Ţipătul celor învinşi ia Nestor aminte din cortu-i, Unde stătea la băut cu Mahaon, şi-acestuia-i zice: „Spune, mărite Mahaon, ce poate să fie acest vuiet?

Ţipă voinicii mereu tot mai înteţit la corăbii, Şezi tu aicea pe loc şi-n tihnă bea-ţi vinul din cupă Până ce apa-n căldare-ncropi-va pe foc Hecameda Cea sprâncenată şi are să-ţi spele scursura de sânge; Eu mă duc iute cu ochii să dau un ocol să văd ce e.”

Zice şi-apucă din cortu-i o pavăză meşteşugită, Scânteietoare de aramă; e pavăza lui Trasimede, Fiul său bun călăreţ, că el pe-al lui Nestor o luase.

Prinde şi ţapăna lance cu vârf ascuţit de aramă Şi se răpede din cort şi-ndată-i s-arată tot răul: Vede pe-Ahei că se vântură şi pe Troieni după dânşii Falnici în iureşul lor, şi-o năruitură tot zidul.

Cum se întunecă, lin încreţindu-se, întinderea mării Dacă ea simte că vine şi vâjâie vântul furtunii; Nu se tălăzuie-ncoace şi-ncolo, ci stă neurnită, Până ce nu se dezlănţuie vântul deplin de la Zeus; Astfel a stat socotind, cu mintea-i în două-mpărţită.

Nestor atunci se gândi dacă-i bine s-apuce prin oaste Ori să dea fuga de-a dreptul la craiul Atrid Agamemnon.

Astfel în sine gândind, la urmă găsi mai cu cale El s-o apuce spre-Atrid. Într-asta pe câmp luptătorii Se omorau, zăngăneau armăturile lor ferecate, Groaznic pălite de săbii şi suliţi cu capete două.

Dau peste Nestor atunci venind de la tabără craii Care fusese răniţi, Agamemnon, Tidid şi Ulise, Vasele lor fiind trase pe marginea mării albastre Mult mai departe de luptă, iar cele dintâi spre câmpie Date cu dosul erau şi zidul venea dup-aceea.

Cât era malul de larg, el tot nu putea să le-ncapă Vasele toate, şi oastea pe-acolo era strâmtorată De-asta şi ei le trăseseră-n şiruri de trepte şi-umplură Gura cea lungă de mal între două muscele cuprinsă.

Craii, proptindu-se-n lănci, se duceau împreună să vadă Ce-o fi cu ţipătul de la război, că de-aceea şi dânşii Tare erau necăjiţi, când iată cu Nestor în cale Se întâlniră şi, cum îl văzură, de teamă-nlemniră.

Dar mai întâi Agamemnon aşa începu să-l întrebe: „Tu Neleiene moş Nestor, a neamului mare mândrie, Ce-ai părăsit bătălia şi vii tu încoa spre corăbii?

Doamne, mi-e teamă să nu se întâmple ce eu auzit-am.

Cică la sfatul ce Hector avu oarecând cu Troienii S-a lăudat că el n-o să se-ntoarcă-napoi în cetate Până ce nu ne doboară şi vasele nu ni le arde.

Asta le-a zis lor atunci şi iată-mplinescu-se toate.

Vai mie, vai! Îmi dau seama, se vede c-ai noştri Prinseră ciudă pe mine la fel ca Ahile, şi nu vor Piept să mai ţie de-acum în tabără aici, la corăbii.”298

Dar lui Atrid Agamemnon a zis călăreţul moş Nestor: „Ceea ce spui e făcut şi e gata. De acuma nici Zeus Cel care bubuie-n nouri nimica nu poate să schimbe, Iată surpat este zidul ce noi îl crezusem cu toţii Vaselor noastre şi nouă un singur liman de scăpare, Şi la corăbii Troienii se luptă cu toată-ndârjirea Neîncetat, şi zadarnic iei seama, că nu poţi şti bine Unde-s anume răzbiţi, de se vântură valmeş Aheii, Cad pretutindeni şi ţipătul lor până-n slavă răzbate.

Dar să vedem între noi ce trebuie acuma să facem, Poate ajuta-ne-va mintea. Din parte-mi eu nu-s de părere Noi să mai mergem în toi, doar nu pot să lupte răniţii.”

