dacă sunt sfetnicii mulţi, urmează pe cine dă sfatul

Cel mai cu rost, că Aheilor sfatul cel bun şi cuminte

Tare le trebuie acum, când alături de vase duşmanii

Focuri aprinseră atâtea, şi cine se bucură de-asta?

Noaptea de faţă-i topenia ori mântuirea oştirii.”

Asta le zise, iar ei l-auziră cu drag şi-l urmară.

Iute străjerii de noapte-narmaţi au zorit sub porunca

Lui Trasimed căpitanul, destoinicul fiu al lui Nestor.

Alţii plecară-împreună cu Ialmenos şi Ascalafos,

Fii de-ai lui Ares; apoi Deipir, Afareu, Merione

Şi Licomed al lui Creon cu cetele lor împreună,

Şapte erau căpetenii de străji şi avea fiecare

Tineri o sută, cu suliţe lungi înarmaţi deopotrivă.

Ei între ziduri şi şanţ se depuseră şi conăciră.

Foc îşi aprinser-acolo şi cina-şi găti fiecare.

Iar Agamemnon Atride, luându-şi cu sine pe sfetnici,

Merse cu dânşii la cort şi o masă pe poftă le-ntinse,

Mânile ei şi-mbiau la bucatele gata din faţă.

Iar mai pe urmă, când setea şi foamea de-ajuns potoliră,

Cel mai întâi începu să înşire din gură bătrânul

Nestor, a cărui povaţă păru totdeauna mai bună.

Om chibzuit el fiind, aşa cuvânta între dânşii:

„Preaînălţate mai-mare-al oştirii, Atrid Agamemnon

Eu voi începe cu tine. – ncheia-voi cu tine, căci tu eşti

Domn peste cele mai multe şi ţie-ncrezutu-ţi-a Zeus

Sceptrul şi dreptul să judeci şi să cârmuieşti după sfaturi:

De-asta şi cată părerea să-ţi dai şi s-asculţi, şi povaţa

Altora să-ndeplineşti, de cumva ei se îndeamnă să spuie

Ce-i de folos, că ce-i drept să biruie-ţi stă în putere.

Eu îţi voi spune ce mie îmi pare că este mai bine.

Nu e niciunul să aibă vreo altă părere mai bună

Ca sfătuirea ce-acuma o dau şi am dat-o-nainte,

Când, o mărite, te-ai dus şi-ai luat de la cort lui Ahile,

Toată mânia-i stârnind, cu sila pe fiica lui Brises

Fără de-a noastră-nvoire. Eu tare stătui împotrivă

Vrând să te abat de la rău. Orbit cum erai de trufie

Tu pe viteazul de frunte, pe care-l cinstiră şi zeii,

L-ai înjosit despoindu-l de darul oştirii. Dar încă-i

Vreme şi-acum de gândit, oare nu e cumva cu putinţă

Sufletul să-i îmblânzim cu grai dulce, cu daruri plăcute?”

Dar Agamemnon Atrid bătrânului Nestor răspunse:

„Nu e minciună ce spui; orbirea-mi văd bine, moş Nestor,

Păcătuit-am, aşa-i; plăteşte-o mulţime de oameni

Numai un singur bărbat, dacă prea ţine Zeus la dânsul,

Cum a ţinut el acum la Ahile zdrobind pe ai noştri.

Pentru că eu sunt de vină şi-urmat-am ispita pierzării,

Voi să mă-mpac şi să-i dau de la mine o mulţime de daruri.

Eu vi le număr aici ca odoarele să le cunoaşteţi.

Şapte tripeduri nepuse pe foc şi o sumă de aur,

Zece talanţi, douăzeci de cazane şi doispre'ce zdraveni219

Cai de-alergare ce-avură la jocuri răsplata izbândei.

N-ar fi un om fără rost, lipsit de avere şi aur,

Cine-ar avea norocirea să aibă răsplăţile toate

Câte-mi aduseră mie aceşti şoimuleni de la-ntreceri.

Da-voi şi şapte femei care ştiu o minune de lucru;

Sunt lesbiene pe care, când el luă Lesbos frumosul,

Eu le-alesei, că erau ca femei fără seamăn de mândre.

Eu şi pe-acestea-i le dau; între ele va fi şi Briseis,

Roaba-i luată de mine. Şi jur cu sfinţenie mare:

N-am fost în patu-i vreodată şi n-am avut parte de dânsa

Cum este firea şi datina între bărbat şi femeie.

Astea cu toate urma-vor pe loc. Dacă însă pe urmă

Face-vor zeii să cadă măreaţ-a lui Priam cetate,

Poate corabia el să-şi încarce cu aur şi aramă,

Când o să-mpartă prădatele averi între dânşii Aheii.

Poate s-aleagă chiar el douăzeci de femei de la Troia,

Cele mai gingaşe după Elena, frumoasa din Argos.

Când o să fim în Ahaia, în ţara-ne îmbelşugată,

Poate fi ginere al meu; îl voi preţui ca pe-Oreste220

Cel care drag îmi e foarte şi creşte-n prisos de avuţie.

Am eu în ţară trei fete-n palatele-mi bine-zidite,

Pe Hrisotemis, pe Ifianasa şi pe Laodice.221

Una, pe care-ar dori-o, s-o ia fără daruri de nuntă222

Şi la Peleus acasă s-o ducă. Eu da-voi ca zestre

Bunuri cum nici-un părinte n-a dat unei fete mirese;

Şapte oraşe frumos locuite i-oi da pe deasupra,

Ira bogată-n păşuni şi sfânta Enopa şi Fera

Şi Cardamila şi Antia spornică-n pajişti, Pedasos

Cea cu belşug de podgorii şi Epia, o frumuseţe.

