Asta grăi şi pe poartă ieşi repezindu-se Hector.

Fratele-i Paris mergea după el şi erau deopotrivă

Gat-amândoi să dea buzna cu arma, să stea la bătaie.

Cum e prielnicul vânt adiat de un zeu după voia

Bieţilor corăbieri care-ntr-una cu netede vâsle

Apele mării despică plutind şi sunt frânţi de-obosire;

Astfel şi ei s-arătară Troienilor după dorire.

Paris întâiul cu arcul lăţi la pământ pe Menestiu

Beoţianul din Arne, feciorul lui crai-Areitoos183

Cel purtător de măciucă şi-al Filomedusei.

Cu lancea Hector chiti în cerbice pe Eioneu, sub chenarul

Meşteşugit de la coif şi-i frânse tăria. Iar fiul

Lui Hipoloh, căpetenia celor din Licia, Glaucos

Dete cu suliţa-n toiu-ncleştării de arme şi-n umăr

Pe Ifinou nimeri, pe-al lui Dexiu vlăstar, la urcarea

Lui în cotigă, iar el de pe ea toropit se prăvale.

Când a văzut pe Troieni cu ochii ei ageri Atena

Cum doborau pe Ahei în toiu-ncleştărilor crunte,

Iute de sus din Olimp se coboară şi vine la Troia.

Dar de pe deal din Pergam, cum dete cu ochii de dânsa, 184

Febos în faţă-i ieşi, că voia să învingă Troienii.

Se întâlnir-amândoi la stejarul de lângă cetate.

Fiul lui Zeus, Apolon, întâi începu s-o întrebe:

„Fiic-a lui Zeus cel mare, de ce vii aşa de-ahtiată

De pe Olimp? Şi de unde această pornire-nfocată?

Vrei să ajuţi pe Danai şi lor să le dai biruinţă?

Ştiu că de bieţii Troieni nu-ţi pasă, de-ar fi chiar să piară.

Dacă tu însă m-asculţi, ar fi mai cu cale să punem

Capăt războiului azi şi vărsării de sânge, iar mâine

Pot să se bată din nou între dânşii Troienii şi-Aheii

Până ce Troia dărmată va fi, dacă asta vă place

Vouă zeiţelor, să pustiiţi a lui Priam cetate.”

Palas Atena îndată răspunse lui Febos Apolon:

„Bine, Ţintaşule, fie. Şi eu doar cu gândul acesta

Am şi venit din Olimp între Ahei şi Troieni să iau parte.

Spune-mi dar cum socoteşti că se poate curma bătălia?”

Domnul olimpic Apolon la asta răspunse zeiţei:

„Hai să trezim al lui Hector năprasnic avânt spre bătaie,

C-are să cheme apoi singur cu el să s-apuce vreunul

Dintre Danai, să se-ncingă la crâncenă luptă pieptişă.

Şi, îndârjindu-se atunci la chemarea lui Hector,

Aheii Au să ridice pe unul de-al lor spre a se bate cu dânsul.”

Ast-a zis Febos şi-l ascultă mulţumită zeiţa.

Fiul lui Priam Helenos cu mintea ghicindu-le sfatul

Celor doi zei şi ştiind ce puseră dânşii la cale,

Iute se duse la Hector, s-apropie şi-i cuvântează:

„Fiu al lui Priam, tu, Hector, la minte potriva lui Zeus,

Vrei tu acum să m-asculţi? Că tu eşti iubitul meu frate.

Fă pe Troieni şi pe Ahei să-nceteze cu a lor bătălie;

Cheamă tu singur apoi să te măsuri cu unul tot singur,

Cel mai viteaz din Ahei, la vajnică luptă pieptişă.

Nu ţi-i menit încă ţie să mori împlinindu-ţi ursita,

Am auzit-o chiar eu, când zeii acum se vorbiră.”185

Zice, iar Hector se bucură foarte auzindu-i cuvântul

Şi între armii păşind cu suliţa prinsă de mijloc,

Cetele opri el din mers şi-ndată stătură cu toţii.

Şi Agamemnon atunci făcu să s-aşeze Danaii.

Febos cu arcul de-argint într-asta şi Palas Atena

S-au aşezat, de păreau la chip unor pajuri asemeni,

Sus pe stejarul înalt al lui Zeus, de scut purtătorul,

Şi bucuros se uitau la bărbaţi, ale căror şiraguri

Stau îndesite, o pădure de coifuri, de suliţi şi scuturi.

