Când Aurora din pat, de la soţul ei falnic Titonos, 254

Zboru-şi luase s-aducă lumină la zei şi la oameni,

Zeus trimise la vasele-Aheilor pe fioroasa

Zân-a-nvrăjbirii. Ea semn de război avea-n mână şi merse255

Până se-opri pe corabia cea burdioasă smolită

A lui Ulise la mijlocul oastei, de unde putea s-o audă

Lagărul tot, de la cortul lui Aias Telamonianul

Pân' la Ahile la cort, căci ei şi-aveau trase la capul

Taberei, vasele lor, bizuindu-se în vitejie.

Oblu stătu pe podiş şi de-acolo-ncepu cu putere

Zâna să strige grozav şi-Aheilor să le însufle

Multă vârtute ca tot să se bată mereu cu duşmanii.

Strigătul ei auzind, deodată le-a fost tuturora

Lupta mai bună decât pe corăbii să plece în ţară.

Glas înălţa Agamemnon atunci şi da strigăt la arme.

Merse de-şi puse şi el lucioas-armătură de-acioaie,

Pulpele-şi-nfăşură în frumoase pulpare de aramă

Bine-ncheiate cu sponce de-argint; după asta

Spatele, pieptul şi-ncinse cu-o platoşă, care

I-o dăruise de mult din prietenie Chinires, 256

Craiul ostrovului Chipros; şi-acolo doar se răspândise

Zvonul c-aveau să pornească pe mare la Troia Danaii.

De-asta, voind lui Atride să placă. – i făcuse el darul.

Ea-i ferecată în zece fâşii din oţelul cel vânăt257

Din cositor douăzeci şi douăsprezece de aur.

Vineţi balauri, de o parte şi alta, spre gât se ridică

Şi se-ncovoaie întocmai ca un curcubeu ce-l întinde

Zeus pe nori după ploaie ca semn muritorilor oameni.

Sabia el şi-o anină de umăru-i, ţinte de aur

Luce bătute pe dânsa, iar teaca-n argint e lucrată

Şi săbierul de piele în aur. Pe urmă ia-n mână

Scutul frumos măiestrit care-ntreg îl acoperă-n luptă

Şi blehuit e-mprejur cu cercuri de-aramă vreo zece

Şi douăzeci de gurguie ce albe sclipesc făurite

Din cositor şi-ntre ele din vânăt oţel încă unul,

Iar pe la mijloc podoabă e capul Gorgonei cea cruntă,

Groaznic cu ochii holbaţi. La margini e Groaza şi Spaima

Iar scutierul lucrat e-n argint, şi pe el un balaur

Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit şi în lături şi-ndoaie

Capete trei pe un gât răsărite. Şi-n cap el îşi pune

Chivăra cea gurguiată de o parte şi alta, cu patru

Creste şi-o coadă de cal care fâlfâie îngrozitoare.

Ia şi-o pereche de ţapene suliţi cu vârful de-aramă

Care străluce şi-mprăştie până la cer strălucirea.

Prinseră nouri să tune, să bubuie Hera şi-Atena

Şi să dea cinste-mpăratului cei din bogata Micena.

Neamânat porunci vizitiului său fiecare

Caii la şanţ să-i înstrune şi-n rânduri afară să-i ţie.

Ei după asta-narmaţi o porniră-nainte pedeştri;

Tropot şi vuiet prelung din zori începu să răsune.

Dânşii la şanţ înainte se duseră şi se-nşirară;

Peste puţin şi ceilalţi cu caii sosiră. Dar Zeus

Larmă stârni între ei, că trimise de sus, din văzduhuri,

Picuri de ploaie cu sânge, ca semn că voia din oştire

Suflete multe şi tari să trimită pe lumea cealaltă.

S-au înglotit şi Troienii mai sus, pe tăpşanul câmpiei,

Marele Hector în frunte cu ei, Polidamas alesul

Şi-al lui Anhise fecior cinstit de Troieni ca şi zeii

Şi-Antenorizii cei trei, Polibos, măritul Agenor258

Şi ca un zeu de puternic şi tânăr flăcăul Acamas.

Hector cu scutul rotund păşea între-ai săi înainte.

Cum neprielnică steaua din zodia cânelui noaptea, 259

Ba strălucind de prin nouri răsare, ba-n nouri se pierde;

Astfel şi Hector acum, zorind pe Troieni la bătaie

Strălucitor se ivea ba în fruntea, ba-n urma oştirii;

Fuse deplin înarmat şi lucea el întreg ca un fulger.

Cum pe la ţară venind din laturi potrivnice argaţii

Seceră brazde prin holda de grâu sau de orz pe pământul

Unui bogat gospodar şi poloagele cad îndesite;

Astfel Troienii şi-Aheii se tot secerau cu grămada

Unii la alţii sărind şi nimenea nu se da-n lături.

Toţi deopotrivă luptau şi dau busta ca lupii.

Iar Vrajba, Maica durerilor mari, căuta fericită la dânşii;

Singură ea din Olimp a venit la război să ia parte.

Nemuritorii ceilalţi, departe de armie, acuma

Stau pe la casele lor în ţinutul pe unde tot zeul

Mândru palat îşi zidise pe-nalta Olimpului culme.

Dânşii dau vina cu toţii lui Zeus, stăpânul furtunii,

Care-ajuta pe Troieni să biruie în bătălie,

Nesocotindu-i pe ei. Acum el se trase deoparte

Şi singuratic pe-acolo şedea bucuros de mărire

Şi se uita la corăbii, la Troia, la luciul de arme

Şi la mulţimea ce moare sau bate pe câmpul de sânge.

Cât era soarele-n cer şi în creştere ziua cea sfântă,

Tot mai avan se luptau şi de-a pururi picau luptătorii.

Când se găteşte de prânz bărbatul ce lemne despică

Harnic pe-o vale de munţi şi greu îi e braţul de trudă

Arborii mari doborând, şi de muncă sătul e lemnarul,

Căci stăpâneşte simţirea-i o poftă de-o hrană plăcută -

Rupseră zdravăn atunci vrăjmaşele gloate Danaii,

Toţi laolaltă silindu-se-n rânduri. Întâi Agamemnon

Se repezi şi ucise pe doi; mai întâi pe Bianor,

Cap de oştire, pe urmă pe-al lui vizitiu, pe Oileus,

Care sărise din car şi în faţă-i stătu să-l înfrunte,

Ci-l mirui Agamemnon cu suliţa sa năpădindu-l.

Geaba i-a fost cozorocul de-aramă, căci nu-i opri arma,

Ea doar pătrunse prin el şi osul îi sparse; ţâşni dar

Creierul tot şi căzu toropit avântatul Oileus.

Craiul Atride în pulbere acolo-i lăsă laolaltă,

După ce el îi prădase de platoşa cea sclipitoare,

Şi se grăbi să omoare pe alţii, pe-Antifos şi Isos,

Doi de-ai lui Priam feciori; legiuit era unul, al doilea

Nelegiuit, şi-n teleagă mergeau. Vizitiu era Isos

Şi luptător lăudatul Antifos. Pe ei, când odată

Turma de oi păşunau pe la poalele Idei, Ahile,

După ce-i prinse, cu vergi de răchită-i legă, dar pe urmă

Drumul le dete pe plată. Pe unul acum Agamemnon

Peste gurgui pe la piept îl însuliţă, iar pe Antifos

Pe la ureche pălindu-l cu spada din car îl răstoarnă,

El se răpede pe urmă să prade făloasele arme,

Care-i erau cunoscute, că-n tabără el le văzuse,

Când de pe Ida legaţi îi adusese şoimanul Ahile.