Dar Agamemnon Atrid răspunde bătrânului astfel: „Dacă Troienii, moş Nestor, acuma se bat la corăbii Şi-ntru nimic nu ne-a fost în tabără zidul şi şanţul, Oricât de mult ne trudirăm şi-avurăm nădejde-aşa mare C-au să ne fie adăpost şi nouă şi vaselor noastre, Asta-i pesemne c-aşa este data de sus, de la Zeus, Jalnic să piară pe-aici Aheii, departe de ţară.

Ştiu doar că el înainte sta gata mereu să ne ajute: Văd îns-acuma că cinste dă numai duşmanilor noştri Parc-ar fi zei şi ne ferecă nouă şi braţul şi-avântul.

Hai dar cu toţii să facem în felul cum eu vă voi spune: Vasele toate ce s-află şirag înainte la mare, Noi să le dăm peste-prund şi să le împingem în apă Şi sub cătuşe la larg să le ţinem tot gata de fugă Până la noapte, când poate-napoi se vor trage Troienii Şi vom putea de pe mal să dăm drumul şi celor rămase; Nu-i doar ruşine să fugi la primejdie nici peste noapte: Scapă cu fuga mai bine decât să te ajungă nevoia.”

Aspru se uită la el şi zice isteţul Ulise: „Ce fel de grai ţi-a scăpat din stavila gurii, Atride?

Nenorocite, mai bine domneai peste nişte nevolnici, Nu peste oameni ca noi, căror dat ni-i din partea lui Zeus Din tinereţe şi pân'la adânci bătrâneţe să ducem Grele războaie mereu pân'ce noi fiecare ne-om stinge.

Vrei tu să laşi înadins necuprinsă a lui Priam cetate După ce noi pentru asta aşa îndelung pătimirăm?

Taci, nu cumva să te-auză pe-aicea vr'un altul de-ai noştri.

Nu putea vorbă ca asta să-i vie vreodată pe buze Unui bărbat care ştie grăi cumsecade şi poartă Sceptru ca Domn, şi de care mulţime de oameni ascultă, Nenumăraţi luptători, cum e oastea ce-ţi stă sub poruncă.

De asta şi eu mă ridic împotrivă şi tare te mustru Dacă ne povăţuieşti în vreme ce fierbe războiul Vasele să le pornim spre mare fugind ca să facem Voia Troienilor, tocmai când ei începură-a ne-nfrânge, Şi fioros să ne fie sfârşitul. Aheii, vezi bine, N-o să mai stea să se bată, când vaselor noi vom da drumul, Ci vor căta pe de lături s-o ia, să se fure din luptă; Sfatu-ţi, o Doamne, vedea-vei atunci cât poate să strice.”

Dar Agamemnon Atrid, al oastei păstor, îi răspunse: „Prea mă jigni dojenirea ta necruţătoare, Ulise.

Însă eu nu poruncesc ostaşilor mei din Ahaia Vasele bine-podite pe mare să-mpingă cu sila.

Las' dar să deie un altul, oricine, mai mic ori mai mare, Altă povaţă mai bună, căci eu bucuros voi primi-o.”

Repede atunci Diomede viteazul apucă cuvântul: „Iat-acel altul aici. Să nu mai umblăm după dânsul, Dac-aţi voi s-auziţi şi să nu vă uitaţi cu mânie, De sunt mai tânăr cumva între voi rostitorii de sfaturi.

Pot să mă laud şi eu că sunt os de viteaz, din Tideus, Care la Teba-a murit şi acolo l-acoperă ţărna.

Trei fii avut-a Porteu şi toţi erau unul şi unul, Şi-n Calidonul înalt locuiau şi-n cetatea Plevrona.

Doi erau Agriu şi Melas, al treilea Oineu călăreţul, Tatăl părintelui meu, iar el era cel mai puternic.

Dânsul acolo rămase, dar tata fugar pribegit-a Până ce-n Argos ajunse, c-aşa vrură soarta şi zeii.

Craiul Adrastos-i dăduse pe-o fiică şi casa-i fu plină De avuţie şi rost, avea el destule pământuri.

Ţarini mănoase de grâu şi multe pometuri şi turme Şi întrecea pe Ahei de dibaci în bătaia cu suliţi.

Veţi fi ştiind-o şi voi că e drept, că şi voi auzirăţi.

De-asta voi nu puteţi zice că nu sunt de neam şi om vrednic Pentru ca vorba să-mi nesocotiţi şi să-mi faceţi ruşine.

Hai să grăbim la război, e zor şi nevoie. Să mergem Chiar şi răniţi, numai noi să ne-aţinem deoparte să nu fim Ţinta lovirii, ca nu cumva vr'unul rănit să mai fie.

