Singuri în luptă rămaser-acuma Troienii şi-Aheii.

Unde şi unde mai tare se tot războiau pe câmpie;

Lănci ferecate zburau, azvârlite de-o parte şi alta,

Între prealinul Simois şi râul vultorilor Xantos.

Aias Telamonianul întâi, meterezul oştirii,

Rupse şiragul troian şi soţilor zare deschise,

Cum zdupui la pământ pe al Tracilor Domn, pe Acamas

Cel din Evsoros născut, om bun de vârtute şi mare.151

El mai întâi nimerindu-l la chivără-n creastă-i înfipse

Boldul în frunte, în os îi trecu ascuţita-i aramă

Şi peste ochi într-o clipă-i se puse-ntunericul morţii.

Iar Diomede ucise pe unul cu numele Axilos,

Fiul lui Teutras, venit din oraşul temeinic Arisbe.

Tare bogat era el, şi iubit era totuşi de oameni;

Casele avându-şi la drum, în gazdă primea pe oricine.

Însă din oaspeţii lui nu vine să-l scape niciunul

Dându-i acum ajutor, şi-i curmă suflarea Tidide,

Lui şi ortacului său, mânarul telegii, Calesiu; 152

Astfel pe-aceşti amândoi la urmă-i înghite ţărâna.

Iar între aceste, Evrialos răpuse pe-Ofelt şi pe Dresos

Şi năvăli la Esep, la Pedasos, feciorii Naiadei

Abarbarea şi-ai unui ales muritor, Bucolion,

Care-a fost fiul măritului crai Laomedonte, 153

Cel mai în vârstă copil născut din ascunsă iubire.

Turma de oi păstorind pe o nimfă-ndrăgi Bucolion;

Ea însoţită cu el îi născu pe aceia, doi gemeni,

Căror acum le strivi mădularele zdravene dalbe

Mecistead Evrialos, pe urmă-i goli de-armătură.154

Iar bătăiosul oştean Polipoit omorî pe-Astialos,

Craiul Ulise străpunse cu lancea-i pe unul Pidite

Percoţianul şi Teucru la fel îl strivi pe Aretaon.155

Iar pe Abderos cu lucia lance-l lăţi Antilohos,

Fiul lui Nestor, Atrid Agamemnon pe unul Elatos,

Care şedea-n prăvălatul Pedasos, aproape de râul156

Lin-curgător Satniois; din fugă răzbi pe Filacos

Leitos viteazul, pe când Evripil omora pe Melantiu.

Iar după asta pe-Adrastos îl prinse de viu luptătorul

Aprig Menelau; de spaimă pe câmp i-apucaseră caii

Şi-mpiedicându-se caru-n tufişuri de cătin-acolo,

Oiştea-n faţă la capăt se rupse, şi caii luară157

Vânt spre cetate, pe unde-o zbughiră de spaimă şi alţii;

Iar căpitanul Adrast, din car lunecând peste roată,

Cade pe brânci şi cu gura prin pulbere. Dar îl ajunge

Craiul Menelau Atrid cu suliţa lungă; de teamă

Roagă-se Adrast şi se milcuie aşa, apucându-i genunchii:

„Zilele cruţă-mi, Atrid, şi ia-ţi cuvenita răsplată.

Tata-i bogat şi la dânsul odoare găseşti o grămadă,

Aur şi-aramă şi fier făurit anevoie-n tot chipul.

Tata din toate o să-ţi dăruie ţie o groază de daruri,

Dac-auzi-va că eu sunt teafăr şi viu la corăbii.”

Astfel îl roagă pe el şi inima-i mişcă cu graiul.

Gata-i Atride să-l dea vizitiului său ca să-l ducă

El la corăbii pe-Adrastos. Atunci Agamemnon în pripă

Vine-ntr-un suflet acolo şi-l mustră şi ţipă la dânsul:

„Ce cruţi aşa pe duşmani cu firea ta moale, Menelau?

Tare frumos se purtară Troienii acasă la tine.

Nimeni acum de la ei să nu scape de moarte haină,

Nici să ne fugă din mână; nici pruncul ce-n sânu-i îl poartă

Mama să nu ne mai scape, ci toţi şi cu totul, de-a valma

Fără-ngropare şi urmă să piară mişeii din Troia!”158

Astfel îi zise viteazul şi fratelui mintea i-o-ntoarse,

Doar îi vorbise cu drept. De aceea-l împinse cu mâna

Dânsul îndată pe-Adrastos, iar craiul Atrid Agamemnon

Cu-o lovitură-n deşerturi îl dă peste spate şi iute

Pune picioru-i în piept şi lancea de frasin îşi smulge.

