Zorile-n văl şofraniu pe pământ se iviră, când Zeus,

Fulgerătorul ceresc, a făcut adunare cu zeii

Sus pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.

Prinse-a vorbi el apoi şi zeii stau toţi să-l asculte:

„Zeilor toţi şi zeiţelor toate, auziţi de la mine

Vorba ce voi să vă spun dup-a inimii poftă şi vrere.

Nimeni să nu se-ncumete acuma porunca să-mi calce,

Nici o zeiţă, niciunul din zeii ceilalţi, ci cu mine

Una să fiţi ca mai iute să-nchei începuta lucrare.

Cum o să simt că vreunul e dus de la noi şi mai umblă

Una din armii s-ajute, pe-Ahei ori pe cei de la Troia,

El pe Olimp se va-ntoarce bătut şi făcut de ocară;

Ori îl apuc şi-i dau drumul în bezna Tartarului negru,

Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă,

Temniţa oarbă cu poarta de fier şi cu pragul de-aramă,

Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul.201

Şti-va el astfel cât eu pe voi toţi vă întrec în putere.

Spre încercare, poftim, dacă vrea fiecare s-o ştie:

Dacă de cer atârna-veţi un lanţ cu belciuge de aur

Şi vă veţi prinde de el împreună voi zei şi zeiţe,

Nu veţi putea din Olimp să trageţi la vale pe Zeus,

Cel mai înalt domnitor, cu toată strădania voastră.

Dar dacă lanţul l-oi trage spre mine şi eu cu-nadinsul,

Repede am să vă salt spre cer cu pământul, cu marea

Şi am să leg dup-aceea de piscul Olimpului lanţul,

Jur împrejur şi în slăvi au să spânzure toate ale lumii;

Iată cât sunt eu mai tare decât muritorii şi zeii.”

Asta le zise Cronid; ei molcom tăcură cu toţii

Şi se uimiră auzind ce straşnic vorbi. Numai Palas

Cea cu privirea-nstelată putu mai târziu să-i răspundă:

„Fiu al lui Cronos, al nostru părinte, tu vârful puterii,

Bine cunoaştem şi noi că puterea ta-i nebiruită,

Însă ni-e jale de bieţii Danai, de oştenii războinici,

Care la Troia tot pier împlinindu-şi ursita lor tristă.

Noi ne-om lăsa de război, dac-aşa ţi-e porunca şi voia,

Numai cu sfatul îi vom sprijini, poate bine le-ar prinde;

Mi-e să nu piară cu toţii, că prea înciudat eşti pe dânşii.”

Zeus zâmbi părinteşte şi zise zeiţei Atena:

„N-avea tu grijă, copila mea scumpă. Eu nu ţi-am spus asta

Ţie cu totu-nadins; tot bun voi fi iară cu tine.”

Zice, şi-nhamă la caru-i doi cai cu copite de-aramă

Repezi ca vântul în zbor şi cu falnice coame aurite;

Haină de aur îmbracă pe trup şi ia biciul de aur,

Care-i frumos răsucit, şi în chelnă suindu-se Zeus

Şfichiuie zmeii de drum. Voios ei zburând, apucară

Calea-ntre cer şi pământ, şi-ndată sosi pe Gargaros, 202

Creştetul muntelui Ida cel plin de izvoare, adăpostul

Fiarelor, unde-i e templul şi-i fumegă altarul. Acolo

Caii din zbor şi-i opri al lumii şi al zeilor tată

Şi de la car slobozindu-i, ticsi nişte nori peste dânşii,

Şi bucuros de mărire şezând după asta pe-o culme,

Ochii-ncepu să şi-i plimbe spre tabără şi spre corăbii.

Iată, prin corturi atunci pletoşii Ahei din merinde

Se ospătară în pripă şi-ncinseră arme viteze.

Se înarmară-n cetate o dată cu ei şi Troienii,

Care erau mai puţini, dar totuşi stau gat-a se bate

Pentru copii şi femei, nevoia-i silea deopotrivă.

Vraişte poarta-au deschis, şi oastea roia, pedestrime

Şi călăreţi, şi grozav era durătul lor pe câmpie.

Când dup-aceea s-apropie oştile cele-nvrăjbite,

Prind să se-ncaiere paveze, lănci şi puteri de războinici,

Toţi ferecaţi în aramă. S-ajung buricatele scuturi

Şi se izbesc laolaltă şi-i vuiet şi larmă cumplită.

Groaznic amestec de vaier şi chiot s-aude din gura

Celor ce cad ori înving şi leoarcă de sânge-i pământul.

Cât mai era dimineaţă şi-n creştere ziua cea sfântă,

Ploaie de-o parte şi alta curgeau zburături şi într-una

Oameni din cete picau. Dar când era soarele-n cruce, 203

Tatăl olimpic atunci destinse cântaru-i de aur,

Puse în talgere două din sorţile morţii amare,

Un-a Troienilor, alt-a Danailor; prinse de mijloc

Cumpăna şi o ţinu în văzduh. A Danailor soartă

Se-ncovoie spre pământ şi dete de rodnica glie,

Iar a Troienilor merse în sus până-n bolta din slavă.204

Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune

Şi fulgera între Ahei. Iar dânşii, când asta văzură,

Fură uimiţi şi cuprinşi de galbenă spaimă cu toţii.