Doar să silim ca să intre-n bătaie ceilalţi care întruna S-au abătut şi s-abat după voie şi nu stau să lupte.”

Zise, iar dânşii voios după asta povaţa primindu-i Merseră călăuziţi de craiul Atrid Agamemnon.

Nu în zadar priveghea într-aceea slăvitul Poseidon.

Zeul, în chip de bătrân, se duse-mpreună cu dânşii; Prinse de mâna cea dreaptă pe craiul Atrid Agamemnon Şi se rosti către el şi-i zise cuvinte ce zboară: „Crai Agamemnon, acuma pesemne hainul Ahile Tare se bucură-n sine, când vede omorul şi fuga Oştilor noastre, căci n-are el minte nici cât un grăunte Ducă-se dar pe pustii, ori zeii orbi-l-ar mai bine!

Nu eşti tu încă cu totul de zei oropsit, că mai este Dat încă celor din Troia, fruntaşilor şi ostăşimii, Praf să mai bată pe şes. Tu însuţi vedea-vei cum dânşii Au să-şi ia talpa-napoi de la vase de-aici spre cetate.”

Asta vorbi şi cu strigăte mari năvăli pe câmpie.

Cât de vârtos la război dau chiot vreo nouă sau zece Mii de bărbaţi, dacă-ncepe-ncleştarea turbată de arme; Tare tot astfel a fost şi al zeului chiot, cu care Dânsul în pieptul Aheilor puse putere-nzecită Şi-i întârta la război ca să nu înceteze din arme.

Hera din tronu-i de aur căta într-aceste la vale De pe un pisc din Olimp, şi mare i-a fost bucuria Când a văzut pe cumnatul, pe fratele ei între rânduri Pentru Ahei ostenindu-se-n lupta ce-nalţă bărbaţii.

Hera vedea şi pe Zeus în creştetul muntelui Ida Cel nesecat în izvoare, şi silă simţea la vedere-i.

Sta chibzuindu-se atunci ochioasa velita zeiţă Cum ar putea adormi privegherea lui Zeus momindu-l.

Astfel în cele din urmă zeiţa găsi mai cu cale, Bine gătită să plece ea însăşi la muntele Ida, Dragostea-n el să deştepte ca ei să adoarmă-mpreună, Când o prielnică lină-aţipire ar putea să reverse Peste-ale zeului pleoape şi peste-nţeleapta lui minte.

Deci o luă spre iatacul pe care Hefest îl zidise Meşteru-i fiu, potrivit cu usciorii vârtoase canaturi, Şi cu o tainică încuietoare ce n-o ştie altul.

Ziua se furişă acolo şi uşa cea lucie-nchide.

Trupul de farmece plin şi-l curăţă-ntâi cu un balsam, Necurăţia-i spălând, şi-l unge turnându-şi oleiul299

Dumnezeiesc de plăcut şi plin de mireasmă ce-mbată, Care, fiind răspândit în pridvorul de-aram-al lui Zeus, Umple cu dulce miros departe pământul şi cerul.

După ce trupu-i frumos şi-l unge şi-şi piaptănă părul, Ea-şi împleteşte cu mâna cosiţele-i strălucitoare, Mândre şi dumnezeieşti din capu-i cel fără de moarte, Pune pe urmă şi-o haină măiastră, ţesută de însăşi Palas Atena cu mult meşteşug şi cu multe podoabe; Haina şi-o-ncheie la sânu-i cu sponci lucitoare de aur.

Mijlocu-ncinge sub brâu dichisit cu o sută de ciucuri.

Iar la urechea străpunsă şi-anină cercei cu trei pietre Meşter lucraţi şi din care sclipea frumuseţe nespusă.300

Capul şi-acopere apoi a zeiţelor frunte cu vălu-i Mândru ţesut de curând şi alb ca lumina de soare, Iar pe picioarele dalbe şi-nnoadă frumoase sandale.

După ce-şi pune pe ea câte una podoabele toate, Lasă iatacul şi cheamă la ea pe zeiţa Afrodita Şi, la o parte de zeii ceilalţi, începe s-o-ntrebe: „Face-vei oare ce eu îţi voi spune, iubită copilă?

Ori vei respinge ruga mea, fiind supărată pe mine Pentru c-ajut pe Danai, iar tu pe bărbaţii din Troia?”

La întrebare-a răspuns Afrodita, copila lui Zeus: „Hero-nălţată zeiţă, născută din marele Cronos, Spune-mi tu mie ce vrei; sunt gata să fac ce vei cere, Dacă putea-voi s-o fac şi ar fi cu putinţă-a se face.”

