Astfel la cortu-i a fost Evripil vindecat de Patroclu

Meneţianul, în vreme ce tot mai luptau pe câmpie

Trâmbe de-Ahei şi Troieni. Dar n-aveau de-a pururi s-aţie

Drumul atâtor duşmani Danaii cu şanţul şi zidul268

Larg care fuse durat spre a fi adăpost de corăbii,

Ba întărit şi cu şanţ, căci n-au fost aduse de dânşii

Jertfe măreţe la zei să le mântuie vasele repezi

Şi bogăţia de prăzi; deci nu se zidise cu voia

Zeilor nemuritori, de aceea-i fu şubred temeiul.

Cât era Hector în viaţă şi-Ahile zăcaş de mânie

Şi neclintită rămase a craiului Priam cetate,

Stete şi marele zid al Aheilor oblu-n picioare;

Dar după moartea vitejilor cei mai de frunte din Troia,

După ce parte căzuseră, parte scăpaser-Aheii,

Iar în al zecelea an cuceriră oraşul lui Priam Şi după asta cu stolul de vase se-ntoarseră-n ţară, Zeul Poseidon atunci şi Apolon îşi puseră-n minte Zidul să surpe şi-aduseră toată puterea de ape Care coboară din Ida, din munte, şi curge spre mare, Râul Caresos şi Rodiu, apoi Heptaporos şi Resos Şi minunatul Scamandru, Esepos, Granicos, Simois, Şi le porniră pe unde picaseră-n pulbere multe Paveze, coifuri, bărbaţi jumătate-de-zei. Înspre acolo Gurile atâtor puhoaie-mpreună le-ntoarse Apolon Şi năvăliră spre ziduri, de curseră vreme de nouă Zile şi nu-nceta Zeus să plouă voind mai în grabă Zidul să-l prăbuşe-n mare. Poseidon mergea înainte Şi, cu tridentul în mână, surpa zidăria în valuri, Bârne şi pietre ce tare cu greu le clădiseră-Aheii.

Malul năvalnicei mări Helespontul obli, cu molozuri Marea întindere a ţărmului acoperi el deodată Zidul întreg risipind, şi apele toate le-ntoarse Iar pe câmpie-napoi în albia lor de-nainte.

Asta fusese menit să o facă Poseidon şi-Apolon După război, iar acum era-n toi îmbulzeala şi lupta Lângă temeinicul zid. Trosneau dup-olaltă izbite Grinzile turnului-nalt. Bătuţi de urgia lui Zeus, Se-nghesuiau încolţiţi la boltite corăbii Aheii, Teamă fiindu-le foarte de fiul viteazului Priam Care şi-acum ca-nainte lupta cu tărie de vifor.

Cum uneori un mistreţ sau un leu bizuindu-se-n sine Printre bărbaţi vânători şi haite de câni se roteşte; Ei se înşiră cu toţii, se-ndeasă, fac zid de-apărare Şi-naintează-mpotrivă-i şi-aruncă o droaie de suliţi Fiara ţintind; ea nici nu se tulbură, nici nu se teme Şi ţine piept, ci la urmă neteama i-aduce pieirea; Dă rotocoale şi-ncearcă să rup-a bărbaţilor rânduri Şi-oriâncotro-i năpădeşte, uşor le tot sparge şiragul; Tocmai aşa în duium se învolbură Hector zorindu-şi Armia şanţul să sară, dar caii cei repezi cu carul Nu cutezau, ci pe marginea şanţului stau îndărătnici Şi speriaţi nechezau îndrăcit, căci lat era şanţul Şi era greu de trecut şi greu a-l sări dintr-o dată, Tare teşite fiind departe şi alta de-a lungul Coastele lui şi deasupra, pe muche, mai stau împlântate Şiruri de pari ţuguiaţi; îi bătuser-acolo Danaii Parii, tot mari şi-ndesiţi, stăvilar la potrivnici să fie.

Un telegar anevoie putea să răzbată cu carul Bine-nrotat, de aceea dau zor ca să treacă pedeştrii.

