După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii, Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe Ţări şi noroade să vază, pe Traci care-nstrună sirepii, Pe Hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe Mizii276277

Care de aproape se bat şi pe Abii cei plini de dreptate.278

Nu mai vrea el nicidecum să întoarcă privirea la Troia; Nici nu prepune că poate vr'un zeu să mai vie pe acolo Sprijin să dea vr'unei taberi. Într-asta nu doarme-mpăratul Mărilor, zeul Cutremur, ci neadormit priveghează.

El la război şi la crâncena valmă mirat se tot uită Din Samotrace, de sus, din cea mai înaltă silhuie Culme-n ostrov, de pe unde se vede tot muntele Ida, Marea cetate-a lui Priam şi vasele-ahee. Pe-acolo, El din adâncuri ieşind, de milă căina pe Aheii Cei cotropiţi de Troieni şi mocnea de mânie pe Zeus.

Şi pogorându-se-ndată din muntele cel prăvălatic, Iute la vale porni. Sub tălpile-i nemuritoare, Când se mişca, tremurau răsăritele plaiuri şi codrii.

Zeul trei paşi a făcut şi-n al patrulea fost-a la Eghe, 279

Unde sub mare, la fund, măreţele-i dalbe palate Stau neclintite pe veci şi străluce-n podoabe de aur.

Cum a sosit, a-nhămat el doi zmei cu copite de-aramă, Repezi în zbor şi pe coardă cu plete tufoase de aur, Haina de aur şi-a pus şi luatu-şi-a biciul de aur, Bine-mpletit, şi pe urmă suindu-se-n chelna telegii El peste valuri mâna. Din scorburi săltau pretutindeni Fiarele mării, căci ele simţiră că trece stăpânul; Apele-n lături se dau bucuros, şi ca vântul de iute Caii în trap de minune zburau; îl duceau la corăbii Fără ca osia cea de aramă sub dânşii să-şi ude.

S-află la fundul noianului mării o peşteră largă Între Tenedos şi Imbros, ostrovul cu maluri stâncoase: Caii acolo-şi opreşte Poseidon, Cutremurul lumii, Şi de la car îi deshamă şi-ambrozică hrană le-aruncă, Iar la picioare le leagă-mprejur nişte piedici de aur Nedesfăcute, nerupte pe veci, ca pe loc să rămâie Caii, când el va fi dus; apoi merse în tabăr-ahee.

Roinici Troienii atunci în chip de pârjol şi de vifor, Toţi se luau după Hector cu chiote tari şi cu huiet Şi cu-nfocare nespusă; nădejde trăgeau că lua-vor Vasele-ahee şi-aici vor strivi a Danaiilor floare.

Însă Poseidon, acel care-ncinge şi mişcă pământul, Cum se ivi din talaz, pe-Ahei se porni să-i îndemne, Chipul lui Calhas luând, şi cu glasu-i vârtos dup-aceea Zise voinicilor Aias, deşi amândoi erau gata: „Aias, voi doi ne-aţi putea fi acuma scăpare şi pază, Dacă v-aţi bate-nadins şi n-aţi mai dosi-o de groază.

Nu mă tem eu de Troieni, oriunde mi-ar sta gloată Şi mi-ar sări peste zid; tăria lor vajnică toată Şti-vor s-o-mpiedice-Aheii. Ci teamă mi-e foarte Nu cumva răul să vie la noi din o singură parte, Unde ca focul turbat Priamidul în frunte s-avântă, Zice fălos că se trage din Zeus, putere ne-nfrântă.

Dar să v-ajute vr'un zeu şi un cuget în piept să vă pună, Voi să siliţi şi pe alţii şi voi să daţi luptă nebună.

Oricât o fi el de aprig şi dacă-l aprinde chiar Zeus, Tot va fi chip să-l abateţi departe de repezi corăbii.”

Asta grăi, şi cu sceptrul Poseidon Cutremur-Pământul Numai i-atinse pe ei şi îndată-i umplu de vârtute, Şi mai uşoare le-au fost şi braţe şi trup şi picioare.

Zeul apoi dă o raită. Cum zboară un repede uliu, Care de sus năvălind, de pe stânca cea-naltă şi ruptă, Glonte se lasă gonind vreo pasăre jos pe câmpie, Zboară tot astfel de-acolo şi zeul Cutremur Poseidon.

Iutele Aias Oilidul întâi înţelese că-i zeul, Şi cu grăbire-i cuvântă lui Aias Telamonianul: „Aias, vreunul din zei, care şed pe-a Olimpului culme, Chipul lui Calhas luând zoreşte-a ne bate la vase.

N-a fost el Calhas, prorocul ce tâlcue zborul de păsări; L-am cunoscut doar uşor după mersul măreţ, după felul Pulpilor lui, când s-a dus, că-i lesne pe zei a cunoaşte.

Iată că inima-n mine dă ghes şi mă-ncinge mai tare Luptă să dau, cu duşmanii pe loc să mă iau la bătaie, Gata sunt braţele-mi sus şi picioarele-mi jos să s-avânte”.

Aias Telamonianul răspunse lui Aias Oilidul: „Ard deopotrivă pe suliţi şi mânile-mi nebiruite, Creşte în sine-mi vârtutea, picioarele mele amândouă Stau să dea iureş şi singur îmi e să mă-mpieptui cu Hector, Oricât ar fi el de aprig şi nepotolit la năvală.”

Astfel atunci amândoi ortomanii vorbeau înde-sine Veseli de vlaga cea multă ce zeul în piept le trezise.

Grabnic într-asta Poseidon din urmă silea pe Aheii Care stăteau în răgaz să răsufle puţin la corăbii, Nu mai puteau, că sleiţi erau ei de amarnică trudă Şi otrăviţi de mâhnire; vedeau că, din faţă, Troienii Vin peste ei înglotiţi aburcându-le zidul cel mare.

Ei se uitau spre duşmani cu suspinuri şi plânsete-amare, N-aveau nădejde să scape de moarte. De-aceea Poseidon, Fuga prin oaste răzbind, îmboldea neslăbitele cete.

Zeul întâi se grăbi să încinte pe Teucru, pe Leitos, Pe Deipiros, pe Toas, pe-alesul voinic Penelaos, Pe Merione şi pe Antiloh, cei doi meşteri ai luptei.

La-ncăierare i-aprinde rostindu-le vorbe ce zboară: „Fie-vă vouă ruşine, o tineri feciori din Ahaia.

Dacă v-aţi bate, eu vă-ncredinţez c-ale noastre corăbii Veţi mântui; iar de staţi şi vă trageţi din jalnica luptă, Astăzi e ziua când noi pieri-vom de arme duşmane.

Valei, ce mare minune văzut-am cu ochii mei însumi, Groaznic! Eu nu socoteam că va fi cu putinţă şi asta: Până la vase s-ajungă Troienii, când ei înainte Se speriau cum se sperie cerbii de fug în pădure, Unde-o iau razna, şi slabi ei fiind şi netrainici la harţă, Până ce-astâmpără foamea la lupi, la şacali şi la pardoşi.

Nu cutezau înainte o clipă Troienii să-nfrunte Pieptul şi braţele noastre, o clipă să stea împotrivă; Iată-i acuma, departe de ziduri, s-aţin la corăbii.