Nu cutezau să mai stea Agamemnon şi Idomeneus,

Nu mai stăteau împotrivă vultanii războiului, Aias.

Veghea Danailor, Nestor, el singur 'napoi rămăsese,

Dar de nevoie, fiindcă rănit îi fusese fugarul

Dintr-o săgeat' a lui Paris, bărbatul pletoasei Elene.

El cu-o săgeată-l pălise la creştet în cap, unde creşte

Şuviţa coamei dintâi şi lovirea-i urmată de moarte.

Boldu-i pătrunse în creier şi calul săltă de durere;

Rostogolindu-se apoi el făcu să se-nvalmeşe caii.

Când a sărit din teleagă bătrânul să taie frânghia

Calului cel lăturaş, năpădiră sirepii lui Hector

Repezi acolo prin goană mânaţi de el însuşi, de Hector

Cel îndrăzneţ. Şi era în primejdie viaţa lui Nestor;

Însă deodată-l văzu Diomede vârtos strigătorul

Care, sălbatic răcnind, aşa-l înteţi pe Ulise:

„Laertiad Odiseu, tu 'nalte şi preaiscusite,

Oare-ncotro ai dosit-o şi fugi ca mişelul în gloată?

Nu mai fugi, că te poate străpunge vreo suliţă-n spate,

Stai s-apărăm pe moş Nestor de fiara ce vine spre dânsul.”

Asta ţipă Diomede, dar nu vru s-asculte Ulise,

Ci o luă la picior spre tabăra de la corăbii.

Dar Diomede, chiar singur, în fruntea oştirii pătrunse,

Caii oprindu-i în faţa telegii bătrânului Nestor

Prinse să strige la el şi zise cuvinte ce zboară:

„Prea-ţi dau de furcă ostaşii cei tineri în luptă, moş Nestor,

Nu mai eşti doar în putere, căci greu bătrâneţea te-apasă

Şi vizitiul ţi-i slab şi caii ţi-s grei de picioare.

Urcă-te dar în teleagă la mine să vezi cum e felul

Cailor mei, telegarii lui Tros, care ştiu pe câmpie

Repede goană să dea şi să fugă-napoi şi-nainte.

Eu i-am luat lui Eneas şi-mprăştie spaimă prin luptă.

Las' pe tovarăşi să cate de-ai tăi, iară noi împreună

Vin' să zorim pe ai mei spre Troieni ca să ştie şi Hector

Cât de amarnic mai bate şi suliţa-n mâinile mele.”

Asta-i vorbi, şi moşneagul voios se grăbi să-l asculte,

Grijă de caii lui Nestor avur-amândoi vizitiii,

Oameni puternici, Stenel şi Eurimedonte bărbatul.

Ei se urcară pe urmă-n teleag. – amândoi căpitanii;

Nestor luând dup-aceea lucioasele hăţuri în mână,

Dă telegarilor bici şi îndată erau lângă Hector.

Cum el venea-nspulberat, cu lancea-l ochi Diomede.

Nu-l nimeri pe viteaz, ci pe Eniopeus Tebanul,

Care era vizitiul lui Hector, pe când telegarii

El şi-i mâna. Şi împuns cu lancea fiind la gurguiul

Pieptului, fu răbufnit de pe car, de se deteră-n lături

Caii de spaimă, iar viaţa şi vlaga secară dintr-însul.

Moartea lui Eniopeu îl duru peste seamă pe Hector.

El pe tovarăşul mort, cu toată mâhnirea-i, lăsându-l

Lat pe ţărână, căta un deliu mânător de teleagă.

Nu lipsi el îndelung, că Hector îndată pe-acolo

Dete de Arheptolem, al lui Ifitos fiu fără teamă.

El îl pofti să se urce şi frânele-n mână-i întinse.

Pacoste mare, urgie cumplită ar fi fost dup-aceea

Şi, ca o turmă de oi ţărcuită, dând fuga Troienii

S-ar fi închis în cetate, de nu vedea Zeus din slavă.

El între nori bubuind, deodată zvârli sclipitorul

Fulger, de-ajunse-naintea sirepilor lui Diomede.

Flacără groaznic-atunci pufni din aprinsa pucioasă

Şi, speriaţi, amândoi telegarii sub car se pitiră.

Scapă din mâna lui Nestor lucioasele hăţuri de piele,

Şi, de cutremur cuprins, el astfel dă zor lui Tidide:

„Hai, Diomede, 'napoi s-o rupem la fugă cu caii,

Nu vezi că nu ne mai vine de-acum ajutor de la Zeus?

Azi, biruinţa din parte-i e dată duşmanului nostru.

Mâine ne-o dă el şi nouă la fel, dacă vrea să ne-o deie.