Toate-s aproape de ţărm la hotarul prundosului Pilos223

Şi locuite de oameni cu turme de oi şi de vite.

Oamenii ca la un zeu închina-se-vor lui cu plocoane,

Ba ca supuşi i-or plăti ei şi dări felurite şi grase.224

Iată cu ce-l dăruiesc dacă el se dezmânie acuma.

Fie mai blând; numai Hades e neîmblânzit, fără milă,

De-asta şi e-ntre zei de oameni hulit ca niciunul.

Plece-se mie-ntru câtu-s mai mare ca el în domnie

Şi-am precăderea că sunt cu mult mai în vârstă ca dânsul.”

Zisu-i-a Nestor atunci, bătrânul voinic şi cu minte:

„Tu Agamemnon Atrid, mărite păstor al oştirii,

Nu sunt de nesocotit aste daruri ce-i dai lui Ahile.

Hai dar s-alegem noi solii, prieteni de-ai lui şi tovarăşi,

Care mai iute să meargă la cort, unde stăruie Ahile

Ori, dacă nu. – i voi alege chiar eu, numai ei să m-asculte.

Fenix, iubitul lui Zeus, păşească-naintea soliei, 225

Aias cel mare pe urmă şi dumnezeiescul Ulise;

Crainicii Odiu şi Euribat să-i urmeze pe dânşii.

Apă turnaţi-ne acuma pe mâini şi să faceţi tăcere,

Până ruga-ne-vom Celui de sus, de noi să se-ndure.”

Asta le zise bătrânul şi vorba-i plăcu tuturora.

Crainicii apă turnară pe mâini să se spele mai-marii;

Vasele-ndată cu vin până sus le umplură feciorii

Şi de la dreapta pe rând ei la toţi împărţiră potire.

După ce Domnii stropiră din vin şi băură cât vrură,

Solii plecară din cort, de la craiul Atrid Agamemnon.

Tare pe dânşii i-a tot dăscălit la plecare moş Nestor,

Ochii ţintind la tustrei, dar mai osebit la Ulise,

Şi-a stăruit ca să facă tot chipul să-mbune pe Ahile.

Merseră solii pe marginea mării bătută de valuri

Rugă fierbinte rostind lui Poseidon ce mişcă pământul, 226

Ca să-i ajute să-nfrâng' a viteazului mare trufie.

Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;

Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i

Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită, 227

Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea Craiului

Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze, 228

Singur Patroclu în faţă-i şedea; aştepta în tăcere

Până ce-Ahile să-ncheie cântarea din viers şi din strune.

Solii păşiră spre cort, tustrei cu Ulise-nainte

Până ce-n faţă-i se-opriră. Cu lira-i în mână viteazul

Sare-n picioare uimit, şi scaunu-n cortu-i şi-l lasă.

Cum îl văzu, se sculă şi Patroclu deodată din scaun.

Zise cu drag apucându-i de mână şoimanul Ahile:

„Bine aţi venit, o prieteni, voi care, cu toată mânia-mi,

Dragi îmi sunteţi mai presus decât alţii, nevoia v-aduce?”

Asta grăindu-le. – i duse sub cortu-i şi-acolo le dete

Scaune cu aşternut-porfiriu ca să şadă pe ele.

Repede-apoi îndemnă pe Patroclu, fiindu-i aproape:

„Adu-ne-ncoace o cană de vin, o Patrocle, şi lasă

Vinul mai tare să fie şi dă un pocal fiecărui; 229

Iată, prietenii cei mai iubiţi îmi sunt oaspeţi în casă.”

Astfel îi zice, Patroclu-l ascultă pe el, iar Ahile

Ia un trunchi mare, un fund, la zarea din vatră-l aşază;

Pune pe el o spinare de oaie şi una de capră,

Pune şi-un spate de vier care-i îndoldorat în grăsime.

Automedonte ţinea şi din carne tăia Peleianul

Şi-nfeliind-o frumos, o trecea după asta-n frigare.

Repede-aprinde foc mare Patroclu şi lemnele-aprinse

Ard, se prefac în jeratic, şi când pălălaia se stinge,

Scormone jarul întreg şi asupra-i frigările-ntinde,

Sare presară. – n crăcane le sprijină şi le-nvârteşte.

După ce friptă fu carnea şi-apoi răsturnată pe masă,

Pâinea-n frumoase panere luând, o-mpărţi tuturora

Cel din Menetiu născut, iar Ahile le dete friptura.

Dânsul în urmă de partea cealalt' aşezându-se-n dreptul

Lui Odiseu, a-ndemnat mai întâi pe Patroclu să-nchine,

Zeilor jertfe, iar el felii arunca în jăratec;

Mâinile apoi şi le-ntind la bucatele gata din faţă.

Când potoliră ei foamea şi setea, din ochi atunci Aias

Semn îi făcu lui moş Fenix. Luă însă seama Ulise

Şi cu paharul umplut îi ură lui Ahile şi-i zise:

„Fii sănătos, o Ahile. Dar nu după mese bogate

Ducem noi jindul în cort pe lângă Atrid Agamemnon

Ca şi acuma pe-aici; mereu ne tot stau la-ndemână

Multe bucate. Deci nu la dorite ospeţe ni-e gândul,

Ci tremurăm, o slăvite, de pacostea mare ce vine.

Nu ştim, mai scapă cumva de pârjol ale noastre corăbii

Au vor pieri, dacă nu vii pe loc înarmat spre apărare,

Tabăr' aproape de zid şi de vasele noastre făcură

Mult inimoşii Troieni şi vestiţii tovarăşi de arme.

Focuri de tabăr' aprins-au grămadă şi mâine – zic dânşii -

Nu-i mai opreşte nimica, năvală vor da la corăbii.

Fulgeră Zeus în cer şi le-arată prielnice semne.