Slab ni-i pesemne cârmaciul şi moale, neharnică oastea, Care-nciudată pe el se lasă şi nu vrea să lupte Pentru corăbii, ci sângeră-acolo şi moare strivită, Chiar dac-ar fi mai la urmă cu totul de vină viteazul Cel din Atreus născut, stăpânul mai mare Agamemnon, Care-a făcut de ruşine pe-Ahile cel iute ca şoimul, Tot nu se cade ca noi să fugim părăsind bătălia.

Minte să prindem curând, cei buni se tămăduie lesne.

Nu vă stă vouă frumos să v-abateţi din toiu-ncleştării, Voi, care cei mai bărbaţi în armie sunteţi cu toţii.

Nu mă pun eu c-un mişel care lasă de frică bătaia, Ciudă mi-e numai pe voi. Iubiţilor, pregetul vostru Are să fie-n curând un izvor de năpastă mai mare.

Nu uitaţi voi ce ruşine ne-aşteaptă, ce grea defăimare!

Crâncenă-i lupta de-acum, e vorba de viaţă şi moarte.

Hector aici la corăbii se bate ca leu-n putere, Poarta şi lungu-i zăvor ni le sparse şi iată-l aproape.”

Astfel într-una silind pe Ahei înteţea la bătaie.

Cete puternice atunci se puser-alături de Aias.

Palas Atena şi Ares venind să le vadă tăria, 280

N-ar fi avut ce cârti. S-aleseră cei mai războinici Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector.

Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi, Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire Se-nghesuiau, că la orice mişcare din cap, pe deasupra Coifului, ei s-atingeau de coama de cal lucitoare.

Astfel erau îndesiţi, şi a lor suliţi rotind cu putere Le-mpăturau şi dau buzna cu toţii setoşi după goană.281

Dar se iviră-nglotiţi şi Troienii.

— Naintea lor aprig Hector venea peste ei. Cum stana de piatră rotundă, Repede-mpinsă de-un grabnic şuvoi de pe marginea stâncii, Când rădăcinile pietrei se rup de-o puhoinică ploaie, Zboară şi saltă de sus şi în cale-i pocneşte copacii, Dar nestăvită ea-ntr-una se duce de-a dura la vale Până la şes, unde stă-nţepenită cu toată iuţeala-i; Astfel şi Hector întâi ameninţă uşor să răzbată Printre corăbii şi corturi, pe-Ahei doborând, şi s-ajungă Până la mare; dar când se izbi de-nglotirea cea deasă Stete pe loc stăvilit. Ieşindu-i-nainte Danaii L-au prididit cu tăişul de săbii şi suliţi boldite Şi l-au respins de la ei. Iar el şovăind se dă-n lături, Chiuie din răsputeri şi-ntartă pe-ai săi cu glas mare: „Voi Licieni şi Troieni şi Dardani care bateţi de-aproape, Staţi fără preget; nu pot îndelung să mă-mpiedice-Aheii, Oricât de bine-ncheiate or fi cetele lor în şiraguri.

Ei vor dosi-o bătuţi, dacă-i drept că pe-aici mă trimise Zeul mai mare-n Olimp, al Herei bărbat, Tunătorul.”

Asta vorbi şi trezi el în toţi vitejia şi-avântul.

Fiul lui Priam întâi, Deifob, naintă cu trufie.

Scutul în faţă-i având şi cu stânga ţiindu-l într-una, Merge cu pasul uşor sub pază de scut înainte.

Dar Merione, ochindu-l, cu suliţa-i scânteietoare Bate deadreptul în scutul rotat cel de piele de taur, Însă nu-l rupe deplin; înainte de-a trece printr-însul Frânge-se al lăncii cotor, pe când Deifobos în faţă-i Scutul din piele de taur îl ţine departe, de teama Suliţei lui Merione cel vrednic. Acesta, la urmă Se furişă între-ai săi, în desime, cu ciudă grozavă Că-l înşelase nădejdea învingerii şi arma-i se frânse; Şi luă fuga de-acolo prin tabără pân' la corăbii Alta să-şi ia de la cort, o lance lăsată de dânsul.

Tot mai dau luptă ceilalţi şi larma era necurmată, Teucru Telamonianul ucise întâi pe voinicul Fiu al lui Mentor, pe Imbriu avutul în stave de iepe.

El, înainte să vie Danaii, trăia în Pedeon.

Se însoţise cu Medesicaste, a lui Priam copilă, Fată din flori; dar când au venit în corăbii Aheii, El se întoarse la Troia de a fost pe-acolo cu vază.

Priam acasă-l primise, căci drag îi era ca şi fiii.

Teucru-l ajunse pe el cu suliţa pe sub ureche, Trase apoi arma-napoi şi Imbriu căzu ca un frasin Care tăiat pe la munte, pe-o culme departe văzută, Cade grămadă pe jos cu mândreţa-i de fragedă frunză.

Astfel şi Imbriu, de-i zornăie asupra-i podoaba de-aramă.

Teucru s-aruncă la el voind armătura să prade; Hector asupra-i îndreaptă o suliţă scânteietoare.

Teucru, în faţă-i zărind-o, se trage puţin de la ţintă, Suliţa-n locu-i atinse la inimă pe-al lui Cteatos Fiu Amfimah, al lui Actor nepot repezit la bătaie; El se prăvale bufnind şi zuruie-arama pe dânsul.

Hector aleargă spre mort şi stă să-l despoaie de coiful Bine-ncheiat pe la tâmple. Dar Aias îl vede şi-ndată Spre năpustitul războinic răpede o lance, dar arma Nu-l înţepă nicăirea, căci trupu-i în ferec de aramă Fuse deplin înarmat; numai scutu-n buric îi împunse Vajnic într-însul izbind. Deci Hector se trase din faţa Celor doi morţi, care fură luaţi de Ahei; Amfimahos Fu ridicat şi în tabăra Aheilor dus de fruntaşii Atenienilor, de Menesteu şi Stihios, iar Imbriu Fu-ndepărtat de cei doi luptători, de năvalnicii Aias.

Cum de la câinii colţoşi doi lei, când răpiră o capră, Poartă povara cu ei mai încolo prin dese tufişuri Şi încolţită o ţin între fălci spre pământ atârnată; Astfel şi Aias cei doi pe sus ţineau leşul lui Imbriu Şi-l despoiau. Mânios de pierderea lui Amfimahos, Aias Oilidul tăie cu-a lui sabie capul lui Imbriu Şi-l azvârli ca pe-o minge, de merse de-a dura prin gloată Până ce-ajunse prin colb la picioarele marelui Hector.

Zeul Poseidon atunci se înfurie peste măsură Cum pe nepotu-i şi-l vede lungit pe câmpia de sânge, 282

Tabără printre Ahei la corăbii, ajută, ia parte Şi dă imbold tuturor şi Troienilor pagub-aduse.