Nestor într-asta pe-Ahei aşa îndemna cu glas mare:

„Dragilor mei, voi tovarăşi de arme, vultani din Ahaia,

Nimeni să nu stea-napoi repezindu-se acum după pradă,

Gata să care cu el cât poate mai mult la corăbii,

Ci pe duşmani să-i ucidem întâi şi apoi, pe-ndelete,

Voi despoia-veţi pe morţi care s-află răzleţi pe câmpie.”

Asta le zise şi-aprinse la toţi vitejia şi avântul.

Oastea troiană, din nou de gloata de-Ahei cotropită

Şi vlăguită, sta gata să fugă napoi spre cetate,

Dar la Eneas atunci şi la Hector se duse Helenos,

Fiul lui Priam, fruntaş zodier, şi le zise: „Tu Hector, 159

Şi tu Eneas, pe voi doar v-apasă mai tare tot greul

Dus de ai noştri, de toţi, că în fruntea lor sunteţi de-a pururi

Când vă sumeteţi la trebi, dacă-i vorba de sfat ori bătaie -

Staţi, şi luând-o la dreapta, la stânga, opriţi înaintea

Porţilor oastea, ca ea la femei să nu cadă în braţe

Dându-se tot înapoi, şi în hohot să râdă duşmanii.

Când după asta trezi-veţi curaju-nglotirilor toate,

Noi stărui-vom aici şi ne-om bate morţiş cu Danaii,

Cât om fi noi de obosiţi; nevoia de-acum ne sileşte.

Tu însă, Hector, dă fuga-n cetate şi du-te la mama,

Spune-i s-adune pe doamnele noastre, să meargă cu ele160

La cetăţuie pe deal, unde-i templul zeiţei Atena.161

Poarta locaşului sfânt să deschidă cu cheia, şi acolo

Straiul ce ea socoti-va că-i mai arătos şi mai mare,

Mai preţuit şi mai scump decât orice veşminte din casă,

Ea pe genunchii zeiţei Atena frumos să-l aşeze

Şi-n rugăciune să-i juruie jertfă de douăsprezece

Tinere junci neatinse de bold, dacă ea se îndură

Şi-are să cruţe oraşul, femeile noastre şi fiii

Şi de la ziduri, de-aici, o să-nlăture pe Diomede,

Războitorul cumplit care-mprăştie groazele fugii.

El între Ahei mi se pare că-i neîntrecut în putere.

Nu ne temurăm atâta vreodată de însuşi Ahile,

Care se zice că-i fiu de zeiţă, dar el, Diomede,

Prea-i căpiat luptător şi cumpănă nimeni nu-i ţine.”

Zise şi Hector cu drag îi ascultă frăţeştile sfaturi,

Iute s-aruncă din chelnă cu toat-armătura pe sine,

Ţepe ascuţite rotind prin oaste da zor pretutindeni

Şi-ntărâta la război şi-o crâncenă harţă se-ncinse.

Armia-i, învârtejită spre-Ahei, stătu împotrivă;

Deter-Aheii-napoi şi îndată slăbiră din arme:

Şi-nchipuiau că din slava-nstelată un zeu coborâse

Şi-i ajuta pe Troieni, c-aşa le-a fost grabnic întorsul.

Hector acuma silea pe ai săi şi zicea cu glas tare:

„Voi, inimoşilor mei, şi voi, ajutoare slăvite!

Fiţi, o, prieteni, bărbaţi şi porniţi înainte năvală

Până ce eu în cetate m-oi duce să spun la bătrânii

Sfetnici ai noştri, să spun şi femeilor noastre de-acasă

Rugă să-nalţe la zei şi să juruie jertfe bogate.”

Asta rostindu-le, Hector îndată porni spre cetate.

Pavăza-i cea gurguiată cu marginea negrei curele,

Lungă fiind, i-ajungea la călcâi şi la ceafă deodată.

Glaucos Hipolohianul atunci şi Tidid Diomede

Se întâlniră în mijlocul oştilor, gata de luptă.

Cum împotrivă păşind se-apropie unul de altul,

Zice întâi Diomede cel aprig în toiul luptării:

„Cine eşti tu şi din ce neam de oameni, alese voinice?

Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi.

Prea te încumeţi acum, ba nici nu e altul ca tine

Cutezător, de te bizui să-ntâmpini amarnica-mi lance.

Vai de părinţii acelor ce vin să-mi înfrunte mânia!