Gândul lui Zeus nu poate pe lume să-l mute niciunul,

Cât ar fi el de puternic, pe toţi doar îi biruie Zeus.”205

Dar Diomede răspunse aşa împotriva lui Nestor:

„Vorbele tale, moş Nestor, sunt bine grăite şi drepte,

Dar mă munceşte un cuget şi tot mai amarnic mă scurmă.

Zice-va Hector odată Troienilor săi cu mândrie:

Eu l-am gonit pe Tidid şi de mine fugi la corăbii.

Astfel mândri-se-va el, mai bine-nghiţi-m-ar pământul!”

Caii cu mâna strunind moş Nestor la asta răspunse:

„Alei, ce vorbă mi-ai spus, tu fiu de viteaz! Dacă Hector

Zice-va chiar că tu eşti bărbat neviteaz şi nevrednic,

Tot n-o să-l creadă pe el Troienii precum şi Dardanii

Şi mai cu seamă nevestele atâtor oşteni de la Troia,

Tineri în floare ce-n pulbere tu i-ai trântit la bătaie.”

Asta bătrânul grăi, şi teleaga întoarse la fugă

Iute prin valmă-napoi. Din urmă c-un huiet năprasnic

Hector şi armia lui împroşcau lovituri dureroase,

Şi chiui după el încoifatul şi marele Hector:

„Prea te cinsteau la ospeţe Danaii pe tine, Tidide,

Ei îţi dau loc de frunte, friptură şi pline pahare.

Cinstea vei pierde de-acuma, căci iată, tu eşti o muiere.

Cară-te, famene tu, că din cale tu n-ai să mă-nlături,

Zidul tu n-ai să ni-l sui, femei de-ale noastre robite

N-ai să mai duci la corăbii; mai iute ţi-oi pune eu capul.”

Hector aşa-l ocăra; la cumpănă stă Diomede,

Caii s-asmută-napoi, să ia în primire pe Hector,

Asta de trei ori gândi şi de trei ori la cumpănă stete,

Dar de pe Ida, din munţi, de trei ori tună Înţeleptul,

Semn că trecu la Troieni biruinţa mereu schimbătoare.

Hector atunci chiuind, pe-ai săi începu să-i întarte:

„Voi Licieni şi Troieni şi Dardani, luptători din aproape,

Fiţi, o prieteni, bărbaţi şi nu mai slăbiţi în vârtute.

Ştiu doar că Zeus e bun şi el îmi vesti izbândire

Şi înălţare în slăvi, iar Aheilor prăpăstuire.

Nişte nebuni, se căzniră ei ziduri de-acestea să-nalţe,

Şubrede şi de nimic; zăgaz doară nu mi-or fi mie.

Şanţul de-alături de zid sări-l-vor uşor telegarii.

Iar după asta, când eu voi sosi la corăbii, voi gata

Focul acolo s-aveţi, îngrijiţi să-mi aduceţi tăciunii,

Foc la corăbii să pun şi să tabăr cu suliţa-ntr-înşii,

Când uluiţi la corăbii, de fum, or da buzna să fugă.”

Zise şi caii pe urmă aşa începu să-i asmută:

„Tu Pintenogule, Murgule, Şargule şi tu Bălane, 206

Hai şi plătiţi-vă astăzi de multa-ngrijire ce-avurăţi

Odinioară, când fiica măritului crai Aetion

Vouă plăcutul nutreţ înainte v-a pus şi ea însăşi

Vin v-a turnat, dac-avurăţi voi poftă, mai repede vouă

Chiar decât mie, cu toate că eu sunt bărbatul ei tânăr.

Hai dar, cu mine-mpreună grăbiţi să luăm de la Nestor

Pavăza nepreţuită, că pomina-n cer îi ajunse,

Doar e leită în aur, şi toartele ei pe de-a-ntregul

Şi de pe umerii lui Diomede noi astăzi să smulgem

Platoşa cea măiestrită, lucrată de zeul Hefestos.

Dacă noi astea luăm de la dânşii, eu cred că Aheii

Chiar astă-noapte se suie şi pleacă-napoi în corăbii.”

Asta el zise fălos. Pe loc tresări de mânie

Hera pe tronu-i ceresc şi vui de cutremur Olimpul.

Zeului mare Poseidon apoi cuvânta îndârjită:

„Vai preaputernice zeu, cutremurul lumii, cum oare

Inima nu ţi se frânge că pier pe câmpie Danaii,

Ei care tot îţi aduc în oraşul Helica şi-n Eghe207

Daruri frumoase şi multe? Voieşte-le dar biruinţa.

Dac-am voi dinadins, noi toţi care suntem cu dânşii,

Să-nlăturăm pe Troieni şi să ţinem în strună pe Zeus,

Singur ar sta el pe Ida şi-acolo şi-ar plânge norocul.”

Zeul Cutremur atunci răstit îi răspunse zeiţei:

„Ce spui tu, Hera, aşa îndrăzneaţă la limbă? Eu n-aş vrea,

Doamne fereşte, vreodată noi zeii ceilalţi să ne punem

La încercare cu Zeus, căci el e cu mult mai puternic.”

