Toţi căpitanii Ahei prin corturi, pe lângă corăbii,

Noaptea dormeau domoliţi în braţele moi ale-odihnei,

Numai pe craiul Atrid Agamemnon nu vine să-l fure

Dulce prielnicul somn, că-l bate tot felul de gânduri.

Cum câteodată tot fulgeră soţul pletoasei zeiţe

Hera o grindină poate vestind ori puhoinică ploaie

Sau vreo ninsoare ce fulguie şi înălbeşte câmpia

Sau un război care mistuie totul în guşa-i cea mare,

Astfel adeseori tot mai ofta şi-Agamemnon din adâncul

Inimii şi un cutremur întreagă fiinţa-i cuprinse,

Când se uită la Troienii rămaşi înaintea cetăţii.

El se uimea de mulţimea de focuri ce-ardea pe câmpie

Şi de cântarea din fluier şi nai şi de larma de oameni.

Când apoi iar se uita şi vedea pe Ahei la corăbii,

Smocuri de păr de la plete cu mâna-şi smulgea şi lui Zeus

Tot se ruga şi din greu suspina el în sinea-i bărbată.

Una-i păru mai cu cale din tot ce cu mintea-i gândise,

Însuşi să meargă la Nestor, întâiu-nţelept al oştirii,

Doar va putea să înjghebe cu el vreun plan de minune,

Care să mântuie acum de primejdie toat-aheimea.

Deci ridicându-se-n cort, cămaşa de lână-şi îmbracă

Bine şi-noadă mândreţea de-opinci la picioarele-i dalbe,

Zvârle pe dânsul a leului piele roşatică, mare,

Lungă de-ajunge la tălpi; ia suliţ' apoi şi porneşte.

Nu mai puţin tremura şi Menelau, şi somnul de gene

Nu-i se lipea nicidecum, de grijă cumva să nu piară

Oastea din Argos venită la Troia pe apele mării,

Numai din pricina lui să se bată-n război vitejeşte.

El mai întâi 'şi-nveli cu o blană vârstată de pardos

Spatele-i lat şi îşi puse un coif cercuit în aramă

Şi după asta luând cu mâna-i vânjoasă o lance,

Merse să scoale din somn pe frate-său, cel mai puternic

Domn peste Ahei îndeobşte cinstit deopotrivă cu zeii.

El îl găsi la-mbrăcarea mândreţii de arme în dosul

Unei corăbii în cort, şi bine-i păru de venire.

Şi începu să-l întrebe Menelau întâi: „Frăţioare,

Ce te-ai sculat şi-ţi pui armele? Oare-ai trimite

Pe un tovarăş de-ai noştri cumva la Troieni ca iscoadă?

Mie mi-e teamă grozav că n-are să fie niciunul

Care s-ar prinde să meargă pe noaptea cea tainică singur

Spre-a iscodi pe Troieni, că prea i-ar fi mare cutezul.”

Doar îi răspunse zicând al oştilor domn Agamemnon:

„Una ne trebuie-acum, o frate slăvite Menelau,

Spornicul sfat ce ne poate ajuta mai curând să ne scape

Oastea şi stolul de vase, căci altul e gândul lui Zeus,

Inima-l trage pe el mai tare spre jertfa lui Hector.

Nu mai văzui eu în viaţa mea, nici auzii că un singur

Om a putut oarecui cândva să pricinuie atâtea

Cazne şi nenorociri cum astăzi făcutu-ne-a nouă

Hector în luptă, măcar că el nu-i fiu de zeu ori zeiţă.

Vreme-ndelungă şi până târziu pomeni-vor Danaii

Relele ce-au pătimit de la Hector, atâtea-s de multe.

Du-te dar, cheamă pe Idomeneu şi pe Aias, aleargă

Pe la corăbii; eu însumi mă voi repezi pân' la Nestor

Ca să-i dau zor să se scoale, să-l chem, dacă el vrea să vie

Ceata voinică de paznici să sprijine; ea doar de dânsul

Are s-asculte mai mult, fiind peste dânşii mai mare

Fiul lui Nestor şi soţul lui Idomeneu, Merione,

Cărora îndeosebi noi paza de noapte-ncrezurăm.”

Dar mai întreabă Menelau pe fratele său Agamemnon:

„Ce fel mă povăţuieşti şi care-ţi mai este porunca?

Oare să stau împreună cu el aşteptându-te acolo,

Ori să dau fuga-napoi, de-ndată ce-i pun eu la cale?”

Zise şi orândui dup-aceea din nou Agamemnon:

„Stai împreună cu ei, mi-e teamă cumva pe-ntuneric

Drumul să nu rătăcim, că-n tabără căile-s multe.

Strigă pe-oriunde vei trece şi-ndeamnă pe toţi să vegheze,

Zi-i fiecărui pe nume şi chiar după neam şi părinte,

Laudă, 'nalţă-i pe toţi şi lasă mândria deoparte.

Cată şi noi să ne tot ostenim, că aşa ni-i din faşă

Dat de la Zeus de sus să ducem povara osândei.”