Idomeneu, suliţaşul vestit, îl întâmpină-n cale Tocmai în clipa când el venea înspre zeu de la soţul, Care, rănit în genunchi, abia se-ntorsese din luptă; Îl aduseser-ai lui, dar vracilor el încrezându-l, Iute plecă de la cort, căci Idomeneu era încă Dornic de încăierare. Iar zeu-ncepu să-l întrebe, Glasul şi chipul luând de la Toas Andremonianul, Care domnea-n Calidonul înalt şi în toată Plevrona Peste Etoli şi era socotit ca un zeu între dânşii: „Frunte-a cretanilor, Idomeneu, oare unde-i mândria Care-i făcea pe Ahei s-ameninţe oştimea din Troia?”

Domnul cretanilor numaidecât a răspuns lui Poseidon: „De-nvinuit nu e nimeni acuma de-ai noştri, o, Toas, După cât ştiu; ne pricepem noi toţi când e vorba de arme.

Nimenea nu stă de frică-ngheţat şi nu pregetă nimeni, Nici nu se lasă când intră-n război, dar aşa e pesemne Voia şi buna plăcere-a lui Zeus atot-ţiitorul, Jalnic aicea, departe de Argos, să piară Danaii.

Hai dar încoace, o, Toas, tu care te-mpieptui de-a pururi Şi îmboldeşti pe oricine, de-l vezi că-i codit şi se lasă, Nu înceta să te baţi şi să-nflacări pe toţi la bătaie.”

Zice lui Idomeneu Poseidon, Cutremurul lumii: „Nu mai ajungă-napoi în ţară la el de la Troia, Ci pe aicea să cadă şi cânilor hrană să fie, Cine în ziua de azi va dosi-o din valmă pe vrute.

Haide, ia-ţi arma şi vino curând să ne punem la lucru; Poate, deşi suntem doi, vom fi de folos împreună; Unde-i unire sunt tari şi cei mai lipsiţi de tărie, Însă noi doi şi cu oameni viteji am putea să ne punem.”

Zeul, acestea rostind, se întoarse la zorul oştirii.

Idomeneu după asta, sosind pe la cortu-i, încinse Arme frumoase pe el, luă şi-o pereche de suliţi, Repede apoi o porni ca un fulger pe care apucându-l Din luminosul Olimp îl aiaptă pământului Zeus Piază la oameni vădind, iar razele-i sunt vederoase; Tocmai aşa fulgera şi pe Idomeneu armătura.

Vrednicu-i soţ Merione dădu peste dânsul în cale Încă pe-aproape de cort, mergea să-şi aducă o lance.

Idomeneus, cum dete de el, începu să-l întrebe: „Sprintene fiu al lui Mol, Merione, prea scumpe tovarăş, Ce vii încoace şi laşi bătălia, vultoarea cea cruntă?

Nu cumva tu eşti rănit şi te chinuie-nfipta ţepuşă Din zburătură? Sau vii după mine să-mi dai poate o ştire?

Nu şed nici eu doar în cort, ci-mi arde mereu de-avântare.”

Dar Merione, cumintele fiu al lui Mol, îi răspunse: „Idomeneu luminate, tu sfetnice-al oastei cretane, Vin să mai iau de la cort vreo lance lăsată de tine; Una-am avut-o la mine, dar ea mi se rupse-adineauri, Când nimerit-am în pavăza lui Deifobos semeţul.”

Idomeneu, al Cretanilor domn, la aceasta răspunse: „Suliţi de vrei tu şi una şi chiar douăzeci, o să afli Colea prin cort unde stau la peretele luciu proptite; Le-am ridicat de la leşuri troiene, căci eu, cum mi-e felul, Nu din departe, ci tot din aproape mă bat cu Troienii: De-asta şi am eu la mine o grămadă de lănci şi de scuturi Nu mai puţine şi coifuri şi platoşe scânteietoare.”

Vorba-i întoarse cumintele fiu al lui Mol, Merione: „Prăzi am şi eu sumedenie-n cort şi-n corabia neagră Tot de la morţii Troieni, ci-i greu să le aduc de departe.

Dar mi se pare că nu uit şi eu să-mi arăt vitejia; Ba dimpotrivă, stau veşnic în frunte ne-nfrânt şi mă-ncaer, Cum se porneşte lovitul în lupta cea plină de slavă.

Dintre Ahei poate nimenea asta n-o ştie mai bine.

Cum o ştii tu negreşit, ce harţă duc eu cu duşmanii.”

Domnul cretanilor lui Merione din nou îi răspunse: „Cât eşti de vrednic, o ştiu; de ce mi-o spui mie zadarnic?

Dacă pe-alese noi cei mai bărbaţi la corăbii cu toţii Ne-am aţinea unde azi mai mult vitejia s-arată Şi se descoperă cine-i fricosul şi cine-i bărbatul, Unde mişelul naintea primejdiei schimbă la feţe, Firea nu-l lasă să stea liniştit, ci se-ndoaie de şele Şi se tot farmă şi stă pe picioare, pe unul, pe altul, Inima-i bocăne-n pieptu-i grozav, i se pare că vede Moartea spre sine venind şi-i clănţăne dinţii de groază.

Cine-i levint, dimpotrivă, de loc nu se schimbă la faţă.

Nici nu se tulbură cum îşi ia loc în şirag şi s-aţine, Şi-n fiorosul pârjol el e gata să sară mai iute.

Nimeni acolo nu poate să-i scadă curajul şi fapta.

Dacă doar fi-vei rănit, de departe de-o fi ori de-aproape, Nu vei primi lovitura-n cerbice şi nici pe la spate, Numai în piept de te-ajunge cumva ori te spintecă arma, Pentru că stărui-nainte mereu ca vitejii din frunte.

Dar, o, prietene, haidem! Să nu stăm aici ca copiii Sporovăind, ca să nu se-nciudeze pe noi oarecine.

Du-te mai repede-n cort şi înşfacă o ţapănă lance.”

Zise, şi atunci Merione, leit viforaticul Ares, Repede-n cortu-i s-a dus şi luându-şi o lance de-acolo, Fuga porni după crai şi mare-i fu grija luptării.

După cum Ares, al lumii călău, la război se porneşte, Şi e-nsoţit de fecioru-i, cumplit în curaj şi putere, Zeul ce sperie până şi sufletul cel mai războinic, Dacă ei doi se-narmează şi-n Tracia merg să se bată Cu inimoşii Flegii sau Efiri. În zadar amândouă283284

Oştile-i roagă pe ei, căci uneia-i dau biruinţa Astfel atunci, Merione şi Idomeneu împreună S-au năpustit la război în arme de lucie aramă.

Zise lui Idomeneu întâiul pe drum Merione: „Tu, Deucalion, pe unde socoţi în duium să pătrundem? 285

Vrei s-apucăm pe la aripa dreaptă, s-o-ntindem la mijloc Ori pe la stânga? Mă tem că de-acu pretutindeni Au de luptat deopotrivă pletoşii feciori din Ahaia.”

Idomeneu, al Cretanilor stăpânitor, îi răspunse: „Şirul de vase la mijloc îl apără bine şi alţii, Aias cei doi şi cu Teucru, arcaş fără seamăn de meşter Cel mai cu vază-ntre Ahei, care-i bun şi la luptă pieptişă.

Ei hărţui-vor deajuns pe Hector, odrasla lui Priam, Cât o fi el de amarnic şi nepregetat la războaie.

Greu îi va fi negreşit, oricât e de harnic în arme, Hector să biruie-avântul şi braţele lor neînvinse Şi să dea foc la corăbii, de nu va fi Zeus el însuşi, Care tăciunele-aprins în corăbii cumva să-l arunce.