Asta Poseidon şi Hera vorbir-amândoi între dânşii

Cât era locul întins de la zidul cu şanţ la corăbii

Plin era numai de cai cu telegi şi de oaste cu scuturi

Care se tot îmbulzeau, căci Hector, ca zeul de sprinten,

Şi-i îngloti pe Troieni, când Zeus îi dete mărire.

Vasele dânsul atunci ar fi ars, dacă Hera slăvita

Nu se grăbea să-l întarte pe craiul Atrid Agamemnon

Iute să-ndemne pe-Ahei, când prinse şi el să se mişte.

Merse viteazul grăbit spre vase şi corturi ahee;

Mantia-i roşie, mare ţiind-o cu mâna cea plină

Stete pe-a lui Odiseu corabie neagră şi lată,

Care la mijloc în tabăr' a fost, să-l audă de-o parte

Şi-alt' a oştirii, de sus de la cortul lui Aias Telamon

Pân' la Ahile, căci ei la capăt aveau a lor vase:

Doar se puteau bizui în tăria de suflet şi braţe.

Ţipă Agamemnon de-acolo spre armia toată:

„Ruşine Vouă, netrebnici Danai, numai faţa-i de voi, numai gura.

Unde e lauda voastră şi fala? Ziceam noi că suntem

Cei mai viteji. V-amintiţi de palavrele voastre din Lemnos;

Vă îmbuibaţi pe acolo cu cărnuri de boi şi când lacomi

Beaţi din ulcioarele rase de vin, cu ce mare mândrie

Vă lăudaţi că duşmani câte-o sută şi două veţi bate

Fieştecare-n război, dar astăzi nu facem cât unul

Singur, cât Hector, că iată, el vasele ni le va arde.

Zeus părinte, e oare-ntre domnii cei mari oarecine

Astfel de tine bătut şi surpat de pe culmea măririi?

Totuşi altarul tău mândru eu nu-l ocolii niciodată

Cât m-am cărat în corabie-ncoace, ba într-una

Ţi-am închinat orişiunde grăsime şi buturi de tauri,

Numai ca Troia să surp şi să spulber făloasele-i ziduri.

Dar împlineşte-mi încalte dorinţa de astăzi. Fă, Doamne,

Teferi de-aici să fugim şi fuga pe noi să ne scape,

Nu-i mai lăsa pe Ahei ca să-i zdrumece astfel Troienii.”

Zise, iar tatăl ceresc cu milă se-ntoarse la plânsu-i,

Se învoi la aman să-i mântuie oastea şi-ndată

El îi trimise un semn, cea mai sigură piază, un vultur

Care ţinea încleştat între gheare un pui de fugarnic

Cerb şi pe el l-azvârli spre altarul măreţ unde-Aheii

Pururea jertfe aduceau lui Zeus atotmenitorul.

Cum au văzut zburătoarea venind de la Zeus, săriră

Toţi mai aprins la Troieni, din nou se-nfocară la luptă.

Nimenea între Danai, deşi erau mulţi, dup-aceea

Nu se mândri c-a trecut înainte cu caii mai iute

Ca Diomede sărind peste şanţ şi dând piept cu duşmanii.

El mai înainte pălindu-l, strivi pe-Agelaos troianul,

Fiul voinic al lui Fradmon, când el o dosi cu teleaga;

Suliţa-n spatele-ntors între umeri la fugă-i înfipse

Pieptu-i cu totul răzbind. De moarte rănit Agelaos

Cade cu bufnet din car, şi-i zuruie-arama pe dânsul.

După Tidid, Agamemnon urma şi Menelau, Atrizii;

Aias pe urmă, cei doi ferecaţi în tăria năvalei,

Idomeneu şi alături de el mânătorul telegii,

Ucigătorului Ares asemenea-n tot, Merione;

Şi-al lui Evemon fecior, fălosul oştean Evripilos,

Teucros, al nouălea, arcul strunind a venit dup' aceea.

Dânsul se puse sub scutul viteazului Aias Telamon;

Pavăza-i Aias înlături dădea, şi războinicul Teucros,

Iute cu arcul ochind, săgeta în duium pe oricine.

Când la pământ fără viaţă pica din săgeată vreunul,

El ca şi fiul sub poalele mamei se da înspre Aias,

Care sub lucia-i pavăză tot îl lua-n apărare.

Cine fu-ntâi răbufnit de arma ţintaşului Teucru?

Ormenos cel mai întâi, apoi Orsiloh şi Ofeleste,

Detor pe urmă şi Hromiu şi cel ca un zeu Licofonte

Şi Melanip şi al lui Poliemon fecior Amopaon;

Repede Teucru pe toţi îi trânti la pământ câte unul.

Când luă seama la el cum sparge şiraguri duşmane

Cu-nfricoşatul lui arc, fu vesel Atrid Agamemnon,

Merse la dânsul aproape şi astfel îi zise:

„Iubite Teucre Telamoniene, fruntaş de oştire, 'nainte!