Asta vorbi şi pe frate-său bine-ndrumat îl trimise

Şi luă drumul şi el şi se duse la Nestor, pe care

Lângă corabia neagră la cort îl găsi, pe un moale

Pat aşternut odihnind, alături podoaba-i de arme,

Pavăză, suliţe două şi chivăra cea sclipitoare

Şi cingătoarea cu feluri de feţe, pe care bătrânul

O încingea, dacă-n fruntea oştirii pornea la războiul

Sângerător, niciodată dând pas bătrâneţelor triste.

Capu-şi ridică deodată şi-n cot răzămându-se Nestor

Lui Agamemnon îi zice şi nedumirit îl întreabă:

„Cine eşti tu care singur în tabără pe la corăbii

Noaptea, când toţi odihnesc, îmi horhăi aşa pe-ntuneric?

Cauţi un tovarăş ori umbli cumva după paznici de noapte?

Ce vrei? Vorbeşte. Tăcut să nu te apropii de mine.”

Craiul Atrid Agamemnon îndată lui Nestor răspunse:

„Nestor al meu Neliene, tu mare-a Danailor faţă,

Află că eu sunt Atrid Agamemnon, sunt nenorocitul

Căruia-i dat să mă zbucium mai mult decât alţii, de-a pururi

Cât mai am suflet în piept şi pot să mă ţin pe picioare.

Umblu, că dulcea somnie de loc nu se prinde de mine,

Cuget mereu la război şi mă doare cum sufer' ai noştri;

Tare mi-e teamă de bieţii Danai şi mi-e liniştea dusă,

Parcă-s din fire ieşit, se zbate să iasă din mine

Sufletul şi am un tremur pe trup şi pe dalbe picioare.

Dacă tu vrei să te mişti, dacă n-ai şi tu pace şi-odihnă,

Haidem de vale la străji, să dăm raită pe-acolo-mpreună,

Ca să vedem dacă ei, obosiţi de nesomn şi de trudă,

Nu adormiră cumva şi uitară cu totul de pază.

Prea sunt duşmanii aproape de noi şi nu ştim aieve,

Dacă nu-ncearcă cumva astă-noapte să dea bătălie.”

Numaidecât i-a răspuns călăreţul, cumintele Nestor:

„Tu al voinicilor crai, măritule Atrid Agamemnon,

Nu tot ce cugetă Hector şi tot ce-şi închipuie dânsul

Va împlini Cel-de-sus, ba-mi pare că chiar dimpotrivă,

Dânsul va fi cotropit de mai multe nevoi, când Ahile

Va lepăda de pe suflet povara mâniei cumplite.

Eu te urmez bucuros, dar hai să trezim şi pe alţii,

Pe Diomede, vultan la război, pe dibaciul Ulise

Şi pe şoimanul de Aias precum şi pe vladnicul Meges.

Ba să dea fuga pe loc cineva şi să cheme pe craiul

Idomeneu şi pe Aias Telamonianul, că nu li-i

Tabăr-aproape, ci prea e departe şi-i drum pân-acolo.

Dar pe Menelau, oricât mi-i de drag şi de vrednic de cinste,

Chiar de ţi-ar fi cu bănat, voi spune-o deschis de la mine,

L-aş dojeni că el doarme şi singur te lasă la lucru.

Ba era dânsul dator ca să stăruie acuma, s-alerge

Pe la fruntaşi, să se roage de toţi, că e mare nevoia.”

Craiul Atrid Agamemnon îndată răspunse lui Nestor:

„Eu ţi-aş da voie oricând să-l învinui, moş Nestor, pe dânsul,

Căci lăsător e din fire şi preget-adese la muncă;

Nu doar că nu se îndeamnă de lene şi nu-l taie capul,

Ci se tot uită la mine şi adastă din parte-mi îndemnul.

El îns-acum s-a trezit şi a venit mai-nainte la mine.

Eu l-am trimis ca să cheme pe-aceia pe care tu-i cauţi.

Hai dar să mergem. Pe ei i-om găsi între paznici-naintea

Porţii, pe unde la cale pusei să s-adune cu toţii.”

Zise bătrânul atunci: „Numai astfel în tabăr-Aheii

Au să-l asculte pe el şi n-o să se-mpizmuie nimeni

Când o să-i mâne la arme şi o să le dea lor poruncă.”

Asta zicându-i moş Nestor îşi pune cămaşa pe dânsul, 246

Bine-şi înoadă mândreţea de-opinci la picioarele-i dalbe247

Şi pe la umăr cu sponci îşi încheie o mantie roşă,

Largă, frumos îndoită pe el şi cu miţe-atârnate.

Ţeapăna-i lance cu vârf de aramă luând dup-aceea,

Merse la vase grăbit prin mijlocul oastei ahee.

Colo dintâi pe-Odiseu cel una cu Zeus la minte

Iute din somn a trezit călăreţul Gerenios Nestor.

Glasu-i, când el a strigat, pe loc la ureche-i ajunse.

Iese Ulise din cort şi răstit îi întreabă pe dânşii:

„Ce hoinăriţi voi aşa între corturi aici la corăbii,

Singuri în tainica noapte? Ce mare nevoie v-ajunge?”