Hera cu gândul viclean începu după asta s-o roage: „Dă-mi a iubirii putere şi dorul cu care tu birui Totul în lume, pe zeii cei nemuritori şi pe oameni; Pân' la hotarul pământului vreau să mă duc spre vederea Lui Ocheanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys.

Dânşii acasă la ei m-au ţinut şi crescutu-m-au bine, 301

Când m-au primit de la Rea, când Zeus pe tatăl său Cronos L-a repezit sub pământ şi sub mare pe lumea cealaltă, Merg pe la dânşii să-i văd şi să curm a lor veşnică sfadă.302

Doar e destul de când ei tot stau învrăjbiţi şi de ciudă Nu se apropie unul de altul, nici dorm împreună.

Dacă voi face cu vorbele mele amândoi să m-asculte Şi să s-apropie iară cu dragoste ca şi-nainte, O să mă bucur din parte-le-n veci de iubire şi cinste.”

Asta ea zise, iar galeşa zână Afrodita-i răspunse: „Nu se cuvine şi nici că se poate să nu-ţi fac pe voie, Tu eşti soţia lui Zeus, a zeului cel mai puternic.”

Cum a grăit, Afrodit-a şi scos de sub pieptu-i colanul Cel înflorat şi pestriţ, în care stau vrăjile toate, Dragoste, dor împreună cu dulci tăinuiri de iubire Şi-ademenirea ce până şi mintea-nţelepţilor fură.

Ea îl întinse zeiţei rostindu-i cuvintele aceste: „Ţine colanul acesta la sân tăinuieşte-ţi-l bine, Vrăjile toate-s în el, şi crede că nu te-i întoarce Fără să-ţi fi împlinit înainte dorinţa şi gândul.”

Astfel îi zise, iar Hera-i zâmbi mulţumită privind-o, Şi bucuroasă la sân îşi ascunse pe urmă colanul.

Când Afrodita, copila lui Zeus, acasă se-ntoarse, Hera, Olimpul lăsând şi sărind de pe culme la vale, Trece-n Pieria şi prin Elatia cea desfătată Peste-nălţimile munţilor plini de ninsoare din plaiul Tracilor, buni călăreţi; ea nici nu atinge pământul.

Iar de pe muntele Atos dă fuga pe undele mării Până soseşte la Lemnos, oraşul măritului Toas.

Ea întâlnindu-se acolo cu fratele morţii, cu Somnul, Prietenos îl apucă de mână şi-ncepe să-l roage:303 „Somnule, care domneşti peste toţi muritorii şi zeii, Dacă vreodată-mplinitu-mi-ai ruga, m-ascultă şi astăzi, Eu o să-ţi fiu după asta de-a pururea mulţumitoare, Ochii cei mari luminoşi ai lui Zeus tu fă-mi-i s-adoarmă, Iute când eu mă voi pune cu dragoste alături de dânsul.

Darul ce tu vei primi de la mine-i un scaun de aur, Mândru şi nemuritor; îl va face fecioru-mi Hefestos, Meşter vestit, şi va pune la poalele tale, sub tine, Un scăunaş, ca pe el să-ţi razemi picioarele dalbe, Când la ospăţ o să stai.”Iar molcomul Somn îi răspunse: „Hero-nălţată zeiţă, născuto din marele Cronos, Pe-altul, oricare să fie din zeii cei fără de moarte, Lesne aş putea să-l adorm, chiar apele lui Ocheanos, Râul din care cu toţii noi zeii ne tragem fiinţa.

Însă de fiul lui Cronos eu nu pot de loc să m-apropii Necum pe el să-l adorm, de nu-mi dă el însuşi poruncă.

De-nvăţătură mi-a fost rugămintea ce tu mi-ai făcut-o Mie-ntr-o zi mai demult, când Hercule, ne-nfricoşatul Fiu al lui Zeus, venea de la Troia, pe care-o prădase, Eu adormit-am atunci pe soţul tău bine-narmatul, Dulce adumbrindu-l în somn. Tu ai vrut a lui Hercule moarte Şi la plutirea-i pe mare stârnit-ai un vifor de vânturi Groaznice şi l-ai răznit dup-aceea spre insula Coos, Singur, departe de-ai lui. Trezindu-se atunci, de mânie Zeus pe zei îmbrâncea în palat şi umbla după mine Mai ahtiat să m-arunce din cer în prăpastia mării; Mă izbăvi însă Noaptea ce oameni şi zei potoleşte, Eu am sosit-o din fugă, iar lui i-a trecut supărarea, Doar se temu să nu vatăme Noaptea fugară. Şi-acuma Stărui tu iar să fac eu ceva care-i peste putinţă?” 'Nalta zeiţă ochioasă urmă mai departe din gură: „Somnule, ce te-ngrijeşti tu de asta? De loc să nu-ţi pese, Oare-ţi închipui că Cel care bubuie-n nouri acuma Va ajuta pe Troieni ca pe fiu-său Hercule odată?