Bate tot astfel şi fii mântuirea Danailor, fala

Tatălui tău Telamon; că el avu grijă de tine

Şi te crescu de copil, deşi eşti născut fără lege.208

Nalţă-i tu numele-n slavă, cu toate că stă el departe.

Iată, eu una ţi-oi spune şi-ntocmai aşa o să fie:

Dacă m-ajută părintele Zeus şi Palas Atena

Până la urmă să spulber oraşul temeinic în ziduri,

Tu vei primi mai întâi după mine răsplata de cinste,

Ori un triped ori vreo doi telegari împreună cu carul

Sau ca părtaşă la pat o femeie din cele robite.”

Neîntrecutul arcaş la îndemnul acesta răspunse:

„Tu, preamărite Agamemnon, de ce mă împinteni pe mine?

Doar mă silesc şi eu însumi şi nu încetez a mă bate

După putinţă. De când i-am împins pe Troieni spre cetate,

Eu după dânşii m-aţin şi culc la pământ câte unul.

Opt ascuţite săgeţi cu arcul am tras înainte;

Toate pătrunseră-n carnea duşmanilor. Numai pe Hector,

Câinele acela turbat, eu nu-l pot ajunge cu arcul.”

Asta vorbi, şi din strună zvârli el o altă săgeată

Iarăşi pe Hector ochind, că tare-i ardea să-l doboare.

Nu-l nimeri, ci lovi pe alesul oştean Gorgition,

Vladnicul fiu al lui Priam şi al Castianeirii, femeia

Cea din Esima, frumoasă ca zânele la-nfăţişare.

Teucru pe el cu săgeata-l împunse în piept şi-l ucise.

Cum în grădină o floare de mac se încovoaie-n lături,

Când e ticsită de rod şi ploile o bat primăvara,

Astfel, sub coif apăsat, şi capul răpusului cade.

Teucru din nou dup-aceea dă drumul săgeţii să zboare

Iarăşi pe Hector ochind, că tare-i ardea să-l doboare.

Dar, abătută de Apolon, ea nu nimeri pe-al lui Priam

Fiu, ci pe Arheptolem, vizitiul deliu al lui Hector,

Când la bătaie o pornise, şi-n piept cu săgeata-l împunse.

El se răstoarnă din car şi de spaimă se dau la o parte

Sprintenii cai, iar tăria şi viaţa se curmă dintr-însul.

Pierderea asta grozav îl pătrunse la suflet pe Hector,

Şi, pe tovarăşul mort cu toată mâhnirea-i lăsându-l,

Iute de-aproape chemă pe fratele său Chebrione209

Caii s-apuce de frâu; el n-a pregetat să-l asculte.

Hector apoi se repede de unde stătea el în carul

Neted şi scânteietor şi răcnind ca o fiară, înşfacă

Un bolovan de pe jos şi dă busna la Teucru de-a dreptul,

Gata să-l zvânte pe el. Din cucură scoate o săgeată

Teucru şi-o pune pe strună; şi-n vreme ce-ntinde

Struna spre umărul drept ca să tragă la ţintă cu arcul,

Hector atunci cu o bocnă-l pocni în undrea, unde pieptul

E despărţit de grumaz şi rana primită-i de moarte.

Struna i-o rupse, la mână pe loc i-amorţi-ncheietura,

Şi el căzu în genunchi şi arcu-i se smulse din mână.

Aias, cum vede căzut pe frate-său, nu stă în faţă-i

Nepăsător, ci aleargă, îl apără, ţine deasupra-i

Pavăza, până ce-n spate îl iau, furişându-se acolo,

Doi de-ai lui Teucru tovarăşi Mecist Ehianul şi-Alastor,

Care-l şi duc la corăbii, iar Teucru gemea de durere.

Olimpianul din nou întări pe Troieni la bătaie

Şi-nghesuiră pe-Ahei spre şanţul adânc de la ziduri.

Hector în frunte cu alţii mergea încrezut în putere.

Cum un zăvod cu picioarele repezi dă proaşcă şi-alungă

Vreun mistreţ ori un leu şi nu-l mai slăbeşte din urmă,

Tot îl înhaţă din bucă, din coapse pândindu-i întorsul;

Astfel pe-Ahei urmărind şi Hector izbea pe oricine

Sta mai zăbavnic napoi, de tot luau fuga Danaii.

Numai când ei în risipă trecură palanca şi şanţul

Şi o mulţime pieriră străpunşi de săgeţi şi de suliţi,

Pe la corăbii făcură popas şi stătură-mpotrivă.

Se îndemnau înde-ei la război şi cu braţele-ntinse

Zeilor tare strigau şi rosteau rugăciuni tuturora.

Caii cei mândri comoşi de la caru-i rotea Priamidul

Crunt ca Gorgona privind, ca urgelnicul zeu Războilă.

Hera din cer îi văzu pe Ahei şi-avu milă de dânşii,

Şi spre Atena se-ntoarse şi zise cu graiuri ce zboară:

„Vai mie, fiic-a lui Zeus, ce-i oare cu noi amândouă?