Tocmai ca leul când vine pe neaşteptate în cuibul

Cerbului sprinten şi puii de cerb îi înhaţă şi-i rupe

Lesne cu colţii vârtoşi şi frageda viaţă le sfarmă;

Cerbul, de-o fi chiar aproape, nu poate nimic să le ajute,

Doar e şi dânsul cuprins de-o straşnică spaimă, de aceea

El o tuleşte-n pădure şi-acolo răzbate desişuri

Şi se zoreşte şi-asudă, gonit de puternica fiară:

Astfel pe fiii lui Priam de moarte să-i apere nimeni

Nu îndrăzni la Troieni, fugeau doar de spaimă cu toţii.

Stau mai-napoi Hipolohos cel dârz şi Pisandru, feciorii

Lui Antimahos războinicul, care primise mai multe

Daruri bogate de aur din partea lui Paris şi-n Troia

Se-mpotrivi ca Elena să fie bărbatului dată.

Dar îi ajunse din fugă pe ei Agamemnon şi-i prinse

Unde stăteau într-un car şi în loc îşi opreau telegarii;

Frânele lucii din mâni le scăpase şi caii de spaimă,

Razna porniră pe câmp. La dânşii Atride deodată

Se năpusti ca un leu, iar ei se rugau din teleagă:

„Cruţă-ne Atride, şi ia de la noi cuvenita răsplată,

Are destul-avuţie Antimahos la dânsul acasă,

Aur şi-aramă şi fier făurit anevoie-n tot felul.

Tata din astea, din toate, o să-ţi dăruie mari sumedenii,

Când o să afle că noi vom fi teferi şi vii la corăbii.”

Astfel, cu lacrimi în ochi, grăiră-mpăratului dânşii

Vorbe duioase şi dulci, dar el fără milă răspunse:

„Ştiu că sunteţi amândoi mlădiţele lui Antimahos,

Care-ntr-o vreme, pe când se dusese la Troia

Menelau Sol cu Ulise, silea în sobor pe Troieni să-mi ucidă

Fratele acolo, să nu-i mai dea drumul napoi spre Ahaia;

Voi dar plăti-veţi acum mişelia părintelui vostru.”

Asta le zice şi suliţa-n piept lui Pisandru-i împlântă.

El se îmburdă din car şi cade pe spate-n ţărână.

Sare din car Hipoloh, ci-l culcă pe jos şi pe dânsul,

Braţele-i taie cu sabia, capu-i rătează şi-n urmă

Trunchiu-i împinge, de merge ca sulul de-a dura prin gloată.

Dânsul îi lasă pe morţi şi dă busta pe unde se-ndeasă

Cele mai multe-nglotiri; îl urmează năvalnici Aheii.

Unii, pedeştri, dau moartea-n pedeştri siliţi să ia fuga,

Alţii din care îmburdă pe cei care luptă din care;

Praf de sub ei se ridică din câmpul bătut de copite

Tropotitoare de cai. Dar craiul Atride-i alungă

Tot pologind pe duşmani şi oştirea şi-ntartă la harţă.

Cum câteodată când focul pustiu izbucneşte-n adâncul

Codrului şi e purtat de vârtejul de vânt pretutindeni,

Arborii din rădăcină tot cad mistuiţi de văpaie;

Cad şi Troienii tot astfel în fugă loviţi de puterea

Lui Agamemnon Atrid, şi goale telegi după sine

Huruie mulţi telegari cu coamele zburle-n bătaie,

Dornici de vrednicii lor vizitii, ci ei zac în ţărână

Mult mai doriţi de vultani decât de-a lor scumpe neveste.

Hector de Zeus ferit, din ploaia lovirilor scapă

Teafăr din colb, din măcel, din sânge, din valma bătăii.

Vajnic Atride s-aţine pe-Ahei înteţind, iar Troienii

Fug înapoi spre movila – mormântul bătrânului Ilos

Dardanianul pe câmp – şi o-ntind spre smochinul sălbatic

Tot năzuind la cetate. Din urmă-i tot bate şi ţipă

Marele Domn şi se-mproaşcă de sânge cumplitele-i braţe.

Dar mai apoi, când ajung la stejar pe la Poarta Scheiană,

Pasul acolo-şi opresc şi unii aşteaptă pe alţii.

Tot mai fugeau ei pe câmp întocmai cum fuge-o cireadă

Care se-mprăştie toată când noaptea se furişă leul;

Dar câte o vită rămasă-napoi îşi găseşte peirea:

Fiara-i sfâşie cerbicea cu zdravenii colţi şi pe urmă

Sângele-i soarbe şi-nfulecă toate-ale ei măruntaie;

Tocmai aşa-i urmărea pe Troieni şi Atrid Agamemnon

Pe urmăretici strivind; ceilalţi o zbugheau mai departe.

Mulţi din cotige căzură pe brânci sau pe spate de mâna

Lui Agamemnon, căci el cu arma răzbea înainte.

El era tocmai s-ajungă la zidul înalt sub cetate,

Când de pe cer pogorându-se al lumii şi-al zeilor tată

Stete pe-o culme din muntele Ida cel plin de izvoare,

Fulgeru-n mână ţiind. De acolo porni pe zeiţa

Iris cu aripi de aur să ducă solie, zicându-i:

„Du-te tu repede, Iris, şi dă o povaţă lui Hector.

Până ce el va vedea pe Atride-mpăratul în fruntea

Oştilor tot năvălind şi cetele-n cale rărindu-i,

Lupta din parte-i să-ncunjure, numai oştirea să-ndemne

Piept să mai ţie duşmanilor în bătălie. Ci-ndată

Cum Agamemnon, rănit de vreo suliţă ori săgeată,

O să ia fuga-n teleagă, eu da-voi tărie lui Hector

Chiar la corăbii s-ajungă, să biruie şi să tot zvânte

Până ce apune-va soarele şi va veni întuneric.”

Asta grăi Cel-de-sus. Voios auzindu-i porunca,

Vinteşa Iris din munţi, de pe Ida, se duse la Troia.

Ea nimeri pe feciorul lui Priam, pe falnicul Hector,

Unde stătea în cotiga-i cea bine-nnădită. Şi acolo

Iris oprindu-se aproape-ncepu să dea astfel solia:

„Hector, odrasl-a lui Priam, tu cel înţelept ca şi Zeus,

Tatăl ceresc mă trimise la tine să-ţi dau o povaţă:

Până ce tu vei vedea pe Atride-mpăratul în fruntea

Oştilor tot năvălind şi cetele-n cale rărindu-ţi,

Lupta din parte-ţi să-ncunjuri şi oastea sileşte-ţi încolo

Piept să mai ţie duşmanilor în bătălie. Ci-ndată

Cum Agamemnon, rănit de vreo suliţă ori de săgeată,

O să ia fuga-n teleagă, de sus ai să capeţi tărie

Chiar la corăbii s-ajungi, să înfrângi pe duşmani şi să birui

Până ce soarele apune-va şi va veni întuneric.”

Iris, acestea rostind, zbură şi se duse ca vântul.