Vino, căci am să te-nsor cu una din zânele Graţii Tânără-n floare, şi-a ta o să fie pe veci ca nevastă.”

Asta ea zise. El fu bucuros şi îndată-i răspunse: „Repede jură-mi atunci pe apele Stixului negru Nedezlegat jurământ şi atinge cu dreapta pământul, Lucia mare cu stânga şi martori să fie toţi zeii De pe tărâmul celalt care stau împreună cu Cronos, Jură că-mi dai de soţie pe una din zânele Graţii, Numai pe care am dorit-o de-a pururea, pe Pasitea.”

Asta el zice, iar Hera-l ascultă şi după dorinţa Somnului strigă pe nume şi jură-se tare pe zeii Care se cheamă Titani şi-şi au în Tartar locuinţa.

După ce dânsa jură şi la urmă-şi găti jurământul, Imbros şi Lemnos cetatea lăsând, împreună plecară Şi-nvăluindu-se-n nouri, de cale-şi cătau cu grăbire, Până sosiră pe muntele plin de dihănii şi ape, Ida. Din mare, la Lectos ieşind pe uscat apucară Şi sub picioarele lor se mişcau ale codrilor vârfuri.

Somnul aici a rămas. Înainte ca Zeus să-l vadă, El se sui pe un brad ce-n pădure pe Ida crescuse Peste măsură de-nalt şi la cer ajunsese prin nouri.

Se îndosise pe-acolo-ntre crengile bradului Somnul Şi era tocmai ca pasărea cea cu viers dulce din plaiuri, Halchis numită de zei, de oameni numită Chimindis.304

Grabnică Hera urcă după asta Gargaros, ţuguiul Marelui munte. Dar cum o zări nouraticul Zeus, Pofta iubirii deodată-i întunecă mintea-nţeleaptă Tocmai ca-n oara dintâi când odată, luându-se-n braţe, S-au drăgostit pe ascuns şi fără să ştie părinţii.

Zeul de Hera s-apropie. – i zice pe nume şi-ntreabă: „Hero. – ncotro ai pornit aşa din Olimp repezită?

N-ai doar teleaga şi caii să sui spre-a te duce oriunde.”

Hera zeiţa, cu gânduri viclene, răspunse lui Zeus: „Tocmai la capul pământului am să mă duc spre vederea Lui Ocheanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys; Dânşii acasă la ei m-au ţinut şi crescutu-m-au bine.

De-asta voi merge să-i văd şi să curm a lor veşnică sfadă, Doar e destul de când ei tot stau învrăjbiţi, şi de ciudă Nu se apropie unul de altul, nici dorm împreună.

Caii m-aşteaptă la poalele muntelui Ida, de unde Au să mă poarte-n cotigă zburând pe uscat şi pe ape, Dar am venit din Olimp de dragul tău numai; mi-e doară Nu cumva să te superi apoi, dacă-n taină m-oi duce La Ocheanos acasă, la râul cu albie-afundă.”

Se-mpotrivi însă Cel care-nvolbură norii şi zise: „Hero, nu-i grabă, pe-acolo te poţi repezi mai pe urmă.

Haide mai bine la dragoste aici să ne dăm laolaltă, Nici de-o zeiţă vreodată şi nici de-o femeie pe lume Nu mă-ndrăgii cu o astfel de patimă, nici de nevasta Lui Ixion, maica lui Piritou cel cuminte ca zeii; Nici de subţirea în glezne Danae, sulegeta fiică305

A lui Acrisiu, din care născutu-s-a-n urmă Perseus, Fiul meu cel mai de pomină dintre vitejii din lume; Nici de frumoasa Europa, copila vestitului Fenix, Care pe Minos născu şi pe cel ca un zeu Radamantis, Nici pe la Teba cândva de Semela şi-Alcmena, din care Una pe Bachus născu şi cu el veseliile lumii, Iară cealaltă pe Hercule, fiul meu cel mai puternic, 306

Nici de zeiţa crăiasă Demetra cu mândrele plete, Nici de slăvita Leto; nici Hero, de tine vreodată Cum după tine acum ard şi mă biruie farmecul dulce.”