Dar Polidamas aleargă la Hector şi astfel îi zice: „Hector şi voi căpetenii Troieni şi tovărăşi de arme, I-o nebunie pe şanţul acesta să trecem cu caii, Prea este greu de trecut. Tu nu vezi că bătute-s pe dânsul Rânduri de pari ţuguiaţi şi alături e zidul ahaic.

Nu-i chip aici coborându-ne luptă să ducem în care, Locul e-ngust şi mi-e teamă să nu o păţim la-ncercare.

Dacă, pe-Ahei duşmănind, e gata să-i sfarme cu totul Cel care tună-n văzduh şi numai pe noi să ne ajute, Numaidecât aş vrea asta şi eu să se-ntâmple, să piară Josnic Aheii pe-aici, departe de Argos. Dar dacă Ei s-or întoarce-napoi şi iară porni-se-va goana Dinspre corăbii şi-n şanţ nimeri-vom luând-o la fugă, Mi-e că, de-Ahei îmbulziţi după asta, niciunul de-ai noştri Nu va putea să se-ntoarne, de veste să dea în cetate.

Hai dar mai bine să facem cu toţii cum eu vă voi spune: Caii să-i ţie pe marginea şanţului hăţuitorii, Noi ca pedeştrii ceilalţi să mergem în urma lui Hector Gloată cu toţii-narmaţi. Duşmanii atunci împotrivă N-or mai ţinea, dacă stă să-i înăduşe ştreangul pieirii.”

Asta vorbi, şi lui Hector plăcu sănătoasa povaţă.

El înarmat se coboară deodată din chelna telegii; Dar şi Troienii ceilalţi, care stau adunaţi în cotige, Toţi s-aruncară din car înarmaţi după pilda lui Hector.

La vizitiu fiecare dă sfatul apoi să-şi înfrâne Caii pe-aproape de şanţ şi bine în rânduri să-i ţie.

Ei se împart după ăsta şi orânduindu-se-n pâlcuri Cinci, pregătiţi de bătaie, pornesc dup-a lor căpetenii.

Parte cu Hector se duc şi cu bunul oştean Polidamas; Cei mai dihai şi mai mulţi sunt ei şi se-ndeamnă mai tare Zidul din faţă să spargă şi luptă să dea la corăbii.

Şi Chebrione venea după ei, că pe altul lăsase Hector în urmă, pe unul mai slab, ca să-i ţie teleaga.

Paris ducea înglotirea cealalt-Alcatou şi Agenor, Şi pe-a treia doi fraţi, ai lui Priam feciori, Deifobos Cel ca un zeu şi Helenos. Mergea împreună şi Asiu Hirtacianul, pe care de mult l-aduseseră roibii Aprigi şi mari din Arisba, venind de la râul Seleis.

Pâlcul al patrulea-n frunte-i avea pe Eneas, viteazul Cel din Anhise născut; îl urmau Arheloh şi Acamas, Antenorizii ştiuţi amândoi în tot felul de lupte Iar pe-ajutoarele lor le mâna înainte Sarpedon, Glaucos alături îi sta şi războinicul Asteropeos.

El şi-i alese ca soţi, că mai ortomani decât alţii Ei după sine-i păreau, căci el era cel mai de frunte.

După ce-apoi laolaltă cu scuturi de piei se-nnădiră, Merseră drept înainte, căci ei socoteau că Danaii N-o să mai ţie la zid, ci fugi-vor curând la corăbii.

Astfel oştenii Troieni şi vestiţii tovarăşi de arme Sfatul alesului domn Polidamas cu toţii urmară; Doar îndărătnicul Asiu din capii oştirii el singur N-a vrut acolo pe loc să-şi lase mânarul şi caii, Ci s-a grăbit să se-ndrepte cu ei înspre repezi corăbii, Nesocotitul! Dar n-a fost să-nconjure sorţile grele Şi, de teleagă-i purtat, de la vase 'napoi să se 'ntoarne Vesel la Troia, bătută de vânt; căci el înainte Fuse cu lancea străpuns de Idomeneu, strălucitul Lui Deucalion vlăstar; aşa-i fu ursita cea neagră.