Dar îl întâmpin' atunci călăreţul Gerenios Nestor:

„Mult iscusite Odiseu, tu Laertiade mărite,

Nu fi pe noi supărat, că mare-i strâmtoarea oştirii.

Vino cu noi să trezim pe oricine-i dator să dea sfatul

La sfătuit, dacă-i fuga mai bună cumva ori războiul.”

Asta bătrânul grăi şi în cortu-i se-ntoarse Ulise,

Scutul pe umăr luând se duse-mpreună cu dânşii

După Tidide. Pe el în afară de cort îl găsiră

Unde dormea înarmat. Alături dormeau deopotrivă

Soţii cu scutul sub cap, şi lăncile lor pe aproape

Stau cu mânerul înfipte-n pământ şi sclipea de pe ele

Boldul de aramă departe ca fulgerul tatălui Zeus.

Sta Diomede culcat pe o blană de taur sălbatic,

Iar pe sub cap el avea aşternut un covor de minune.

Merse moş Nestor la el şi cum îl clinti cu piciorul,

Iute din somn îl trezi şi-ncepu să-i dea zor şi să-l certe:

„Scoală şi hai, Diomede. Ce dormi câtu-i noaptea şi sforăi?

N-auzi c-aici pe tăpşanul câmpiei Troienii şi-au masul

Lângă corăbii şi-o palmă de loc ne desparte de dânşii?”

Asta-i vorbi, şi Tidid deodată din somn se repede

Şi cuvântează cu glas rostindu-le vorbe ce zboară:

„Moşule, straşnic mai eşti. Tu n-ai niciodată odihnă.

Nu erau oare prin tabără alţii de-ai noştri mai tineri

Care puteau mai curând să dea fuga la crai orişiunde

Şi să-i deştepte pe toţi? Tu nu ştii de trudă, moş Nestor.”

Dar îi răspunse zicând călăreţul Gerenios Nestor:

„Vorbele câte mi-ai spus, o fătul meu, drepte sunt toate.

Am şi copii cumsecade şi oameni destui în oştire,

Şi unul din ei negreşit ar putea după crai să alerge,

Dar e grozavă nevoia ce-apasă pe-Ahei astă-noapte,

Doar pe tăişul de brici ne stă de acum nouă norocul:

Vorba-i ori jalnic pierim ori abia scăpa-vom cu viaţa.

Du-te dar repede acum şi scoală pe Aias mai iute,

Scoală pe Meges, că tu eşti mai tânăr, ai milă de mine.”

Astfel îi zice, iar el îşi aruncă pe umere blana

Roibă de leu ce-l acoperă pân' la picior şi cu lancea

Pleacă, şi după ce-i scoală-i aduce cu sine viteazul.

Când după asta la străji se duseră ei împreună,

Nu mai găsiră dormind pe unul măcar dintre capii

Străjilor; ba ei stau treji şi gata-narmaţi laolaltă.

Cum pe la strungă dulăii stau neadormiţi după turmă,

Când aud ei de vreo fiară temută ce noaptea răsare

Dinspre pădure la munţi, şi mare e larma de oameni

Şi de dulăi după fiară, de aceea şi nu pot dormi peste noapte,

Astfel acuma şi străjilor dus de pe pleoape li-i somnul

Alinător, că veghează în noaptea cea tristă şi-ntr-una

Ochii-şi înhoalbă spre câmp şi aşteaptă să vie Troienii.

Cum îi văzu, bucuros cu vorba moş Nestor începe

Să-i îmbărbate pe ei: „Voi fiilor, tot aşa bine

Pază să ţineţi acum, pe nime din voi să nu-l fure

Somnul cumva şi s-ajungem de râsul duşmanilor noştri.”

Zise şi şanţul sări; urmau după el împreună

Domnii ceilalţi care fură chemaţi la sobor să s-adune.

S-alăturară la ei Merione şi fiul lui Nestor,

Care mai fură poftiţi să ia parte la sfat împreună.

După ce şanţul trecură, ei roată pe câmp s-aşezară

Unde curat era locul şi nu erau trupuri căzute,

Tocmai în partea de unde plecase năvalnicul Hector,

Când pe Ahei risipind, veni să-l învăluie noaptea.

Ei, aşezându-se acolo, ţineau cuvântări laolaltă.

Vorba deschise întâi călăreţul gerenic moş Nestor:

„Dragii mei, nu-i oarecine cu inima cutezătoare,

Care se bizuie pân' la Troieni să se furişe-acuma

Şi de la marginea taberei lor pe vreunul să prindă

Sau de la dânşii din zvon să afle cumva să ne spuie

Ce-o fi gândind să mai facă Troienii? Vor ei să mai steie

Lângă corăbii, departe de Troia, sau poate-ntr-acolo

Nu vor purcede 'napoi până nu vor putea să ne bată?

Astea să afle şi teafăr la noi să se-ntoarcă pe urmă.

'Naltă mărire sub soare-l aşteaptă pe el între oameni,

Doar o să-l laude toţi şi un dar preţuit o să-i deie

Domnii cu toţii atunci, mai-marii acestor corăbii,

I-or dărui, fiecare din ei osebit, câte o oaie

Neagră cu miel şi răsplata-i va fi cea mai bună din toate:

Fi-va de-a pururi poftit pe la praznice şi la ospeţe.”