Dar îl deszise pe el zeiţa cu gânduri viclene: „Ce fel de vorbă ai rostit, tu vajnice fiu al lui Cronos?

Dacă pofteşti să te culci din dragoste acuma cu mine Tocmai aicea pe-o culme de plai unde totul se vede, Ce-are să fie când, Doamne fereşte, vreun zeu de departe O să ne vadă-mpreună şi-apoi se va duce s-o spuie Zeilor? Eu după asta, desprinsă din braţele tale, Nu mai pot pragul să-ţi calc, din parte-mi ar fi o ruşine.

Dacă vrei tu înadins şi inima ta o doreşte, Ai un iatac, e zidit de fiul tău meşter Hefestos, Şi-are o trainică uşă-ntărită vârtos cu usciorii, Haidem acolo-mpreună să stăm, dacă asta ţi-e vrerea.”

Dar viforaticul Zeus din nou împotrivă răspunse: „Hero, să n-ai nici o grijă că poate cumva să te vadă Vreun muritor ori un zeu, căci am să te-acopăr c-un nour Mare de aur, de nu va putea să te vadă chiar însuşi Soarele, a cărui lumină e cea mai afund răzbitoare.”

Zise Olimpianul şi-n braţe soţia-şi cuprinse.

Glia cea sfântă sub ei dă fragedă iarbă din sânu-i, Proaspăt trifoi parcă umed de rouă, şofran şi zambilă, Şi pe-acest moale aşternut de iarbă şi flori îndesite, Peste pământ se culcară şi se-nvăluiră c-un nour Plin de lumină aurie, iar roua pica sclipitoare.

Astfel în tihnă dormea pe Gargaros părintele Zeus, Dragostea, somnu-l învinse ţiindu-şi în braţe soţia.

Somnul uşor după asta dă fuga pe loc la corăbii, Vestea s-aducă la zeul Poseidon Cutremurătorul.

Dânsul în faţă-i oprindu-se, zise cuvinte ce zboară: „Repede ajută pe-Ahei, prieşte-le bine, Poseidon.

Dă-le o clipă măcar să biruie până ce Zeus Doarme, căci eu am putut să-l îmbrobod în moale somnie, După ce Hera-l smomise pe el să se culce-mpreună.”

Asta cuvântă şi pleacă spre alte vestite noroade.

Zeul, mai tare-nteţit, porneşte pe-Ahei să-i ajute; Deci se răpede-naintea oştirii şi strigă zorind-o: „Oare şi astăzi, Argii, vom lăsa noi să biruie Hector, Vasele el să ne ia şi să capete-naltă mărire?

Singur o spune şi-şi face o laudă, pentru c-Ahile Stă pironit la corăbii cu inima neîmpăcată.

Mare nevoie de-Ahile noi nu vom avea, dacă-n luptă Toţi ne-om sili înde-noi şi-apăra-ne-vom unii pe alţii.

Hai dar să facem cu toţii în felul cum eu vă voi spune: Umerii s-acoperim cu cele mai mari şi mai bune Paveze, capul s-ascundem sub chivere lucii, s-alegem Lăncile cele mai lungi şi cutezători să purcedem.

Eu voi păşi înainte şi-am toată nădejdea că Hector Nu va putea să mai ţie, oricât o fi el de năvalnic.

Cine-i voinic şi cu pavăză mică pe umăr, s-o deie Altuia care-i mai şubred, iar el să ia una mai mare.”

Zise, şi ei auzindu-l, voios după el se luară.

Armia-şi-o întocmiră, răniţi cum erau căpitanii, Unul, Ulise, pe aici, mai încolo Tidid şi-Agamemnon, Ei la tot insul grăbind dau arme şi schimbul făcură; Bune cei buni de război, cei slabi luau arme mai proaste.

După ce-apoi se gătiră cu paloşe lucii de aramă, Iute purceseră. Zeul Poseidon păşea înainte Şi-avea-n mâna-i vânjoasă o sabie straşnic de lungă, Care lucea ca un fulger. De el să s-apropie nimeni Nu cuteza nicidecum; fioru-i prindea pe oricine.

Oastea şi-orânduie atunci din parte-i şi falnicul Hector Şi se sumet amândoi, Poseidon albastru-mpletatul Şi al lui Priam fecior, la luptă din cele mai crunte, Unul pe-Ahei sprijinind, celalt pe Troieni, iar noianul Mării spre tabăr-Aheilor clocotitor se revarsă.