Ca undişoare mişcate de vântul de-apus câteodată,

Când el apucă să sufle şi-ntunecă luciul mării;

Dese tot astfel pe câmp de-o parte şi alta s-aşază

Şiruri de-Ahei şi Troieni. Iar Hector aşa cuvântează:

„Daţi ascultare, Troieni şi Ahei, cu frumoase pulpare,

Vreau un cuvânt să vă spun după'a inimii mele poruncă.

Nu vru 'mplinirea tocmelii Cronion înalt-domnitorul,

Ci duşmănos către unii şi alţii ne-mpinge la arme

Până ce sau cuceri-veţi cumva Ilionul puternic

Ori veţi cădea copleşiţi de ai noştri pe lângă corăbii.

Iată, fruntaşii Aheilor toţi sunt aicea de faţă.

Cine se bizuie acum între ei să se puie cu mine

Vie din mijlocul lor încoace-mpotriva lui Hector.

Una mi-e însă-nvoiala şi Zeus să fie ca martor:

Dacă pe mine cumva mă doboară cu lancea-i de-aramă,

Poate să-mi prade armătura, cu sine s-o ia la corăbii;

Vreau numai trupul să-mi deie acasă-napoi, ca Troienii

Jalnici, bărbaţi şi femei, după moartea-mi, pe rug să mi-l ardă.186

Iar dacă eu îl omor şi Apolon îmi dă biruinţa,

Armele-i am să le prad şi ducându-le apoi în cetate,

Am să le spânzur în templul arcaşului Febos Apolon.

Leşul în schimb înapoi îl voi da să-l luaţi la corăbii,

Să-i îngropaţi rămăşiţele şi un mormânt după asta187

Să-i ridicaţi pe la marginea mării întinse, Helespontul188.

Zice-va cine va trece pe-acolo cândva dup-aceea

Călătorind în corabie pe-ntunecatele valuri:

Iată mormântul acelui bărbat care-odată, pe vremuri,

Fost-a vestit ca viteaz şi pierit-a de arma lui Hector;

Asta va zice cândva, şi slava mea veşnică fi-va.”

Dânsul aşa le vorbi, iar ei molcom tăcură cu toţii.

Teamă le-a fost a primi, ruşine a-i respinge chemarea.

Dar se sculă după-aceea şi prinse să strige Menelau

Ceartă rostind şi ocară cu grele suspine în suflet:

„Lăudăroşilor voi, muieri, nu bărbaţi din Ahaia!

Vai ce ruşine va fi, ce mare, cumplită ruşine,

Dacă niciunul acuma nu iese-naintea lui Hector!

Dar vă prefaceţi mai bine voi toţi în pământ şi în apă189

Colea pe loc unde staţi fără suflet şi simţul măririi!

Mă înarmez atunci eu şi fie ce-o fi că în mâna

Zeilor nemuritori stă veşnic norocul izbânzii.”

După ce asta rosti, se încinse-n frumoasele arme.

Gata cu tine ar fi fost, o, Menelau, atunci, dacă Hector

Mâna pe tine ar fi pus, că era cu mult mai puternic.

Însă pe loc au sărit să-l împiedice-Aheii de frunte.

Însuşi Atrid Agamemnon, acel cu mai mare domnie,

Repede-l prinse de dreapta şi-i zise cuvintele-aceste:

„Oare nebun eşti tu, frate? Dar nu se cuvine din parte-ţi

O nebunie ca asta. Cu toată mâhnirea, mai rabdă.

Nu încerca să te măsuri cu unul mai tare ca tine,

Cu al lui Priam fecior care aşa-i de temut şi de alţii.

Se-nfiora să-l înfrunte cu arma pe câmpul măririi

Însuşi Ahile, deşi el cu mult te întrece-n putere.

Şezi liniştit la o parte acolo-ntre mulţii tovarăşi;

Las' că ridică pe altul Aheii asupra lui Hector.

Şi-oricât de aprig şi nesăţios o fi el la bătaie,

Cred eu că tot o să-şi plece voios spre odihnă genunchii,

Dac-ar putea să mai scape din focul războiului crâncen.”