N-o să ne pese de-Ahei nici astăzi în clipa din urmă?

Trista ursită-mplinind, ei pier copleşiţi de avântul

Unui bărbat. E de nesuferit cum feciorul lui Priam,

Hector, se-ndeasă nebun. Ce rău le făcu pân-acuma!”

Dete la asta răspuns cea cu ochii albaştri, Atena:

„El isprăvea mai de mult cu înverşunul şi cu năvala,

C-ar fi pierit el de braţul danaic în ţară la dânsul,

Dar mânios îmi e tata şi nu vrea să cugete a bine;

Crudul, de-a pururi nedrept, stă în calea dorinţelor mele.

Uită ce-ades am scăpat de nevoi pe fecioru-său Hercul.

Când l-a supus Euristeu la pedepsele muncilor grele.

Cerului el, pătimind, se tot jeluia. Şi pe cine

Zeus din cer îi trimise să-l apere? Numai pe mine.

Dacă ştiam eu de asta, şi doar aveam cap într-atâta,

Când fu silit el în iad să coboare s-aducă din beznă

Câinele, paznicul rău de la poarta tiranului Hades, 210

Nu mai scăpa el de apele adânci ale Stixului negru.

Zeus acum mă urăşte şi-i face pe voie lui Tetis,

Care-i căzu la genunchi şi-l atinse de barbă rugându-l

Cinste să dea lui Ahile cel pustiitor de oraşe.

Las'că odată el tot îmi va zice copilă iubită.

Hai dar, înhamă mai repede caii cei tari de copită

Până ce eu o să intru în casa părintelui Zeus

Şi mă-narmez de război, ca să văd după asta la Troia:

Oare mai poate cumva să se bucure fiul lui Priam,

Când amândouă la harţă ivi-ne-vom noi între rânduri?

Câinii şi vulturii au să se-mbuibe de sânge şi carnea

Multora dintre ai lui, care-n tabăr-atunci or să cadă.”

Astfel Atena-i cuvântă, şi Hera se ia după dânsa.

Repede merge şi-nhamă doi zmei cu fruntare de aur,

Hera, velita zeiţă, născută din marele Cronos.

Fiica lui Zeus, Atena, într-asta se furişă-n casa

Tatălui său, unde dânsa desprinde şi lasă să-i curgă

Haina-nflorată frumos, ţesută cu harnica-i mână, 211

Şi-nlocuind-o cu straiul lui Zeus, stăpânul furtunii, 212

Armele-ncinge ea gata de lupta cea plină de-amaruri.

Şi-n luminoasa teleagă se suie proptită de-o lance

Grea, ferecată şi lungă, cu care-a vitejilor rânduri

Fulgeră, când furioasă-i născuta din tată puternic.

Grabnică Hera cu biciul la drum îşi porni telegarii.

Poarta cerească trosnind de la sine uşor se deschise.

Horele sunt portăriţe şi străjuie cerul şi Olimpul;

Lor li s-a dat să deschidă, să-nchidă canaturi de nouri.213

Zânele, caii plesnind, pe poarta de-acolo ieşiră.

Zeus văzu de pe Ida şi-ndată grăbi după ele,

Plin de mânie pe Iris, zeiţa cu aripi de aur:

„Du-te şi-ntoarce-le repede, Iris, să nu-mi vie-ncoace.

Nu va fi bine, când noi duşmănia-ntre noi vom începe.

Iată cum eu le-ameninţ şi întocmai aşa o să fie:

Caii trăsnindu-le-i voi ologi, şi pe ele din chelnă

Le-oi răsturna pe-amândouă şi ţăndări le-oi face teleaga.

Ani se vor scurge vreo zece, rotindu-se, şi-ncă cu totul

N-au să se vindece rănile lor din arsura de fulger

Şi-are să ştie Atena ce-nseamnă să lupte cu tata.

Nu mi-e aşa necaz şi de ciudă pe Hera, ea veşnic

E nărăvită să-mi strice tot planul ce-oi pune la cale.”

Zise, şi vinteşa Iris porni ca să ducă solia

Şi luă zborul spre-naltul Olimp de pe muntele Ida.

Le întâlni înainte la poarta râposului munte

Şi le opri de la mers şi le spuse porunca lui Zeus:

„Oare-ncotro apucarăţi şi ce nebunie vă prinse?

Nu vă dă voie prea-naltul pe-Ahei s-ajutaţi la bătaie.

Iată cum el v-ameninţă şi-ntocmai aşa o să fie:

Caii trăsnindu-vă-i va ologi, şi pe voi vă răstoarnă

Pe amândouă din chelnă şi ţăndări vă face teleaga.

Ani se vor scurge vreo zece, rotindu-se, şi-ncă cu totul

N-au să se vindece rănile pricinuite din fulger.

Şti-vei tu astfel, Ateno, ce-nseamn-a te pune cu tata.

Nu-i este aşa de necaz şi de ciudă pe Hera, ea veşnic

E nărăvită să-i strice tot planul ce pune la cale.