Nu-şi mai încape în piele de tare ce-i Hector acuma;

El bizuindu-se-n Zeus se-nverşun-amarnic şi-nfruntă

Zei şi bărbaţi deopotrivă, cuprins de-nciudare nebună,

Roagă-se numai să vie mai repede ziua de mâine

Şi ameninţă să taie-ale vaselor coade crestate

Şi să dea vaselor foc să le arză, şi-alături de ele

Oastea de-a valm-ameţită de fum să ne-o spulbere toată.

Foarte mă tem, o Ahile, că zeii-mplini-vor dorinţa

Şi-ameninţările lui şi scrisă cumva ne-o fi nouă

Moartea-n pustia de Troia, departe de scumpa-ne ţară.

Scoală şi vino de vrei, şi acuma târziu, să dai sprijin

Armiei noastre, ferind-o de greul furtunii duşmane.

Însuţi amar mai pe urmă vei plânge, dar nu-i chip să afli

Leac unui rău făptuit. De aceea cu mult mai-nainte

Vino să-i aperi pe-Ahei de ziua cumplită ce vine.

Te sfătui doar, iubite, părintele-ţi când te trimise

Lui Agamemnon pe tine din Ftia şi astfel îţi zise:

Fiule, da-ţi-vor Atena şi Hera tărie să birui,

Dacă pe voie le-ar fi, dar marea mândrie din tine

Tu în zăbale s-o ţii, fii prietenos, că-i mai bine,

Şi te fereşte de vrajba-nciumată, de vrei să fii pururi

Mai preţuit de ai noştri, de toţi, de bătrâni şi de tineri.

Asta părintele-ţi spuse, tu însă uitatu-i-ai sfatul.

Mântuie barem acuma şi lasă otrava mâniei.

Dezmâniindu-te, daruri de preţ o să-ţi dea Agamemnon:

Ia dar aminte şi-ascultă, căci eu îţi voi spune de-a rândul

Ce fel de daruri din parte-i îţi juruie Atrid Agamemnon:

Şapte tripeduri nepuse la foc şi o sumă de aur,

Zece talanţi, douăzeci de cazane şi doispre'ce zdraveni

Cai de-alergare ce-avură la jocuri răsplata izbândei.

N-ar fi un om fără rost, lipsit de avere şi aur,

Cine-ar avea norocirea să aibă răsplăţile toate par

Câte-i aduseră lui aceşti şoimuleni de la-ntreceri.

El mai dă şapte femei care ştiu o minune de lucru;

Sunt lesbiene pe care, când tu luaşi Lesbos frumosul,

El şi le-alese fiind ca femei fără seamăn de mândre.

El ţi le dă şi pe-aceste; între ele va fi şi-a lui Brises

Fiică luată de el. Cu sfinţenie jură că n-a fost

Dânsul în patu-i vreodată şi n-a avut parte de dânsa

Cum este firea şi datina între bărbat şi femeie.

Astea cu toate urma-vor pe loc; iară dacă pe urmă

Face-vor zeii să cadă oraşul întins al lui Priam,

Vasul încarcă-ţi atunci cu scule de-aramă şi aur,

Când o să-mpartă prădatele-averi între sine Danaii.

Însuţi apoi să-ţi alegi douăzeci din Troienele roabe,

Care mai mândre vor fi după cea mai frumoasă Elena.

Când vom ajunge-n Ahaicul Argos, mănoasa-ne ţară,

Ginere el te va face şi drag îi vei fi cât Oreste,

Fiu-i din urmă născut şi crescut în prisos de-avuţie.

Are în ţară la el trei fete-n palatele-i dalbe,

Pe Hrisotemis, pe Ifianasa şi pe Laodice.

Ia fără daruri de nuntă pe care doreşti ca soţie

Şi la Peleus acasă s-o duci. O să-ţi dea el de zestre

Bunuri atâtea cum nimeni n-a dat unei fete mirese:

Şapte oraşe frumos locuite-ţi mai dă pe deasupra,

Ira bogată-n păşuni şi sfânta Enopa şi Fera

Şi Cardamila şi Antia spornică-n pajişti, Pedasos

Cea cu podgorii şi Epia, o frumuseţe. Sunt toate

Cele din urmă din partea prundosului Pilos la mare

Şi locuite de oameni cu turme de oi şi de vite.

Oamenii ca la un zeu cu plocoane-nchina-se-vor ţie,

Ba ca supuşi ţi-or plăti ei şi dări felurite şi grase.

Iată cu ce dărui-te-va el, dacă tu te dezmânii.

Chiar dacă şi după asta-l urăşti şi ţi-e silă de dânsul

Şi de-a lui daruri, aibi milă încalte de biat-aheime

Care se zbuciumă-n tabăr-acum. Închina-se-va ţie

Ca la un zeu, că din parte-i avea-vei înaltă mărire.

Doar vei ucide pe Hector acuma când el căpiatul

Are să-ţi vie pe-aproape de tot, că el crede că nimeni

Nu e că dânsul viteaz între noi cei aduşi de corăbii.”

Ia după asta cuvântul Ahile cel iute ca şoimul:

„Îndemânatice Laertiene Ulise, răsad al lui Zeus,

Trebuie de la-nceput să vă spun fără-nconjur, pe faţă,

Tot ce în sine-mi socot şi cum între noi o să fie,

Doar ca să nu-mi staţi pe cap asurzindu-mă cu miorcăitul.

Ca şi de-a iadului poartă lehamite mi-e de tot omul

Carele una vorbeşte şi tăinuie-n sufletu-i alta;

De-ast-apriat vă voi spune ce-mi pare că-i mult mai cu cale,

N-o să mă-nduplece nici Agamemnon Atride, nici altul

Dintre Danai, că eu nu văd la voi mulţumire niciuna

Faţă de cine se bate vârtos şi mereu cu duşmanii.