Hector cu armele sare deodată din chelna telegii;

Lăncile-n mână-nvârtind, cutreieră tabăra-i toată

Şi-o îmboldeşte la harţă şi-aprinde cumplită bătaie.

Armia-i, învârtejindu-se, Aheilor stă împotrivă,

Dar şi aceia se-ncheagă mereu îndesind a lor rânduri,

Lupta se-ncinge din nou, stau unii cu alţii-mpotrivă;

Tabără-ntâi Agamemnon şi năzuie tot înainte.

Muzelor sălăşluite pe vârful Olimpului, spuneţi

Cine veni să-l întâmpine-ntâi pe Atrid Agamemnon

De la Troieni răsărind sau de la vestiţii tovarăşi?

Unul vlăjgan şi de soi, Ifidamas Antenorianul,

Care crescuse în Tracia, rodnic-a turmelor mamă.

El de copil în palat a crescut la bunicul său Chises,

Care născu pe Teano, pe maică-sa cea-mbujorată.

Cum el ajunse flăcău, mândreţe de tânăr în floare,

Chises la el îl opri şi pe-o fiică-i dădu de soţie;

Ci-nsurăţel cum a fost, cu oaste plecă în corăbii

Douăsprezece, auzind că la Troia veniser-Aheii.

Dar în liman la Percote lăsă cumpănitele vase

Şi de acolo pedestru la luptă el merse s-ajute.

Dânsul acuma-nainte-i ieşi lui Atrid Agamemnon.

Cum, împotrivă păşind, s-apropie unul de altul,

Nu-l nimereşte Atrid şi suliţa-i vâjâie alături.

Dar Ifidamas atunci sub platoşă-n brâu îl împunge,

După ce dă el vârtos bizuindu-se-n braţu-i puternic;

Totuşi nu-l poate străpunge, că suliţa dete de-argintul

Brâului cel înflorat şi se-ntoarse strâmbată cu plumbul.

Marele Domn o şi-apucă degrabă şi-o trage spre sine

Nepregetat ca un leu, ba chiar i-o şi smulge din mână;

Sabia-n ceafă-i înfige şi curmă tăria dintr-însul,

Cade pe loc Ifidamas, somn greu ca de plumb îl cuprinde

Bietul, pe ai săi străjuind şi departe fiind de femeia-i

Cea legiuită. – nainte ca el mulţumirea să-i vadă260

Pentru bogata lui zestre ce-i dete, o sută de tauri,

Şi-i jurui înc-o mie de oi şi de capre din turme

Nenumărate ce-avea la păşuni. Îl ucise Agamemnon

Şi armele-i dalbe luând, le duse-napoi în mulţime.

Coon, oşteanul ales, întâiul născut din Antenor,

Cum văzu pacostea-n faţă-i, căderea iubitului frate,

Noaptea durerii afunde simţi că-i întunecă ochii;

Deci pe alături păşind şi fără să-l vad-Agamemnon

El îl împunse cu lancea sub cot, pe la mijlocul mâinii,

Vârful străluciei lănci ieşit-a pe partea cealaltă,

De-a-nfrigurat pân' la os pe craiul Atrid Agamemnon.

Totuşi el n-a vrut atunci să curme lovitul şi harţa,

Ci năvăli la duşman cu lancea hrănită de vânturi.

Coon pripindu-se atunci târa de picior pe-al lui frate

Bun, Ifidamas, şi tare striga la viteji să-l ajute.

Dar pe sub scutu-i boltit cum el îl târa prin oştire,

Iute cu lancea-l ochi Agamemnon şi-i frânse puterea;

Stete pe-aproape de el şi acolo-l junghie peste leşul

Fratelui. Astfel, ucişi de Atrid, se topiră prin beznă

Antenorizii cei doi împlinindu-şi ursita cea crudă.

Până ce sângele cald din rană-i curgea, Agamemnon

Nu înceta să cutreiere alte şiraguri duşmane,

Mari bolovani azvârlind, cu lancea şi sabia-n mână.

Dar mai pe urmă când sângele stete şi rana-i secase,

Tot mai amar începură a-l împunge dureri otrăvite.

Cum în femeia ce naşte pătrunde săgeat-ascuţită

Şi dureroasă ce-o dau Ilitiele, zânele-moaşe,

Fiicele Herei la naşteri în veci iscătoare de chinuri;

Astfel de crude dureri îl pătrund şi pe-Atrid Agamemnon.

El se repede la car şi cu inima îndurerată

Dă vizitiului zor spre tabără-ndată să mâne,

Iar după asta Danailor strigă vârtos şi le zice:

„Dragi căpetenii Danai, povăţuitori ai oştirii,

Daţi mai departe şi-abateţi acuma voi singuri potopul

De la corăbii; vedeţi doar că mie din partea lui Zeus

Nu mi-a fost dat cu Troienii să lupt cât e ziua de mare.”

Asta el zice, şi biciuie caii comoşi vizitiul

Şi spre corăbii-i asmută. Deci zboară voioşi telegarii,

Pieptul le-albeşte de spumă şi colbu-i împroaşcă sub pântec,

Când de la luptă departe îl duc chinuit pe-Agamemnon.

Hector, îndată ce vede că s-a-ndepărtat împăratul,

Prinde cu strigăte mari să încânte pe-ai săi la bătaie:

„Voi Licieni şi Troieni, Dardani luptători din aproape,

Dragii mei, fiţi voi bărbaţi şi-ncepeţi năvala. Duşmanul

Cel mai viteaz este dus şi mare-i izbânda ce-mi dete

Fulgerătorul. Deci hai şi daţi goană cu caii de-a dreptul

Peste voinicii Danai, să vă fie mărirea mai-naltă.”

Asta grăindu-le aprinde la toţi vitejia şi-avântul.

Cum vânătorul colţoşii ogari undeva în pădure

Tot şi-i asmută şi hăituie vierul sălbatic ori leul;

Astfel şi Hector atunci, asemenea cruntului Ares,

Mână spre-Ahei pe Troieni, pe cei mai bărbaţi şi cu suflet.

Merge el însuşi semeţ în capul oştirii şi-n luptă

Tabără-ntocmai ca viforul care tot suflă prin nouri

Şi se aruncă pe mare şi-nvolbură apele-i negre.

Oare pe cine doboară întâi şi pe cine la urmă

Hector acuma când Zeus îi dăruie slava puterii?

Cade Autonoos întâi, Asaios apoi şi Opites

Şi Agelaos şi-Ofeltiu şi fiul lui Clitiu, Dolopul

Şi Hiponoos, oştean bătăios, şi Esimnos şi Oros,

Tot căpetenii Danai, dar mulţi şi din gloată pieriră.

Cum, dacă vântul de-apus, venind cu putere de vifor,

Bate şi-mprăştie norii ce austrul alb îi ticsise:261

Mii de crescute talazuri răstoarnă şi spume tot zvântă

Viforul cel mânios, care vântură-ntinderea mării -

Capete multe din gloată tot astfel doboară Hector.

Pacoste atunci ar fi fost şi neocolită pieirea,

C-ar fi luat-o la fugă-napoi în corăbii Aheii,

Dacă Ulise, oprindu-se, n-ar fi dat zor lui Tidide:

„Hei, Diomede, ce-i asta? Uitarăm de tot vitejia?

Vino, prietene. – ncoace şi stai lângă mine, căci mare

Fi-va ruşinea, când Hector cuprinde-va tabăra noastră.”