N-o să-l abată pe Aias cel mare Telamonianul Nici un bărbat muritor, hrănit cu bucatele ţărnii, Care ar putea fi răpus cu o suliţă ori cu o piatră; Nu l-ar învinge nici însuşi Ahil, răzbitorul de cete, Dacă s-ar bate-ntre ei şi nu s-ar întrece din fugă: Noi s-apucăm pe la stânga, pe-aici să vedem mai degrabă, Da-vom noi altuia slava ori altul acum ne-o dă nouă.”

Asta i-a zis. Merione purcese-nainte ca Ares Repede până ce-ajunseră-n partea dorită prin oaste.

Cum îl văzură pe Idomeneu în putere ca focul Şi laolaltă cu el pe soţu-i în falnice arme, Gloată zorindu-se atunci Troienii păşiră spre dânsul, Şi-mpreunată bătaia se-ncinse pe lângă corăbii.

Cum dacă vin vâjâind vântoasele vijelioase Ziua, când vrafuri de praf se aştern îmbâcsite pe drumuri; Nouri de pulbere atunci răscoală şi-nvolbură vântul -

Astfel ei toţi laolaltă se-nghesuie-acum şi stau gata Unii pe alţii să zvânte cu armele lor ascuţite.

Şi bătălia cea cruntă părea o pădure de suliţi Spintecătoare, prelungi, şi văzul îţi ia cu lumina Cea fulgerată de-arama sclipindelor coifuri, de-atâtea Platoşe abia sclivisite şi paveze scânteietoare De la oşteni grămădiţi. Ai fi fost doar cu firea-mpietrită, Dac-ai fi stat fără milă cumva să priveşti acest zbucium.

Pricin-au fost cele două puternice odrasle a lui Cronos: Ei, dezuniţi amândoi, dau oştilor patimi amare.

Zeus din parte-i voia să învingă Troienii şi Hector Ca să-l înalţe pe-Ahile, dar fără să piară cu totul Armia cea din Ahaia-naintea cetăţii troiene, Numai pe Tetis cinstind şi pe fiul său plin de vârtute.

Tot se ivea pe ascuns şi Poseidon din apele mării Şi-mbărbăta pe Ahei. Mâhnit era foarte că-i vede Tot cotropiţi de Troieni şi mare-i fu ciuda pe Zeus.

Dânşii erau, ce e drept, amândoi de un neam şi de-un tată, Numai că Zeus era mai trecut şi mai mare-n ştiinţă; De-asta şi fratele său se ferea să dea sprijin pe faţă, Şi pe furiş ca un om el oştirea trezea la bătaie.

Zeii pe rând amândoi au zvârlit peste armii arcanul Nedesfăcut şi nerupt de valmeşă luptă fierbinte, Crâncenă, care pe mulţi slăbi, în genunchi toropindu-i.

Idomeneu, deşi sur, înteţind pe Danai într-aceea Dete năvală-n Troieni şi spaimă lăţi când ucise Pe un fruntaş din Cabezos cu numele Otrioneus, 286

Care abia după slavă de arme venise la Troia Şi fără daruri de nuntă ceru pe Casandra, copila Cea mai chipoas-a lui Priam; în schimb jurui o minune, C-are să bată pe-Ahei şi să cureţe Troia de dânşii.

Priam îndată cuvântu-i primi şi căzu la tocmeală Fata să-i dea, iar el se lupta bizuindu-se-ntr-asta.

Idomeneu îns-atunci îl chiti cu o lance pe dânsul Şi-l nimeri pe când el cu fală păşea între alţii.

Platoşa nu-l mai păzi şi în pântec arama-i se-nfipse Şi-l răbufni la pământ. Fălindu-se zise cretanul: „Otrioneu, mai pe sus de oricine pe lume te-aş crede Dacă-mplini-vei aieve ce tu juruit-ai lui Priam Dardanianul, când el învoindu-se fata-i ţi-o dete.

Doară şi noi am putea împlini o-nvoială ca asta, Şi de nevastă ţi-am da pe o fată de-a lui Agamemnon, Cea mai frumoasă, aducând-o din Argos, de vrei, tu voinice, Zidul temeinic să surpi cu noi împreună la Troia.

Vino dar, vin' să vorbim la corăbii de-a ta căsnicie; Ne-om învoi, că doar nu suntem socri-ahtiaţi după zestre.”

Zise şi-l trase din toi, de glezne apucându-l viteazul Idomeneu. Însă Asiu veni să-l ajute, pedestru, Caii în urmă lăsându-şi; acolo, struniţi de tovarăş Ei sforăiau pe la spatele lor. Şi ardea să-l doboare Asiu pe Idomeneu, dar înainte-l împunse Rău sub bărbie-n grumaz, şi acolo-l răzbi ascuţişul.

Cade voinicul atunci întocmai cum cade stejarul, Plopul bălan ori un brad ce cu bine ascuţite topoare Taie lemnarii pe munte gătind cherestea de corăbii; Astfel naintea telegii şi-a cailor lui se întinse Asiu scrâşnind şi muşca din ţărâna cea udă de sânge.

Stă uluit vizitiu-i în faţă şi cumpătu-şi pierde.

Nici nu cutează să fugă din mâna vrăjmaşilor dânsul, Caii-napoi hăţuind. Pe la mijloc atunci îl ajunge Suliţa lui Antiloh; zadarnic pe el îl ferise Platoşa-i tare de-aramă, căci fu sfârtecat şi deodată El gâfâind a căzut istovit de pe dalba-i teleagă.

Caii luând al lui Nestor fecior, Antiloh, le-a dat drumul De la Troieni spre Aheii cei bine-narmaţi cu pulpare.

Dar se apropie 'ntrasta de Idomeneu Deifobos Trist de pieirea lui Asiu, şi suliţa azvârle la dânsul.

Idomeneu îns-o vede şi scapă ferindu-se-n lături, Iute s-ascunde sub pavăza cea covăţită, rotundă, Toată din blană de bou ferecată-n strălucie aramă, Şi-are o pereche de toarte, de unde cu braţul o ţine.

El se îndoaie sub dânsa şi suliţa zboară deasupra, Pavăza-i zăngăne atunci în treacăt de suliţ-atinsă.

Totuşi, zadarnică nu-i fu chitirea; din mâna-i vânjoasă, Ea nimeri pe un bun căpitan de oştire, Ipsenor; Rău îl lovi la ficat şi acolo pe loc îl ucise.

Chiuie lung Deifobos şi zice cu mare mândrie: „Asiu muri răzbunat şi astfel socot că viteazul, Chiar coborându-se acuma în noaptea din lumea cealaltă, Vesel va merge pe drum, căci datu-i-am eu un tovarăş.”

Zice, şi-i doare pe-Ahei făloasele vorbe auzindu-i, Însă mai tare-i atins voinicul fecior al lui Nestor.

Oricât de mare-i durerea, nu uită de mortul tovarăş, Ci se aruncă la el şi-l acoperă bine cu scutul, Până ce doi mai de aproape ortaci pe Ipsenor luându-l, Fiul lui Ehiu Meciste şi dumnezeiescul Alastor, Iute spre tabără-l cară, când el încă geme din suflet.