Oştile atunci laolaltă c-un strigăt nebun năvăliră.

Nu e nimic mai grozav, nici vuietul undelor mării, Când le izbeşte de mal suflându-le amarnicul Crivăţ, Nici bubuitul pârjolului când pe o vale de munte Focu-şi întinde văpaia şi-ncepe să arză pădurea; Nici vâjâitul de vifor, când el cu înverşun şi muget Îngrozitor ameninţă stejarii cei nalţi să-i doboare, Cum a fost groaznicul chiot al oştilor la năvălire.

Falnicul Hector întâiul chiti cu o lance pe Aias, Care sta-n faţă-i întors, şi nu-i dădu greş lovitura, Ci-i nimeri pe la piept cele două curele aninate, Cea de la spada ţintată-n argint, de la scut ceealaltă; Ele feritu-i-au fragedul trup. Şi-i fu ciudă lui Hector, Dacă văzu că din mână zadarnică-i fu lovitura Şi o dosi în duium ocolindu-şi primejdia vieţii.

Dar la fugire-i, de jos luând Aias Telamonianul Un bolovan din grămada ce sta ca proptele la vase Şi-ntre picioare se rostogoleau, şi trântind bolovanul, Spatele el îi pocni peste pavăz-aproape de ceafă; Hector, izbit de pietroi, rotitu-s-a-n jur ca sfârleaza.

Cum, de un trăsnet ajuns, se prăbuşe din rădăcină Rupt un stejar şi împrăştie straşnic miros de pucioasă, De-ncremeneşte oricine se află pe-aproape, când vede Cât de hain este fulgerul marelui Zeus; tot astfel Repede-n colb a căzut şi aprigul Hector, şi lancea I se desprinse din mâini, şi scutul şi coiful asupra-i, Şi-a zuruit peste el la cădere armătura de-aramă.

Iute alergară spre dânsul dând chiot Aheii; crezură Toţi că pun mâna pe Hector; ca ploaia cădeau azvârlite Lăncile asupra-i, dar nimenea n-avu noroc să-l înţepe Nici să s-atingă de el, căci repede-l împresurară Cei mai de frunte Troieni, Polidamas, Eneas, Agenor Şi-al Licienilor Domn Sarpedon şi Glaucos alesul.

Nici luptătorii ceilalţi nu steteră, ci se grăbiră Spre apărare ţiind în faţă-i rotundele scuturi, Soţii lui Hector din toi, luându-l pe braţe. – l purtară Până la caii cei iuţi care acolo, feriţi de bătaie, Stau la o parte cu-al lor vizitiu şi cu carul. De-acolo Ei spre cetate-l porniră, iar Hector gemea de durere.

Când au sosit pe la vadul frumos-curgătorului Xantos Cel cu vârteje de ape obârşite din veşnica slavă, Descălecară din car şi îndată cu apă-l stropiră; Hector în fire-şi veni după asta şi ochii deschise Şi, sprijinit în genunchi, vărsă un cheag negru de sânge, Dar se lăsă el în spate din nou şi pe ochii-i se-ntinse Noaptea durerii, căci tot îl ţinea pironit lovitura.

Cum văd Aheii că Hector acum e departe de-ncaier, Toţi la Troieni se îndeasă mai tare setoşi de bătaie.

Tabăr-asupra lui Satnios iutele Aias Oilidul Cel mai întâi, şi-l împunge cu lancea pe Satnios, care Fuse născut lui Enop de o gingaşă zână de ape La Satniois pe mal, când el păstorea o cireadă.

Aias, trăgaci iscusit, în coaste-l înţeapă de-aproape, El se răstoarnă pe jos şi-n juru-i Troienii şi-Aheii Prind să se-nhaţe la luptă pe viaţă şi moarte şi-acolo Sare la mijloc atunci al lui Pantus fecior, Polidamas, Lancea rotind, şi însuliţă-n umăr la dreapta pe fiul Lui Areilic Protoenor, şi acolo prin umăr îi trece Vajnica lance. El cade bufnind şi împumnă ţărâna; Chiuie din răsputeri şi strigă fălos Polidamas: „Iată ce poate feciorul lui Pantus! Vezi bine că lancea Nu i-a zburat în zadar din mâna-i vânjoasă. O poartă Prinsă de trup un duşman. Bag seama, toiag o să-i fie Ca să se sprijine el la mersu-i pe lumea cealaltă.”