Dar îi răspunse zicând voinicul Tidid Diomede:

„Iată mai stau şi ţin piept, dar vreme puţină mai fi-vom

Armiei noi de-ajutor, căci Domnul stăpân peste nouri

Nu ne dă nouă, ci numai duşmanilor azi biruinţă.”

Zise şi-ndată din caru-i trânti la pământ pe Timbreos

Sânul la dreapta cu lancea răzbindu-i, la fel şi Ulise

Pe vizitiul acestui fruntaş, pe novacul Molion.

Ei după asta-i lăsară, curmându-i aşa din bătaie,

Şi s-aruncară amândoi furtunatici în toiu-ncleştării.

Cum doi mistreţi bizuindu-se-n sine se-ndeasă prin haită,

Ei înapoi năvălind omorau pe Troieni, iar Aheii

Veseli puteau să răsufle de goana cea crunt-a lui Hector.

Prinseră dânşii atunci pe doi mai viteji cu teleaga;

Fiii lui Merop erau ei, ai Percosianului care,

Neîntrecut ghicitor, îşi oprise pe fii să ia parte

La sângerosul război, dar nu-l ascultară voinicii,

Ademeniţi ei fiind de negrele zâne-ale morţii:

Amânduror Diomede le frânse tăria vieţii

Şi-i despoie de-armătura strălucie, iar Ulise

Pe Hipodamas alături şi pe Hiperoh mai ucise.

Zeus din Ida privind pe unde-a fost treierul morţii

Cumpănă dreaptă într-asta făcu el să fie între armii.

Pe Agastrof, al lui Peon războinic fecior, îl împunse

Cu-nsuliţarea-i în coapsă Tidid, că el n-avea pe-aproape

Caii să fugă-napoi, şi singur de cap îşi făcuse.

Roibii deoparte-i ţinea vizitiul, iar dânsul pedestru

Dete-nainte năval şi viaţa-şi pierdu. Dar îndată

Hector ochi pe viteji şi la ei s-azvârli între rânduri

Tare răcnind; după el bulucuri veniră Troienii.

Cutremurat la vedere-i, Tidide cel bun de războaie

Zise fârtatului său Odiseu, care sta lângă dânsul:

„Uite talazul spre noi se învolbură, vajnicul Hector.

Dar să ne-aţinem aici, să ne punem vârtos împotrivă.”

Astfel îi zice şi lancea rotind o şi zboară la dânsul.

Nu dă el greş, ba chitindu-l la cap nimeri în ţuguiul

Chivărei lui, ci-arama răsaltă lovită de aramă

Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful

Cel cu trei plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon.262

Hector deodată se trage departe-napoi şi prin oaste

Fuge şi cade-n genunchi, se lasă pe glie proptindu-şi

Mâna vânjoasă şi noapte cernită-i îmbrobode ochii;

Până ce însă Tidide s-alerge departe prin şirul

Înaintaşilor şi de pe jos să ia lancea-i zvârlită,

Dezmeticindu-se Hector se suie în car şi dă goană

Printre mulţime-napoi şi scapă de neagra ursită.

Dar după el se repede şi strigă bărbatul Tidide:

„Iar de la moarte, tu, câne. – ai scăpat. Şi ţi-a fost nenorocul

Chiar la un pas, te-a păzit din nou însă Febos Apolon,

Căruia poţi să te rogi, pornind la bătaia cu suliţi.

Dar doborî-te-voi eu oricât de târziu te voi prinde,

Dacă şi mie vreun zeu cumva-n ajutor o să-mi vie.

Tabăr-acum peste alţii pe care îi omor pe brodite.”

Zise, şi pradă pe fiul în lance vestit al lui Peon.

Paris atunci, Alexandru, bărbatul pletoasei Elena,

Sta răzimat de un stâlp la movila-nălţată lui Ilos

Dardanianul, un sfetnic şi mare fruntaş de pe vremuri,

Şi-arcul întinse ţintind în craiul Tidid Diomede,

Tocmai când el ridica de pe mortul viteaz Agastrofos

Platoşa pusă pe piept şi pavăza-i prinsă de umăr

Şi-apăsătorul său coif, spre sine dând arcul, îl trase

Şi nimeri – căci pururi i-a fost fără greş săgetarea -

Talpa piciorului drept. Într-însa pătrunse-ascuţişul

Şi se înfipse-n pământ. Cu poftă dar râse Alexandru

Şi, de la pândă ieşind, da strigăt fălindu-se astfel:

„Tu, eşti rănit şi zadarnică nu-mi fu săgeata.

Ce bine Dacă-n deşerturi adânc lovindu-te, eu te dam gata!

Numai aşa de necaz ar putea să răsufle Troienii,

Care de tine se tem şi tot fug ca o turmă de capre

Când li s-arată un leu.” El nesperiat îi răspunse:

„Lăudărosule arcaş, tu cârlionţată muierce,

De-ai încerca să te baţi cu toat-armătura pe faţă,

Nu ţi-ar sluji la nimica săgeţile multe şi arcul.

Geaba te lauzi acum; zdrelitu-mi-ai talpa. Nu-mi pasă,

Mi-e ca şi când m-ar picni o muiere, un pici nebunatic.

Slabă-i lovirea ce dă luptătorul mârşav şi netrebnic.

Altfel e însă din parte-mi. Oricât pe-oarecine aş atinge,

Veşnic lovirea-mi în carne-i pătrunde şi moartea-i grăbeşte,

Văduvă-i plânge nevasta şi jalnic îşi rupe obrajii,

Pruncii sărmani îi rămân, iar el putrezeşte pe câmpul

Ud de-al lui sânge stropit şi e-mpresurat de mai multe

Pasări decât de femei bocitoare.” La zisele acestea

Vine Ulise şi-n faţă-i se pune. Din spate-i Tidide

Trage din talpă săgeata, de-l trece-o tăioasă durere.

Deci se răpede la car şi cu inima îndurerată

Dă vizitiului zor spre tabără iute să mâne.

Singur în luptă rămase Ulise, în suliţi vestitul;

Nu-i stătu nimeni alături, că spaima pe toţi îi pălise.

El suspină din afund şi-şi zise în sinea-i bărbată:

„Vai mie, ce-i de făcut? Să fug speriat de mulţime?

Prea-i ruşinos, dar e şi mai grozav să m-apuce duşmanii

Singur, când Zeus pe-ai noştri, pe toţi, îi sili să ia fuga.

Însă de ce stau în cumpănă aşa socotindu-mă-n sine?

Ştiu doar că numai mişeii purced înapoi de la luptă.

Cine-i viteaz la război se cade să stea vitejeşte

Şi să tot lupte, nu-i pasă de moare ori bate pe alţii.”

Până ce stă el pe gânduri şi-n inimă cugetă asta,

Vin în şiraguri asupra-i cu lănci şi cu scuturi Troienii

Şi-l împresoară pe el, luându-şi la mijloc năpasta.

Cum câteodată voinici vânători împreună cu haita

Repede-ncing un mistreţ, care iese din fundul pădurii

Colţii săi albi ascuţind între fălcile încovoiate;

Dânşii asupra-i se-aruncă, sălbatic ei crişcă cu dinţii,

Dar vânătorii ţin piept, deşi fioros e gliganul;

Tocmai aşa pe Ulise-l înconjur-acuma Troienii,

Sare viteazul întâi la vrednicul Deiopite

Şi pe deasupra la umăr cu lancea vârtos îl împunge,

Culcă pe Toon apoi şi alături de el pe Enomos.