El a pornit spre corăbii la stânga, pe unde Aheii Se înturnau de pe câmp cu carele lor, cu jugarii; Cailor el pe aici le-a dat goană, găsise doar poarta Încă ne-nchisă şi încă netras pe canaturi zăvorul; Ei ţineau poarta deschisă-nadins ca să scape tot insul Care fugea de război şi căta adăpost la corăbii.

Dete de-a dreptul pe-acolo semeţ, şi venea după dânsul Oastea-i vârtos chiuind, căci ei socoteau că Danaii N-au să se aţie la zid şi-n tabăra lor vor ajunge, Nişte nebuni! Dar la poartă găsiră doi oameni de frunte, Pui de războinici Lapiţi, amândoi fără teamă şi preget, 269

Unul era Polipoite voinicul, al lui Piritoos Fiu, iar celalt Leonteus, aidoma crâncenul Ares.

Dânşii la poarta cea-naltă stătur-amândoi înainte.

Cum stau adese pe munte stejarii cu creştete-nalte, Care-ncleştate-n adâncuri având rădăcinile-ntinse Rabdă şi ziua şi noaptea bătaia de ploi şi de vânturi; Tocmai aşa-ntemeiaţi în tăria de mâini şi de suflet, Stau de l-adastă pe trupeşul Asiu şi n-o iau la fugă.

Dar spre temeinicul zid se avântă Troienii cu scuturi Sus ridicate, cu strigăte tari, şi urmează pe Asiu, Care-i mai-marele lor şi pe fiul lui Asiu, Adamas, Şi pe Orest, pe Iamenos, pe Toon şi pe Enomaos.

Câtăva vreme Lapiţii chemau pe tovarăşi să vie Unde stau ei pe sub poartă să-şi apere stolul de vase.

Cum însă dânşii văzură că vin cu grăbire Troienii Tiva spre zid şi Danaii tot ţipă fugind spre corăbii, Iute azvârlindu-se afară, se-ncaieră-n faţa intrării.

Seamănă tocmai cu nişte mistreţi care-adese pe munte Dau de-armălaia de haite şi oameni ce vin înspre dânşii Şi, pe delături zbughind-o, dărapănă-n preajmă tufişul Din rădăcină smucindu-l şi crişcă sălbatic cu dinţii Până ce un vânător, chitindu-i cu lancea, i-omoară; Astfel, pălită de suliţi, a platoşei lucie aramă Sună pe pieptul Lapiţilor, care dau vajnică luptă Plini de încredere-n sine şi-n oastea de sus, de la turnuri Bine-zidite, de unde ea-mproaşcă cu pietre duşmanii, Viaţa să-şi apere vrând ei şi tabăra şi-a lor corăbii.

Cum câteodată din cer cad fulgii de albă zăpadă, Care, când silnicul vânt dă goană umbroşilor nouri, Pururi grămadă s-aştern pe ţărna cea mult roditoare, Astfel de-o parte şi alta curgeau loviturile dese.

Şi nimerite fiind de mari bolovani şi de pietre Surd răsunau zângănind şi coifuri şi scuturi rotunde.

Geme din suflet adânc şi-n coapsă izbindu-se Asiu, A lui Irtacos fecior, acest fel huleşte de ciudă: „Prea te-ai făcut şi tu, Zeus, acum iubitor de minciună.

Nu mai credeam că voinicii Ahei o să poată să-nfrunte Iureşul nostru, lovirile braţelor noastre cumplite.

Parcă sunt nişte-albine sau viespi îndoioase la mijloc, Care pe-o coastă râpoasă de drum acuindu-şi viesparul Nu vor să-şi lase căsuţa scobită, ci stau îndârjite Puii să-şi apere de vânătorii ce vin împotrivă.

Astfel acum şi Aheii, măcar că sunt doi, de la poartă Nu se dau duşi pân' ce ei ne-or înfrânge ori noi vom răpune.”

Zice, dar vorbele-i nu mai înduplecă mintea lui Zeus, El fiind gata de-acum să dea izbândire lui Hector.

Alţii se-ncaieră atunci zorind la o altă intrare.270

Dacă eu nu sunt o Muză, anevoie-i să spun despre toate.