Idomeneu însă furia nu-şi mai alină, se saltă, Gata-i măcar pe-un duşman să-nvăluie-n noaptea pierzării, Ori pe Ahei ca să scape de pacoste, însuşi să cadă.

Dânsul atunci a ochit pe novacul Alcatos, feciorul Lui Esiete măritul, un ginere de-al lui Anhise; El din copilele lui alesese pe cea mai în vârstă, Pe Ipodamia care era de părinţi mai iubită, Cea mai iubită în casele lor, că nici-una din fete N-o întrecea de frumoasă, de harnică şi pricepută; De-ast-a luat-o din Troia soţie bărbatul de frunte, Care cu arma lui Idomeneu fu ucis de Poseidon: Parcă-i orbiseră ochii şi-n lanţ îi legaseră trupul, Nu mai putu să ia fuga şi nici să mai scape de moarte.

Idomeneu, când Alcatos ca pomul înalt ori ca stâlpul Sta neurnit, înainte-i dă proaşcă la el şi deodată Lancea-i împlântă la piept şi-i rupe pieptarul de-aramă, Care-l feri pân-atunci de pieire; răzbită de lance Platoşa-i zăngăne surd, iar el ameţit de lovire Cade cu bufnet, în inimă având strămurarea înfiptă; Inima, încă zvâcnind, al lăncii cotor îl mai mişcă Până ce duhul războinic avan îi adoarme tăria.287

Chiuie Idomeneu prelung şi grozav se făleşte: „Trei pentru unul ucişi! Nu-ţi pare de-ajuns răzbunarea Pentru ai mei, Deifob? Zadarnic te-ai pus să te lauzi, Biete. Dar vino şi tu să te măsuri cu mine; vedea-vei Cine sunt eu, care aici am venit ca nepot al lui Zeus; Fiu al lui Zeus era domnitorul cretanilor Minos, 288

Iar lăudatul fecior al lui Minos a fost Deucalion, Care mi-e tată şi Domn m-a lăsat peste ţara cea mare, Creta, de unde venit-am aici să aduc pe corăbii Pacostea ta şi a părintelui tău şi a neamului vostru.”

Astfel se laudă, iar Deifob stă în cumpene-o clipă, Sau să se dea înapoi să-şi aducă ajutor pe vreunul Dintre voinicii tovarăşi, ori singur să-ncerce norocul.

Asta în sine gândind, îi pare c-ar fi mai cu cale După Eneas s-alerge la capătul oastei, şi-l află Unde tot stă supărat; el nu vrea să-l ierte pe Priam Că-l nesocoate pe el, măcar că e vrednic în arme.289

Merse la dânsul aproape şi-i zise cuvinte ce zboară: „Tu al Troienilor sfetnic, Eneas, dator eşti să-ţi aperi Cât mai degrabă cumnatul, de-ţi pasă cumva de rudenii.

Hai, s-ajutăm pe Alcatos. Tu ştii cu ce drag într-o vreme, Când erai prunc, ca pe-o rudă-ngrijitu-te-a-n casă pe tine; Idomeneu, iscusitul în lupta de lănci, îl ucise.”

Asta vorbi, iar Eneas se tulbură spusa-auzindu-i, Şi-nsetoşat de răzbun spre Idomeneu se răpede.

Nu se dă însă cretanul napoi sperios ca copilul, Ci îndârjit îl aşteaptă şi stă ca mistreţul la munte, Care se bizuie-n sine şi-mpieptuie zarva ce vine Şi-l urmăreşte-n coclauri: zburlescu-se câlţii pe spate, Ochii ca focul îi ard sub pleoape şi colţii-şi ascute Gata să sară să-şi apere pielea de oameni şi haită -

Astfel şi Idomeneu adăsta neurnit pe Eneas, Care venea-nspulberat. Cu ochii întorşi spre tovarăşi, Tare striga să-l urmeze Afareu, Ascalaf, Merione Şi Deipir şi Antiloh, toţi lei-paralei la războaie.

El îi chema pe şoimani zicându-le: „Haideţi, prieteni, Iute să-mi daţi ajutor, sunt singur şi prea mi-este teamă.

Iată, s-apropie-ncoace venind ca un fulger Eneas, Care destoinic e foarte să fulgere-n luptă bărbaţii.

Dânsul e tânăr în floare, când omul e-n culmea puterii.

Hei, de-aş fi fost eu de-o seamă cu el şi cu inima asta, Repede unul din doi putea câştiga biruinţa.”

Asta le zise, iar ei cu un suflet aleargă spre dânsul Şi-l împresoară de aproape cu paveze-ntinse pe umăr.

Dar şi Eneas la rându-i a prins a chema pe tovarăşi, Spre Deifobos privind, spre mândrul Agenor, spre Paris, Toţi căpitani ca şi el; iar oastea-i urma cum urmează Turma de oi un berbece, când ele, lăsând păşunatul, Fug să s-adape, de stă veselindu-se-n sine păstorul; Vesel în sine tot astfel a fost căpitanul Eneas Cum a văzut pe Troieni grămadă venind după dânsul.

Ei înconjoară pe-Alcatos cu suliţe lungi, şi năvalnici Luptă de aproape, şi-auzi cum platca ce pieptul le-ncinge Zăngăne-nfiorător, când unii pe alţii în valmă Se încolţesc. Dar doi mai pe sus de ceilalţi la războaie, Idomeneu şi Eneas, asemenea zeului Ares, Caut-acum înde-ei să se sfâşie fără de milă.

Lancea spre Idomeneu întâi şi-o răpede Eneas, Dânsul o vede-nainte venind şi se dă la o parte; Arma clătindu-se atunci se lasă pe jos sclipitoare; Astfel ea scapă-n deşert zvârlită de mâna-i vânjoasă.

Idomeneu nimereşte în pântece pe Enomaos, Platoşa-i rupe şi prin măruntaie-l împunge cu lancea; El se prăvale prin colb şi apucă ţărâna cu pumnul.

Suliţa lungă o smulge viteazul cretan de pe dânsul, Nu poate însă şi-a mortului dalb-armătură să prade, E prididit de o ploaie de lănci, şi, aşa cum e-n vârstă, Nu mai e-n vlagă de ajuns ca el să mai poată s-alerge, Nici să se ia după lance şi nici să se-ndoaie sub dânsa, Numa-n bătaie de-aproape mai poate să-şi apere viaţa, Însă la fuga din luptă cu greu îl ajută genunchii.

Cum el la pas o porneşte-napoi, îl aţintă cu boldul Scânteietor Deifob, care tot avea ciudă pe dânsul, Dar şi acum dădu greş, iar lancea-i lovi pe-Ascalafos, Fiul lui Ares, şi-n spate-i vârtos îl pătrunse ţuguiul, Dânsul în colb prăvălit cu pumnul apucă pământul.

Nu ştia încă nimic răcnitorul, puternicul Ares, Despre căderea feciorului său în amestecul crâncen; Sus pe sub norii de aur, pe culmea Olimpului, zeul Sta din porunca lui Zeus oprit, şi cu el deopotrivă Stau depărtaţi de la arme şi zeii ceilalţi. Luptătorii Spre Ascalaf se răped şi încep să se bată de aproape.