Ori eşti om bun, ori netrebnic aceeaşi ţi-e partea de cinste.

Una ţi-e plata de stai sau din răsputeri te încaieri.

Moare cel trândav la fel cu cel care-n viaţ-a fost harnic.230

Nici un folos n-am avut, oricâte dureri pătimit-am

Zilele-mi primejduind de-a pururi în zbuciumul luptei.

Ca zburătoarea ce puilor nezburători le tot duce

Hrana ce-o prinde cu pliscul, oricât ar fi răul ce-ndură,

Astfel şi eu petrecui o mulţime de nopţi nedormite

Şi răzbătui în vârtejul războiului zile de sânge,

Tot cu vrăjmaşii luptându-mă pentru femeile voastre.

Douăsprezece oraşe surpai însoţit de corăbii,

Unspre'ce altele de pe uscatul mănos de la Troia,

Şi de la toate am luat puzderii de-averi şi scumpeturi,

Dar le-am adus şi pe toate eu datu-le-am lui Agamemnon.

Care şedea huzurind pe la tabără lângă corăbii.

El le primi, împărţi câteva şi opri o grămadă,

Parte mai dete la Domni şi la capii oştirii ca daruri.

Ei neatinse şi-acum le păstrează la cort, numai mie

Dintre Ahei mi-o răpi şi stăpân e pe scumpa-mi femeie.

Dragostea fie-i de bine! Dar oare de ce cu Troienii

Ducem noi lupta de mult? De ce-ntrulocate şi-aduse

Oştile-ncoace Atrid? Nu oare de dragul Elenei?

Au între toţi muritorii iubescu-şi femeile singuri

Cei din Atreus născuţi? Dar cine-i om bun şi cuminte

Dragoste poartă şi grijă de-a lui. Tot astfel aceea

Dragă şi mie mi-a fost, deşi dobândită cu arma.

Dacă luatu-mi-a darul şi m-a înşelat el odată,

Geaba mă-ncearcă. – l cunosc; el n-o să mă-ndoaie pe mine.

Ba el mai bine, Ulise, cu Domnii ceilalţi şi cu tine

Chibzuie cum de pârjol să-şi apere stolul de vase,

Doar o mulţime de trebi isprăvi fără mine-Agamemnon:

Mur de-apărare zidi, îl încinse c-un şanţ dinafară,

Mare şi larg şi cu şiruri de pari întări apoi şanţul.

Totuşi nu poate zăgaz să puie puterii lui Hector.

Cât am stat eu la război cu armia, fiul lui Priam

Nu îndrăzni să dea luptă departe de zidul cetăţii,

Ci s-aţinea numai pân' la Stejar şi la Poarta Scheiană.

Singur acolo cândva m-aştepta şi abia la năvală

El mi-a scăpat. Ci acuma nevrând a mă bate cu dânsul,

Mâine lui Zeus şi zeilor jertfe voi da tuturora

Şi voi da drumul pe mare-ncărcatelor mele corăbii.

Însuţi vedea-vei atunci, de vrei şi de-ţi pasă de asta,

Cum dimineaţa de tot ale mele corăbii-şi-nvoaltă

Pânzele pe Helespont, în grabă vâslite de oameni.

Dacă prielnic la drum ne-o fi zeul puternic pe mare,

Noi în trei zile vom fi în mănoasa-ne ţară, în Ftia.

Ce bogăţii am lăsat, când naiba mă-mpinse încoace!

Altele-oi duce-napoi roşietică-aramă şi aur,

Fier alburiu şi femei încinse frumos, care toate

Parte de pradă mi-au fost, însă darul ce însuşi îmi dete

Mi l-a luat înapoi în batjocur-Atrid Agamemnon.

De-asta şi toate, cum eu vi le-nşir, să le spuneţi pe faţă,

Bine s-o ştie cu toţii ceilalţi ca să-şi iasă din fire,

Dacă el umblă cumva şi pe altul aşa să-l înşele,

Neruşinat el de-a pururi fiind. Dar n-o să cuteze

Neobrăzatul măcar să se uite la mine în faţă.

Nu voi cu el să iau parte la sfat şi la fapte. Odată

El m-amăgi şi păcat îşi făcu; acum iară cu vorba

Nu mă mai poate smomi să mă-mpac; e destul şi cu pace

Ducă-se naibii, căci mintea-i luă Cel-de-sus înţeleptul.

Silă mi-e daruri să iau de la el, îl socot de nimica,

Chiar dacă-mi dăruie el de zece ori încă pe-atâta

Şi douăzeci, ba şi tot ce mai are şi ce-agonisi-va

Şi avuţiile din Orhomenos ca şi cele din Teba

Cea din Egipet, ce-ascunde prin case comorile lumii,

Teba cu-o sută de porţi, pe care bărbaţi două sute

Ies dintr-o dată cu cai cu telegi, osebit pe oricare; 231

Chiar de mi-ar da bogăţii cât este nisipul şi colbul,

Nu va putea să mă-nduplece Atrid Agamemnon pe mine,

Până ce nu-mi va plăti el deplin dureroasa jignire.

Fată de-a lui Agamemnon eu nu voi lua-n căsnicie,

Chiar dacă ea s-ar întrece de mândră cu dalb-Afrodita

Şi-ar fi dibace la lucru de mână ca Palas Atena,

N-o voi lua nici atunci. S-aleagă-ntre-Ahei pe vr'un altul

Care-i se cade mai mult şi este mai mare-n domnie.

Dacă păzi-mă-vor zeii şi acasă voi merge cu bine,

Las' c-apoi tata Peleu îmi peţeşte el însuşi femeie.