Dacă din cer te cobori şi eşti vreun zeu fără moarte,

Spune-mi; cu zei din Olimp eu nu-s bucuros să mă-ncaier,

Nici al lui Drias fecior, şoimanul Licurgos odată162

Nu mai trăi îndelung, dacă-n vrajbă se puse cu zeii;

El fugări oarecând de pe coastele Nisei cea sfântă

Nimfele, doice-a lui Bacchus, de patimă-aprins, iar ele

Beţele şi-au lepădat, că din urmă le-ajunse cu boldul

Ucigătorul Licurg. Luând fuga şi Bacchus în mare

S-a scufundat sub talaz, şi acolo primitu-l-a-n braţe

Tetis pe el tremurând, că mare-i fu spaima de gura

Şi-nfricoşările lui. Dar zeii ce-n tihnă duc traiul

S-au supărat pe Licurg, şi-orbitu-l-a fiul lui Cronos.

N-a mai trăit apoi mult, de cum urgisitu-l-au zeii;

N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice.

Numai de eşti muritor şi hrană ţi-e rodul câmpiei,

Vin'mai încoa să te-ajungă mai repede-arcanul pieirii.”

Fiul cel falnic al lui Hipolohos la asta răspunse:

„Ce mă-ntrebi oare de neam, inimoase Tidid Diomede?

Cum e cu frunzele, aşa-i şi cu neamul sărmanilor oameni;

Unele toamna le scutură vântul şi cad ofilite,

Altele codrul le naşte-nverzind, dacă dă-n primăvară:

Astfel pe lume şi valul de oameni se naşte şi moare.

Iar dacă vrei să cunoşti şi aceea ce-ntrebi, o, viteze,

Neamul din care sunt eu şi pe care-l ştiu mulţi: e în fundul

Ţării păscute de cai, prin Argos, oraşul Efira.163

Cel mai şiret muritor a trăit pe acolo, Sisifos.

El s-a născut din Eol, Sisifos născut-a pe Glaucos,

Glaucos apoi a născut pe vrednicul Belerofonte, 164

Căruia zeii de zestre mândreţe i-au dat şi vârtutea

Fermecătoare. Dar Proitos îi puse gând rău şi din ţară

El pe voinic îl goni, că fuse mai tare ca dânsul

Printre Argii, că de sus el avea peste aceia domnie.

Antia, mândra nevast-a lui Proitos, de patim-aprinsă,

Vru să s-apropie-n taină de el; însă Belerofonte,

Bun şi cuminte fiind, învinse ispita femeii.

Dânsa lui Proitos atunci îi zise, scornind o minciună:

„Una din două, sau mori sau ucide-mi pe Belerofonte,

Dragoste silnic-a vrut cu mine să facă mişelul.”

Zise, şi craiul de ciudă s-aprinse auzindu-i vorbirea,

Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise

Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi,

Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită165

Şi poruncind s-o arate crăiescului socru, să-l piarză.

Bine de zei ocrotit, făcu până-n Licia drumul.

Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,

Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă

Zile şi jertfe de nouă juncani mai aduse pe-altare.

Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,

El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă

Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos.

Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii,

Craiul l-a pus să omoare întâi pe Himera, o iasmă

Nebiruită, din viţă de zei, nevăzută de oameni:

Leu înainte, în spate un balaur şi capră la mijloc,

Groaznic din gură pufnind văpăi de mânie-arzătoare.

Dar în cereşti arătări bizuindu-se, el o răpuse.

Şi cu slăviţii Solimi mai avu de luptat dup-aceea, 166

Şi asta-i fu cea mai grea dintre luptele date. La urmă

El se bătu şi zdrobi pe-Amazoanele cele bărbate.

Totuşi la-ntoarcerea-i craiul o cursă vicleană-i întinse:

Dânsul alese din ţara-i cea largă şi puse la pândă

Oameni tot unul şi unul. Din ei însă nimeni acasă

Nu se întoarse-napoi; pe toţi îi ucise viteazul.

Cum înţelese că Belerofonte se trage din neamul

Zeilor, craiul acasă-l opri şi pe fiică-sa-i dete.

Cinstea domniei pe urmă cu el împărţi pe din două, 167

Iar Licienii-i dădură pământ minunat de moşie, 168

Loc de răsad şi-arătură, ca el s-aibă parte deplină.

Belerofonte avut-a trei fii din această-ncuscrire:

Pe Hipoloh, pe Isandru şi pe Laodamia, care,

Împreună cu Zeus, avu de fecior pe Sarpedon

Cel ca un zeu de-arătos înarmat în veşminte de-aramă.169

Bietul Sarpedon la urmă, de cum urgisitu-l-au zeii,

Singur a tot rătăcit pe câmpia ce-i zice Aleus,

Pasuri de om ocolind cu inima ruptă de jale.