Se înteţise doar focu-mprejur pe la zidul de piatră Şi de nevoie siliţi, cu toată mâhnirea, Danaii Pentru corăbii luptau, şi trişti erau zeii cu toţii Care ajutau la bătaie pe-Ahei. Într-aceea Lapiţii Se încleştară şi crâncen-a fost bătălia. Feciorul Lui Piritou, Polipoite călitul, în ferecătura Chiverei pe un troian, pe Damasos, cu lancea-i împunse.

Nu-l feri coiful pe el; ţuguiul de-aramă-i pătrunse Chivăra, ţeasta i-o sparse, cu sânge-i stropi înăuntru Creieru-ntreg, şi căzu toropit repezitul Damasos.

Tot Polipoite trânti pe Ormenos, apoi şi pe Pilon, Iar Leonteu, o mlădiţă a lui Ares, răpuse pe fiul Lui Antimah Hipomahos cu suliţa-n brâu nimerindu-l.

Smulse pe urmă din teacă el sabia-i bine-ascuţită Şi azvârlindu-se-n toi, de-aproape i-a dat lovitură Lui Antifates întâi şi aşa-l răbufni el pe spate, Şi năpădind după asta pe Menon, pe-Orest, pe Iamenos, Repede acolo pe rând pe tustrei îi lungi pe ţărână.

Până să prade pe morţi de armele lucii Lapiţii, Vine spre el Polidamas şi Hector, urmaţi de feciorii Cei mai aleşi şi mai mulţi, şi aprinşi sunt cu toţii şi gata Zidul pe loc să răzbată, să ducă pârjol la corăbii.

Însă deodată s-opriră la şanţ şi stătură pe gânduri, Se pomeniră cu-o piază, când ei erau gata să treacă: Oastea din stânga tăind, se ivise-nainte un vultur Sus zburător care-n gheare purta sângerat un balaur; El se zbătea încă viu şi tot se smuncea între gheare Până ce şarpele capul sucind înapoi înspre pieptul Pajurei o mursecă la grumaz. De durere pătrunsă, Ea de la sine-l zvârli, de căzu pe la mijlocul oastei; Pasărea dusă de vânt după-aceea cu ţipete zboară.

Se îngroziră Troienii, privindu-l cum zace-ntre dânşii Şarpele cel împestrit, semn rău ce trimisu-le-a Zeus.

Zise lui Hector atunci aproape venind Polidamas:271 „Hector, într-una mă cerţi dacă eu la-ntrunirile noastre Dau vreun sfat de folos, că doar nicidecum nu se cade S-aibă vreo altă părere un om din popor şi la sfaturi Şi-n bătălii, ci mereu să te ajute sporindu-ţi puterea.

Iată eu spune-voi totuşi ce cuget că este mai bine: Noi la corăbii să nu mai păşim în război cu Danaii.

Astfel mă tem că va fi şi cu noi, dacă drept e că semnul Nouă ne-a fost arătat, când noi era şanţul să trecem.

Vulturu-n slăvi zburător care, oastea tăind de la stânga, Viu încă-n ghearele sale ducea sângerat un balaur, Dar îl zvârli înaintea sosirii la cuib şi dorinţa Nu-şi izbândi aducându-şi-l puilor hrană. Tot astfel Dacă şi noi vom răzbate cu toată năvala oştirii Poarta şi zidul ahaic şi-Aheii-napoi se vor trage, N-o să ne-ntoarcem acasă cu bine pe drumul acesta De la corăbii, căci prea de tot mulţi o să cadă de-ai noştri Astăzi ucişi de duşmani care-şi apără viaţa-n corăbii.

Astfel ar fi tâlcuit un proroc care orişice piază Limpede o ştie ceti şi de care poporul ascultă.”

Clatină Hector din coif şi aşa se încruntă la dânsul: „Nu-mi place mie de fel ce-mi spui tu acum Polidamas, Doar te pricepi şi la alte poveţe mai bine gândite.