Asta zicând Agamemnon, pe fratele său îl abate,

Drept şi cuminte vorbind; deci el se supune şi-ndată

Oamenii lui bucuros de pe umeri îi scot armătura.

Scoală-se Nestor şi astfel Aheilor el cuvântează:

„Doamne, ce mare durere-l ajunse pământul ahaic!

Ce-ar mai ofta călăreţul destoinic, bătrânul Peleus,

Al Mirmidonilor Domn, bun meşter la grai şi la sfaturi,

El care acasă la dânsul, când eu i-am fost oaspete-odată,

Mă întreba de tot neamul şi fiii vitejilor noştri,

De-ar auzi el acuma că stau tupilaţi şi de Hector

Tremură toţi! De zei s-ar ruga el cu braţele-ntinse

Viaţa să-i curme şi umbră să fugă pe lumea cealaltă.

Dare-ar puternicul Zeus şi Palas Atena şi-Apolon,

Tânăr acum să fi fost ca odată când Arcadienii

Pe la Cheladon la râu amarnic luptau cu Pilenii

Şi-mpresuraseră Fea, cetatea pe apa Iardanos!

Ereftalion în fruntea duşmanilor sta ca o fiară

Şi înarmat era el cu armele lui Aretoos,

Craiul acela vestit, de toţi poreclit Măciucaşul,

Astfel femei şi bărbaţi îi ziceau, că doar el niciodată

Nu se bătea ca ceilalţi cu arc şi cu suliţă lungă,

Ci cu măciuca-i de fier spărgea înarmatele rânduri.190

Dar îl ucise Licurg hoţeşte, şi nu cu puterea,

La o strâmtoare, pe unde cu greu mai putea de pieire

Viaţa să-i scape măciuca. Licurg i-apucă înainte

Şi-l zdupui la pământ c-o spintecătură din lance.

Armele-i, darul lui Ares, ca pradă luă de pe dânsul

Şi le purta după asta el însuşi în luptele grele.

Ci-mbătrânind mai târziu Licurg şi-odihnindu-se acasă,

Armele a dat să le poarte tovarăşu-i Ereftalion.

El dar, cu ele-narmat, pe toţi îi poftea la bătaie;

Ei tremurau îngroziţi şi nimenea nu-i sta-mpotrivă.

Numai eu singur atunci cu inima ne-nfricoşată,

Eu îndrăznii să-i răspund şi eram între dânşii mai tânăr.

Lupta cu el începui şi Atena-mi dădu biruinţa,

Şi-ntre bărbaţi răpusei pe cel mai puternic şi mare:

Lat ca o namilă-ntins la pământ se zbătea uriaşul.

Hei, de-aş fi tot aşa tânăr acuma şi-ntreg în putere,

Iute ar avea el pe cine cu arma să-ntâmpine, Hector.

Iată, de faţă-s aici fruntaşii din toat-aheimea,

Totuşi, niciunul nu sare voios împotriva lui Hector.”

Astfel îi ceartă moş Nestor, şi nouă s-avântă cu toţii.

Scoală-se cel mai întâi chiar craiul Atrid Agamemnon

Şi după el se ridică bărbatul Tidid Diomede,

Aias, cei doi luptători înarmaţi cu tărie de vifor,

Idomeneu dup-aceea, şi soţu-i iubit Merione,

Care era ca şi Ares acel ce omoară bărbaţii;

Evemonid Evripil arătosul, şi-alăturea Toas

Al lui Andremon fecior, şi în urmă slăvitul Ulise,

Dânşii cu toţii voiau să se prindă la luptă cu Hector;

Dar le vorbi călăreţul Gereniu, cumintele Nestor:

„Sorţul acum aruncaţi să vedem noi îndată pe-alesul;

El o să bucure mult pe mândrii feciori din Ahaia

Şi-nveseli-se-va-n sine şi el, de putea-va să scape

Teafăr acuma de crudul război şi de-ncaierul crâncen.”

Asta le zice, iar dânşii înseamnă un sorţ fiecare

Şi dup-aceea l-aruncă în chivăra lui Agamemnon.

Oştile-n tabăr-atunci rugarea şi braţele-nalţă.