Bătrânul vorbi, ei molcom cu toţii tăcură.

Rupse tăcerea şi zise bărbatul Tidid Diomede:

„Inima cutezătoare pe mine mă-ndeamnă, moş Nestor,

Să mă strecor la duşmani prin tabăra care-i aproape.

Dac-ar fi totuşi cumva oarecine să-mi fie tovarăş,

Mai cu nădejde şi mai fără teamă mi-ar fi încercarea.

Dacă-mpreună merg doi, mai vede-nainte doar unul

Cum e mai bine; dar când este unul, de vede prin noapte,

Ochiul pătrunde mai greu şi mai puţin ager e gândul.”

Asta grăi, şi o seamă voiau pe Tidid să-l urmeze,

Gata erau amândoi vultanii războiului Aias,

Gata era Merione, mai gata feciorul lui Nestor,

Ba şi Menelau Atrid, vestitul în lupta cu suliţi,

Şi încercatul Ulise voia să răzbată în gloata

Celor din Troia, căci veşnic era inimos la bătaie.

Dar mijloci între dânşii Atrid Agamemnon şi zise:

„Scumpe tu inimii mele, viteze Tidid Diomede,

Ai să-ţi alegi ca tovarăş pe care-i pofti şi vei crede

Dintre aceştia mai bun, că mulţi vor să vie cu tine.

Tu, de ruşine, să nu laşi pe cel mai voinic şi pe altul

Mai puţin vrednic să iei de ruşine cumva ca tovarăş,

Neamu-i în seamă luând, de-o fi chiar mai mare-n domnie.”

Asta el zise, cu teamă gândind la bălanul Menelau.

Dar cuvântează din nou Diomede, vârtos-strigătorul:

„Dacă voi ţineţi ca eu după plac să-mi aleg un tovarăş,

Cum pot eu oare din parte-mi să uit pe slăvitul Ulise,

Care la orişice treburi cu sufletul şi cutezarea

Stă ne-ntrecut şi pe care-l iubeşte şi Palas Atena?

Dacă-nsoţi-mă-va el, prin foc şi potop de vom trece,

Teferi venim înapoi, că-i prea cumpănit şi cuminte.”

Lui Diomede la asta-i grăi încercatul Ulise:

„Nici să mă lauzi prea mult şi nici să mă scazi, Diomede,

Doar mă cunosc îndestul Aheii şi nu e nevoie.

Hai să purcedem, că noaptea-i pe ducă, s-apropie ziua,

Stelele-n cer asfinţesc, trecură mai bine de două

Părţi ale nopţii şi numai o parte de-acum mai rămâne.”

Asta vorbir-amândoi şi încinseră straşnice arme,

Lui Diomede Tidid i-a dat Trasimede voinicul

Spadă cu două tăişuri, căci el îşi lăsase la corturi

Spada, i-a dat şi un scut. Şi în cap el şi-ndesă-apoi coiful

Fără de creastă şi tui, o căciulă din blană de taur,

Cuşmă ce apără capul voinicilor. Iar Merione

Sabia, arcul şi tolba ce-avea le dădu lui Ulise.

El îi mai puse pe cap şi o cuşmă făcută din piele,

Bine-nnădită-năuntru cu împletituri de curele;

Pe dinafară de jur împrejur avea cuşma podoabă

Numai colţi albi de mistreţi şi tare-ndesiţi erau colţii

Bine de tot rânduiţi. Iar la mijloc era pâsluită.

Cuşma, pe care-o prădase Autolicos cândva lui Amintor,

Fiul lui Ormenos din Eleona, când hoţu-i călcase

Curtea cea bine-zidită, iar el în Citera o dete

Lui Amfidamas din Scandia, iar Amfidamas ca oaspe

Cuşma o dete lui Mol şi fiului său Merione

Ca să o poarte, şi acuma pe cap îi veni lui Ulise.

După ce astfel îşi puseră armele înfricoşate,

Ei şi pornir-amândoi, fruntaşii rămaser-acolo.

Cum ei păşeau, un bâtlan trimis de Atena, la dreapta

Lor le zbură pe aproape; nimic nu văzură cu ochii,

Noaptea cernită fiind, numai ţipătul lui auziră.

Vesel de semnul acesta, Ulise-ncepu să se roage:

„Ruga-mi ascultă, tu fiică a vijeliosului Zeus,

Care de faţă-mi eşti pururi la toată trudirea şi orice

Pas îmi cunoşti; mai ales acum ocroteşte-m.— Ateno,

Fă tu-napoi să ne-ntoarcem în tabără plini de mărire,

După vreo mare ispravă, ca bine s-o simtă duşmanii.”

Roagă-se apoi după el Tidid Diomede bărbatul:

„Ruga mi-ascultă şi mie, tu fiică ne-nvins-a lui Zeus,

Mă însoţeşte cum tu însoţit-ai pe tata Tideus

Odinioară la Teba, când sol îl trimiser-Aheii.