Iar pe Isandru-l ucise al armelor zeu cel de-a pururi

Nesăţios de război, când el se lupta cu Solimii;

Sora-i se stinse deodată trăsnită fiind de Artemida,

Iar Hipoloh mi-e părinte, şi iată de unde mi-i neamul.

El mă trimise la Troia şi-mi dete-nadins o povaţă.

Veşnic întâiul în arme să fiu şi să-ntrec pe oricine, 170

Neamul părinţilor mei să nu-l fac cumva de ruşine,

Doar a fost neam strălucit şi în Licia şi în Efira.

Vezi dar de unde sunt eu şi din ce fel de viţă mărită.”

Glaucos aşa povesti şi fu vesel Tidid Diomede.

Lancea-şi înfipse îndată-n pământ şi cu graiul

Molcom şi prietenos căpitanului astfel răspunse:

„Tu-mi eşti prieten ca oaspe legat cu părinţii din vremuri;

Ştiu că Oineu răposatul în gazdă-l ţinu ca pe-un oaspe

Trei săptămâni oarecând pe vrednicul Belerofonte.

Daruri frumoase schimbară din prietenie-ntre dânşii.

Moşu-mi Oineu dărui un chimir de porfiră din parte-i,

Belerofonte o cupă de aur cu gemene toarte.

Cupa şi-acum o păstrez, la plecare-am lăsat-o acasă.

Ce-a fost cu tata-mi Tideu după asta, eu nu mai ţiu minte,

El m-a lăsat un copil, când ai noştri la Teba pieriră.

Fi-vei tu dară de-acuma prin Argos iubitul meu oaspe,

Eu ţi-oi fi oaspe în Licia, dacă veni-voi pe-acolo.

De-asta şi să ne ferim înde-noi de-a ne bate cu arma,

Sunt doar atâţia Troieni şi tovarăşi de-ai lor pentru mine

Ca să dobor, numai zeii să vrea şi picioarele mele.

Sunt şi Aheii destui, doboară pe cine putea-vei.

Hai dar să facem noi trampă de arme-ntre noi ca să ştie

Toţi de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.”

Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna

Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa.

Glaucos atuncea, de Zeus orbit, a făcut cu Tidide

Schimb luând arme de aramă în preţ de vreo nouă

Boi şi dând armele-i scumpe aurite de-o sută de tauri.

Hector într-asta sosi la stejar pe la Porţile Schee.

Iute spre el alergară neveste şi fete din Troia,

Care de care să-ntrebe de fraţi şi de fii şi de rude

Şi de bărbaţi; el pe rând le tot îndemna să se roage

Toate de zei, c-aveau multe să fie bătute de soartă.

Hector ajunse pe urmă la mândrul palat al lui Priam,

Case ce-aveau netezite pridvoare cu stâlpi şi-năuntru

Înşiruite cincizeci de dalbe iatacuri zidite

Toate din piatră cioplită, şi-n care pe paturi strujite

Fiii lui Priam dormeau cu nevestele lor împreună.

Altele-n dreptul acestora-n fund, în aceeaşi ogradă

Douăsprezece iatacuri zidite din netedă piatră

Stau înşirate la fel, şi-n ele dormeau ai lui Priam

Gineri alături de-a lor închinate cinstite neveste.171

Iese-naintea lui Hector blajina şi darnica-i mamă, 172

Când se ducea ca să vadă pe fiica ei cea mai frumoasă,

Pe Laodice, de mână-l luă şi-ncepu să-l întrebe:

„Ce-ai venit, fiule, aici, părăsind bătălia cea cruntă?

Tare ne-or fi prididind cu armele-n preajmă la ziduri

Nesuferiţii de-Ahei şi inima-ncoace te mână,

Rugă lui Zeus să-nalţi la altarele din cetăţuie.

Stai însă tu să-ţi aduc înainte vin dulce ca mierea,

Paos întâi să închini părintelui Zeus şi altor

Nemuritori şi apoi să bei tu, că-ţi va fi cu priinţă;

Vinul, când omu-i trudit, grozav îi prieşte de bine,

Şi tu eşti prea obosit de când aperi pe-ai tăi de primejdii.”

Zise crăiesei atunci încoifatul şi marele Hector:

„Nu-mi da vin dulce, iubita mea mamă, să nu-mi iei

Vlaga din piept şi să moi puterea şi-avântul din mine.

Nici nu cutez să închin lui Zeus cu mâini nelăute

Paos de vin; e păcat să te-apuci a rosti rugăciune

Celui din nouri, de sus, cu măcşeala de sânge pe tine.

Du-te tu, maică, mai iute la templul zeiţei Atena

Dăruitoarea izbândei, ia jertfe şi doamnele-adună.