Dacă-ntr-aieve tu însă spui asta cu tot înadinsul, Zeii atunci negreşit cu totul orbitu-ţi-au mintea; De-asta mă faci ca să uit izbânda ce-mi fu prevestită Şi juruită prin semne de Zeus adânc-tunătorul Şi să mă iau după zborul de paseri cu aripi întinse?

Nici cu privirea mă-ntorc spre ele şi nici le duc grijă Ori îşi iau zborul la dreapta, de unde lumina răsare, Ori se îndreaptă la stânga, pe unde-i apusul de soare.

Noi s-ascultăm de porunca şi voia prea-naltului Zeus, Carele singur e domn, stăpân peste zei, peste oameni.

Una-i porunca mai sfântă de sus, să te baţi pentru ţară, Şi-apoi de ce te mai temi tu de harţă şi cruntă bătaie?

Dacă ne-or bate doar astăzi Aheii pe noi şi cădea-vom Toţi la corăbii, nu trebuie tu să duci grija de moarte; Nu eşti din fire viteaz şi bun să ţii piept cu duşmanul.

Dacă tu însă cumva vei dosi-o din toi şi pe altul De la război îl vei face cu vorbele acum să s-abată, Eu cu-a mea lance pe loc te străpung şi ţi-i viaţa pierdută.”

Asta grăi şi purcese-nainte. – l urmară Troienii Toţi cu un chiot nespus. Deodată şi fulgerătorul Zeus din Ida, din munţi, porni vijelie ce-aduse Nouri de colb la corăbii; orbi pe Ahei şi cu asta Dete lui Hector atunci şi Troienilor toată mărirea.

Ei bizuindu-se-n sine şi-n semnele bune din slavă, Tot se căzneau să răzbată, să năruie zidul ahaic.

Zimţii rupeau de la turnuri, surpau metereze şi stâlpii Ce răsăreau de la zid, proptele de turnuri ce-Aheii Le-ntemeiară-n pământ, cu pârghii cătau să le salte Şi le trăgeau socotind că malul de zid îl vor sparge.

Nu se dau însă în lături Danaii. Cu scuturi de piele Ei meterezele şi le-ngrădeau şi de sus, de pe ele, Tot îi pocneau pe duşmani care dau de sub zid să se urce.

Aias atunci amândoi umblau pretutindeni pe turnuri, Povăţuind pe Ahei, şi trezindu-le inimoşia; Ei cu blândeţe pe unul certau, iar pe altul mai aspru, Dacă vedeau pe-oarecine că prea se lăsa de bătaie: „Dragilor mei, înainte voi toţi laolaltă, mai vrednici Ori mijlocii ori mai slabi, că doar oamenii nu pot să fie Toţi la un fel în război. Fiecare acum are de lucru, Doar o cunoaşteţi şi voi. Să nu mai ia fuga spre vase Nimenea, de-nfricoşări să nu mai asculte nici-unul, Ci năzuiţi înainte şi daţi-vă-ndemn laolaltă, Poate ajuta-ne-va cel care tună şi fulgeră-n slavă Focul s-abatem, să-i dăm pe duşmani înapoi spre cetate.”

Astfel cu strigăte tari sileau pe Ahei la bătaie.

Cum câteodată din cer puzderii tot cad şi s-alungă Fulgii de nea într-o zi, dacă-i iarnă geroasă şi-ncepe Cerul să ningă, vădind omenirii săgeţile-i albe; Orice-adiere adormind, tot toarnă şi-acopere-ntr-una Crestele munţilor mari şi înaltele plaiuri din faţă Şi înverzitele şesuri şi negrele ţarini mănoase, Umple de-omăt şi-ale mării albastre limanuri şi maluri.

Valul e însă ferit şi numai uscatul oriunde E-nzăpezit, dacă Ceru-şi descarcă urgia ninsorii; Astfel ticsite plouau şi pietroaiele atunci aruncate Neîncetat de Troieni şi Ahei într-a lor bătălie Şi bubuia peste tot zidăria de bocne pocnită.

N-ar fi putut nicidecum Troienii şi falnicul Hector Poarta să spargă la zid şi lungul zăvor de la poartă, Dacă viteazul Sarpedon, împins de părintele-i Zeus Nu tăbăra peste-Ahei ca un leu peste o mare cireadă.