Chivăra lucie a lui Ascalaf, Deifob o răpeşte, Dar Merione, ca Ares de iute s-aruncă la dânsul, Braţul îi seacă cu lancea, de-i scapă din mână frumosul Coif cel cu ochiuri şi creastă-mpătrită, şi zuruie coiful290

Jos tăvălit. El s-avântă din nou ca vultanul la dânsul, Trage de sus de la braţ în afară năprasnica-i lance, Şi se dă-n lături apoi între oamenii săi. Iar Polite, Fratele lui Deifob, îl apucă pe-acesta de mijloc, Grabnic îl scoate din zarva cea groaznică-a luptei şi-l duce Spre telegarii cei iuţi. Ei stau după câmpul bătăii, Şi-un vizitiu îi struneşte la caru-nflorat în aramă; Caii îl duc spre cetate, când el, schingiuit de durere, Geme din suflet, iar sângele-i curge din mâna rănită.

Dar se tot luptă ceilalţi şi huietul nu se mai curmă.

Tabără spre Afareu cel născut din Caletor Eneas, Arma-i înfige-n grumaz, când el se întoarce spre dânsul, Cade voinicul şi capu-i se lasă deoparte şi coiful, Scutul la fel; îl învăluie moartea şi-i taie răsuflul.

Fiul lui Nestor cum vede pe Toon, la-ntorsu-i spre fugă Zboară la el şi, lovindu-l, întreagă i-o spintecă vâna, Care-se-nşiră de-a lungul în spate şi ajunge la ceafă.

Cum i-o retează, pe spate deodată prin colb se răstoarnă Toon cu braţele-ntinse spre-ai săi. Dar fiul lui Nestor Iute dă fuga la el şi stă să-l despoaie de arme, Ochii în juru-i rotind. Într-asta din preajmă Troienii Care de care-l însuliţă-n pavăza-i mare-mpestrită, Nimeni sub pavăză însă nu poate să-i scrijile trupul Tânăr, vânjos şi rotund, căci zeul Cutremur Poseidon Apără pe Antiloh de ploaia cea deasă de suliţi; Nu-l mai slăbesc doar o clipă din preajmă duşmanii şi-ntr-una El se dă roată-ntre ei şi nu-şi mai astâmpără boldul, Ci-l răsuceşte mereu, şi pururi stă gata cu gândul Ba să dea ţintă cu suliţa, ba să dea piept cu duşmanii.

Tocmai cum sta el chitind, îl vede prin armie Adamas, Fiul lui Asiu. S-apropie-n grabă şi-n scut pe la mijloc El îl pătrunde vârtos, dar zilelei cruţă Poseidon Cel cu albastrele plete, tocind a troianului lance.

Arma-i ca parul cel ars, o bucată rămase în scutul Lui Antiloh, iară alta pe ţărnă se lasă ciuntită; Viaţa ferindu-şi atunci se-nlătur-Adamas prin gloate, Dar Merione se ia după el şi-l ajunge cu boldul Jos sub buric la ruşine, prin locul pe unde-i amarnic Bieţilor oameni în luptă lovitul: acolo-i apasă Suliţ-adânc, iar Adamas sub armă se zvârcole jalnic Tot gâfâind ca un taur, pe care văcarii pe munte Silnic, cu funii legat, îl duc după dânşii la vale; Gâfâie-ntocmai Adamas lovit, însă vreme puţină, Până ce-aproape de dânsul venind şi smuncind Merione Lancea-i din trup, întunericul morţii i-acoperă ochii.

Pe Deipir mai încolo Helenos cu-o sabie mare Tracică-n tâmplă de-aproape ochindu-l şi ţeasta-i despică.

Coiful îi zboară departe şi acolo-i alunecă-n glie Până ce-Aheii-l ridică de unde le stă la picioare Rostogolit, pe când lui întuneric pe ochi i se lasă.

Asta-l atinge şi-l doare pe războitorul Menelau Şi spre viteazul Helenos s-avântă şi-l tot ameninţă, Suliţa-n mână-nvârtind, dar tânărul arcul întinse.

Când amândoi se apropie, unul stă gata să-ndrepte Lancea cu vârf ascuţit, celalt o săgeată din strună.

Fiul lui Priam atunci ţinteşte din arc, săgetează Platoşa-n piept, ci răsaltă departe agerita săgeată.

Cum uneori din lopata cea mare-ntr-o arie-ntinsă Boabele negre de bob ori de mazăre sar când le bate Vântul cu veşnicu-i freamăt şi vânturătorul puternic; Astfel izbită de platoşa celui născut din Atreus Saltă săgeat-abătută şi zboară departe de dânsul.

Craiul Menelau atunci cu boldul ochind îi răneşte Mâna, cu care ţinuse ale arcului netede coarne; Trece sămceaua de-aramă prin mână şi-n arc îi pătrunde; Deci, ca să scape, o doseşte prin gloată Helenos şi piere Mâna ţiind atârnată, cu lancea de frasin înfiptă, Însă din rană i-o trage pe loc inimosul Agenor, Mâna pe urmă i-o leagă cu lâna cea toarsă de oaie, Smulsă din praştia soţului său, mânătorul telegii.291

Dar spre Menelau atunci întins o apucă Pisandru.

Nenorocirea, săracul de el, îl împinse spre tine Vrând, o Menelau, ca tu să-l dobori în bătaia cea cruntă.

Cum se apropie unul de altul, se-ncaieră dânşii, Nu-l nimereşte Atrid, ci-i alunecă suliţa-n lături.

Dar îl chiteşte la rându-i Pisandru, în scut îl împunge, Suliţa însă nu-i poate răzbate-nvelişul de-aramă Şi, la izbirea-i de marele scut, i se frânge cotorul, Totuşi se bucură bietul şi trage nădejdea izbândei.

Spada ţintată-n argint şi-o smulge Atrid şi s-aruncă Drept la Pisandru, dar el de sub scut îşi apucă baltagul292

Luciu şi bine oţelit, cu lungă, frumos netezită Coadă din lemn de măslin, şi tabără unul la altul, Însă Pisandru-l ajunge pe creasta din coif, pe sub tufa Deasă din coadă de cal; celalt îl loveşte sub frunte, Între sprâncene pe nas, de-i zdrumică ţeasta, şi ochii Cad sângeraţi la picioare-i în colb. Se încovăie dânsul Şi se prăvale trăsnit. Cu călcâiul în piept îl apasă Şi despoindu-l atunci Menelau mândrindu-se zice: „Numai aşa părăsi-veţi pe veci ale noastre corăbii, Şleahtă de oameni semeţi şi de-a pururea daţi la măceluri.

Nu v-a fost vouă de-ajuns ruşinea şi ocara ce mie, Liftelor, voi mi-aţi făcut, şi nu v-aţi temut de urgia Groaznic-a Celui-de-sus, care fulgeră-n cel care-şi bate Joc de-ospeţie, şi care o să surpe la urmă şi Troia; Pentru că voi mi-aţi răpit pe soţia-mi cu multa-i avere Fără de vină şi drept, când ea v-a primit ca pe oaspeţi.

Ba mai umblaţi şi acuma să-mi puneţi tăciuni în corăbii Şi să le ardeţi, apoi pe voinicii Ahei să-i ucideţi.