Ia şi cu tine un strai, care-i cel mai frumos şi mai mare,

Şi dintre toate mai scump din câte păstrezi în cămară,

Şi pe genunchi la icoana pletoase-i Atena-l aşază,

Juruie apoi că în templu dai jertfe de douăsprezece

Tinere junci neatinse de bold, dacă ea se îndură

Şi-are să cruţe oraşul, femeile noastre şi fiii

Şi de la ziduri de-aici o să-nlăture pe Diomede,

Cel mai avan luptător care împrăştie groazele fugii.

Du-te tu dar, la templul zeiţei ce dă biruinţa.

Eu mă voi duce la Paris să-l chem la război, dacă dânsul

Vrea să asculte ce-i spun, mai bine-nghiţi-l-ar pământul!

Domnul olimpic ni-l dete, ca pacoste mare să fie

Tatălui Priam măritul şi fiilor săi şi cetăţii.

Doamne, de l-aş vedea coborându-se-n umbra lui Hades,

M-oi uşura de necaz şi uita-voi amarul vieţii.”

Asta viteazul grăi, iar mama-i se duse prin casă,

Dete poruncă la roabe s-adune pe doamne-n cetate.

Ea după asta-n cămara cu dulce miros se depuse;

Pânze o grămadă pe-acolo erau înflorate-n tot felul,

Lucrul de mân-al femeilor sidoniene, pe care

Paris acasă la el le-adusese de unde-i Sidonul, 173

Cum adusese-nainte pe mare la fel pe Elena

Cea din părinte mărit. Hecuba, de dragul zeiţei,

Ia din veşminte pe cel mai frumos înflorat şi mai mare,

Strălucitor ca o stea, care-ntins se afla pe sub clitul

De ţesături, şi ia drumul de multe femei însoţită.

Cum laolaltă pe deal sosiră la templul Atenei,

Poarta pe loc le deschise frumoasa la faţă Teano, 174

Fiica lui Chises, pe care o ţinea călăreţul Antenor;

Ea preoteasă era de Troieni rânduită la templu.

Braţele-ntinseră toate bocindu-se-n faţa zeiţei.

Straiul în mână luând după asta cucernic Teano

Cea-mbujorată l-a pus pe genunchi la icoana zeiţei

Şi-a început să se roage fierbinte de fiica lui Zeus:

„Sfântă zeiţă, tu, stâlpul cetăţii, cunună-ntre zâne,

Sfarmă tu suliţa lui Diomede Tidid şi pe dânsul

Fă-mi-l să cadă pe brânci înainte la Porţile Schee

Ca să-ţi aducem îndată o jertfă de douăsprezece

Tinere junci nesupuse la jug, dac-ai milă de Troia

Şi de bărbaţii Troieni, de bieţii lor fii şi neveste.”

Astfel în rugă rosti, dar nu vru s-audă zeiţa.

Până ce ele pe deal se rugară de fiica lui Zeus,

Hector în grabă se duse la curtea cea mândr-a lui Paris,

Curte zidită de el cu meşterii cei mai de frunte,

Care trăiau pe atunci ca zidari în acele meleaguri.

Dânşii făcură palatul cu sală, iatac şi ogradă,

Sus în cetate pe lângă palatul lui Priam şi Hector.

Intră viteazul în casă. În mână ţinea el o lance175

Lungă de unspre'ce coţi, şi-n faţă-i lucea ascuţişul

Lăncii lucrat din aramă şi-ncins cu-o verigă de aur.

El în odaie-l găsi îngrijind de frumoasele-i arme;

Tot căuta pipăind ba platca, ba arcul, ba scutul.

Iar mai încolo, Elena stătea-mpresurată de şerbe

Şi îndemna ţesătoarele ei la mândreţe de lucru.

Cum dă cu ochii de Paris, începe să-l mustre viteazul:

„Nenorocite, nu-i drept să te mânii aşa pe ai noştri,

Oamenii pier, ca să apere zidul înalt şi oraşul,

Şi numai tu eşti de vină că-n jurul cetăţii ne-ncinse

Foc şi potop. Deci nu eu, ci tu s-ar cădea pe oricine

Să-l dojeneşti, dacă-l vezi că fuge de greul luptării.

Scoală şi hai, să nu cadă cetatea topită în flăcări.”

Paris cu chipul de zeu la vorbele fratelui zise:

„Hector, mustrarea ţi-a fost cu temei şi deplină dreptate,

De-asta şi eu îţi răspund, ia seama tu dară şi-ascultă:

Nu de mânie cumva într-atâta şi ciudă pe-ai noştri

Şed eu în casă, ci vrut-am să stau cufundat în durere.