El la Asopos pe-Ahei înarmaţi i-a lăsat şi de-acolo

Paşnică vorbă le-aduse tebanilor. Dar la întorsu-i

Fapte viteze de pomină puse la cale prin tine,

'Naltă zeiţă, că stat-ai alături de el cu priinţă.

Fii tu tot bună şi mie, păzeşte-m-acum şi m-ajută.

Eu mulţumi-voi jertfindu-ţi o tânără juncă frumoasă

Nedomolită ce încă la jug nu o puse plugarul;

Junca eu am să ţi-o-nchin poleind-o pe coarne cu aur.”

Astfel în rugă ziceau şi fur-ascultaţi de Atena.

După ce ei se rugară de-a marelui Zeus copilă,

Ca o pereche de lei 'naintară în beznă de noapte

Printre măceluri şi leşuri şi arme şi cheaguri de sânge.

Nu da nici Hector odihnă Troienilor somnul să guste,

Ci-şi colăci pe fruntaşi dup-aceea, pe toţi laolaltă,

Care erau căpetenii şi oameni cu grija oştirii.

Cum îi chemă, iscodi el un plan potrivit şi le zise:

„Cine ar putea jurui că va duce la capăt o treabă,

Dac-ar primi un dar mare? De-ajuns o să-i fie răsplata,

I-oi dărui o teleagă şi doi telegari de cei mândri,

Lungi la grumaz, care ar fi mai de soi la corăbii,

Dacă un nume voind să-şi capete, o să cuteze

Pe la corăbii să meargă pe-ascuns ca să prindă de veste,

Oare mai stau priveghind şi-şi apără tabăr-Aheii

Sau de-astă dată, bătuţi pe de-a-ntregul de mânile noastre

Gata sunt ei să ia fuga pe mare şi nu mai vor noaptea

Pază să ţie, fiind istoviţi dup-atâta trudire.”

Zise al lui Priam fecior, ei molcom tăcură cu toţii.

Fost-a la ei un bărbat, unul Dolon, fecior lui Eumede,

Crainicul dumnezeiesc, bogat în aramă şi aur.

Dânsul la chip era slut, dar neîntrecut de picioare;

Singurul frate la cinci surori era tânărul Dolon

Care lui Hector atunci în faţa Troienilor zise:

„Inima cutezătoare pe mine mă-ndeamnă, o, Hector,

Pe la corăbii să merg după ştirea dorită de tine;

'Nalţă dar sceptrul în sus şi jură că-mi dărui aieve

Mândra pereche de cai cu caru-nflorit în aramă,

Care prin tabără poartă pe-alesul viteaz, pe Ahile.

Nu-ţi voi fi eu de prisos ca iscoadă, ci după dorinţă;

Am să mă furiş prin tabără pân-oi ajunge la vasul

Lui Agamemnon, pe unde s-or fi adunând căpitanii

Sfat între ei sfătuind să fugă-napoi ori să lupte.”

Zise, iar el luă sceptrul în mână şi prinse să jure:

„Martor să-mi fie chiar Zeus, acel care tună-n văzduhuri

N-are să umble cu caii aceia niciunul de-ai noştri,

Jurui că numai tu singur pe veci o s-ai parte de dânşii.”

Astfel îi jură-n deşert; dar Dolon, stârnit după asta,

Arcul sucit îşi aruncă pe umăr îndată şi tolba;

Pe dinafară se-mbracă cu-o blană de lup cenuşie,

Capu-ntr-o piele de jder şi-l înfundă şi-o lance ascuţită

El apucând, o porni spre corăbii, dar n-a fost să vie

De la corăbii-napoi, răspuns să-i aducă lui Hector.

Cum părăsi el atunci duiumul de oameni şi care,

Drumul în pripă luând, purcesul din Zeus, Ulise,

Pe întuneric îndată-l zări şi ortacului zise:

„Uite colea, Diomede, că vine din tabără unul.

Nu ştiu de vine cumva ca iscoadă la noi, la corăbii,

Sau să despoaie de arme pe morţii rămaşi pe câmpie.

Dar să-l lăsăm o bucată să treacă pe şes înainte,

Repede apoi, năpustindu-ne asupra-i, să punem îndată

Mâna pe el. Dacă însă cumva din picior ne va-ntrece,

Sai tu cu lancea la el şi rupe-l de tabăr. – alungă-l

Tot spre corăbii să nu dea el fuga-napoi spre cetate.”

Asta ziceau, şi din cale cârmind s-aplecară-ntre leşuri.

Făr' a-şi da seama iscoada în grabă trecu pe de lături.

Când fu departe de ei ca de-o brazdă ce-o trage catârul,

Doar mai destoinici ca boii sunt numai catârii la trasul

Plugului din răsputere prin ţelină – dânşii la Dolon

Se repeziră, iar el se opri auzind tropotitul;

Şi-nchipuise că vin de la oastea troiană niscaiva

Soţi să-l întoarcă-napoi, după altă porunc-a lui Hector.

Când depărtarea de dânşii era de-o bătaie de lance

Ori mai puţin, el văzu pe duşmani şi o rupse de fugă.

Ei năvăliră spre el şi iute-l luară la goană.