Câte-aheiene nu sunt la noi în Helada şi-n Ftia,

Fete de Domn şi de crai domnitori peste ţări şi oraşe!

Care o să-mi placă din ele, pe-aceea mi-o iau de nevastă.

Doamne, de câte ori nu mi-a dat ghes mie sinea-mi bărbată,

Fată să-mi iau de soţie, de tot potrivită cu mine,

Şi să mă bucur de-averea ce-a strâns-o bătrânul meu tată!

Nu cumpănesc cât viaţa mea toate avuţiile care,

Zice-se c-ar fi avut Ilionul, bogata cetate,

Cât a fost vreme de pace şi nu năvăliser-Aheii,

Nici bogăţia ce pragul de piatr-al lui Febos Apolon

Ţine închisă în templu sub naltele stânci de la Pito.232

Boi şi oi grase cu armele poţi dobândi la războaie

Şi agonisi-vei cu munca pe lume şi cai şi tripeduri;

Sufletul însă, o dată ce scapă din stavila gurii, 233

Dus e şi nu-l mai apuci şi nu-l cucereşti pe vecie.

Maică-mea Tetis, zeiţa, mi-a spus-o demult şi mi-o spune:

Sorţi îndoite mă poartă pe căi osebite spre moarte.

Dacă la Troia statornic rămân şi mă-ncaier sub ziduri,

N-o să mă-întorc înapoi, dar slava-mi în veac o să fie;

Iar dacă eu voi ajunge acasă în scumpa mea ţară,

Pierde-voi slava cea mare, dar îndelungate-o să-mi fie

Zilele, nu mor de moarte prea repede şi timpurie.

Dar şi pe voi, pe ceilalţi, vă povăţuiesc în corăbii

Marea să bateţi 'napoi, că nu-i daţi de capăt cetăţii

Troia cu zidul înalt, căci Cel care bubuie-n nouri

Pavăz-asupra-i întinse şi se-ndârjiră duşmanii.

Mergeţi acuma şi spuneţi la toţi căpitanii oştirii

Vestea ce duceţi ca soli, căci asta e slujba de sfetnici,

Mintea să-şi puie la sfat şi să caute-o cale mai bună,

Care să mântuie-n tabără armia toată, să scape

Vasele lor. Măsura ce dânşii găsiră cu cale

Nu-i poate duce la ţintă, că nu-mi trece mie necazul.

Fenix aici să rămâie, cu noi împreună să doarmă.

Vreau în corăbii tovarăş să-mi fie la-ntoarcerea-n ţară

Mâine, de-o fi bucuros, căci nu-l iau de-a sila cu mine.”

Astfel Ahile vorbi. Ei molcom cu toţii tăcură

Plini de uimire auzind ce amarnică-i fu cuvântarea.

Dar mai târziu i-a răspuns călăreţul destoinic, bătrânul

Fenix cu calde plânsori, căci teamă i-a fost de corăbii:

„Dacă tu, falnice Ahile, în minte ţi-ai pus cu 'nadinsul

Ca să te-ntorci şi nu vrei să-nlături de loc de la vase

Pustiitorul pârjol, fiind stăpânit de mânie,

Cum pot eu, fiule, singur aici să mai stau fără tine?

Ţie mă dete bătrânu-ţi părinte Peleus în ziua

Când te trimise din Ftia la craiul Atrid Agamemnon.

Încă erai un copil şi n-aveai ştiinţă de arme

Şi de vorbire-n sobor, prin care se-nalţă bărbaţii.

De-asta şi el mă trimise, ca eu să te-nvăţ cum se cade

Meşter la vorbă să fii şi vrednic la fapte. Deci n-aş vrea, 234

Fătul meu drag, să mă văd părăsit într-o doară de tine,

Chiar dac-ar fi ca un zeu să-mi juruie acum că mă schimbă

Şi din moşneagul acesta m-ar face voinicul în floare

Cum eram eu în Helada, în ţara femeilor mândre, 235

Când am lăsat-o fugind de părintele meu, de Amintor,

Care de dragul ibovnicei lui se-nciudase pe mine.

Tata, de ea îndrăgit, înjosea oropsindu-şi nevasta,

Biata mea mamă. Ea tot mă ruga în genunchi să m-apropii

Eu de ibovnica-lui, ca aşa pe bătrân să-l urască.

Eu m-am luat după dânsa, ci-ndată simţitu-m-a tata

Şi blestemându-mă greu, s-a rugat fioroaselor Furii236

Până la moarte să nu-i stea în braţe copil de la mine.

Parte să nu am de fii, şi blestemu-mplinitu-i-a zeul

Cel întronat sub pământ, şi neîndurata-i soţie.

Eu m-am gândit să-l omor cu arm-ascuţită, dar ciuda

Mi-a potolit-o un zeu aducându-mi aminte de vâlva

Care s-ar face-n popor şi vorbele rele ale lumii;

Teamă-mi era să nu-mi zică-ntre-Ahei ucigaş de părinte.

Dar după asta eu n-aveam plăcere de fel, câtă vreme

Tata era necăjit, să stau într-o casă cu dânsul.

Rudele-mi însă şi soţii morţiş se ţineau după mine

Şi mă rugau şi umblau să mă-mpiedice oprindu-m-acolo.

Câte oi grase şi boi cu păr lins şi cu mersul agale

Au mai junghiat şi ce vieri dolofani, încălaţi în grăsime,

Puşi la frigare, pârliră şi fripseră peste jeratic!

Ce mai vinaţuri băură din chiupuri la tata! Vreo nouă

Nopţi petrecură păzind şi steter-alături de mine.

Paza schimbau între ei şi ardeau două focuri într-una.

Unu-n pridvorul ogrăzii cea împrejmuită cu ziduri,

Altul 'naintea iatacului meu lângă uşă în tindă.