Ochii spre cer aţintind, aşa se ruga fiecare:

„Doamne, fă sorţul să cadă lui Aias ori lui Tidide,

Ori viteazului crai din Micena, bogata în aur.”191

Astfel urează mulţimea, şi clatină coiful moş Nestor

Până ce sorţul lui Aias pe loc după voia oştirii

Sare din el, şi un crainic îl duce-n duium pretutindeni

Şi de la dreapta-l arată fruntaşilor cei din Ahaia;

Nimenea însă nu-l ştie, de-aceea-l respinge. Dar iată,

Când dup-aceea, purtându-l aşa în duium pretutindeni,

Vine la cel care-l scrise şi-n chivără-l puse, la Aias, 192

El se şi-ntinde cu mâna şi, când de la crainic ia sorţul,

Semnul îl vede şi cum îl cunoaşte se bucură, sorţul

Leapădă jos la picioarele lui şi voios apoi zice:

„Sorţul, prieteni, i-al meu, de aceea cu voi împreună

Tare mă bucur şi eu; socot că voi bate pe Hector.

Hai dar, cât eu m-oi găti şi-oi pune pe mine-armătura,

Voi să rostiţi rugăciune-mpăratului celui din slavă,

Dar pe tăcute-ntre voi ca să nu ia de veste Troienii;

Ori glăsuiţi-o pe faţă, că n-am nici o teamă de nimeni.

Numai să vreau, că niciunul aici nu mă sperie-n luptă

Cu meşteşug ori cu sila; doar cred că aşa nerăzboinic

Nu m-a născut şi crescut la sânul ei scump Salamina.”

Asta el zise, iar ei se rugau împăratului Zeus,

Şi cu privirea spre-nalturi aşa cuvânta fiecare:

„Zeus părinte, prea-nalte slăvite stăpân peste Ida,

Dă biruinţă lui Aias şi-ncinge-l cu fala măririi,

Dacă tu ţii şi la Hector şi-ţi pasă la fel şi de dânsul,

Fă s-aibă parte amândoi de aceeaşi putere şi slavă.”

Asta rugară când Aias punea sclipitoarele-i arme.

După ce el şi le puse pe toate-narmându-se bine,

Iute porni şi în mersu-i părea uriaş ca şi zeul

Armelor când la război s-alătură printre bărbaţii

Care, de Zeus împinşi, se-ncaieră cu-nverşunare

Moarte lăţind; tot astfel şi turnul Aheilor, Aias,

Mare şi-nfiorător răsare c-un zâmbet în faţă;

Paşii spre Hector mărind şi-nvârte puternica-i lance.

Cum îl văd astfel pe el, nespus se mai bucur-Aheii.

Dar pe Troieni îi cuprinde un tremur grozav pe tot trupul,

Prinsă de teamă se zbate chiar inima-n pieptul lui Hector;

Însă nu poate de-acum să ia fuga pieziş, să s-ascundă

Printre mulţime-napoi, căci el a stârnit bătălia.

Aias s-apropie atunci şi poartă ca turnul de mare

Pavăză, care din piele de bou e lucrată de Tihiu,

Cel mai dibaci curelar din toţi care fuseră-n Hila; 193

Pavăza lucie el i-o durase din pieile-a şapte

Boi încălaţi şi-o-ntărise în ferecătură de-aramă.

Pavăza asta ţiind-o-nainte şi pieptul păzindu-şi,

Aias de Hector s-apropie atunci şi aşa-l ameninţă:

„Hector, în luptă cu unul acum dumeri-te-vei bine

Ce fel de oameni viteji mai au între dânşii Danaii,

Nenumărând pe-acel leu, spărgător de şiraguri, pe-Ahile.

Dacă el încă la tabăra lui de pe lângă corăbii

Şade mocnind de mânie pe craiul Atrid Agamemnon,

Dar mai sunt alţii pe-aici, şoimani care pot să te-nfrunte.

Şi-ncă sunt mulţi. Ci haide, tu-ncepe lovitul şi harţa.”

Clatină Hector din coif şi neşovăind îi răspunse:

„Aias Telamoniene, mărite păstor de oştire,

Nu căuta să mă sperii ca pe un copil care-i firav

Sau ca pe-o biată femeie ce nu se pricepe la arme.

Eu doar ştiu bine luptatul şi cum se omoară bărbaţii,

Ştiu să dau scutul de piei argăsite la dreapta, la stânga,

Şi să mă apăr cu el şi să fiu neînvins la bătaie.