Iute-nainte-şi-ntinse el scutul rotund ca o roată, Luciu, de-aramă frumos ciocănită de meşterul faur, Care cususe întâi pielăria de bou înăuntru Şi-l ferecase de jur împrejur în vergele de aur.

Scutul nainte ţiind şi rotind o pereche de suliţi, El o ia razna ca leul ce vine din plai, când de carne Nu se înfruptă de mult şi-l înghesuie apriga-i fire, Ca în oborul cel bine-ngrădit după oi să se-ndese; Chiar dacă-ntâmpin-acolo păstori care-şi apără turma Suliţi asupra-i zvârlind şi hait-asmuţind după dânsul, Nu vrea pe neîncercate să plece-napoi de la strungă Până ce ori se repede şi pradă din turmă ori cade De la-nceput el ucis de vreo suliţă iute azvârlită; Tocmai aşa îl înghesuie inim-atunci pe Sarpedon Cel ca un zeu să s-arunce la zid, să dea jos meterezul.

De-asta şi zise grăbit lui Glaucos Hipolohianul: „Glaucos, de ce pe noi doi într-atâta cinstescu-ne-ai noştri Şi ne dau locul întâi pe la mese, fripturi şi pocale Pline şi-n ţară se uită la noi ca la zei Licienii?

Oare de ce ni-i dat nouă s-avem lângă apa lui Xantos Mare şi mândră moşie cu pomi şi răsaduri şi holde? 272

Deci se cuvine ca noi totdeauna să mergem în capul Cetelor noastre amândoi şi în foc s-apucăm înainte.

Zice-vor dar Licienii cei bine-narmaţi după asta: Licia n-o cârmuiesc ca nişte nevrednici ai noştri Domni amândoi. În deşert ei nu se hrănesc cu oi grase Şi beau vin dulce pe-ales, sunt doar inimoşi şi puternici, Luptă-nainte mereu în fruntea ostaşilor noştri, Dacă, fârtate, noi teferi scăpaţi din războiul acesta, Dat ne-ar fi fost să trăim tot tineri şi fără de moarte, Nu mai păşeam totdeauna nici eu înaintea oştirii, Nici nu mai stam să te-nflacăr pe tine la lupta măririi.

Însă fiindcă pe noi într-o mie de feluri ne paşte Moartea, de care nu-i chip să ne scape nimica şi nimeni, Haidem, şi fie ce-o fi: înfrângere ori biruinţă.”

Zice Sarpedon, iar Glaucos pe el îl ascultă şi-i gata; Deci amândoi o pornesc înainte cu marea-nglotire A Licienilor. Se-nfioară-naintea lor fiul Lui Peteon, Menesteu. Spre dânsul doar vine spre turnu-i, Pacostea. Caută el între-Ahei pe la zid ca să vadă Vr'un căpitan să-i ajute-n primejdie. Şi pe aproape Vede pe Aias cei doi, voinicii de-a pururi la arme Neobosiţi, şi pe Teucru venit de curând de la corturi.

Strigătu-i îns-anevoie putea să răzbată la dânşii, Prea era clocotul mult; părea că la cer ajunsese Vuietul, când se izbiră şi scuturi şi coifuri crestate, Ziduri, canaturi de porţi care-nchise erau, şi Troienii Din răsputeri căutau să le spargă, să intre pe ele.

Iute trimise la Aias pe crainicul său pe Tootes: „Du-te, Tootes, aleargă şi cheamă-l încoace pe Aias Ba ei să vie amândoi, căci asta ar fi mai bine, Iată pe-aici ne-ameninţă primejdia cea mai grozavă, C-au năpădit Licienii şi-n frunte cu dânşii vin craii Liciei, oameni năvalnici ca viforu-n luptele crunte.

Dacă şi ei au de lucru pe-acolo şi aprinsă-i bătaia, Vie încoace la noi măcar Aias Telamonianul, El împreună cu Teucru, arcaşul dibaci ca niciunul.”