Cum câteodată ogarii colţoşi şi deprinşi la vânaturi

Dau de vr'un iepure sau de vr'un cerb şi luându-l în goană

Nu-l mai slăbesc în păduri, el ţipă şi fuge-nainte;

Astfel Tidid Diomede şi cuceritorul Ulise,

Cum îl răzniră de oaste, mereu s-aţineau după Dolon.

Când, spre corăbii luând-o, el sta să se bage-ntre paznici,

Palas Atena-i adause inima lui Diomede,

Teamă fiindu-i să nu-şi facă fală-ntre Ahei oarecine

Că-l nimeri înainte şi numai pe urmă Tidide.

Deci se răpede la dânsul cu lancea şi-i strigă viteazul:

„Stai, ori cu suliţa dau. De mâna mea n-ai să scapi lesne

Şi-ndelungat, că pe loc te ajunge năprasnică moarte.”

Zise şi lancea zvârlind, el nu-l nemeri cu 'nadinsul.

Capătul netedei lănci îi trecu peste umăr la dreapta

Şi-nţepeni în pământ. El stete cuprins de cutremur

Şi dârdâind, că prinse să-i clănţăne dinţii în gură,

Galben de spaimă, iar ei gâfâind îl ajunseră-ndată

Şi-l apucară de mâini. Cu lacrimi în ochi el se roagă:

„Nu mă ucideţi, eu zilele am să-mi răscumpăr. Acasă

Am şi eu aur şi-aramă şi fier făurit în tot chipul;

Tata v-ar da ca răsplată o mare grămadă din ele,

Dacă va şti că sunt viu şi trăiesc pe aici la corăbii.”

Astfel îi zise lui Dolon atunci iscusitul Ulise:

„Fii liniştit despre asta, să n-ai nici o grijă de moarte.

Numai atâta răspunde-mi şi spune-mi curat adevărul:

Unde-ai pornit-o din tabără singur aşa spre corăbii

Pe întunericul nopţii, când doarme-n odihnă tot insul?

Vii după pradă la morţi care zac răspândiţi pe câmpie?

Ori la corăbii, la noi, te trimise chiar Hector, ca toate

Să iscodeşti şi să vezi? Sau tu vii aşa de la tine?”

Dolon atunci a răspuns cuprins pe picioare de-un tremur:

„Hector mă scoase din minte smomindu-mă bietul de mine,

Că-mi jurui telegarii cei tari de copită şi carul

Scânteietor de aramă ce poartă pe-Ahile slăvitul,

Şi-mi porunci să pornesc prin neguri de noapte fugară

Şi să mă furiş pe lângă oştirea duşmană, să aflu

Dacă mai sunt ca-nainte apărate ale voastre corăbii

Sau poate voi, cotropiţi fiind de puterile noastre,

Gata de fugă sunteţi şi nu mai voiţi astă-noapte

Paza să ţineţi, fiind istoviţi după marea trudire.”

Dar iscusitul Ulise la asta zâmbind, îi răspunse:

„Hei, că la daruri prea mari lăcomit-ai râvnind telegarii

Unui viteaz ca Ahile! Dar tare anevoie pe dânşii

Oamenii cei muritori să-i poată struni ori să-i mâne

Alţii afară de-Ahile, născutul din mamă zeiţă.

Ia mai răspunde-mi tu iară şi spune-mi curat adevărul:

Unde lăsaşi la plecare pe Hector, a oştilor frunte?

Unde sunt armele lui aşezate şi unde-i sunt caii?

Cum stă cu paza şi locul de mas al oştirii troiene?

Ce gând mai au după asta? Mai vor ei pe loc să rămâie

Lângă corăbii, departe de-ai lor, şi spre zidul cetăţii

Nu se vor trage-napoi până nu-i vor înfrânge pe-ai noştri?”

Eumedianul atunci din nou lui Ulise-i răspunse:

„Şi despre asta ţi-oi spune eu drept şi curat adevărul.

Hector îşi strânse pe sfetnici şi ţine cu ei adunare

Lângă mormântul lui Ilos, departe de zgomotul oastei.

Cât despre paza ce-ntrebi, să ştii că niciuna, viteze,

Nu-i osebită să apere armia şi să vegheze.

Locuitorii Troieni, siliţi de nevoie, la focuri

Stau priveghind şi mereu între dânşii se-ndeamnă la pază.

Numai tovarăşii lor, care fură chemaţi de departe,

Dorm fără grijă şi lasă Troienilor paza oştirii,

Nefiind doar pe aproape nevestele lor şi copiii.”

Iar după asta-l întreabă pe Dolon isteţul Ulise:

„Ce fel acuma dorm ei, de-a valma cumva cu Troienii

Sau mai încolo, deoparte? Mai spune şi-nvaţă-mă şi-asta.”

Eumedianul atunci din nou lămuri pe Ulise:

„Şi despre aceea ţi-oi spune eu drept şi curat adevărul.