Ştiu să dau buzna cu carul în valma de cai şi de care,

Ştiu să mă prind şi pedestru la jocul războiului crâncen.

Totuşi cât eşti de voinic, eu nu voi să-ţi dau ca mişelul

Crunta-mi lovire pe-ascuns, ci pe faţă de pot să te birui.”

Zice şi lancea rotind, o vântuie Hector; ea însă

Nu-l nimeri pe duşman, ci numai în scutu-i de piele,

Tocmai deasupra de tot prin pătur-a opta de-acioaie.

Şase din pături pe toate le rupse ţepuşa de-aramă

Şi-nţepeni într-a şaptea din piei. Dar pe urmă şi Aias,

Nobilă viţă din Zeus, aruncă năstruşnica-i lance

Şi nimereşte pe loc în scutul rotund al lui Hector.

Prin lucitorul său scut străbate năprasnica lance,

Trece cu vârful apoi în platoşa-i mult măiestrită

Şi-alunecând spre deşerturi îi rupe cămaşa de zale;

Pleacă-se Hector atunci şi scapă de neagra urgie.

Lăncile lungi dup-aceea smucind amândoi, laolaltă

Tabără-ntocmai ca leii ce mistuie carnea de crudă

Sau ca sălbatici vieri care nu mai slăbesc în putere.

Fiul lui Priam întâiul cu suliţ-ajunse la mijloc

Scutul lui Aias, dar nu-l putu rupe, căci dete de-aramă

Suliţa şi se-ndoi. Dar Aias se saltă, străpunge

Scutul cu lancea şi-mpinge-napoi pe năvalnicul Hector,

Ceafa-i retează uşor şi şuruie sânge dintr-însa.

Nu stă din lupt-al lui Priam fecior, ci, cu toată rănirea,

El se dă-n lături puţin şi cu mâna-i vânjoasă ridică

Un bolovan colţuros şi negru ce sta pe câmpie

Şi, repezindu-l asupra lui Aias, îi zguduie scutul

Vajnic de piele de bou şi zăngăne arama-i ciocnită.

Aias la rându-i luă un mai mare pietroi şi-nvârtindu-l,

Tare-l izbi peste el cu o straşnic de mare putere;

Scutul îi sparse pocnindu-l cu steiul ca piatra de moară

Şi-l vătămă în genunchi, că îndată căzu el pe spate,

Scutul de sine-apăsând; îl sculă însă repede Apolon.

S-ar fi luat acum ei la harţă pieptişă din săbii,

Dacă doi crainici, doi soli trimişi de bărbaţi şi de Zeus, 194

N-ar fi venit câte unul de-o parte şi alt-a oştirii,

Oameni cuminţi amândoi, Ideu şi Taltibiu. Toiagul

Iute-şi întinseră acolo-ntre ei şi oprindu-i pe dânşii,

Astfel le zise Ideu, chibzuitul, cumintele crainic;

„Dragii mei fii, încetaţi şi nu vă mai bateţi acuma,

Cel care tună prin nori vă iubeşte pe voi deopotrivă.

Vrednici sunteţi amândoi, o vedem şi o cunoaştem cu toţii;

Iată că s-a înnoptat şi e bine să ştim şi de noapte.”

Aias Telamonianul aşa lui Ideu îi răspunse:

„Crainice, puneţi pe Hector acestea din gură să-mi spuie,

El doar pofti pe viteji, pe toţi de la noi, la bătaie.

Facă-nceputul şi eu m-oi supune întocmai ca dânsul.”

Zise lui Aias atunci încoifatul şi marele Hector:

„Aias, de vreme ce datu-ţi-au zeii mărime, putere

Şi chibzuinţă, de eşti tu în fruntea voinicilor voştri,

Să încetăm cu bătaia pe ziua de azi, apoi mâine

Iar ne vom prinde amândoi cu armele până ce zeii

Ne vor desprinde pe urmă, şi-or face să biruie unul;

Iată că s-a înnoptat şi-i bine să ştim şi de noapte.

Tu mulţumi-vei aşa pe Ahei care stau la corăbii,

Dar mai ales pe ai tăi şi oştirea venită cu tine;

Eu deopotrivă la mine, în marea cetate-a lui Priam,

Înveseli-voi pe-ai mei, bărbaţi şi femei de la Troia,

Care-nălţa-vor apoi prin temple la zei mulţumire.

Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,

Ca între Ahei şi Troieni să zică de noi oarecine:

Vrajba, ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare,

Dar se desprinseră ei împăcaţi amândoi ca prieteni.”

Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,

Teaca-mpreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.

Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.

El dup-aceea se-ntoarse-napoi între Ahei la corăbii,

Hector se duse-n duium la Troieni care se bucurară,

Cum îl văzură pe el că vine spre tabără teafăr,

Nevătămat de-a lui Aias putere şi mână cumplită.

Veseli îl duseră-n Troia, căci n-aveau nădejde să scape.

Dar şi pe Aias Aheii tot veseli îl duseră-n cortul

Lui Agamemnon Atrid, care s-a bucurat deopotrivă

De biruinţă. Iar cum ei la corturi în urmă sosiră, Le înjunghie Agamemnon în cinstea lui Aias un taur

Mare, cincar, mulţumind celui neîntrecut în putere.

Ei îl jupiră. – l gătiră, îl îmbucăţiră şi bine

Carnea tăind-o felii şi o trecură-n frigări şi-o prăjiră

Peste jeratic şi-o traseră apoi de pe foc rumenită.195

Când isprăviră cu toate la urmă şi masa fu gata,

Benchetuiau, şi avea cuvenitul mertic fiecare.

Spetele late ale boului datu-le-a-n cinstea lui Aias

Însuşi mai-marele Domn, viteazul Atrid Agamemnon.

Când şi-alinară pe urmă cu toţii şi sete şi foame,

Prinse întâi între ei să-şi spună gândirea bătrânul

Nestor, al cărui sfat fu cel mai cuminte de-a pururi,

El sănătos cugetând, vorbi adunării şi zise:

„Doamne-Agamemnon şi voi ceilalţi căpitani ai oştirii,

Sunt o mulţime de-Ahei care s-află căzuţi pe câmpie;

Crâncenul Ares stropitu-le-a sângele lângă Scamandru

Şi-a azvârlit a lor suflete biete pe lumea cealaltă.

De-asta şi trebuie mâine din zori să-nceteze bătaia,

Ca să putem, adunaţi împreună, s-aducem în care

Morţii cu boi şi cu muli, şi să ardem apoi a lor trupuri

Lângă corăbii, ca noi fiecare să ducem acasă

Oasele lor la copii, de-o fi să ne-ntoarcem în ţară;

Şi să durăm după asta din ţărnă la rug o movilă

Mare, un singur mormânt, şi să înălţăm pe aproape

Ziduri cu turnuri înalte, adăpost pentru noi şi corăbii, 196

Şi la tot turnul să facem noi tari şi vârtoase încheiate

Porţi ca să poată să umble telegile noastre şi caii,

Şi să săpăm pe la ziduri un şanţ mai afund în afară;

Şanţul, săpat împrejur, va opri călăreţi şi pedeştri,

Dacă vom fi năpădiţi cumva de Troieni la bătaie.”

Zise, şi craii cu toţii primiră povaţa lui Nestor.

În cetăţuie Troienii ţineau pe atunci adunare

Straşnică, plină de larmă, la poarta din curtea lui Priam.

Vorba deschise întâi înţeleptul Antenor şi zise:

„Daţi ascultare, Troieni, Dardani şi tovarăşi de arme,

Ca să vă spun două vorbe din inimă povăţuite.

Haide mai bine să dăm pe Elena din Argos şi-averea-i

Ca să le ducă Atrizii cu ei. În zadar ne mai batem;

Noi am călcat jurământul şi n-o să ne fie spre bine,

Ba dimpotrivă, socot, dacă n-om vrea noi asta s-o facem.”

Zise, şi-ndată şezu; dar pe loc se sculă între dânşii

Falnicul Paris, bărbatul Elenei cea-n plete bogată,

Şi la bătrânul Antenor aşa se răsti de mânie:

„Tare mă superi, Antenor, când vii tu cu sfaturi de-aceste;

Ştii să ne spui doar şi altă povaţă mai bună ca asta.

Dacă tu însă cu tot înadinsul dai sfatul acesta,

Nu mai încape-ndoială că zeii luatu-ţi-au mintea.

De-asta vorbi-voi deschis şi nu m-oi sfii a vă spune

Una şi bună din parte-mi: eu n-o dau-napoi pe femeie.