Zise şi crainicul, cum l-auzi, se supuse şi dete Fuga pe zidul Aheilor cei îmbrăcaţi în aramă Şi-apropiindu-se el îndată şi spuse lui Aias: „Aias, voi doi căpitani ai oastei viteze din Argos, Roagă-se craiul mărit Menesteus şi vă-ndeamnă să mergeţi Colo la dânsul, să-i daţi trudirii puţin'alinare.

Numaidecât să veniţi: în voi e nădejdea-ne toată, Căci pe acolo curând s-apropie straşnic omorul, C-au năpădit Licienii şi-n frunte cu dânşii vin craii Liciei, oameni năvalnici ca viforu-n luptele crunte.

Dacă-i zor mare şi-aici şi e grea bătălia ce duceţi, Unul să vie din voi, măcar Aias Telamonianul, El împreună cu Teucru, arcaşul dibaci ca niciunul.”

Zice, şi Aias Telamonianul ascultă chemarea, Se-napoiază spre Aias Oilidul şi astfel demândă: „Aias şi tu Licomede voinice, voi ţineţi-mi locul Bine pe-aici şi zoriţi pe Ahei vitejeşte să lupte.

Eu mă reped pân' la ei şi acolo iau parte la harţă; Cum voi fi dat ajutor, eu vin la voi repede iară.”

Asta rostindu-le, Aias Telamonianul se duse; Merse şi fratele-i Teucru născut din acelaşi părinte, 273

Arcu-i în spate purtând porni după el şi Pandion.

Când pe la turnul măritului crai Menesteus sosiră, Dânşii intrară sub zid la vreme, când mare fu greul.

Vajnicii Domni Licieni, ivindu-se-n fruntea oştirii, La metereze suiau întocmai ca viforul negru, Şi se încinse pârjol între ei şi-ncepu încleştarea.

Aias ucise-nainte pe al lui Sarpedon tovarăş Mult-inimos, pe Epicles, asupra-i zvârlind cu putere Un ascuţit bolovan, cogeamite stei care-acolo La meterez se afla pe deasupra de tot. Să-l ridice N-ar fi putut nici un om din ziua de azi cu-amândouă Mâinile, cât ar fi el de vânjos. Apucând bolovanul, Aias de sus îl trânti şi coiful îi sparse şi ţeasta I-o ţănduri. De pe turnul înalt el asemenea unui Cufundător se dă tumba şi viaţa-i se curmă din oase.

Teucru apoi după el cu săgeata împunse pe Glaucos La repezirea-i spre turn, şi rană-i făcu el în braţul Unde-l văzu dezvelit, şi astfel îl scoase din luptă.

Glaucos sări înapoi pe furiş de la zid să nu-l vază Vreun duşman că-i rănit şi să-şi facă el laudă mare.

Cum luă seama Sarpedon, îndată ce Glaucos se trase, Mare necazul i-a fost, dar nu părăsi bătălia, Ci pe Alcmaon, fecior al lui Testor, cu suliţa-mpunse.

Smulse-apoi arma din el. De suliţă tras cu putere, Cade Alcmaon pe brânci, şi zornăie arama pe dânsul.

Însă cu mâni oţelite smucind meterezul Sarpedon Şi zguduindu-l, întreg îl răstoarnă, descopere zidul Şi pe deasupra pe el deschide mulţimii cărare.

Teucru şi Aias atunci se iau cu Sarpedon. Cu arcul Teucru-l ochi pe la piept în chinga cea lucie, brâul Scutului ocrotitor, dar Zeus de moarte-şi fereşte Fiul Sarpedon, căci nu vrea să cadă ucis la corăbii.

Sare şi Aias la el şi în scut îl ajunge cu lancea; Făr-a-l străbate deplin, îl împinse-napoi la năvală.

El se dă-n lături puţin părăsind meterezul. Cu totul Nu vru să plece, că el credea-n biruinţă. De aceea Spre Licienii cei mari se întoarse şi prinse să strige: „Ce vă codiţi, Licieni, şi nu daţi îndată năvală?

Nu pot, vedeţi că mi-e greu, oricât oi fi eu de puternic Singur aci să răzbesc şi cale să-mi fac spre corăbii.