Dar tu avană şi neruşinată vei fi, dac-aieve

Suliţa vei cuteza s-o ridici împotriva lui Zeus.”

Asta zicându-le, Iris se duse mai iute ca vântul.

Hera, de frică muindu-se, zice aşa către Atena:

„Vai mie, fiic-a lui Zeus. Eu nu las, nici vreau ca noi două,

Numai de dragu-unor oameni, cu el să ne punem la sfadă.

Las' să mai piară din ei care-o fi şi să vieţuie alţii

Cum li-i norocul, iar dânsul, aşa cum în sine socoate,

Judece între Ahei şi Troieni după cum se şi cade.”

Zice şi caii cei tari de copită-napoi şi-i întoarce.

Zânele Hore, venind, de la carul zeiţei deshamă

Caii cei netezi la păr şi-i leagă de iesle măreţe;

Carul îl sprijină de lucitorul perete din grajduri.

Iar amândouă zeiţele merg între zei, şi în sală

Ele cu inima frântă s-aşază pe tronuri de aur.

Carul frumos înrotat şi caii gonind de pe Ida

Vine-n Olimp şi părintele Zeus şi intră-n locaşul Zeilor.

Caii-i sloboade Poseidon, cutremurul lumii,

Carul i-aşază-n podiş şi-ntinde deasupra-i o pânză

Fiul lui Cronos apoi s-aşază pe tronu-i de aur,

Iar sub picioarele lui vui de cutremur Olimpul.

Singure Atena şi Hera pe-alături de Zeus şezură;

Nu-l întrebară nimica şi nu mai vorbiră cu dânsul,

Dar înţelese prea-naltul şi astfel zeiţelor zise:

„Ce staţi aşa amărâte, tu, Hera, şi Palas Ateno?

Nu vă trudirăţi de-ajuns în luptă pe câmpul măririi

Ca să-i zdrobiţi pe Troieni, pe care aveţi pizmă nebună?

Dar în deşert, că puterea-mi şi braţele-mi sunt neînvinse.

Nu m-ar putea dovedi toţi zeii ce-i poartă Olimpul,

Darmite voi, ale căror picioare-ncepură de groază

Să se-nfioare-nainte ca voi să vedeţi bătălia

Şi grozăviile ei. Dar eu şi acum vă voi spune

Ce-avea să fie: 'n teleagă trăsnite fiind amândouă,

Nu vă-nturnaţi înapoi în Olimp la palatele voastre.”

Zise, iar Palas şi Hera cu murmur de ciudă amândouă

S-apropiară urzind Troienilor cugete rele.

Palas tăcu şi nimic nu răspunse, deşi ea pe Zeus

S-a supărat şi ardea de mânie sălbatică-n sine.

Hera, ea singură, aşa izbucni de necaz biruită:

„Ce fel de vorbe ai rostit, cumplitule fiu al lui Cronos?

Bine cunoaştem şi noi că puterea ţi-i nebiruită,

Însă ni-e jale de bieţii Danai, de oştenii războinici,

Care la Troia tot pier împlinindu-şi ursita cea tristă.214

Noi ne lăsăm de război, dac-aşa ţi-e porunca şi voia.

Numai cu sfatul îi vom ajuta, poate bine le-ar prinde:

Mi-e să nu piară cu toţii, că prea înciudat eşti pe dânşii.”

Vijeliosul Cronid răspunse la asta zeiţei:

„Mâine din zori, dacă-ţi place şi vrei, tu ochioaso,

slăvită Hera, ai să vezi pe puternicul fiu al lui Cronos

Mai nemilos potopind şi mai multă oştire din Argos.

Nu va-nceta cu Danaii să lupte feciorul lui Priam

Până ce nu s-ar ivi la corăbii şoimanul Ahile,

Şi asta în ziua când ei, ca să apere mort pe Patroclu,

Bate-se-vor la corăbii în cea mai grozavă strâmtoare.

Astfel ursit e să fie. Nu-mi pasă de-a ta supărare

Nici dacă tu rătăcind pe uscat şi pe mare ai ajunge

Până la marginea lumii, pe unde Iapetos şi Cronos215

Stau osândiţi şi n-au parte de razele mândrului soare,

Nici de răcoarea adierii, că-n fund îi cuprinde Tartarul.

Dacă sosi-vei şi-acolo în oarbecul tău de mânie,

Nu vreau să ştiu, că de rea şi obraznică n-ai tu pereche.”

Astfel îi zise Cronid, iar Hera nimic nu răspunse.

Soarele atunci luminos peste ape asfinţea; iar în urmă

Peste pământul mănos se lăsă întunericul nopţii.

N-a fost pe voia Troienilor dusul luminii, dar noaptea

Pentru Danai a sosit priitoare, de trei ori dorită.

Fiul lui Priam atunci cu oastea-i făcu adunare

Lângă vultoarea lui Xantos, departe de vase ducând-o,

Unde curat era locul, că nu era sânge şi leşuri.