Numai averile aduse de mine din Argos acasă,

Toate le-aş da bucuros şi chiar le-aş spori de la mine.”

Zice şi-n scaun s-aşază. Se scoală-ntre ei apoi Priam

Dardanianu-mpăratul bătrân ca un zeu de cuminte,

Şi sănătos chibzuind, ia cuvântul în faţ-adunării:

„Daţi ascultare, Troieni, Dardani şi tovarăşi de arme,

Vreau să vă dau o povaţă din inimă povăţuită.

Mergeţi acum şi cinaţi cum vă este obiceiu-n cetate

Şi s-aveţi grijă de pază, vegheaţi fiecare. Iar mâine

Crainicul nostru Ideu să mânece drept la corăbii,

Lui Agamemnon să-i spuie şi fratelui său, lui Menelau,

Vorba lui Paris, feciorul meu începătoru-nvrăjbirii;

Şi să întrebe cu grai cumpănit, dacă vor să-nceteze

Cu bătălia-ntre noi pân-om strânge şi arde-vom morţii;

Dar după asta din nou război-ne-vom până ce soarta

Ne va desprinde din arme şi unor-ar da biruinţa.”

Asta le zise, iar ei auzindu-l, cu drag îl ascultă.

Oastea prin tabără-n cete-mpărţite s-a pus să cineze;

Iar dimineaţa Ideu cu solie porni spre corăbii

Şi pe bărbaţii Danai îi găsi adunaţi laolaltă,

Tocmai în dosul corăbiei lui Agamemnon, şi-acolo,

Stând pe la mijlocul lor, el aşa cu glas tare le zise:

„Crai Agamemnon şi voi căpetenii mai mari din Ahaia,

Priam, al meu domnitor, şi marii fruntaşi de la Troia

Mi-au poruncit să vă spun, de-ar fi să vă placă şi vouă,

Vorba lui Paris, acel care e-ncepătoru-nvrăjbirii,

Cum c-avuţia ce dânsul aduse-n corăbii la Troia -

Bine-ar fi fost dacă el pierea înainte de asta! -

Toată v-ar da-o voios şi chiar de la sine-ar spori-o.

Dar pe Elena, soţia slăvitului vostru Menelau,

Nu vrea s-o dea înapoi, măcar că-l îndeamnă Troienii.

Mai îmi dădură poruncă să-ntreb, dacă vreţi să-nceteze

Crunta bătaie-ntre noi pân-om strânge şi arde-vom morţii,

Dar după asta din nou război-ne-vom până ce soarta

Ne va desprinde din arme şi unor-ar da biruinţa.”

Crainicul asta vorbi, ei molcom tăcură cu toţii.

Rupse tăcerea la urmă bărbatul Tidid Diomede:

„Nici a lui Paris avere să nu mai primiţi de la Troia,

Nici pe Elena; de-acum e ştiut şi un nerod o pricepe

Cum că-i ajuns la grumazul Troienilor ştreangul pieirii.”

Zise, şi-Aheii cu el învoindu-se toţi chiotiră

Plini de mirare, auzind ce le spuse Tidid călăreţul, 197

Şi domnitorul Atrid aşa lui Ideu îi răspunse:

„Singur tu crainice-auzi cuvântul Aheilor. Iată

Cum ei acuma-ţi răspund; îmi place şi mie răspunsul.

Cât despre arderea morţilor nu mă pun eu împotrivă.

Nu e nimic de cruţat, dacă-i vorba de morţi, şi se cade

Să-i împăcăm mai devreme dând focului moartele trupuri.

Iată, iau martor pe Zeus, al Herei bărbat, tunătorul.”

Zise, şi-ndată spre zei ridică el sceptrul. Trimisul,

Calea luând înapoi, se-ntoarse la deal în cetate,

Unde Troienii şedeau în sobor cu Dardanii, cu soţii,

Şi aşteptau pe Ideu, înţeleptul lor crainic, să vie.

Dânsul în urmă venind, stătu pe la mijloc şi spuse

Vestea ce-aduse cu el. Deci repede ei se gătiră

Unii să care la leşuri, iar alţii la trunchiuri de lemne.

Dar şi Aheii la fel se tot sârguiau la corăbii

Leşuri s-aducă şi ei, şi sarcini de lemne să care.