Dar mai apoi, când veni întunericul nopţii a zecea,

De la iatacul meu sparg cele două-mbucate canaturi,

Repede eu ies de acolo şi sar peste zidul ogrăzii

Şi mă strecor nevăzut de paznicii mei şi de roabe.

Fuga pe urmă o iau prin Helada cea-ntinsă, departe

Până ce-ajuns-am în Ftia cea rodnică, a turmelor mamă,

La domnitorul Peleu, iar dânsul primitu-m-a bine

Şi m-a iubit cum un tată iubeşte pe fiul său însuşi,

Singurul fiu care-i creşte cu drag în prisos de avuţie.

Stare-mi dădu şi avere şi locuitori o mulţime,

Peste dolopi eram Domn în vecinătate de Ftia,

Şi te-am crescut aşa mare, din suflet iubindu-te, Ahile,

Tu, cel chipos ca un zeu, căci n-aveai plăcere cu altul

Nici la ospeţe să mergi şi nici să iai hrană pe-acasă,

Până ce-n braţe pe tine eu nu te luam şi-nainte

Nu-ţi dam friptură tăind-o şi nu-ţi duceam vinul la gură.

Haina la pieptu-mi de câte ori tu mi-ai stropit-o cu vinul

Care din gură-l vărsai în mult necăjita-ţi pruncie!

Câte necazuri şi trude în viaţ-am răbdat pentru tine,

Teamă fiindu-mi că zeii stârpiră sămânţa din mine.

De-asta şi eu, o, voinice arătos în făptură ca zeii,

Te-am înfiat să mă aperi cândva la vreo cumpănă mare.

Deci domoleşte-ţi a ta semeţie. Nu trebuie, Ahile,

Fără-ndurare să fii. Se împacă la urmă şi zeii

Care-s mai vrednici, mai mari şi mai tari decât noi muritorii,

Doar şi pe ei cu prinoase, cu dulci juruinţi, cu arsura

Jertfelor şi cu stropitul de paos i-apropie oricine,

Dacă se roagă de ei când cade-n greşeli şi-n păcate.237

Sunt şi zeiţe ale rugii, născute din marele Zeus.

Chioambe sunt ele, la faţă zbârcite de păsuri şi şchioape

Şi-ngrijorate se poartă şi-adulmecă Vina, dar dânsa

Tare-i de trup şi picioare, şi-ntrece din fugă pe toate

Rugile peste pământul întreg şi apucă-nainte

Rău căşunând omenirii, dar Rugile vindecă răul.

Cine s-arată cucernic, când ele s-apropie-n cale-i

Mult foloseşte din parte-le, ruga cu drag îi ascultă,

Dacă el nu le ia-n seamă şi-n faţa lor nu se supune,

Zânele aleargă la Zeus şi-l roagă s-asmută spre dânsul

Vina, să-l vateme până ce el ispăşi-va greşeala.

Deci, o Ahile, cinsteşte pe-aceste copile a lui Zeus;

Şi-alţii ca tine de mari se mlădie faţă de ele.

Eu, dacă nu-mbia daruri şi nu-ţi juruia Agamemnon

Şi-altele şi rămânea el cu inima nemlădiată,

Nici nu veneam cu îndemnul ca tu dezbărat de mânie

Oştile noastre să sprijini, cu toată nevoia. Dar dânsul

Multe-ţi dă ţie pe loc şi altele-ţi juruie încă

Şi să te roage trimise la tine tot oameni de frunte,

Chiar de el însuşi aleşi, şi prieteni ai tăi, o Ahile,

Cei mai iubiţi între-Ahei. Să nu le faci chiar de ruşine

Drumul şi vorbele lor; pân-aci aveai drept să te superi.

Din auzite noi ştim cum fost-au vitejii pe vremuri,

Când pe vreunul din ei l-apuca viforoasă mânie.

Lesne puteai să-i îndupleci cu daruri, cu vorba cea bună.

Însumi aminte mi-aduc de o faptă nu nouă, ci veche

Şi-o povestesc tuturora să ştiţi cum a fost, o prieteni.

Luptă duceau cu Etolii cei aprigi odată Cureţii238

Şi la cetatea Calidon se tot omorau între dânşii.

Unii, Etolii, cu arme apărau a lor dragă cetate,

Iară Cureţii cătau în tot chipul s-o ia şi s-o prade.

Răul veni de la zân-Artemida-ntronata în aur

Ea se-nciudase pe-Oineu, căci el, puind secera-n holdă,

Nu-i dete pârga de rod. Toţi zeii primiseră jertfe, 239

Numai pe fiica lui Zeus uitase ori poate la dânsa

Nu se gândise de fel, de aceea-i fu mare păcatul.

Deci, supărată pe el, stârni împotrivă-i zeiţa,

Vajnic-arcaşă, un vier colţat, o năprasnică fiară Care.

– nnădită la câmp, mult rău căşuna lui Oineus,

Pomi răsăriţi o grămadă sălbatic smucea din adâncuri

Cu rădăcină cu tot, irosindu-le mana de roadă,

Dar îl ucise voinicul născut din Oineu, Meleagru, 240

După ce-a strâns vânători şi ogari din mai multe oraşe.

Nu puteau oameni puţini să-i vie de hac unei fiare

Mari ca aceea; pe mulţi mai urcase pe rugul durerii.

Dar după asta zeiţa iscă bătălie şi zarvă

Între Etoli şi Cureţi, fiecare cerând ca răsplată

Pielea cu blana câlţoas-a mistreţului şi căpăţâna.

Cât se bătu între-ai săi bărbatul luptaci Meleagru,

Rău pătimiră cureţii; ei nici nu putură să ţie

Piept în afară de zid, cu toată mulţimea. Ci-n urmă

Fu Meleagru cuprins de mânie, de patima care

Şi-altora-nvăluie mintea, deşi au temei la gândire.