Hai după mine, nu poate doar unul ce poate mulţimea.”

Zise, iar dânşii, temându-se atunci de a Domnului gură, Se-nghesuiau mai aprins pe lângă măritul lor sfetnic.

Dar împotrivă şi-Aheii-năuntru la mur întăriră Cetele lor, îşi dau seama de straşnica trudă cu toţii.

Nici Licienii cei tari nu puteau aşa lesne să rupă Zidul ahaic şi drum să deschidă spre mal la corăbii, Nici luptătorii Danai înapoi de la zid să respingă Pe Licieni, de când ei vârtos se-nnădiser-acolo.

Cum pe la ţară doi inşi se încaieră pentru hotare Şi cu măsurile-n mână pe-a lor devălmaşă moşie274

Stau într-o palmă de loc şi se ceartă să-şi facă dreptate -

Tocmai aşa şi pe ei numai creasta de zid îi desparte Când laolaltă îşi dau lovituri pe la piept în rotunde Paveze ţapene mari şi în scuturi mai mici aripate.

Şi se sfâşie-ntre ei cu-arama cea neîndurată Mulţi, dacă spatele descoperit la întors le rămâne Sau li-e scutul străpuns de vreo suliţă. Şi pretutindeni Şi metereze şi turnuri erau înroşite de sânge, Care din rană-mproşca de la unii şi alţii, şi totuşi Nu puteau încă pe-Ahei de la zid să-i alunge Troienii Şi s-aţineau deopotrivă. Precum o femeie de treabă Lâna-ntr-un taler puind, greutatea într-altul, ridică Cumpăna drept ca din biata-i simbrie să creasc-a ei ploduri; 275

Tocmai aşa într-o cumpănă dreaptă stătu bătălia, Până ce Zeus a dat precădere mai mare lui Hector Şi a putut să răzbată prin zidul ahaic întâiul.

El a strigat la oştire cu toată puterea, s-auză: „Iureş 'nainte, Troieni, suiţi-vă repede, spargeţi Zidul Aheilor, puneţi tăciunii aprinşi la corăbii.”

Dânsul aşa îndemna pe Troieni. Auzindu-l, în dese Rânduri ei toţi-naintară spre mur, şi cu lăncile-n mână La metereze pe zid se urcau în răpez ei de-a valma.

Hector luă de la poartă, din faţă, o stană de piatră Groasă de tot dedesubt, ascuţită deasupra – doi oameni Cât de voinici din popor anevoie ar putea s-o ridice Astăzi asemenea piatră de jos ca să-ncarce-o căruţă -

Lesne-o putea învârti el şi singur, că fiul lui Cronos, Marele Zeus, în mână-i făcuse uşor bolovanul.

Cum la tunsoare ia lesne ciobanul în mână şi cară Lâna berbecelui tuns şi abia el îi simte povara, Duce pietroiul tot astfel şi Hector întins spre ale porţii Nalte canaturi de lemn şi trainice bine-mbucate, Căci amândouă fuseseră-nchise cu două zăvoare, Care-mpotrivă mergeau, şi c-un singur lăcat cu tărie.

Merse pe-aproape şi se proţăpi în picioare, se-ntinse Din răsputere, şi-n urmă izbi pe la mijlocul porţii; Rupse zăvoarele ei, iar piatra bufni înăuntru Greu la pământ, de trosniră grozav cele două canaturi, Drugii se sparseră, ţăndări încoace şi-ncolo zburară Lungile scânduri izbite de stei. S-zvârli înăuntru Falnicul Hector noptatic la chip, dar în haina de aramă El fulgera îngrozitor, mânuind două suliţi cu pumnul.

Nimeni, afară de-un zeu, să-l împiedice-n cale pe dânsul N-ar fi putut, când pe poartă a sărit cu privirea-nfocată Şi se roti înspre-ai lui, mulţimea zorind să-l urmeze, Busta să dea peste zid. Iar ei l-ascultară şi grabnic Unii trecură pe sus, iar alţii potop năvăliră Chiar şi pe poartă sub zid. Danaii la fugă porniră Toţi spre corăbii-napoi şi larma huia necurmată.