Pe de o parte, spre mare sunt Carii, Peonii arcaşii,

Dumnezeieştii Pelasgi, Cauconii precum şi Lelegii;

Iar despre Timbra sunt Mizii tari de vârtute, Licienii252

Şi strunitorii de cai Frigienii precum şi Meonii

Cei care luptă din care. Dar ce mă-ntrebaţi de-amănuntul

Voi despre asta? De vreţi să pătrundeţi în tabăra noastră,

Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;

Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.253

Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de-mândri,

Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are

Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.

Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume

Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii.

Însă pe mine vă rog la corăbii acum să mă duceţi

Ori, cetluindu-mă ţeapăn în lanţuri, lăsaţi-m-aicea

Şi apucaţi înainte, ca singuri cu-a voastră-ncercare

Voi să vedeţi dacă-i drept sau neadevăr v-am spus vouă.”

Dar se încruntă la el şi-i zice bărbatul Tidide:

„Nu te-nşela socotind că fuga scăpa-te-va, Dolon,

Chiar dacă nu ne-ai minţit, când tu eşti în mâinile noastre.

Dacă răsplata primind te vom slobozi noi acuma,

Tu negreşit mai pe urmă veni-vei la noi, la corăbii,

Ori ca iscoadă pe-ascuns ori chiar ca potrivnic pe faţă.

Iar dacă eu te-oi răpune pe tine cu mânile mele,

N-o să mai poţi să ne-aduci vreo pagubă oştilor noastre.”

Zise, şi Dolon era să s-atingă cu mâna-i de barbă

Vrând să se roage de el, dar sare cu sabia dânsul

Şi la cerbice-l ajunge şi vinele-i taie amândouă;

Capul i-alunecă-n colb şi bolboroseşte din gură.

Ei după asta-l despoaie de cuşma-i din piele de dihor

Şi de cojocul de lup, de arcul strunit şi de lance.

Astea luându-le-n mână, le-nalţă spre Palas Atena,

Dăruitoarea izbândei, şi astfel se roagă Ulise:

„Vezi şi te bucură, zâno. Pe tine întâi între zeii

Nemuritori din Olimp te chemăm să ne dai ajutorul,

Iară-nsoţeşte-ne-n drum spre a tracilor care şi corturi.”

Zice Ulise, şi iute-armăturii dă vânt şi-o aruncă

Peste o cătină; asupra-i ca semn văditor din departe

Trestii şi tinere ramuri din cătine rupte de dânsul,

Pune spre-a nu rătăci la întoarcerea lor pe-ntuneric.

Dânşii apoi-naintează-ntre arme şi cheaguri de sânge;

Merg mai departe şi-ndată-s la cetele tracilor, care,

Rupţi de obosire, erau adormiţi; pe alături de dânşii

Armele lucii frumos rânduite stăteau în trei rânduri.

Caii aproape legaţi stăteau câte doi la tot carul,

Resos dormea pe la mijloc, iar caii cei iuţi de picioare

Stau priponiţi de pieptarul telegei aproape de dânsul.

Cum înainte-i Ulise-l zări, începu să-l arate:

„Uite colea, Diomede, pe unde-i bărbatul şi caii

Cei despre care vorbitu-ne-a Dolon, de noi omorâtul.

Hai dovedeşte şi-acum vitejia. Cu armele-n mână

Nu ţi se cade să stai de pomană. Dezleagă dar caii

Ori tu ucide pe oameni şi-n grija mea caii să fie.”

Zise. Şi însufleţit de Palas Atena, Tidide

Moartea lăţea împrejur. Fioros răsuna horcăitul

Celor de sabie atinşi; pământul roşise de sânge.

Cum peste capre sau oi când ele sunt nepăstorite,

Lacom s-aruncă un leu ahtiat să le sfâşie toate,

Astfel acum şi Tidid dă busta la traci şi ucide

Repede doispre'ce inşi. Într-asta dibaciul Ulise

Stă după el şi îndată ce-omoară pe vr'unul Tidide,

Dânsul îl ia de picior şi grabnic îl dă la o parte;

Curăţă locul de morţi ca lesne să treacă pe acolo

Mândra pereche de cai, că puteau să se sperie caii,

Nefiind încă deprinşi să umble uşor peste leşuri.

Cum după asta la craiul ajunge Tidid Diomede,

Spada-i împlântă şi lui şi-i curmă viaţa cea dulce;

Moare şi el horcăind, căci noaptea la creştet îi stete

Visul cel rău, Diomede, trimis după sfatul Atenei.

Caii-ntr-aceea-i desprinse Ulise şi după ce-i leagă

Bine amândoi de curele. – i porneşte din mijlocul oastei

Cu-o plesnitură de arc, uitase doar el să ia biciul

Scânteietor care-a fost în meşteşugita teleagă;

Şuier-apoi şi dă semn, vestind pe tovarăş, Ulise.

El rămăsese gândind: oare ce-ar fi mai straşnic din parte-i,

Carul de rudă s-apuce cu toată podoaba-i de arme

Şi peste morţi să-l împingă sau chiar şi pe spate să-l poarte?

Ori o mulţime din armia tracilor să mai omoare?