Şi clocotind de necaz pe maică-sa însăşi, pe-Altea,

Sta huzurind la nevasta cea chipeş-a lui, Cleopatra,

Fiica sulegetei fete a unui Evenos, Marpesa,

Şi a lui Idas, un om care-n vremile acele pe lume

Cel mai puternic a fost, că chiar şi asupra lui Febos

Arcul întinse de dragul frumoasei mirese, pe care

Înşişi părinţii, atunci când ea în palatul lor fuse,

O poreclir-Alciona, căci mama-i lovită de soarta

Pasării triste, alcionul, jelea de durere ca dânsa,

Când a ei fiică fusese răpită de-arcaşul Apolon.

Sta Meleagru la ea mistuindu-şi amarul mâniei,

Tare-ndârjit de blestemele mamei, căci ea de mâhnire

Mare cuprinsă, că el pe fratele ei omorâse,

Zeii chema şi izbind cu pumnul adese pământul

Sta istovită-n genunchi şi cu sânul stropit de plânsoare.

Dânsa cerea de la zeii din iad, Persefona şi Hades,

Fiului moarte să-i dea. O asculta din beznă hoinara

Umbrelor, Furia răzbunătoarea cea cruntă, şi iată,

Larmă şi pocnet la porţi la Calidon răsună, Cureţii

Bat în cetate la turnuri. Se roagă de dânsul bătrânii

Etolieni şi preoţi trimit după el ca să iasă

Şi să-i ajute, şi-i juruie-o mare răsplată: pe unde-i

Mai roditoare câmpia cetăţii, acolo-l îmbie

Ei să-şi măsoare mândreţe de ţarină pentru moşie,

Loc de pogoane cin'zeci, jumătate să-l aibă de vie, 241

Iar jumătatea cealaltă să-i fie pământ de arătură.

Tot stăruia şi Oineu călăreţul, bătrânul său tată;

Sta el în pragul iatacului 'nalt şi ale uşii canaturi

Le zguduia şi-n genunchi pe fiu-şi ruga să-l ajute.

Mama, surorile tot îl rugau; în zadar, că mai tare

Sta împotrivă, în zadar îi făcură fierbinte rugare

Chiar şi prietenii lui mai iubiţi şi mai vrednici de cinste,

N-a fost putinţă şi chip să înduplece pe Meleagru

Până ce nu izbutiră să-i bată-n odaie Cureţii

După ce zidul urcară şi aprinseră marea cetate.

Cade bocindu-se atunci şi-l roagă pe el Cleopatra,

Falnic încinsa-i nevastă, şi-i numără relele toate,

Care pe oameni lovesc, când oraşul le calcă duşmanii:

Cum pe bărbaţi îi ucid, cum spulberă-n flăcări oraşul,

Cum pe copii îi robesc şi femeile-ncinse pe şolduri.

Inima lui tresărind la auzul atâtor amaruri,

El luă armele atunci şi îndată ieşi la bătaie

Şi izbăvi pe etoli de ziua cea neagr-a pieirii,

Numai de sine ştiind. De-aceea nu-i deteră daruri

Multe şi atât de frumoase, măcar că-i feri de năpastă.

Vezi dar să nu faci la fel, să nu mi te-aducă ispita,

Dragă prietene, aici. Mai rău e de vii să ne aperi

Năvile-n clipa când ard, ci darul primeşte şi vino,

Scapă-ne; ca la un zeu închina-se-vor ţie Aheii.

Dacă tu nedăruit veni-vei pe câmpul de sânge,

Nu-ţi va fi cinstea totuna, măcar de-ai abate prăpădul.”

Zise lui Fenix atunci Ahile cel iute ca şoimul:

„Tată moş Fenix, purcese din Zeus, nu-mi trebuie mie

Astfel de cinste, că ea mi-este dată s-o am de la Zeus

Şi s-o păstrez pe aici la corăbii mereu câtă vreme

Suflet în piept îmi rămâne şi pot să mă ţin pe picioare.

Ia îns-aminte tu bine de-o vorbă ce eu îţi voi spune:

Nu căuta să mă-ndoi cu jălanii şi ofturi de dragul

Lui Agamemnon Atrid, că nu se cuvine pe dânsul

Tu să-l iubeşti, ca să nu te urăsc dup-atâta iubire.

Cade-se să duşmăneşti pe oricine e-n vrajbă cu mine;

Fii dar alăturea-mi Domn şi ia-ţi jumătatea domniei,

Ducă-şi solia ceilalţi. Rămâi tu, şi-n patul cel moale

Culcă-te acolea frumos, şi-apoi mâine, în zorile zilei,

Ne-om socoti dac-aicea mai stăm ori ne ducem în ţară.”

Zise şi semn lui Patroclu tăcut îi făcu din sprâncene

Pat cu de toate s-aştearnă lui Fenix, ca asta să vadă

Solii ceilalţi şi mai iute să plece din cort de la dânsul.

Aias Telamonianul luă mai pe urmă cuvântul:

„Îndemânatice Laertiene tu viţă din Zeus, Ulise,

Hai, că degeaba ni-e vorba şi drumul acesta; eu nu cred

S-aibă doritul sfârşit. Noi trebuie cât mai în grabă

Oastei să ducem răspunsul, oricât e de rău, căci acuma

Nerăbdători ne aşteaptă cu toţii, Ahile, vezi bine

Fără de milă, sălbatic ajunse de-atâta trufie,

Răul, şi nu se îndură de dragul acestor prieteni,

Care-l iubeam la corăbii cum n-am mai iubit pe niciunul.