Dar m-a luat adineauri nevasta cu graiuri plăcute

Şi m-a urnit spre război. Socot şi eu însumi că asta

E mai cu cale, că nu stă la unul mereu biruinţa.

Deci mă aşteaptă puţin să pun armătura, ori du-te;

Eu după tine am să viu, că doar te-oi ajunge din urmă.”

Asta grăi el atunci, iar Hector nimic nu răspunse.

Dar îl opri cu grai dulce Elena: „Sărmane cumnate

Cu o sfruntată ca mine, unealtă de rău şi de groază,

Bine-ar fi fost dacă-n ziua când eu fui născută de mama,

M-ar fi luat să mă zboare pe munte un vifor năprasnic

Ori să m-arunce departe în clocotul mării, căci valul

M-ar fi-nghiţit înainte ca toate aceste să fie.

Dar dacă zeii ursitu-mi-au astfel să duc osândire,

Soţul măcar să-mi fi fost bărbat mai cu suflet, să simtă

Hula, mânia şi multa batjocur-a lumii. Dar dânsul

N-are nici astăzi curaj şi nici o să aibă vreodată,

De-asta şi mie mi-e teamă că-şi ia cuvenita răsplată.

Intră tu însă, cumnate, pofteşte pe scaunul ăsta

Şi mai răsuflă, că prea eşti trudit de război şi de grijă

Numai din vina lui Paris şi-a mea păcătoasa; de-aceea

Şi ne-a fost dat de la Zeus ursită din cele mai triste,

Chiar după moarte pe lume s-ajungem a fi de poveste.”176

Se-mpotrivi însă marele Hector la asta şi zise:

„Cât m-ai pofti de cu drag, tu n-ai să mă-ndupleci, Eleno.

Mi-e doar cu mult mai în grabă s-ajut şi să sprijin pe-ai noştri,

Care grozav după mine tânjesc şi mi-aşteaptă sosirea.

Tu dar zoreşte pe Paris şi însuşi silească-se acuma,

Cât mă găsesc în cetate, să-mi iasă mai repede-n cale.

Eu am să intru acasă la mine să văd înc-o dată

Oamenii mei şi copilul meu fraged şi draga-mi soţie;

Nu ştiu de-acum dacă eu înapoi m-oi întoarce vreodată,

Sau poate capul mi-or pune, cu mâna duşmanilor, zeii!”

Asta rostindu-i, se duse-ncoifatul şi marele Hector.

Numaidecât el ajunse la curtea-i cea bine-zidită.

Nu întâlni el acasă pe dalba-i soţie-Andromaha;

Ea îşi luase pe prunc şi cu-o şerbă bine gătită

Sta peste poartă la turn jelind şi bocindu-se acolo.

Neîntâlnindu-şi în casă femeia cea plină de daruri,

Hector în prag se opri şi-ncepu să întrebe pe şerbe:

„Fetelor, spuneţi-mi drept şi nu-mi tăinuiţi adevărul;

Oare-ncotro s-o fi dus Andromaha lăsându-şi odaia?

Poate se duse cumva la surori, la cumnatele mele?

Sau însoţi pe femeile care-s la templul Atenei,

Parte la rugă să ia şi să-mbune temuta zeiţă?”

Harnica lui chelăriţă aşa la-ntrebare-i răspunse:

„Dacă-nadins porunceşti să-ţi spun adevărul, stăpâne,

Află că nu-i la surori şi nici la cumnatele tale,

Nici cu femeile care sunt duse la templul Atenei

Parte la rugă să ia spre-a-mbuna pe temuta zeiţă,

Ci o porni înspre turnul cel mare auzind că Troienii

Sunt copleşiţi de duşmani şi că tare mai biruie Aheii.

Repede dânsa tehuie fugi înspre zid şi acuma

Poate va fi pe la turn; cu fata ce-i poartă copilul.”

Asta grăi chelăriţa, iar Hector în pripă din casă

Pleacă pe unde venise, pe uliţi frumos pietruite; 177

Trece prin marea cetate, şi când apucase în dreptul

Porţilor Schee, pe unde avea drum înapoi spre câmpie,

Grabnică-i iese-nainte soţia-i bogat înzestrată,

Alb-Andromaha, copila bărbatului domn Aetion,

Care şedea în cetate la Teba sub muntele Placos

Cel păduros şi domnea peste cilicieni. A lui fiică

Fu însoţită cu Hector, viteazu-mbrăcat în aramă.