Când după aceea s-aruncă din carul său jos Hersidamas,

El pe sub scutul rotund îl spintecă, şi Hersidamas

Cade stâlcit la pământ şi apucă ţărâna cu pumnul.

Lasă Ulise pe morţi şi cu suliţa trage-n Haropos,

Al lui Hipasos fecior şi frate de-o mamă cu Socos,

Tânăr de neam; ci aleargă la el ca să-l apere Socos

Cel ca un zeu, de Ulise s-apropie foarte şi-i zice:

„Tu lăudate şi neobosite mehenghiule-n luptă,

Una din două: ori astăzi te lauzi cu noi, că putut-ai

Pe-ai lui Hipasos feciori să ucizi şi să-i jefui de arme,

Ori de-a mea lance străpuns, suflarea de viaţă vei pierde.”263

Zice, şi pavăza-i cea rotunzită el bate cu arma;

Lancea-i puternică trece prin pavăza-i scânteietoare,

Dar pironită-i în platoşa cea măiestrită; doar pielea

I-o jupui peste tot pe la coaste, căci Palas Atena

Nu-ngădui-n măruntaiele lui să pătrundă ţuguiul.

Dar înţelese Ulise că nu-i fu de moarte lovirea;

El se şi trase-napoi şi-n acest fel lui Socos îi zise:

„Hei tu, sărmane, nu vezi că te-ajunge grozava pieire,

Drept e că tu m-ai făcut să-ncetez de-a mă bate cu-ai noştri,

Dar de la mine pe aici prăpădul şi moartea cernită

Are să-ţi fie chiar astăzi: sub a mea suliţă da-vei

Morţii biet sufletul tău şi mie a învingerii fală.”

Asta el zise, iar Socos se-ntoarse şi-o rupse de fugă,

Dar la întorsu-i Ulise-i înfipse în spate la mijloc

Lancea şi pieptu-i străpunse; căzu dar pe ţărnă cu bufnet

Socos, şi-i zise mândrindu-se astfel Ulise: „Tu, Socos,

Fiul viteazului şi călăreţului vrednic Hipasos,

Iată că moartea te-ajunse şi nu mai scăpaşi de pieire.

Biete, tu mori şi părintele tău şi-a ta mamă cinstită

Pleoapele n-au să-ţi închidă şi pasări prădalnice ochii

Ţi-i vor ciupi-nghesuindu-te cu îndesitele aripi:

Mie nu-mi pasă de mor, căci au să mă-ngroape Danaii.”

Asta Ulise grăi, şi ţapăna lance-a lui Socos

Trase din trup şi din pavăza-i cea rotunzită; deodată

Sânge din rană ţâşni şi în inimă prinse să-l doară.

Cum înfocaţii Troieni pe el sângerat îl văzură,

Se îndemnau înde-ei şi asupra-i porneau cu duiumul.

Dânsul se dete-napoi şi-ncepu a striga pe tovarăşi

Tare cât poate să strige un om, ţipat-a de trei ori;

Glasul de trei ori atunci i-aude viteazul Menelau.

Zice numaidecât lui Aias, fiindu-i aproape:

„Crai odrăslite din zei, mărite tu Aias Telamon,

Glas îmi ajunse-n auz, desigur că strigă Ulise;

Seamăn-a glas de bărbat care singur se bate. Pesemne

Calea-i Troienii tăind, îl încinseră-n straşnică luptă.

Haidem prin gloată la el, să-i dăm ajutor, e mai bine.

Mi-e să nu pață ceva-ncercuit de duşmani cum e singur,

Cât o fi el de viteaz, c-amar îl vor plânge Danaii.”

Zice şi pleacă-nainte. – l urmează nămornicul Aias.

Ei pe Ulise-l găsiră; zoreau după dânsul Troienii

Şi-l urmăreau cum şacalii cei roibi urmăresc pe la munte

Cerbul cornaciu care fuse rănit de un om cu săgeata,

Dar îi scăpase fugind, şi fuga de dânsul îl scapă

Cât mai e sângele-i cald şi pot să mi-l poarte genunchii;

Însă pe urmă, când el de-amarul săgeţii slăbeşte,

Lacomi de carne şacalii pe plaiuri în umbra pădurii

Dau să-l înhape, când iată, un leu de năprasnă le-aduce

Pacostea, fug ei de groază, şacalii, şi leul ia prada;

Tocmai aşa-l urmăresc pe dibaciul, călitul Ulise

Mulţi şi puternici Troieni, ci tot se repede cu lancea

Şi de primejdie-şi-apără viaţa viteazul, dar iată,

Aias s-apropie atunci cu pavăza-i-naltă ca turnul

Şi stă pe-alături de el; iau fuga de spaimă Troienii

Care-ncotro, iar Menelau luând pe Ulise de mână

— L scoase din toi până unde-i veni vizitiul cu caii.

Aias sărind la Troieni, cu arma trânti pe Doriclos,

Fiul din flori al lui Priam, apoi nimeri pe Pandocos

Şi pe Lisandru, precum pe Pirasos şi pe Pilartes.

Cum de pe munte un râu care creşte din neaua topită

Şi prididit de puhoaie coboară vuind spre câmpie,

Duce la vale ciolpane de pini şi stejari cu grămada

Şi tăvăleşte mormane de lut şi nomoluri spre mare;

Astfel şi falnicul Aias pe câmp o ia razna şi-nvalmă

Şi potopeşte şi oameni şi cai. Dar de asta nu ştie

Hector nimica, fiindcă se-nharţă în aripa stângă

Lângă Scamandru pe mal. Pe-acolo se face mai multă

Moarte de om şi e vuietul nepotolit împrejurul

Marelui Nestor şi Idomeneu, care luptă-mpreună.

Hector încoace venind se îndeasă cu carul, cu arma,

Seceră ţeste de oameni trezind pretutindenea groază.

Nu s-ar fi dat înapoi bărbaţii Ahei, dacă Paris

Soţul Elenei cea mândră la plete, ivindu-se-n luptă

N-ar fi pus capăt avântului unui fruntaş ca Mahaon,

Umăru-i drept nimerind cu săgeata întreit vârfuită.

Frica-i cuprinse pe-Ahei, oricât de cu suflet stătură,

Căci se temeau că de-or pierde bătaia, pieri-va Mahaon.

Zise dar Idomeneu degrabă măritului Nestor:

„Neleiade tu Nestor, a neamului mare mândrie,

Urcă-te-n carul tău iute şi-alături să şadă Mahaon

Care-i rănit şi dă repede cailor bici spre corăbii:

Face cât oameni mai mulţi un om care vindecă oameni, 264

Taie din rane săgeţi şi cu-leacuri alină durerea.”

Asta grăi, şi moş Nestor îndemnul atunci auzindu-i,

Repede-n car se sui; şi-urcându-se-alături de dânsul

Stete Mahaon, feciorul alesului doctor Asclepiu.

Deteră cailor bici, iar caii zburară ca vântul

Către scobite corăbii; acolo-i fu ţinta s-ajungă.

Dar Chebrione, văzând că Troienii fugeau în risipă,

Iute ducându-se-atunci la Hector, aşa-i cuvântează:

„Hector, în vreme ce noi în pustia de luptă, la margini

Ne războim cu Danaii, ai noştri ceilalţi mai departe

Fug risipiţi de duşmani, de-a valma văd oameni şi care.