Crudul! Dar chiar de la un ucigaş oarecine primeşte

Despăgubiri, când el pe un fiu ori un frate-i ucide,

Şi ucigaşul acasă rămâne plătind şugubina; 242

Inima lui de bărbat şi-astâmpără atunci primitorul

Răscumpărării de sânge. Dar neîmpăcată, haină

Inimă puseră zeii în tine, şi numai de dragul

Unei femei; noi acum îţi dăm şapte din cele mai mândre

Şi pe deasupra o groază de daruri. Deci fii mai cu milă,

Casa cinsteşte-ţi, Ahile; ca oaspeţi venirăm la tine

Dintre Ahei şi dorim să rămânem, mai mult decât alţii,

Cei mai de aproape prieteni ai tăi şi mai dragi din Ahaia.”

Dar i-a grăit şi lui Aias Ahile cel bun de picioare: „Aias

Telamoniene, mărite fruntaş al oştirii,

Vorbele tale, mai toate, din inimă-mi par că sunt spuse.

Dar copleşeşte necazul în mine aducându-mi aminte

Cum Agamemnon Atrid mă făcu de batjocură-n faţa

Oastei întregi ca pe un venetic fără cinste şi drepturi.

Mergeţi acuma şi daţi-i din parte-mi răspunsul acesta:

Eu la bătaia cea crâncenă nu am de gând să iau parte

Până ce falnicul Hector, odrasla cercatului Priam,

Măcelărind pe Argii şi arzându-le vasele negre,

Nu va veni unde stau Mirmidonii la vase şi-n corturi.

Dar la corabia mea şi la cortul meu aprigul Hector,

Cât de năvalnic o fi, pe loc o să stea din bătaie.”

Zise, iar ei luând cupa cu gemene toarte-nchinară

Şi la corăbii se-ntoarseră călăuziţi de Ulise.

Dete poruncă Patroclu la oamenii lui şi la roabe

Cât mai în grabă s-aştearnă un pat cu de toate lui Fenix.

După poruncă femeile patu-i gătiră; aşternură

Gingaşă pânză de în şi blană de pat şi velinţă.

Fenix acolo se culcă cu gândul la ziua de mâine.

Peste puţin şi Ahile se culcă şi-adoarme în fundul

Cortului bine-ntărit, iar alături de el Diomeda243

Cea-mbujorată, copila lui Forbas, adusă din Lesbos.

Culcă-se-n partea cealaltă Patroclu şi-alăturea Ifis,

Cea cu colanul frumos, dăruită de-Ahile pe vremea

Când luă Schiros, a lui Enieu răsărită cetate.244

Când după asta trimişii sosiră la tabără-n corturi,

Fiii Aheilor se ridicară de ici şi de colo, şi iute,

Care de care venind, le urau cu pahare de aur

Şi întrebau. Dar întâi începu să întrebe Agamemnon:

„Mult lăudate Ulise, a neamului mare mândrie,

Spune-mi, vrea el să ne ajute-n primejdia de la corăbii?

Ori ne respinge şi încă-i semeţ şi nu-i trece mânia?”

La întrebare răspunse păţitul, măritul Ulise:

„Prea înălţate mai-mare al oştirii, Atrid Agamemnon,

Nu vrea Ahile să-şi lase mânia, ba chiar şi mai tare

S-a-ntărâtat şi cu daruri cu tot te respinge pe tine.

Te sfătuieşte să chibzui cu sfetnicii tăi şi să cauţi

Chip ca să mântui pe-Ahei şi toate ale noastre corăbii.

Cât despre el, ameninţă că mâne, în zorile zilei,

Vaselor sale dă drumul pe mare şi pleacă spre Ftia.

Dar şi pe noi, pe ceilalţi, ne povăţuieşte din parte-i

Marea să batem 'napoi, că nu-i dăm de capăt cetăţii

Troia cu zidul înalt, căci Cel care bubuie-n nouri

Scutul asupra-i întinse şi se îndârjiră duşmanii.

Asta ne spuse; sunt martori şi cei care-mi fură tovarăşi,

Aias şi crainicii noştri, cei doi înţelepţi. Iar bătrânul

Fenix acolo rămase să doarmă, cum însuşi Ahile

L-a îndemnat, ca să plece cu el la întoarcerea-n ţară

Mâne, de-o fi bucuros, că n-are să-l ia cu de-a sila.”

Asta Ulise rosti, şi molcom tăcură cu toţii,

Plini de mirare auzind ce-amarnic îi fuse răspunsul.

Stat-au tăcuţi îndelung de mare mâhnire Danaii,

Dar după asta luă între ei Diomede cuvântul:

„Prea înălţate mai-mare al oştirii, Atrid Agamemnon,

Bine ar fi dacă nu te rugai de Ahile şi nu-i dai

Multele daruri; că el şi aşa e semeţ, dar acuma

Tu l-ai făcut mai semeţ încă şi mai zăcaş în mânie.

Lasă-l în pace mai bine să facă cum vrea, să se ducă

Sau să rămâie, că nu va veni la război fără numai

Dacă-i dă inima-mbold sau zeii-l îndeamnă pe dânsul.

Noi s-ascultăm un cuvânt, să facem aşa cum voi spune:

Mergeţi acuma la somn, ci întâi potoliţi-vă pofta

Toţi cu bucate şi vin, căci asta-i curaj şi putere.

Mâne când zorile apoi răsări-vor cu degete roşii,

Iute stoleşte călări şi pedeştri, şi de la corăbii245

Du-i la bătaie pe toţi şi bate-te însuţi în frunte.”

Asta vorbi şi cu strigăte tari se-nvoiră fruntaşii,

Toţi cu uimire auzind cuvintele lui Diomede.

Vinul pe ţărnă stropind, se duse la cort fiecare

Şi adormiră cu toţii primind ale somnului daruri.