Dânsa în cale-i ieşi împreună cu-o fată de casă

Care pe braţe purta pe-al lui Hector odor, copil fraged,

Nevinovat şi la faţă frumos ca luceafărul. Hector

Îl poreclise Scamandriu, ceilalţi îi ziceau Astianax,

„Domnul cetăţii”, că tată-său singur ţinea Ilionul.

Cum îl văzu pe copil, zâmbi şi-l privi pe tăcute;

S-apropie Andromaha de el, podidită de lacrimi,

Mâna i-o strânse, pe nume-i grăi, apoi zise lui Hector:

„Inima ta te va pierde, sărmane, şi n-ai măcar milă

De un copil care-i prunc şi de mine, o biată femeie.

Văduvă fi-voi curând, că toţi au să tabere-n tine

Şi-au să te-omoare vrăjmaşii îndată; iar dacă te-oi pierde,

Fi-mi-ar mai bine să intr-un pământ, că vr'o altă nădejde

N-o să-mi rămâie, când tu vei muri, fără numai

Plâns şi suspinuri. Că nu mai trăieşte nici tata, nici mama.

Ştii că pe bietul meu tată-l ucise cumplitul Ahile,

Când pustii a Cilicilor largă bine-zidită cetate,

Teba cu-naltele-i porţi. Răpusu-l-a el pe Aetion,

Inima-i nu l-a lăsat să-i prade măiestrele arme.

Arsu-i-a trupul gătit cu toat' armătura, şi-asupra-i

Măgură el a-nălţat, şi ulmi îi sădiră în preajmă

Zânele munţilor, fetele împlătoşatului Zeus.

Şapte-mi fuseseră fraţii acasă la noi şi tusşapte

Ei într-o zi mai demult plecară pe lumea cealaltă,

Iutele Ahile-i ucise când ei îşi mânau la păşune

Ciurda chiloşilor boi şi turmele oilor albe.

Numai pe mam-a cruţat-o, pe biata crăiasă din Teba,

Şi c-o mulţime de pleanuri încoace-o aduse robită

Şi pe o groază de daruri el dezrobind-o, ci-n urmă

Ea de năprasnă muri: Artemid-a trăsnit-o cu arcul.178

Tu-mi eşti dar, Hector, şi tată şi mamă cinstită şi frate,

Tu-mi eşti bărbatul în floare. Deci rogu-te acuma, te-ndură,

Stai în cetate pe-aicea la turn, ca să nu-ţi laşi în urmă

Fiul lipsit de părinte şi văduvă biata-ţi femeie.

Oastea-ţi opreşte pe lângă smochinul sălbatic, pe unde

Lesne se urcă-n cetate şi zidul se sparge mai lesne;

Doar pe acolo de trei ori veniră să-ncerce duşmanii,

Aias cei doi cu oştirea şi Idomeneus vestitul,

Fraţii Atrizi cu ai lor şi viteazul Tidid Diomede,

Ori că le spuse vr'un om ştiutor de-ale zeilor taine

Sau poate aşa cum le-a fost de la sine îndemnul şi sfatul.”179

Iar încoifatul şi marele Hector atunci îi răspunse:

„Grijile aceste, femeie, mă bat şi pe mine, dar tare

Mi-ar fi ruşine de-ai mei, de bărbaţi şi femei de la Troia,

Dac-aş fugi de război şi aş sta tupilat ca mişelul.

N-am vr'o pornire spre asta, căci eu m-am deprins să fiu pururi

Gata de luptă şi-n frunte mereu la război să mă-ncaier

Pentru a părintelui meu şi a mea înaltă mărire.

Bine ştiu totuşi, mi-o spune doar mintea şi inim-adese:

Are să fie o vreme, când Troia cea sfântă pieri-va,

Priam, şi el, şi poporul în lănci iscusitului Priam.180

Nu de durerea Troienilor însă mă doare-într-atâta,

Nici de-a părinţilor mei, a Hecubei şi-a craiului Priam,

Nici de a fraţilor mei care, câtu-s de mulţi şi puternici,

Tot o să cadă prin colb la iureşul oastei duşmane;

Cât mi-e de tine în oara când fi-vei smuncită de vr'unul

Dintre Ahei şi vei plânge răpită fiind în robie.

Dusă prin Argos, vei ţese ştiind de porunca stăpânei

Şi din Hiperia sau din Meseis, tu apă căra-vei181

Fără să vrei, că silită vei fi de cumplita nevoie.

Zice-va, cum te-ar vedea oarecine cu lacrimi pe faţă:

Asta-i femeia lui Hector, întâiul viteaz, căpitanul

Oastei troiene din vremea războiului cel de la Troia.

Asta va zice, şi amarul din nou te va frânge de jalea

Soţului care putea să te scape din jugul robiei.