Zise, iar lauda lui pe Ahei îi mâhni, şi mai tare Scoase din fire pe Aias, pe fiul cel mare şi vrednic Al lui Telamon, fiindcă pe-aproape, căzu Protoenor.

De-asta, când el o pornise, cu lucie suliţă Aias Iute-l ochi. De năpastă uşor se feri Polidamas Dându-se-n lături. În locu-i primi Arheloh lovitura Al lui Antenor fecior, căci moartea-i ursiseră zeii.

Arma-l ajunge sub coif unde capul cu ceafa se-mbină, Tocmai în şira spinării, şi coardele-i taie amândouă, Capul şi gura-i şi nările-ntâi s-au atins de ţărână Şi dup-aceea genunchii cu pulpele lui la cădere.

Strigă şi Aias atunci oşteanului bun Polidamas: „Vezi, Polidamas, şi spune-mi tu mie curat adevărul, Nu ne-o răstoarce de-ajuns acesta cu moartea-i pieirea Lui Protoenor? De rând nu-mi pare nici el, nici părinţii.

Ba după chip bănuiesc că-i frate ori fiu lui Antenor, Bun la strunitul de cai; că prea mult şi-aduce cu dânsul.”

Zise şi bine ghici. Îi duru pe Troieni, iar Acamas, Fratelui dând ocrotire, cu lancea lovi pe Promahos Beoţianul, când el târa pe-Arheloh de picioare; De-asta şi chiuie Acamas şi-Argiilor strigă cu fală: „Voi cei cu arcul viteji, care faceţi mereu pe grozavii Nu numai noi îndelung ne vom duce necazul şi greul, Fi-veţi şi voi doar odată striviţi ca voinicul acesta, Uite cum doarme Promahos acum toropit de-a mea lance, Dar trebuia răzbunată de mine mai repede moartea Fratelui meu, că de aceea şi poate între oameni oricine S-aibă un frate cu el, ca omoru-i apoi să răzbune.”

Zise, iar lauda-i asta umplu pe Argii de mâhnire Şi mai cu seamă-ndârji pe al oastei vultan Penelaos, De năvăli spre Acamas. Dar nu sta acesta să-nfrunte Furia lui Penelaos, şi-n locu-i căzu al lui Forbas Fiu Iliones, avutul în turme, iubitul de Hermes, Zeul averii, de aceea şi zeul îi dase destul-avuţie.

Forbas avu un fecior, unul singur, pe acest Iliones: Dar Penelaos acuma pe el îl ochi sub sprâncene, Tocmai la ochi, şi tâşnit îi fu ochiul, că lancea-l împunse Şi-i răsări în cerbice. Căzu Iliones şi-n ţărnă Stete cu braţe lungite. Dar scoase pe loc Penelaos Spada tăioasă şi-n ceafă-l izbi; împreună cu coiful Capu-i pocni la pământ. Sta încă năstruşnica lance Înţepenită în ochi. Ca pe-o floare de mac ridicându-i Ţeasta, zicea la Troieni Penelaos fălindu-se astfel: „Mergeţi acuma să spuneţi, Troienilor voi, la părinţii Bietului Domn Iliones să-şi plângă feciorul acasă, Doar şi femeia voinicului nostru Promahos, răsadul Lui Alegenor, destul va jeli pe bărbatu-i în ţară, Când de la Troia-napoi s-or întoarce-n corăbii Aheii.”

Asta el zise, iar dânşii pătrunşi de fioru-ngrozirii, Care-ncotro se uitau ca să scape de groaznică moarte.

Muzelor olimpiene, voi spuneţi-mi cine e-ntâiul Care-ntre-Ahei avu parte de pleanuri udate de sânge, Când a războiului cumpănă-ntoarse slăvitul Poseidon?

Aias cel mare întâiul cu arma ucise pe Hirtiu, Fiul lui Girt, căpetenia mizilor tari de vârtute307

Iar Antilohos pe Mermeros îl încolţi şi pe Falche Şi Merione pe doi, pe Moris şi pe Hipotion, Iar Perifet şi Protoon căzură sub arma lui Teucru; Pe Hiperenor, un cap de oştire, îl lovi în deşerturi Craiul Menelau, cu suliţa prin măruntaie-l străpunse, Sufletul lui Hiperenor prin rana-i deschisă deodată Se mistui şi a ochilor zare-i se stinse sub pleoape.

Sprintenul Aias Oilidul răpuse o mulţime, căci nimeni Nu era vrednic ca el şi bun de picior la gonirea Cetelor de luptători când ele luau fuga de spaimă.