Iată cum v-astâmpăraţi voi odată nesaţul de lupte.

Zeus Părinte, se crede că-ntreci cu a ta-nţelepciune Oameni şi zei, dar eu văd nedreptatea venind de la tine: Cum poţi fi oare tu bun cu Troienii cei plini de trufie, Veşnic cu gândul la nelegiuiri; care, răi şi nemernici, Nu se mai pot sătura de război, de vărsare de sânge.293

Totul pe lume urmat e de saţ, şi iubirea şi somnul, Cântecul desfătător şi falnicul joc de la horă, Care sunt toate mai mult ca războiul râvnite pe lume Numai Troienii nu-şi satură pofta de harţă vreodată.”

Asta grăi, şi luând de la mort sângeratele arme, Dânsul le dă la ai săi, şi cu toată mândreţea-i bărbată Vine-napoi şi ia parte din nou în şiragul din frunte.

Tabăr-asupră-i al lui Pilemenes fecior Harpalion, Care veni să se bată la Troia urmându-şi pe tata, Un căpitan, dar el nu se întoarse-n iubita sa ţară.

El pe Menelau de aproape în scut îl plesneşte la mijloc, Suliţa-i însă abia-i scrijeli învelişul de aramă; De asta se trage-ndărăt la ai săi şi, fugind de pieire, Ochii îşi plimbă rotiş temându-se de-o lovitură.

Dar Merione, când el se dă-n lături, l-aţintă cu arcul Şi-l săgetează în bucă la dreapta. Intrându-i acolo, Trece săgeata-i de aramă sub os şi băşica-i străpunge.

Stă pe loc Harpalion şi în braţele soţilor dându-şi Sufletul, lat se întinde şi zace pe jos ca un vierme; Şuruie sângele-i negru din rană şi udă pământul.

Vrednici tovarăşi de-ai lui Paflagonii-ngrijiră de dânsul; 294295

Plini de mâhnire luându-l în car îl porniră la Troia.

Tata-i cu faţa brăzdată de lacrimi păşea între dânşii, Însă cu plânsul el nu mai putea să-şi învie feciorul.

Paris se supără foarte de-a lui Harpalion răposare, Fuse doar în Paflagonia adeseori oaspe la dânsul, Şi-nvineţit de necaz se aţine şi trage cu arcul.

Fost-a de neam şi bogat, născut din Polid ghicitorul, Unul cu casa-n Corint, Euhenor. Ştia el că-i fuse Scris ca să cadă-n război, dar totuşi plecase la Troia, Pentru c-adesea bătrânul său tată-l vestise zicându-i, Dacă rămâne pe-acasă, muri-va de-o boală haină; Dacă el pleacă-n corăbii, ucis o să fie la Troia.

Dar se feri de ponosul Aheilor şi de lingoare, 296

Teamă fiindu-i de chin, şi se duse. Dar iat-acum Paris, L-a săgetat sub ureche prin falcă: în clipă, a lui vlagă Din mădulări i s-a stors şi pe ochi i se scurse-ntuneric.

Astfel de o parte şi alta se tot războiau ca pârjolul.

Hector, nimic nu ştia într-aceea şi nici auzise Că-nghesuiţi de Danai în aripa stângă, Troienii Cad cotropiţi de mulţime şi gata sunt chiar să le lase Şi biruinţa; aşa-i ajutase pe-Ahei cu îndemnul, Ba şi el însuşi zorind cu armele, zeul Poseidon.

Hector sta încă pe unde sărind peste zid şi pe poartă El năvălise, când sparse ale Aheilor cete-ndesite, Unde s-aflau a lui Aias şi Protesilaos corăbii Trase pe marginea mării albastre, şi scund era foarte Zidul pe-aproape, mai sus. Pe-acolo mai tare-ncleştată, Crâncenă e războirea-ntre ei în telegi şi pedeştri, Luptă Ionii acei cu strai lung şi Beoţii alături, Locrii, Ftienii, Epeii cei falnici şi tot spre corăbii Calea furtunii lui Hector aţin. Dar cu toată trudirea Nu-l pot abate pe el care vine năprasnic ca focul.

Atenienii-i ţin piept, tot oameni aleşi sub porunca Lui Menesteu, care acolo se bate ajutat de fruntaşii Fidas şi Stihiu şi Bias destoinicul. Stau şi Epeii Toţi sub porunca lui Drahiu, Amfion şi Meges Filidul, Medon e capul ftienilor şi războiosul Podarches, Frate cu Aias cel iute, dar nu dintr-o mamă e Medon Cel din Oileus născut. Din ţară-i plecat el departe, Casa şi-avea în Filache, căci el omorâse pe unul Frate de-al Etiopidei, al vitregei mame a lui Medon; Filacianul Ificle i-a fost lui Podarches părinte.

Dânşii cu armele-n capul oştirii viteze din Ftia, Vasele lor străjuind, dau piept cu Beoţii alături.

Aias cel bun de picior, Oilidul, stă veşnic pe lângă Aias Telamonianul şi nu-l părăseşte o clipă.

Cum în pământ ţelinos, la fel opintindu-se, plugul Trainic îl trag doi murgani, de le curge-ntre coarne pe frunte Râu de sudori, şi nimic nu-i desparte pe ei fără numai Jugul cel bine cioplit, când umblă pereche pe brazdă, Ţarina-ntr-una cu fierul tăind-o, tot astfel voinicii Stau îndârjiţi amândoi şi-alăturea luptă de-a pururi.

Aias cel mare urmat e de-o mână de vrednici tovarăşi, Care pe rând îi tot poartă, pe spate luând, uriaşa-i Pavăză, când e la harţă topit de sudori şi de trudă, Aias Oilidul sta singur şi n-avea pe Locri cu dânsul, Nu-i erau doară ostaşii făcuţi pe bătaie de aproape, N-aveau nici coifuri de acioaie cu creste de tuiuri, nici scuturi Tari şi frumos cercuite, nici suliţi durate din frasin; Dânşii veniseră-n Troia cu el bizuindu-se-n arcuri Şi-n răsucitele prăştii din lână de oaie, cu care Locrii mereu azvârlind, spărgeau a Troienilor rânduri.

Oastea lui Aias cel mare cu armele bine lucrate, Se-ncăiera cu Troienii în faţă, ba chiar şi cu Hector, Locrii în urmă stăteau şi chiteau pe furiş, iar Troienii, De lovituri buimăciţi, abia mai puteau să se mişte Şi ruşinos în risipă fugind de la case şi corturi, Ei s-ar fi dat înapoi spre troiana, vântoasa cetate, Dar a venit Polidamas şi-a zis avântosului Hector: „Hei, că pe tine de fel nu te-nduplecă-ndemnul şi vorba.

Oare fiindcă făcutu-te-au zeii mai vrednic în arme, Vrei tu să-ntreci pe ceilalţi cu priceperea ta şi cu sfatul?

Nu vei putea nicidecum să le ai împreună pe toate, Zeii meniră ca unul să fie mai bun de războaie, Altul la jocul de horă şi altul la viers şi-alăută, 297

Şi altuia Zeus atotvăzătorul i-a dat judecată, Care la mulţi foloseşte şi multor-aduce scăpare, Şi-ndeosebi preţuită-i de oricine-i cu darul acesta.