Aias Telamonianul îi vântură, eu îl ştiu bine,

Are doar pavăză mare pe umăr. Deci hai într-acolo

Noi să purcedem cu caii, să mergem pe unde pedeştrii

Şi în telegi luptătorii se bat mai avan, şi mai crâncen

Moarte îşi dau şi pe unde li-i larma lor nepotolită.”

Asta el zice şi-ndeamnă cu biciul pocnind telegarii

Cei cu păr neted şi lins. Când ei aud pocnetul, zboară

Printre Ahei şi Troieni şi-n urmă-le poartă telega

Peste mulţimea de trupuri şi scuturi. Stropită-i de sânge

Osia toată şi chelna telegii de stropii ce-mproaşcă

Parte copitele cailor, parte obezile roatei.

Hector, acolo sosind, s-aruncă şi cată-n desime

Drum să pătrundă, să rupă şiragul, şi-aduce-mbulzire

Straşnică printre Danai cu arma mereu încolţindu-i.

El mai cutreier-apoi celelalte şiraguri duşmane

Şi le tot bate cu lancea, cu sabia, cu bolovanii,

Dar se fereşte de harţă cu Aias Telamoniadul265

Dar mai la urmă cerescul părinte înspaimă pe Aias:

Stă uluit el atunci şi cu pavăza dată pe spate

Fuge spre-ai săi şi ia seama cu ochii pândind ca o fiară,

Roată se uită-mprejur şi-şi perindă genunchii pe-ncetul.

Tocmai cum roibului leu, departe de-ocolul de vite,

Tot îi dau zbor şi-l alungă dulăi şi bărbaţi de la ţară,

Ei peste noapte veghind nu-l las' a gusta din grăsimea

Boilor strânşi în ocol; dar el îndrăgindu-le carnea

Tabără 'ntins; hămesit cum e leul se-ndeasă-nainte

Geaba, căci zboară spre el, azvârlite de braţe viteze,

Droaie de suliţi şi facle. Se teme dar fiara, slăbeşte

Şi supărată-şi ia talpa-napoi dimineaţa; tot astfel

Aias atunci fără voie, cu inima tristă se duce

De la Troieni, fiind tare-ngrijat de ai lui, de corăbii.

Cum îndărătnicul asin pe lângă un lan, dacă scapă

Unor băieţi, deşi multe ciomege i-au spart pe spinare,

Intră şi paşte din holda cea-naltă; zadarnic băieţii

Dau cu ciomegele-n el, că vlaga li-i slabă şi nu-l pot

Scoate din grâu, fără numai când vita-i sătulă de hrană;

Astfel era în război şi trupeşul Aias Telamon,

Când inimoşii Troieni şi nenumăraţii tovarăşi,

Scutul izbindu-i cu lănci, îl tot alungau de la dânşii.

Aias la rându-i, acu 'nsufleţit de puterea năvalei,

Iară se-ntoarnă iezind a Troienilor cete bărbate

Şi strunitoare de cai, acu o porneşte pe fugă;

Pune zăgaz tuturor în iureşul lor spre corăbii,

Tabără între Ahei şi Troieni şi acolo s-aţine

Singur, iar multele suliţi, zvârlite de braţe viteze,

Parte în pavăza-i mare se-nfig năzuind înainte,

Parte prin ţărnă s-afundă şi n-ajung să guste din carnea-i

Albă de bieţi luptători din care doreau să se-mbuibe.

Când strălucitul voinic Evripilos, fecior lui Evemon,

Pe-Aias văzu copleşit de ploaia zvârlitelor arme,

Repede merse la el; dând zbor unei lănci sclipitoare

El nimeri pe un domn, al lui Fausias fiu Apisaon,

Chiar în ficat pe sub prapuri, şi coardele-ndată-i slăbiră.

Sare la el Evripil, de pe umăr îi scoate armătura.

Cum luă seam-Alexandru ce-i zice şi Paris, că pradă

Pe Apisaon atunci Evripil, fără preget întinde

Arcul şi trage spre el, îl săgeată în coapsă la dreapta,

Trestia-n carne-i se frânge şi greu îl apasă prin coapsă.

Deci, ca să scape de moarte, se trage spre-ai săi între pâlcuri,

Strigă vârtos după asta Danailor ca să-l audă:

„Voi căpetenii şi Domni ai oştirii din Argos, prieteni,

Staţi şi vă-ntoarceţi-napoi, apăraţi de primejdii pe Aias;

E copleşit de loviri şi anevoie ar putea să se smulgă

Din fiorosul măcel. Deci haide, daţi piept cu duşmanii

Şi-mpresuraţi-l pe Aias cel mare Telamonianul.”

Asta zicea Evripil rănit, şi sărindu-i ortacii

Steter-aproape de el cu scuturi proptite de umăr,

Cu strămurările sus. Din faţă venindu-le Aias,

Stete şi el între ei şi se-ntoarse, cu faţa-mpotrivă.

Astfel acolo ei aprig luptau ca văpaia când arde,

Iar pe moş Nestor atunci din toi îl duceau năduşite

Iepele lui şi cu el pe al oastei fruntaş, pe Mahaon.

L-a cunoscut pe bătrân de departe zărindu-l Ahile,

Care stătea în picioare pe marginea latei corăbii

Şi se uita la încaierul greu şi la jalnica fugă.

De asta, de-acolo de sus, pe bunul prieten Patroclu

El cu glas mare-l chemă. Patroclu din cort auzindu-l

Se repezi ca un zeu, de unde-i purcese şi răul,

Şi începu el întâi să-l întrebe voinicul Patroclu:

„Ce mă pofteşti, tu, Ahile? ce strigi şi mă cauţi pe mine?”

Iutele-Ahile voios fârtatului său îi răspunse:

„Inimii mele prea scumpe, tu Menetiade mărite,

Cred că Aheii de-acum o să-mi cadă smeriţi la picioare

Ca să mă roage, că-i greu să mai rabde nevoia ce-i bate.

Dar te repede la Nestor, tu dragul lui Zeus, şi-ntreabă-l

Cine-i acolo rănitul pe care-l aduce din luptă?

El după spate, ce-i dreptul, arată deplin ca Mahaon

Asclepianul, dar nu l-am văzut şi la faţă, că roibii

Care-l duceau îmi trecură prea repede pe dinainte.”

Asta grăi, şi Patroclu fârtatului său se supuse

Şi luă fuga spre tabăr-Aheilor, de la corăbii.

Când dup-aceea la cort sosit-au Mahaon şi Nestor,

S-au coborât de pe car pe ţărna cea mult roditoare,

Şi-a deshămat Evrimedon, al lor vizitiu, telegarii

Cei de la carul lui Nestor; iar ei de sudoare-şi uscară

Hainele stând la bătaia de vânt pe la marginea mării

Şi după asta se-ntoarseră-n cort şi pe scaun şezură.

O torocală găti de băut pentru dânşii copila

Lui Arsinou, Hecameda cea cârlionţată, o roabă

Ce-o dobândise bătrânul ca dar din Tenedos pe vremea

Când fu luat de Ahile ostrovul; i-o deter-Aheii,

Sfetnicul cel mai de frunte fiind. Ea le-ntinse o masă

Dalbă, strujită, cu negre picioare, şi-o tavă de aramă;

Spre a da gust udăturii, el puse într-însa o ceapă,

Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături

Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.

Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru

Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur, 266

Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.

Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,

Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.

Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia

Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capră să farme

Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;

Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.

Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,

Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună.

Tocmai atunci ca un zeu se arată la uşă Patroclu;

Sare din luciul jilţ moş Nestor îndată ce-l vede

Şi apucându-l de mână, în cort îl îmbie să şadă.

Nu se-nvoieşte Patroclu, ci zice aşa împotrivă:

„Nu e de stat, luminate moş Nestor, şi n-ai să mă-ndupleci.

Trebuie doar să cinstesc şi chiar să am frică de-acela,

Care pe-aici mă trimise să-ntreb de rănitul pe care

Tu l-aduseşi, dar şi eu îl cunosc, văd că este Mahaon.

Las' să mă duc înapoi, de ştire să-i dau lui Ahile;

Ştii tu prea bine, mărite moş Nestor, ce-amarnic e dânsul,

Gata-i să-nvinuie chiar şi pe cel care n-are vreo vină.”

Dar călăreţul gerenic moş Nestor atunci îi răspunse:

„Ce-i astă jale pe-Ahile, de plânge pe-oricare de-ai noştri

E-n bătălie rănit? Nu ştie ce mare-i restriştea

Care cuprinse pe-Ahei. Căpitanii, vitejii de frunte,

Zac la corăbii cu toţii din lance răniţi ori cu arcul.

E săgetat de duşmani bărbatul Tidid Diomede,

E-nsuliţat şi Ulise precum şi Atrid Agamemnon,

Şi Evripil e împuns în coapsă la fel din săgeată.

N-au fost destui, acum vezi şi pe-acesta, pe care din luptă

Eu l-adusei, de-o săgeată asemeni rănit. Lui Ahile,

Cât e de bun şi viteaz, nu-i pasă, nu-l doare de-ai noştri.

Ori mai aşteaptă el oare când focul duşman o să-nghită

Vasele noastre pe mal, cu toată-ndârjita-ne luptă,

Până ce înşine noi vom pieri câte unul? Tu vezi doar,

Nu mai sunt eu ca-nainte cu braţele tari şi vânjoase.

Hei, de-aş fi tânăr şi-ntreg în putere cum fost-am odată,

Când se iscase o sfadă-ntre noi şi norodul Elidei

Pentru răpire de boi şi am zdrumicat pe voinicul

Itimoneus Hiperohianul din ţara Elidei,

Ca să-mi răscumpăr răpirea. Venise să-şi apere boii

Şi sta în şirul întâi. Pe-acolo cu lancea răzbindu-l,

Eu îl trântii la pământ şi-o tuliră de groază câmpenii.

Pradă nespus de bogată făcurăm atunci pe câmpie,

Cincizeci de ciurde de vaci şi turme de oi, mai atâtea

Şi-altele atâtea de porci precum şi de capre răzleţe

Şi-o herghelie de cai, o sută cin'zeci şi mai bine

Iepe bălane, ba multe din ele cu mânzi. Şi pe toate

Noi le-am mânat peste noapte la Pilos, oraşul în care

Domn era tata Neleu. Voios fu şi el de câştigul

Mare ce-avui în război, la care plecasem ca tânăr.

Crainicii, cum se crăpase de ziuă, obştiră să vie

Toţi păgubaşii ce-aveau de primit de la cei din Elida

Despăgubiri. S-adunară fruntaşii Pileni şi-ncepură

Prada să-mpartă, căci multor-aveau de plătit Epeenii.

Noi doar, fiind mai puţini, mai mult pătimisem în Pilos,

Pentru că Hercule ne pustiise venind înainte

Şi secerase în Pilos pe-ai noştri, a bărbaţilor floare.

Douăsprezece feciori lăudaţi avusese Neleus

Numai eu singur trăiesc, ceilalţi i-au pierit înainte.

De-asta cuprinşi de trufie şi bine-narmaţi Epeenii

Se-obrăzniciră cu noi şi blestemăţii iscodiră.

Tata din pradă o turmă de boi şi de oi îşi alese

Vite trei sute de capete şi cu păstorii-împreună.

Mare fiind datoria ce-aveau să-i plătească-n Elida,

Câştigători telegari trimişi să se-ncure la jocuri,

Patru la număr ce-aveau de primit un triped ca răsplată.

Caii aceştia cu caru-n Elida i-oprise Augias

Craiul, şi pe vizitiul mâhnit înapoi îl trimise.

De-asta şi tata-nciudat de-a lor fapte şi vorbe de-ocară,

Vitele cele mai multe-şi-alese din turme, iar partea rămasă

Obştii o dete s-o-mpartă la oameni cu toată dreptatea.

Prăzile noi le-mpărţirăm atunci şi pe urmă-n cetate

Jertfe-nchinarăm la zei. Dar după trei zile, duşmanii

Iar năvăliră cu toate puterile lor şi cu caii

Tari de copite, glotiş. Cu dânşii erau Molionii

Tineri de tot amândoi şi nendemânatici în arme.

Este pe-un deal răsărit o cetate ce-i zice Trionul

Lângă Alfeu, la hotarul prundosului Pilos, departe;

Dânşii o-ncinseră şi căutau să o darme cu totul.

Însă abia străbătură câmpia şi Palas Atena

Grabnică noaptea veni din Olimp să ne cheme la arme.

Strânse pe locuitori; voios alergară cu toţii,

Gata de luptă fiind. Dar numai pe mine Neleus

Nu mă lăsa să pornesc, ba chiar îmi ascunse şi caii:

El socotea că eu n-aveam destulă ştiinţă de arme.

Dar eu pedestru m-am dus cu sfatul zeiţei Atena.

Am întrecut pe ai noştri pe toţi luptătorii din care.

Este un râu Minieos ce apele-şi varsă în mare

Lângă Arena. Pe-acolo sosiră Pilenii cu caii şi ziua

Cea următoare aşteptam, venea pedestrimea din urmă.

Şi cu puteri întregite-narmaţi o pornirăm de-acolo

Şi spre amiazi poposim la Alfeu cel cu apele sfinte.

Jertfe frumoase-nchinarăm aici neînvinsului Zeus,

Câte un taur jertfirăm apoi lui Alfeu şi Poseidon

Şi din cireadă o juncă zeiţei cu ochii albaştri.

După ce-n tabăr-apoi împărţindu-ne-n cete cinarăm

Noaptea pe-acolo dormirăm de-o parte şi alta pe malul

Râului, toţi înarmaţi. Într-asta dau zor Epeenii

Cutezători împrejurul cetăţii, dorind să o darme,

Deteră însă de-o mare şi crâncenă împotrivire.

Când pe pământ se ivi strălucita lumină de soare,

Noi ne-apucarăm de luptă, pe-Atena chemând şi pe Zeus

În ajutor. Şi când focu-ntre noi şi duşmani se aprinse,

Eu mai întâi am ucis un bărbat, pe războinicul Muliu,

Şi i-am luat telegarii. El ginere a fost lui Augias,

Fata-i mai mare fiindu-i soţie, bălan-Agameda,

Care ştia buruiene de leac câte creşte pământul.

Cum mi-a venit mai aproape, i-am dat lovitură cu lancea,

Dânsul în colb a căzut, iar eu am sărit la teleagă

Şi între cei mai din frunte am ieşit. Îngroziţi, Epeenii,

Care-ncotro o zbughiră, când mort îl văzură pe Muliu,

Care mâna călărimea şi-ntâiul era în bătaie.