Dar să m-acopere ţărna mai bine, să n-aud nainte

Vaietul tău de durere, când silnic te-or duce-n robie.”

După ce asta vorbise, spre fiul său braţele-ntinse

Falnicul Hector, dar el cu ţipăt se-ntoarse la sânul

Fetei cu brâul frumos, de spaimă lovit la vederea

Hainei de aramă şi a crestei făcute din coamă

Lungă de cal care-n chivără tot fâlfâia-ngrozitoare.

Râse privind pe copil şi tatăl şi mama-i cinstită.

Coiful îndată şi-l scoase din cap după asta măreţul

Hector şi-l puse pe jos, de-a stat orbitor de sclipire.

După ce-apoi îşi sărută copilul şi-l leagănă-n braţe,

Roagă-se aşa el de Zeus şi zeii ceilalţi deopotrivă:

„Zeilor, faceţi voi toţi ca iubitul meu fiu să ajungă

Cel mai de frunte bărbat la Troieni şi ca mine, tot astfel

Vrednic şi tare să fie şi-n Troia domnească puternic.

Şi oarecine la întorsu-i din luptă să zică vreodată:

Bate pe tata-i cu mult. S-aducă şi prăzi sângerate

De la vrăjmaşul ucis, să se bucure sufletul mamei.”

Asta el zise şi-ntinse pe prunc la nevastă-sa-n braţe;

Ea bucuroasă la sânul ei plin de mireasmă-l primise,

Dulce cu lacrimi zâmbind. Iar Hector, privind-o cu milă

Şi netezind-o cu mâna, pe nume o cheamă şi-i zice:

„Sufletul nu-ţi amărî fără cumpăt, sărmană femeie.

Nimenea, dacă nu-i scris, viaţa nu-mi poate răpune;

Doar e ştiut, de ursită nu poate să scape niciunul, 182

Fie voinic ori mişel, o dată ce-n lume se naşte.

Du-te-napoi liniştită şi-ţi cată de treburi acasă,

Vezi de vătale şi furcă şi-ndeamnă pe roabe să fie

Harnice-alături de tine şi las'că de arme purta-vor

Grijă bărbaţii Troieni şi eu mai presus decât alţii.”

Astfel îi zise şi coiful luă de pe jos şi se duse

Falnicul Hector, iar scumpa-i soţie pornind spre acasă

Faţa mereu înturna înapoi năpădită de lacrimi.

Repede ajunse la curtea frumos locuit-a lui Hector,

Unde găsi pe mai multe din roabele ei, care toate,

Cum o văzură pe ea, începur-a boci şi a plânge.

Tot îl jeleau încă-n viaţă pe Hector în casă la dânsul,

Nemaiavând vreo nădejde că el înapoi o să vie

De la război, neatins de focul şi braţul ahaic.

Nu întârzie după-asta nici Paris în casele-i nalte.

După ce-şi puse podoaba de arme lucrate-n aramă,

Tare-n picioarele-i repezi, el fuga porni în cetate.

Cum odihnit şi în iesle cu orz îndopat bidiviul

Rupe căpăstrul în grajd şi în tropot s-aşterne câmpiei,

Unde fusese deprins la râu curgător să se scalde;

Fuge cu fală, şi capul şi-l poartă pe sus, şi pe umăr

Flutură coama-i în vânt; el mândru de-a lui frumuseţe

Sprinten se saltă şi merge în pajiştea lui cunoscută;

Astfel şi Paris, pornind de la el, de pe dealul Pergamos.

Mândru ca soarele sub armătură lucind se coboară

Vesel şi iute, purtat de picioarele-i repezi. Îndată

Dă peste Hector, când el sta gata să plece din locul

Unde stătuse vorbind cu nevastă-sa lângă ieşire.

Paris i-apucă-nainte cu vorba şi-i zice: „Bădie,

Iartă, că tu eşti grăbit şi în loc te ţinui cu zăbava;

Nu venii, poate, la vreme cum tu ai cerut de la mine.”

Clatină Hector din coif şi fratelui său îi răspunde:

„Dragul meu, drept judecând, nu e nimenea care să scadă

Faptele tale de oştean, te ştiu că în arme eşti vrednic.

Dar tu te laşi înadins şi nu vrei să lupţi, iar pe mine

Straşnic mă doare auzind cum tot te defaimă Troienii,

Care de dragul tău numai se străduie amarnic şi-asudă.

Dar s-o întindem la drum, că toate-ntre noi vor fi bune,

Dac-ajuta-ne-va cerul vreodată la vetrele noastre

Zeilor noi să-nchinăm paharul în voia cea bună,

După ce vom alunga pe duşmani din hotarele ţării.”