Eu îţi voi spune deschis ce socot că e foarte cu cale: Jur împrejur ca o roată de foc te încinge războiul, Iar inimoşii Troieni, de când peste zid năvăliră, Unii cu armele stau deoparte, iar alţii se luptă Tot mai puţini cu mai mulţi, fiind risipiţi la corăbii.

Du-te tu însă-napoi şi cheamă pe-aici căpitanii, Toţi să ne punem la sfat, să luăm hotărâre deplină: Da-vom noi oare pe loc năvală spre-Ahei la corăbii, Dacă prii-ne-vor zeii; ori fără de pierdere, teferi De la corăbii ne-om da înapoi. Eu mă tem că Danaii Vor înadins să răzbune bătaia ce ieri suferiră.

Văd că pe-aproape de vase stă tot ahtiat după luptă Unul de-ai lor, care n-o să se lase cu una cu două.”

Zice, iar Hector, primindu-i voios sănătoasa povaţă, Repede sare din chelnă cu toat-armătura pe dânsul Şi se grăbeşte spre el, rostindu-i cuvinte ce zboară: „Tu, Polidamas, opreşte-mi aicea pe toţi căpitanii.

Eu mă voi duce pe acolo şi parte-oi lua la bătaie; Pune-voi totul la cale şi iute mă-ntorc dup-aceea.”

Zice, şi-nalt ca un munte noros se răpede viteazul, Strigă şi zboară-ntre oştile lui şi-ajutoarele-i multe.

Cum auziră al lui glas, zoriră să vie cu toţii Spre Polidamas bărbatul, odrasl-a lui Pantus. Iar Hector Merge şi caută printre oştenii din frunte, să afle Pe Deifob şi pe fiul voinic al lui Priam, Helenos Şi pe-Asiades Adamas şi pe-Asios Hirtacianul.

Parte-i găsi el răniţi şi pe alţii ucişi la bătaie, Unde căzuseră-n harţele lui cu Danaii, şi-acuma Fără suflare zăceau înainte la vasele-ahee; Parte stăteau în cetate răniţi de săgeţi şi de suliţi.

Hector îndată la stânga bătăii dădu peste Paris, Viţă de zei, Alexandru, bărbatul frumoasei Elena; Oastea el şi-o-mbărbăta şi o tot îndemna la bătaie.

Merse pe-aproape de el şi-i zise cuvinte de ocară: „Paris, nevrednice, tu, numai chipu-i de tine, muierce!

Unde ni-s fraţii acum, Deifob şi voinicul Helenos, Şi Asiades Adamas şi Asios Hirtacianul?

Unde ni-i Otrioneu? Din Troia cea-naltă de-acuma Praf şi cenuşă s-alege, şi tu vei pieri de năprasnă.”

Cel mai frumos al lui Priam fecior Alexandru-i răspunse: „Hector, învinui uşor pe un om care n-are vreo vină; Poate cândva oi fi fost lăsător şi codit la bătaie, Nu m-a făcut însă maica de tot nerăzboinic pe mine.

Iată, de când spre corăbii la lupt-ai mânat pe ai noştri, N-am pregetat nici o clipă, ba tot ne-am bătut cu vrăjmaşii.

Însă căzură vitejii acei după care tu umbli, Doar Deifob, şi Helenos sunt teferi; s-au dus spre cetate, După ce fură din lance răniţi amândoi pe la mână; Dânşii avură norocul să-i apere mila din slavă.

Hai, tu porneşte-nainte, pe unde ţi-i voia şi-ndemnul; Grabnic urma-te-vom noi, şi fii tu pe pace, că nimeni Nu va slăbi din opint, ci după puteri ne vom bate; Peste putere să lupţi zadarnic îţi este încordul.”

Fratelui asta rostind, uşor îl înduplecă Paris.

Dânşii pornesc dup-aceea pe unde e-n toi bătălia, Unde lupta Chebrione şi-alesul bărbat Polidamas, Falke, Orteu şi alături de el ca un zeu Polifete, Moris, Ascaniu şi Palmis, odraslele lui Hipotion: Numai de-o zi din Ascania dânşii veniseră-n Troia Altora locul să ia, şi-acum Zeus în valmă-i împinse.

Toţi laolaltă porneau, ca un vifor de aprige vânturi Care, de tunet silite, se lasă de sus pe câmpie Şi-nfricoşat vâjâind s-aruncă pe mare şi-acolo Mii de talazuri în clocot se-nalţă din vuietul mării, Spumegă şi se boltesc şi rânduri gonesc după rânduri; Astfel acuma lucind în arme de-aramă Troienii Unii tot vin înglotiţi după alţii urmând căpitanii.

Vijelios ca şi Ares, al lumii călău, înaintea Gloatei troiene dă Hector năvală ţiindu-şi în faţă Scutul rotat cel de piele de bou ferecată-n aramă; Chivăra lucie groaznic îi tot tremura pe la tâmple.

El pretutindeni umbla ispitind pe duşmani ca să vadă Nu cumva s-or speria, dacă el le răsare cu scutul, Totuşi netulburi de teamă steteau înainte-i Aheii.

Aias întâiul mergea cu paşi mari şi-l chema la bătaie: „Vin' mai aproape, tu, Hector. Sărace de tine, ce cauţi Geaba pe noi să ne sperii? Nu suntem copii la războaie; Nu ne-a bătut fără numai amarnicul bici al lui Zeus.

Poate te-i fi mângâind cu nădejdea că vasele noastre Vei potopi, dar şi noi avem braţe spre-a lor apărare.

Ba mai curând mi se pare că bine-zidita cetate Noi vom lua, de pe faţa pământului noi o vom şterge.

Deci te vestesc că s-apropie vremea când tu, luând fuga, Rugă fierbinte rosti-vei cereştilor zei tuturora, Mult mai uşori decât şoimii să-ţi facă la drum telegarii, Care într-un nour de praf de pe câmp te vor duce la Troia.”

Asta i-a zis, iar la dreapta deasupra-i o pasăre zboară, Vultur în slăvi rotitor, şi chiuie veseli Aheii, Piaza cea bună zărind. Iar falnicul Hector răspunde: „Aias, flecarule, lăudărosule! Ce fel grăit-ai?

Dacă-ntr-atât aş fi eu dumerit că sunt fiul lui Zeus Cel viforos şi că mamă mi-e doamna-i, ca-n zilele toate Cinste din partea mulţimii să am ca şi Atena şi Febos; Cum ca lumina-i de limpede azi că pieri-vor Aheii Toţi de istov şi tu însuţi alături de ei, de te bizui Suliţa-mi lungă să-nfrunţi. O să-ţi sfâşie neteda piele Şi, răsturnat la corăbii, cu carnea-ţi curând şi cu seul Tu sătura-vei vultanii şi corbii şi câinii din Troia.”

Asta striga, şi-nainte pornind îl urmară cu vuiet Straşnic ai lui împrejur şi gloata urla după dânşii; Dar chioteau şi Danaii şi nu mai slăbeau în putere, Ci aşteptau să dea piept cu vitejii din Troia, şi vuiet Groaznic de o parte şi alta ajungea în văzduh până-n slavă.