Eu năvălit-am atunci după dânşii ca viforul negru,

Cin'zeci de care-am prădat şi bărbaţi câte doi la tot carul,

Fură de mine răpuşi şi cu dinţii muşcară pământul.

I-aş fi ucis şi pe fiii lui Actor atunci, Molionii,

Dacă părintele lor Poseidon, al lumii Cutremur,

Nu-i furişa din război în negură deasă-nvelindu-i.

Mare a fost izbândirea ce-o dete Pilenilor Zeus,

Şi-am urmărit pe vrăjmaşi departe, pe-ntinsa câmpie,

Tot hărţuindu-i pe drum şi luându-le armele lucii

Pân-am ajuns în telegi la Buprasiu, mănosul în grâne,

Şi pe la stânca Olenică, dealul ce-i zice Alesion;

Dar de pe aici abătută fu oastea de Palas Atena.

Cel mai din urmă ucis acolo-l lăsai, iar Aheii

De la Buprasiu-napoi o porniră cu caii cei repezi.

Toţi lăudau pe Cronide-ntre zei şi-ntre oameni pe Nestor.

Astfel am fost ca viteaz, dac-am fost oarecând.

Dar Ahile Singur se bucură de vitejie, nu-i pasă de alţii.

Cred că amar va mai plânge odată când oastea pieri-va.

Dragul meu, ştii tu cum tatăl tău povăţuitu-te-a-n ziua

Când te trimise din Ftia de mult lui Atrid Agamemnon.

Eu şi măritul Ulise, în casă fiind, auzirăm

Bine poveţile-i toate ce el ţi le spuse-n odaie.

Noi pe atunci după strânsul de oaste umblam prin Ahaia,

Rodnică ţară, şi-aşa poposisem atunci la palatul

Lui moş Peleu, unde noi am găsit pe viteazul Meneţiu

Şi pe Ahile cu tine. Măritul Peleu, călăreţul,

Sta în ogradă şi-ardea pe altaru-i în cinstea lui Zeus

Grasele buturi de bou, şi jertfele-n foc mistuite

El le stropea cu vin negru turnând cu o cupă de aur.

Tu cu Ahile vedeaţi de friptura de bou, când pe poartă

Noi am intrat în pridvor. Ahile uimit se repede,

Iute de mână ne duce-năuntru, să stăm ne pofteşte

Şi bunătăţi ca la oaspeţi ne pune frumos înainte.

După ce noi cu plăcere mâncarăm atunci şi băurăm,

Eu începui a zori să veniţi la război împreună,

Voi eraţi buni-bucuroşi şi părinţii vă povăţuiră.

Ştiu că măritul Peleu sfătui pe Ahile să fie267

Veşnic întâiul viteaz şi veşnic să-ntreacă pe alţii.

Fiul lui Actor Meneţiu aşa te-nvăţa şi pe tine: Fiule.

— Ahil după neam te întrece pe tine, tu însă

Eşti mai în vârstă ca el; iar dacă-i cu mult mai puternic,

Poţi cu grăire aşezată să-l iei şi pe calea cea bună

Să-l sfătuieşti, să-l îndrumi, iar el o s-asculte spre bine.

Astfel îţi zise bătrânul, dar tu ai uitat. Mai e vreme

Încă s-o spui lui Ahile, de-ar vrea cumva el să te-asculte.

Ce ştii, tu inima poate să i-o-nduioşezi, să-l îndupleci

Cu ajutorul de sus; e bun doară sfatul şi-ndemnul

De la prieteni. Iar dacă de-un rău prorocit se fereşte

Şi i-o fi spus de la Zeus vreo vorbă închinata lui mamă,

El să te lase pe tine să vii cu o parte din oastea

De mirmidoni ca s-aduci mântuire Danailor noştri.

Armele-i mândre să-ţi dea, să te porţi la bătaie cu ele;

Poate, vădindu-te asemenea lui, să se tragă Troienii

De la război, să răsufle voinicii ostaşi din Ahaia

Care se sbuciumă şi abia de au răgaz între armii.

Oaste odihnită, voi lesne pe cei obosiţi de luptare

Da-veţi spre ziduri. – napoi departe de vase şi corturi.”

Asta bătrânu-i vorbi, şi cu inima înduioşată

Pleacă Patroclu-napoi, se-ntoarce grăbit la Ahile.

Dar mai încolo, sosind pe la vasele ce le-adusese

Craiul Ulise, la locul pe unde făceau adunarea

Şi judecata şi-altarele zeilor stau înălţate,

Iese-nainte-i rănit Evripilos, răsadul lui Zeus,

Evemonidul. Venea din război săgetat pe la coapsă

Şi se târa şovăind; şiroaie-i curgeau de pe umeri

Şi de pe capu-i sudori; şuruia din amarnica rană

Sângele negru, dar totuşi el nu se pierduse cu firea.

Cum îl văzu, inimosul Patroclu de el avu milă

Şi jăluindu-se astfel îi zise cuvinte ce zboară:

„Bieţi căpitani şi fruntaşi ai Danailor, doamne, ce soartă

Dată vi-i vouă, departe de-ai voştri, departe de ţară,

Cânii pe-aici să hrăniţi cu-a trupului albă grăsime!

Rogu-te totuşi să-mi spui, voinice din viţă mărită,

Oare mai pot ţinea piept cu zaplanul de Hector Aheii?

Ori o să fie bătuţi şi aici o să piară cu toţii?”

Iar Evripil îi răspunse viteazului astfel:

„Nu mai e nici o nădejde din partea Danailor, scumpe

'Nalte Patrocle, ei bieţii pieri-vor aici la corăbii.

Iată prin tabără toţi căpitanii, fruntaşii oştirii,

Zac deopotrivă. – i răniră Troienii din arc şi din suliţi,

Iar la năvală spre noi duşmanii tot cresc în putere.

Scapă-m. – ai milă şi du-mă curând la corabie acolo,

Scoate-mi săgeata din coapsă şi spală-mi cu apă-ncropită

Sângele negru şi leacuri pe rană presară-mi, tot bune

Şi-alinătoare ce zice-se c-ai învăţat după-Ahile

Care-a-nvăţat de la Hiron, Centaurul cel mai cuminte.

Nu-i chip acum să-mi ajute cei doi mai isteţi ai oştirii

Vraci, Podalir şi Mahaon, că-mi pare că unul acuma

Zace de rană la corturi şi lui chiar îi trebuie un meşter

Vindecător, iar celalt dă valului piept pe câmpie.”

Asta grăi, şi din nou începu să-l întrebe Patroclu:

„Vai mie, ce-i de făcut? Cum pot să te ajut, Evripile?

Eu mă grăbesc să duc la Ahile cu vorba şi vestea

Încredinţată de Nestor, al armiei turn de tărie.

Totuşi pe tine eu n-o să te las chinuit de durere.”

Zice şi de subţiori apucându-l, la cortu-i îl duce

Pe căpitan. Un tovarăş îl vede şi-o blană-i aşterne.

După ce-l culcă, Patroclu săgeata i-o taie din coapsă

Cu un cuţit, apoi sângele-i spală cu apă-ncropită,

Freacă deasupra-i cu mânile o rădăcină amară,

Mulcomitoare ce curm-a rănitului crudă durere,

Sângele-i face să steie şi coajă să-i prindă pe rană.