Soarele abia apucase pe câmp să reverse lumina

Şi să se-nalţe în slavă din apele lui Ocheanos

Line şi-afunde, când ei pe câmpie, Troienii şi-Aheii,

Se întâlneau. Ci cu greu cunoşteau pe ai lor fiecare.

De-asta spălau de pe ei măcşala de praf şi de sânge

Şi în căruţe-i urcau cu fierbinte plânsoare stropindu-i.198

Nu-i lăsa Priam să plângă; de aceea şi ei pe tăcute

Morţii pe rug îi ticseau cu inima frântă de jale.

După ce-i arseră. – ndată plecară cu toţii la Troia,

Dar şi Aheii la fel se tot străduiau între dânşii,

Morţii pe rug îi ticseau cu inima frântă de jale.

După ce-i arseră. – ndată plecară şi ei la corăbii.

Încă-nainte de zori, când noaptea cu ziua se-ngână,

Cete de-Ahei pe alese la rug s-adunară şi grabnic

Ţărna săpau împrejur şi-ncepură să-nalţe-o movilă

Mare, un singur mormânt, şi-n preajmă pe urmă durară

Ziduri cu turnuri înalte, adăpost pentru el şi corăbii

Şi la tot turnul pe rând făcură vârtos încheiate,

Porţi ca să poată să umble telegile şi telegarii,

Iar pe aproape de zid şi de-a lungul săpară ei şanţul

Mare şi lat şi afund, şi pari înăuntru bătură.

Asta lucrară Danaii atunci pe acolo. Iar zeii,

Care stăteau împreună cu Fulgerătorul din nouri,

Se minunau în Olimp de falnica lor zidărie.

Zise cu ciudă-ntre ei Poseidon, al lumii cutremur:

„Zeus, părinte, mai poate pe largul pământ oarecine

Zeilor nouă să-şi spuie de-acum chibzuirea şi gândul?

Nu vezi tu cum pe câmpie pletoşii oşteni din Ahaia

Pentru corăbii un zid cu şanţ şi palan ridicară

Fără ca zeilor jertfe bogate-nainte să-nchine?

Zidului vestea-i va merge departe, cât soarele ajunge

Şi-o să se uite acel zid ce eu cu Apolon în slujba

Lui Laomedon făcui împrejurul oraşului Troia.”

Zeus, stăpânul furtunii, grozav necăjit îi răspunse:

„Ce-ai zis, tu Doamne, puternice care cutremuri pământul!

Numai un alt zeu putea să se teamă de una ca asta,

Unul cu mult mai puţin avântos şi puternic ca tine.

Vestea-ţi va merge doar ţie departe cât soarele ajunge;

Las' dar şi fii liniştit. Ci după război, când Aheii

Au să se-ntoarcă-napoi cu corăbii în scumpa lor ţară,

Sparge-le zidul atunci şi surpă-l în apele mării,

Malul oricât e de mare, cu prund mi-l acoperă iară

Urmă să nu mai rămâie din straşnicul zid de-apărare.”

Asta vorbiră-ntre ei, şi aşa se-nţeleseră zeii.

Până ce soarele apuse gătiră lucrarea şi-Aheii,

Boi înjunghiară la corturi şi prinser-apoi să cineze.

Iată. – ncărcate cu vin din Lemnos venind poposiră

Multe corăbii la mal; trimise erau de Euneos,

Al Ipsipilei fecior născut cu viteazul Iason.

El a trimis osebit ca dar la corăbii s-aducă

Vedre o mie de vin lui Menelau şi lui Agamemnon.199

Vin neguţau la corăbii pletoşii feciori din Ahaia200

Unii pe fier sclipitor, iar alţii în schimb cu aramă,

Alţii cu piei şi cu vite şi oameni căzuţi în robie,

Şi-mbelşugat-a fost masa ce dânşii făcură. De-aceea

Benchetuiau peste noapte voinicii pletoşi din Ahaia;

Dar şi Troienii la fel petreceau cu ai lor în cetate.

Cel care tună-n văzduh menindu-le-a rău peste noapte

Tot bubuia-ngrozitor şi, galbeni de teamă, Danaii

Vin picurau la pământ din paharele pline. Niciunul

Nu bea-nainte de-a fi închinat neînvinsului Zeus,

Dar mai la urmă ei darul somniei primind, adormiră.