Până ce el stă pe gânduri şi cugetă asta. – i răsare

Palas Atena pe-aproape şi povăţuindu-l, îi zice:

„Nu sta, ci ia-o-napoi la corăbii, viteze Tidide;

Mi-e doar să nu mi te-ntorci cumva fugărit mai pe urmă,

Dac-ar trezi pe Troieni vreun zeu care ţine cu dânşii.”

Astfel îi zise, iar dânsul aminte ia sfatul zeiţei;

Iute se aruncă pe cai şi alături de dânsul Ulise,

Care îi mână cu arcul, de zboară sirepii spre vase.

Febos arcaşul atunci, care nu sta de veghe zadarnic,

Cum a văzut pe Atena la luptă-nsoţind pe Tidide,

Plin de mânie pe dânsa, răzbate prin oaste şi scoală

Pe Hipocoon, voinicul nepot al lui Resos, un sfetnic

Şi căpetenie a tracilor. Sare dar el şi când vede

Golul în partea pe unde stăteau telegarii cei sprinteni

Şi-nfricoşatul omor şi pe oameni în zbuciumul morţii,

Geme din suflet adânc şi-şi cheamă pe scumpul tovarăş.

Ţipăt se-nalţă şi larmă cumplită, când noaptea Troienii

Valmeş dau fuga spre el şi văd cu uimire măcelul

Cel fioros făptuit de vitejii cei duşi spre corăbii.

Cum ei sosiră amândoi pe unde iscoada lui Hector

Fuse răpusă, Ulise opreşte în loc telegarii,

Iar Diomede coboară, ia armele însângerate

Şi lui Ulise le-ntinde şi iară se suie-n cotigă.

Biciuie apoi telegarii, iar dânşii cu drag îşi iau zborul

Înspre corăbii, şi-acolo se-ndeamnă mai iute s-ajungă.

Tropotul cailor Nestor aude întâiul şi zice:

„Voi căpetenii şi sfetnici ai oastei din Argos, prieteni,

Oare mă-nşel ori e drept? Îmi dă inima ghes a vă spune;

Tropot îmi sună-n auz, un tropot de repezi copite.

Doamne, de-ar fi să se-ntoarne cumva Diomede şi-Ulise

De la Troieni şi să mâne cumva telegari la corăbii!

Însă eu tare mă tem să nu dea de poznă vitejii,

Dacă vor fi-mpresuraţi de valu-nglotirii troiene.”

Nu-şi isprăvise vorbirea, când ei amândoi şi sosiră

Şi din teleagă se deteră jos. Îi primiră cu toţii

Veseli Aheii, şi mâna le strânseră şi-i lăudară.

Cel mai întâi începu între ei să întrebe moş Nestor:

„Mult lăudate Ulise, tu fala Danailor, spune

Cum aţi pus mâna pe cai? Intrarăţi în oastea duşmană

Ori vă-ntâlni vreun zeu şi vouă prielnic vi-i dete?

Tare s-aseamănă ei cu soarele, atâta-s de mândri.

Ştii că iau parte şi eu la război şi mă bat cu Troienii,

Nu huzuresc pe aci, măcar că-s albit la războaie;

Totuşi eu n-am mai văzut şoimuleni mai frumoşi ca aceştia.

De-asta socot că vi-i dete vr'un zeu întâlnindu-vă-n cale,

Căci pe-amândoi vă iubeşte la fel furtunatecul Zeus,

Şi-ager' Atena, născuta din Zeus, de scut purtătorul.”

Dar îl întâmpin' atunci din grai Odiseu iscusitul:

„Viţă mărită din Zeus, a neamului mare mândrie,

Numai să vrea Cel-de-sus, că lesne ar putea să ne deie

Cai mai de soi decât ei, mai sunt doar şi alţii mai chipeşi.

Caii aceştia, de care mă-ntrebi. – i aduseseră tracii

Proaspeţi de tot. Diomede ucise pe craiul lor Resos

Şi pe vreo doispre'ce inşi, tot oameni de-ai lui mai de seamă

Dar mai întâi omorâsem pe lângă corăbii pe unul

Care-nainte fusese trimis ca iscoadă de Hector

Şi de fruntaşii Troieni pe aici ca să vadă ce facem.”

Zise, şi-apoi peste şanţ da cailor drumul Ulise,

Mândru şi vesel; ceilalţi bucuroşi îi luară din urmă

Sărbătorindu-i. Iar când cu alaiul sosiră la cortul

Lui Diomede, ei, caii, cu meşteşugite curele

Prinseră acolo la iesle, pe unde stăteau telegarii

Lui Diomede hrănindu-se bine cu grâul cel dulce.

Iar armătura lui Dolon, Ulise o puse în dosul

Unei corăbii de-a lui, ca apoi să o-nchine zeiţei;

Ei după asta în apele mării intrară să-şi spele

Coapsele, pulpele, ceafa de multă sudoare. Şi-n urmă,

După ce valul albastru spălă de pe ei năduşeala

Şi-i răcori pe deplin, se duseră să-şi îmbăieze

Trupul; în netede căzi se puseră şi se scăldară.

Când au fost gata, cu trupul curat şi frecat cu uleiuri

Ei s-aşezară la masă, şi din cana cea plină turnându-şi

Vinul ca mierea de dulce. – nchinau din pahare zeiţei.