Descălecară Troienii şi-acolo stătură s-asculte

Sfatul lui Hector, iubitul de Zeus. Ţinându-şi el lancea

Lungă de unspre'ce coţi cu vârf ascuţit de aramă,

Unde era-ncolăcită-mprejur o verigă de aur,

Şi sprijinindu-se-n lance, aşa el vorbi adunării:

„Daţi ascultare, Troieni şi Dardani şi tovarăşi de arme,

Azi socoteam că strivind pe Ahei şi arzând a lor vase,

Biruitori ne-om întoarce la Troia, bătută de vânturi.

Dar ne-apucă întunericul nopţii, şi el mai cu seamă

I-a mântuit pe Ahei cu vasele lor de pe maluri.

Noi îns-acuma să facem cum noaptea ne povăţuieşte.

Cina întâi să gătim. Deci hai, de la care daţi drumul

Cailor netezi la păr şi-n faţă le puneţi nutreţul;

Repede apoi să v-aduceţi oi grase şi boi din cetate,

Vin desfătos în burdufuri şi pâine destulă de-acasă,

Alţii s-alerge-n păduri ca s-adune pe-aici lemnărie,

Focuri s-aprindem şi până spre zori, cât e noaptea de mare

Dese focare să arză şi-n slavă s-ajungă văpaia,

Mi-e doar ca nu cumva pe întunericul nopţii Aheii

Fuga să ia şi să plece pe spetele largi ale mării,

Nu cumva ei să se-nluntre în tihnă şi fără de zbucium.

Vreau şi la dânşii în ţară să-şi mistuie încă amarul

Pricinuit de-o săgeată de-a noastră, de-o lance ascuţită

La repezirea-n corăbii, ca astfel să tremure oricine

S-ar mai lua la război cu noi, luptătorii din Troia.

Crainicii, dragii lui Zeus, să deie de veste-n cetate:

Toţi care-s oameni cărunţi şi tineri băieţi să s-adune

Jur împrejur pe la ziduri, să străjuie la metereze

Întemeiate de zei, iar femeile acasă să steie,

Cea mai sfioasă s-aprindă foc mare şi neadormită

Paza să fie, să nu se strecoare-n cetate duşmanii,

Oaste pe-acolo lipsind. Să fie întocmai cum vouă

Eu v-am grăit, o viteji. Ce-i bun peste noapte să facem

V-am lămurit; despre ziua de mâine oi vorbi dimineaţa.

Plin de nădejde eu rog pe zeimea din cer să m-ajute

Să măturăm de pe-aici pe câinii de-Ahei, care-ncoace

Pacostea şi nenorocul i-aduse pe mare-n corăbii.

Dar să veghem peste noapte păzindu-ne unii pe alţii.

Iar dimineaţa din zori înarmându-ne iară să-ncepem

Crâncena valmă şi harţă în tabăra lor la corăbii.

Şi-o să vedem noi atunci dacă el, Diomede voinicul,

De la corăbii spre zid ar putea să m-alunge pe mine

Ori eu pe el îl dobor şi-i prad armătura-ncruşită.

Mâine o să-ncerce puterea-i de poate veni să-mi înfrunte

Suliţa. Dar eu socot că el între cei mai de frunte

Are să cadă străpuns, cu un pâlc de tovarăşi alături,

Mâine când soarele va răsări. De-aş fi eu într-atâta

Nemuritor şi de-a pururea tânăr în zilele mele,

Cinste să am pe cât are Apolon şi Palas Atena,

Cum va fi ziua de mâine topenie oastei danae.”

Asta fu zisa lui Hector; cu chiot primiră Troienii, 216

Şi telegarii, de trudă asudaţi, de la ham sloboziră

Şi la teleagă tot insul apoi îl legă de curele.

Repede ei din cetate şi-aduseră boi şi oi grase,

Vin, băutură mieroasă, şi pâine de-acasă-ngrijiră

Toţi să-şi aducă şi mare mulţime de lemne cărară,

Zeilor jertfe depline apoi închinară, iar vântul

De pe câmpie purta înspre cer mirodenia cărnii

Arse pe-altare de ei, dar nu voiau zeii s-o guste;

N-o sufereau, căci nespus de urât le era Ilionul,

Priam precum şi poporul în lănci iscusitului Priam.

Dar cu încredere-n sine pe câmpul de luptă Troienii

Stau peste noapte păzind de la multele focuri aprinse.

Cum se arată pe boltă mândreţea de stele în jurul

Lunii frumos luminate, când molcom, senin e văzduhul;

Văile atunci, singuratice piscuri şi culmi răsărite

Ies la lumină, că nemărginit se dezvăluie cerul;

Stelele toate se văd, de se bucură-n sine păstorul

Tot aşa multe la număr păreau între vase şi Xantos

Vetrele aprinse de oastea lui Hector 'naintea cetăţii,

Mii de jeratice ardeau pe câmpie şi-aproape de ele

Câte cin'zeci de oşteni privegheau cât e noaptea de mare,

Caii pe-alături din orz şi alac ronţăiau la tot carul

Şi aşteptau Dimineaţa să vie pe tronu-i de aur.